Râsul celor ce nu văd
Ei râd de cuvintele ce curg din mine,
De fiecare vers ce se naște în gând,
Cu zâmbete goale, cu glasuri de chin,
Ei nu văd în adânc ce-i frumos și curând.
Se amuză de slove, de rime ce dansează,
Nu simt în cuvinte ce inima-mi spune,
Dar eu știu că în spatele râsului, oare,
Este-o poveste ce doar eu o adun.
Le dau pagini și lumi care prind viață,
În fiecare literă o fărâmă din suflet,
Dar ei doar privesc, fără a înțelege
Că dincolo de râs, mă străduiesc, nu mă opresc.
Nu mă pierd în ochii lor ce nu văd,
Căci cuvintele mele sunt tot ce am,
Și chiar dacă râd, mă ridic, mă opresc
Doar pentru a da din nou viață unui nou vers.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: jessica_brescan
Дата публикации: 21 января
Просмотры: 177
Стихи из этой категории
Renunț
Uite-mă din nou aici golind pahar după pahar
De la atâta dezamăgire am rămas cu gust amar
În iubire toate încercările mele au fost în zadar.
De ceva vreme am în cap un singur gând murdar
Să renunț la toate și din lumea asta să dispar
Fără ea și cel mai frumos vis este un coșmar.
Ce rost mai are să tot încerc la nesfârșit?
Dacă de ea niciodată n-am să mai fiu iubit
Ce sens are să aștept dacă nu fac nimic
O iubesc, nu vreau să-i fiu doar un amic
Dacă nu pot să fiu cu ea mai bine renunț
În fața justiției supreme mă autodenunț
Merit să sufăr pentru tot răul ce i l-am făcut
Greierașii
Dimineaţa ies la soare
puii greieraşului;
au căsuţa sub o floare,
sus, în Munţii Oaşului.
Nici nu ştiu dacă se poate
mai frumos decât atât...
Trei şeptimi, fetele toate,
şi-au prins salbe mici la gât
din bobiţele de rouă
şi dansează câte două.
Dintre băieţei, cinci cântă,
treizeci şi unu citesc,
restul s-au luat la trântă,
sar prin iarbă, chicotesc
şi-s mai mulţi cu trei, poznaşii,
decât sfertul fetelor...
Adunaţi toţi băieţaşii
şi aflaţi numărul lor !
Apa despicată
Dumnezeu de la- nceput,
Multe sfaturi a avut,
Prin prooroci și învățați,
Multe sfaturi el a dat.
A vrut bunul Dumnezeu,
Să ne ferească de rău.
Când poporul sfânt al său,
Din spate fiind atacat,
Apa-n două a despicat.
A trecut poporul său,
Și ia apărat de rău.
Pe dușmani...ia înecat,
Credincioșii au scăpat.
Învățații ei știau...
Și pe Domnul îl rugau..
Să ajute nencetat,
Ei știau cu-adevarat,
De PUTEREA SFÂNTĂ care,
BUNUL DUMNEZEU O ARE.
Sunt viu...
Sunt viu în cea mai cruntă rătăcire,
Cu tâmpla spartă-n porți ce nu mai sunt,
Și mi se face sete de iubire,
Când omul se întoarce în pământ.
Mă țin de lucruri vechi cu disperare,
Cu ochii larg deschiși, dar prea târzii,
Și simt cum mi se rupe pe spinare,
Un Dumnezeu abandonat de-ai săi copii.
Nu-mi dați nimic, nici milă, nici iertare,
Mi-e toată vina templu și blestem,
Și-n mine zace-o liniște prea mare,
Ce urlă-n cele șapte tronuri ca un semn.
Un câmp de bătălie mi-e credința,
În care sunt și victimă, și glonț,
Și-n fiecare noapte accept sentința,
Și-o port la gât ca pe-un gablonț.
Mi-e trupul greu, de gânduri care sapă,
Spre un mormânt ce nu s-a construit,
Iar sufletul — o haină prea curată,
Pentru noroiul ce zilnic m-a hrănit.
