Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Metaforic
Дата публикации: 3 ноября 2024
Просмотры: 253
Стихи из этой категории
-zom
Despre mine poetul, nu s-a vorbit.
Oarecum precaut şi în parte timid,
Cuvinte şi sensuri îndelung am plămădit
Şi lipsit de convingere... le-am lăsat la dospit.
Metode pompoase, semantici pedante,
Puhoi de simboluri şi vibrații înalte...
Savant au servit peste timpuri pleiade.
Dar de mine, artistul, n-ați fi auzit...
De mâna ce curge cerneala în descânt
Din condeiu' ce-mi transcrie din inimă-n gând
De ochiu-mi pictând vag imagini cu litere-n vid,
mici, dar iubite-amante frumoase
Cu bucle rebele şi linii suave
Şi nopți de tandrețe cu ele în valsuri
Pe mine, romanul, nu m-ați găsit
Pe nici un raft, în nici un birt ponosit.
Eram în peisaj, în treaba mea
Cāutând sceptic, poate, o... alceva
Mai mult decât eu şi viața mea
Şi unii ar zice:
Ce neinspirat s-a intitulat:
DOAR BANAL
Când voi scăpa...
Când voi scăpa de lanțuri Doamne,
La mâini să nu mai simt cătușa,
Să cad ca frunza peste toamne,
Iar viața să-mi deschidă ușa?
Și stau plecat, cu părul ud,
Și rumeg frunzele de dud,
Mătasea-mi crește pe sub piele,
De teamă mă-nvelesc cu stele.
Și mult aș vrea să plec, să zbor,
Dar aripile-mi sunt mereu tăiate,
Spre-un iad lăuntric tot cobor,
Cărând dezamăgiri în spate.
Când voi scăpa de juguri Doamne,
Să nu mai trag ca boul de pripas?
Învie-mi sufletul ce astăzi doarme,
Căci numai cerul mi-a rămas.
Îmi croncăne un corb la geam,
Crezând că-i moartea, am deschis,
Însă eram eu, și-n cioc țineam,
Coșciugul meu cu semnul interzis.
Aș vrea să scap de tot ce n-am nevoie,
De firea mea umană și de viață,
Să fiu un fulg ori picătura ploii,
Și veșnic să trăiesc în țări de gheață.
Cizmarul
O, tu cizmar cu mâinile crăpate,
Ce ai trudit o viață lângă calapod,
La ușă nimeni nu-ți mai bate,
Și nu-ți mai trece dincoace de pod.
În lume astăzi totul s-a schimbat,
Nimic nu se repară, mi se pare,
Ci se încalță nefiresc și deșănțat,
De parcă am avea o mie de picioare.
Ce să repari? Când pielea fină de bizon,
E astăzi doar o simplă mușama,
Ce-o poartă mândru un filfizon,
Și râde mai apoi de breasla ta.
Aruncă calapodul, sula, cleștele și acul,
Pe nicovală bateți coasa morții,
Apoi îmbracă-ți calm și parpalacul,
Și pleacă la cerșit în fața porții.
Ești tot mai gârbovit și fața ți-e gălbuie,
Hai, scoateți cizmele că s-a făcut târziu,
Păstrează-ți însă un ciocan și niscai cuie,
Să ți le bată automat robotul în sicriu.
Atâtea...
Atâtea griji se însumează,
Încât îmi pare un număr infinit,
Și nici nu știu dacă contează,
Dacă trăiesc ori am murit.
Atâtea poezii îmi bântuie prin creier,
Că nu au loc pe-o tonă de hârtie,
Şi încet, încep trăirile să-mi treier,
Să pot să-mi vărs amarul în pustie.
Atâta zbucium și sevraj,
Tresaltă carnea-mi de pe oase,
Încât îmi injectez curaj,
Pe moarte să o pot descoase.
Atâta putregai îmi stă pe suflet,
Și-mi colcăie mizeria în sânge,
Încât aș vrea ca al meu umblet,
În ani lumină a se frânge.
Atâta scârbă și atât dispreț,
Erupe zilnic din mulțime,
C-aș vrea pământul să-l îngheț
Ori să-l topesc cu tot cu mine.
Nemurire în cuvinte
În zbuciumul ființei, în pulsul ce mă poartă,
Un vis prinde aripi, se scrie o hartă.
Mă văd printre file, cu gânduri aprinse,
O lume ce curge din suflet și vise.
Sunt fericită, e clar, să las o amprentă,
În cărți să-mi găsesc a vieții mea tentă.
Să-mi fie cuvântul o flacără vie,
În sufletul lumii, o veșnică ie.