Să nu mă plângeți, n-am murit degeaba,
Am ars pe dinăuntru, fără fum,
Și-am dus în mine-atâta întuneric,
Că mi-a ieșit din ochi un fel de drum.
Acum rămân, pe veci, o rană care scrie,
O amintire grea, de necuprins,
Și dacă vreți dreptatea să se știe,
Eu n-am cerut nimic și totuși… am învins.
E ceia ce este
Un joc e joc,
Focul e foc,
Dar ziua e ziua,
Și așa o să fie.
Autor: Nicoleta Postovan
Renunț
Uite-mă din nou aici golind pahar după pahar
De la atâta dezamăgire am rămas cu gust amar
În iubire toate încercările mele au fost în zadar.
De ceva vreme am în cap un singur gând murdar
Să renunț la toate și din lumea asta să dispar
Fără ea și cel mai frumos vis este un coșmar.
Ce rost mai are să tot încerc la nesfârșit?
Dacă de ea niciodată n-am să mai fiu iubit
Ce sens are să aștept dacă nu fac nimic
O iubesc, nu vreau să-i fiu doar un amic
Dacă nu pot să fiu cu ea mai bine renunț
În fața justiției supreme mă autodenunț
Merit să sufăr pentru tot răul ce i l-am făcut
Greierașii
Dimineaţa ies la soare
puii greieraşului;
au căsuţa sub o floare,
sus, în Munţii Oaşului.
Nici nu ştiu dacă se poate
mai frumos decât atât...
Trei şeptimi, fetele toate,
şi-au prins salbe mici la gât
din bobiţele de rouă
şi dansează câte două.
Dintre băieţei, cinci cântă,
treizeci şi unu citesc,
restul s-au luat la trântă,
sar prin iarbă, chicotesc
şi-s mai mulţi cu trei, poznaşii,
decât sfertul fetelor...
Adunaţi toţi băieţaşii
şi aflaţi numărul lor !
Apa despicată
Dumnezeu de la- nceput,
Multe sfaturi a avut,
Prin prooroci și învățați,
Multe sfaturi el a dat.
A vrut bunul Dumnezeu,
Să ne ferească de rău.
Când poporul sfânt al său,
Din spate fiind atacat,
Apa-n două a despicat.
A trecut poporul său,
Și ia apărat de rău.
Pe dușmani...ia înecat,
Credincioșii au scăpat.
Învățații ei știau...
Și pe Domnul îl rugau..
Să ajute nencetat,
Ei știau cu-adevarat,
De PUTEREA SFÂNTĂ care,
BUNUL DUMNEZEU O ARE.
Sunt viu...
Sunt viu în cea mai cruntă rătăcire,
Cu tâmpla spartă-n porți ce nu mai sunt,
Și mi se face sete de iubire,
Când omul se întoarce în pământ.
Mă țin de lucruri vechi cu disperare,
Cu ochii larg deschiși, dar prea târzii,
Și simt cum mi se rupe pe spinare,
Un Dumnezeu abandonat de-ai săi copii.
Nu-mi dați nimic, nici milă, nici iertare,
Mi-e toată vina templu și blestem,
Și-n mine zace-o liniște prea mare,
Ce urlă-n cele șapte tronuri ca un semn.
Un câmp de bătălie mi-e credința,
În care sunt și victimă, și glonț,
Și-n fiecare noapte accept sentința,
Și-o port la gât ca pe-un gablonț.
Mi-e trupul greu, de gânduri care sapă,
Spre un mormânt ce nu s-a construit,
Iar sufletul — o haină prea curată,
Pentru noroiul ce zilnic m-a hrănit.
Să nu mă plângeți, n-am murit degeaba,
Am ars pe dinăuntru, fără fum,
Și-am dus în mine-atâta întuneric,
Că mi-a ieșit din ochi un fel de drum.
Acum rămân, pe veci, o rană care scrie,
O amintire grea, de necuprins,
Și dacă vreți dreptatea să se știe,
Eu n-am cerut nimic și totuși… am învins.
E ceia ce este
Un joc e joc,
Focul e foc,
Dar ziua e ziua,
Și așa o să fie.
Autor: Nicoleta Postovan
Другие стихотворения автора
Ca o mireasmă-n urma mea
Ca o mireasmă-n urma mea, tu trandafirule de catifea
Cu umbre mărețe de argint și săruturi fermecătoare de cașmir
Iviorează-mi al meu suspins ca să nu mai doară tot ce mângâi așa lin și îi dau căntarea mea
Fa-mi trupul templu de petale vii și colorate, fă-mi sufletul viu
Durerea sa se înece prin prisma atingerii slabe și inocente, cu fiecare implus
Și cu fiecare floare pe care o mângâi, dorul să se contopească cu atmosfera îmbâcsitoare
Și inima să-i se dea ascultare la cer, ca să piară în acest iad și să reînvie în paradis
Căci această lume mare putrezește în falsitate și-n totalitate viselor spulberate
Graiul auriu
Aș vrea să mă auzi când cânt în tăcere,
Să-ți ajungă glasul meu până la marginea lumii, ușor,
Când fiecare notă se naște din dorul meu,
Și tu ești muza, care mă face să zbor.
Căci fiecare cântec ce iese din piept,
Este o poveste pe care doar tu o știi,
Fiecare acord, o vibrație înălțătoare,
Iar tu ești lumina care în inima mea vie.
Aș vrea să mă auzi cum pictez cu cuvinte,
Cum culorile sufletului meu devin adevăr,
Cu fiecare tușă, fiecare nuanță de dor,
Tu ești pensula care-mi dă contur.
Talentul meu, un foc ce arde cu tine,
Fără tine, nu aș ști ce înseamnă a crea,
Căci în tine găsesc inspirația divină,
Tu ești sursa mea, și eu, doar un râu ce curge spre ea.
Când cânt și pictez, totul se deschide în fața ta,
Și aș vrea să te știu aproape, să mă asculți,
Căci tu ești zborul ce îmi dă aripi,
Și fără tine, rămân doar umbre, fără rădăcini.
Aș vrea să mă auzi și să mă simți,
Să vezi cum talentul meu prinde viață din dor,
Căci tu ești muza mea, și în tine mă regăsesc,
Când cânt și când pictez, tu ești visul meu de aur, fără-nceput.
Nici dacă-aș muri
Nici dacă-aș muri, n-ar simți nimic,
N-ar ști că exist, n-ar căuta vreun drum,
Cuvintele-mi trec, ca vântul pustiu,
Și strigătul meu se pierde-n fum.
Nimeni nu vede durerea din mine,
Nici măcar umbra ce-n lacrimi s-a frânt,
Nimeni nu vrea să audă ce spun,
Sufletu-mi e gol și totu-i tăcând.
Mama nu-mi simte inima grea,
Tatăl e străin, departe-ntr-un colț,
Eu stau între ei ca un strop de nimic,
Când cerul mă lasă să cad fără rost.
Nici dacă-aș muri, n-ar opri privirea,
N-ar plânge o clipă, n-ar rupe tăcerea,
Sunt doar o umbră ce caută alin,
Dar nimeni nu-i pasă că încă respir.
O, lume, de ce m-ai uitat pe pământ?
De ce inima-mi strigă într-un vid adânc?
Când tot ce doream era să m-așez
Într-un loc unde cineva mă iubește întreg.
Dar dacă nici moartea iubire nu-mi dă,
Mai rămâne doar cerul să-mi fie casă,
Căci pe pământ sunt pierdută-n nevoi,
Un suflet zdrobit, singur printre ploi.
Ecoul conștiinței
Inimă lipistă de patos, scursă printre amărăciuniile amintirilor existenții mele
Sufletul-mi poartă o pizmă amăgitoare și doar prin simplu fapt că exist
Și arde o mâhnire-n al meu suflet, ce-mi răzbună pacea de după care tânjesc
Îmi plânge ființa că trăiesc în zadar fără de iubirea nimănui
Întreagă mea lume mi-e pustie căci eu sunt doar neantul universului
Nu-mi pâlpâie inima căci e stinsă de prea multă suferință, și nici ceasurile nu mai ticăesc căci respirația mi-e tăiată, iar glasul meu a rămas în etern vesteștjit, speranța uitată
Migdală și scorțișoară
Călduros adăpost, îți e privirea-i dulce de cașmir înceghată cu mierea dulcelui sărut
Atât de veșnic și pașnic, atât îți este de dulceagă
Și atâta dulceață îți poartă rafinamentul sărutului, ce e ca răsăritul ce se contopește pe buze cu orizontul
Iar în ochii când te privesc îmi tresar ai mei fiori ce înfloresc ca bobocii la mireasma primului sărut de lumină
Oh, două migdale și o esență de scorțișoară îți desfirează privirea-i ce-i plină de sărutări
Lumina ochilor căprui zac bătându-mi la ușile inimii mele
Te chem, te invit ca pe un intrus ce deja s-a sustras spre gândul minții mele plăpânde
Și te suspin să vi, te iau în mână și îți port umil țesăturile cu atât dor și nebunie
Și te port numai pe tine căci ești singura lumină ce mă încălzește
Singura lumină ce răsare prin scrierile mele și mă prevestește cu bucurii
Singura și ultima scrisoare purtată ca un poet adevărat pe suflet și pe praful depus a lacrimilor arteii străvechi
Atașament Veșnic
Am vrut să uit, dar rămâi în colțul minții,
un ecou tăcut ce nu se stinge niciodată.
Te-am iertat, dar nu te-am eliberat,
rădăcinile tale sunt adânci,
în pământul sufletului meu.
Te simt în fiecare bătaie a inimii,
în fiecare respirație ce se oprește înainte de a ajunge la un nou vis.
Nu te-am uitat, dar nu te mai caut.
Ai devenit un dor adânc,
o rană ce refuză să se vindece.
Cu fiecare pas spre libertate,
mă întorc din nou la tine.
Cum se poate rupe un fir invizibil
ce leagă două suflete,
când ele încă au nevoie una de cealaltă?
Ca o mireasmă-n urma mea
Ca o mireasmă-n urma mea, tu trandafirule de catifea
Cu umbre mărețe de argint și săruturi fermecătoare de cașmir
Iviorează-mi al meu suspins ca să nu mai doară tot ce mângâi așa lin și îi dau căntarea mea
Fa-mi trupul templu de petale vii și colorate, fă-mi sufletul viu
Durerea sa se înece prin prisma atingerii slabe și inocente, cu fiecare implus
Și cu fiecare floare pe care o mângâi, dorul să se contopească cu atmosfera îmbâcsitoare
Și inima să-i se dea ascultare la cer, ca să piară în acest iad și să reînvie în paradis
Căci această lume mare putrezește în falsitate și-n totalitate viselor spulberate
Graiul auriu
Aș vrea să mă auzi când cânt în tăcere,
Să-ți ajungă glasul meu până la marginea lumii, ușor,
Când fiecare notă se naște din dorul meu,
Și tu ești muza, care mă face să zbor.
Căci fiecare cântec ce iese din piept,
Este o poveste pe care doar tu o știi,
Fiecare acord, o vibrație înălțătoare,
Iar tu ești lumina care în inima mea vie.
Aș vrea să mă auzi cum pictez cu cuvinte,
Cum culorile sufletului meu devin adevăr,
Cu fiecare tușă, fiecare nuanță de dor,
Tu ești pensula care-mi dă contur.
Talentul meu, un foc ce arde cu tine,
Fără tine, nu aș ști ce înseamnă a crea,
Căci în tine găsesc inspirația divină,
Tu ești sursa mea, și eu, doar un râu ce curge spre ea.
Când cânt și pictez, totul se deschide în fața ta,
Și aș vrea să te știu aproape, să mă asculți,
Căci tu ești zborul ce îmi dă aripi,
Și fără tine, rămân doar umbre, fără rădăcini.
Aș vrea să mă auzi și să mă simți,
Să vezi cum talentul meu prinde viață din dor,
Căci tu ești muza mea, și în tine mă regăsesc,
Când cânt și când pictez, tu ești visul meu de aur, fără-nceput.
Nici dacă-aș muri
Nici dacă-aș muri, n-ar simți nimic,
N-ar ști că exist, n-ar căuta vreun drum,
Cuvintele-mi trec, ca vântul pustiu,
Și strigătul meu se pierde-n fum.
Nimeni nu vede durerea din mine,
Nici măcar umbra ce-n lacrimi s-a frânt,
Nimeni nu vrea să audă ce spun,
Sufletu-mi e gol și totu-i tăcând.
Mama nu-mi simte inima grea,
Tatăl e străin, departe-ntr-un colț,
Eu stau între ei ca un strop de nimic,
Când cerul mă lasă să cad fără rost.
Nici dacă-aș muri, n-ar opri privirea,
N-ar plânge o clipă, n-ar rupe tăcerea,
Sunt doar o umbră ce caută alin,
Dar nimeni nu-i pasă că încă respir.
O, lume, de ce m-ai uitat pe pământ?
De ce inima-mi strigă într-un vid adânc?
Când tot ce doream era să m-așez
Într-un loc unde cineva mă iubește întreg.
Dar dacă nici moartea iubire nu-mi dă,
Mai rămâne doar cerul să-mi fie casă,
Căci pe pământ sunt pierdută-n nevoi,
Un suflet zdrobit, singur printre ploi.
Ecoul conștiinței
Inimă lipistă de patos, scursă printre amărăciuniile amintirilor existenții mele
Sufletul-mi poartă o pizmă amăgitoare și doar prin simplu fapt că exist
Și arde o mâhnire-n al meu suflet, ce-mi răzbună pacea de după care tânjesc
Îmi plânge ființa că trăiesc în zadar fără de iubirea nimănui
Întreagă mea lume mi-e pustie căci eu sunt doar neantul universului
Nu-mi pâlpâie inima căci e stinsă de prea multă suferință, și nici ceasurile nu mai ticăesc căci respirația mi-e tăiată, iar glasul meu a rămas în etern vesteștjit, speranța uitată
Migdală și scorțișoară
Călduros adăpost, îți e privirea-i dulce de cașmir înceghată cu mierea dulcelui sărut
Atât de veșnic și pașnic, atât îți este de dulceagă
Și atâta dulceață îți poartă rafinamentul sărutului, ce e ca răsăritul ce se contopește pe buze cu orizontul
Iar în ochii când te privesc îmi tresar ai mei fiori ce înfloresc ca bobocii la mireasma primului sărut de lumină
Oh, două migdale și o esență de scorțișoară îți desfirează privirea-i ce-i plină de sărutări
Lumina ochilor căprui zac bătându-mi la ușile inimii mele
Te chem, te invit ca pe un intrus ce deja s-a sustras spre gândul minții mele plăpânde
Și te suspin să vi, te iau în mână și îți port umil țesăturile cu atât dor și nebunie
Și te port numai pe tine căci ești singura lumină ce mă încălzește
Singura lumină ce răsare prin scrierile mele și mă prevestește cu bucurii
Singura și ultima scrisoare purtată ca un poet adevărat pe suflet și pe praful depus a lacrimilor arteii străvechi
Atașament Veșnic
Am vrut să uit, dar rămâi în colțul minții,
un ecou tăcut ce nu se stinge niciodată.
Te-am iertat, dar nu te-am eliberat,
rădăcinile tale sunt adânci,
în pământul sufletului meu.
Te simt în fiecare bătaie a inimii,
în fiecare respirație ce se oprește înainte de a ajunge la un nou vis.
Nu te-am uitat, dar nu te mai caut.
Ai devenit un dor adânc,
o rană ce refuză să se vindece.
Cu fiecare pas spre libertate,
mă întorc din nou la tine.
Cum se poate rupe un fir invizibil
ce leagă două suflete,
când ele încă au nevoie una de cealaltă?