Dar teama mă strânge, un abis mă pândește,
Că-n clipa finală, totul se oprește.
Că moartea-mi va pune un punct în poveste,
Și timpul, hainul, cu uitarea mă crește.
Dar nu, nu vreau să fiu doar o scânteie,
Ci focul ce-n lume rămâne-o idee.
Cuvintele mele să treacă prin ere,
Să fie o șoaptă ce veacuri o cere.
Sunt vie în foile ce mâinile-mbracă,
Sunt cântecul lumii, o umbră ce zacă.
Nu moartea m-aprinde, ci dorul de-a scrie,
Un nume ce-n oameni, pe veci să învie.
-zom
Despre mine poetul, nu s-a vorbit.
Oarecum precaut şi în parte timid,
Cuvinte şi sensuri îndelung am plămădit
Şi lipsit de convingere... le-am lăsat la dospit.
Metode pompoase, semantici pedante,
Puhoi de simboluri şi vibrații înalte...
Savant au servit peste timpuri pleiade.
Dar de mine, artistul, n-ați fi auzit...
De mâna ce curge cerneala în descânt
Din condeiu' ce-mi transcrie din inimă-n gând
De ochiu-mi pictând vag imagini cu litere-n vid,
mici, dar iubite-amante frumoase
Cu bucle rebele şi linii suave
Şi nopți de tandrețe cu ele în valsuri
Pe mine, romanul, nu m-ați găsit
Pe nici un raft, în nici un birt ponosit.
Eram în peisaj, în treaba mea
Cāutând sceptic, poate, o... alceva
Mai mult decât eu şi viața mea
Şi unii ar zice:
Ce neinspirat s-a intitulat:
DOAR BANAL
Când voi scăpa...
Când voi scăpa de lanțuri Doamne,
La mâini să nu mai simt cătușa,
Să cad ca frunza peste toamne,
Iar viața să-mi deschidă ușa?
Și stau plecat, cu părul ud,
Și rumeg frunzele de dud,
Mătasea-mi crește pe sub piele,
De teamă mă-nvelesc cu stele.
Și mult aș vrea să plec, să zbor,
Dar aripile-mi sunt mereu tăiate,
Spre-un iad lăuntric tot cobor,
Cărând dezamăgiri în spate.
Când voi scăpa de juguri Doamne,
Să nu mai trag ca boul de pripas?
Învie-mi sufletul ce astăzi doarme,
Căci numai cerul mi-a rămas.
Îmi croncăne un corb la geam,
Crezând că-i moartea, am deschis,
Însă eram eu, și-n cioc țineam,
Coșciugul meu cu semnul interzis.
Aș vrea să scap de tot ce n-am nevoie,
De firea mea umană și de viață,
Să fiu un fulg ori picătura ploii,
Și veșnic să trăiesc în țări de gheață.
Cizmarul
O, tu cizmar cu mâinile crăpate,
Ce ai trudit o viață lângă calapod,
La ușă nimeni nu-ți mai bate,
Și nu-ți mai trece dincoace de pod.
În lume astăzi totul s-a schimbat,
Nimic nu se repară, mi se pare,
Ci se încalță nefiresc și deșănțat,
De parcă am avea o mie de picioare.
Ce să repari? Când pielea fină de bizon,
E astăzi doar o simplă mușama,
Ce-o poartă mândru un filfizon,
Și râde mai apoi de breasla ta.
Aruncă calapodul, sula, cleștele și acul,
Pe nicovală bateți coasa morții,
Apoi îmbracă-ți calm și parpalacul,
Și pleacă la cerșit în fața porții.
Ești tot mai gârbovit și fața ți-e gălbuie,
Hai, scoateți cizmele că s-a făcut târziu,
Păstrează-ți însă un ciocan și niscai cuie,
Să ți le bată automat robotul în sicriu.
Atâtea...
Atâtea griji se însumează,
Încât îmi pare un număr infinit,
Și nici nu știu dacă contează,
Dacă trăiesc ori am murit.
Atâtea poezii îmi bântuie prin creier,
Că nu au loc pe-o tonă de hârtie,
Şi încet, încep trăirile să-mi treier,
Să pot să-mi vărs amarul în pustie.
Atâta zbucium și sevraj,
Tresaltă carnea-mi de pe oase,
Încât îmi injectez curaj,
Pe moarte să o pot descoase.
Atâta putregai îmi stă pe suflet,
Și-mi colcăie mizeria în sânge,
Încât aș vrea ca al meu umblet,
În ani lumină a se frânge.
Atâta scârbă și atât dispreț,
Erupe zilnic din mulțime,
C-aș vrea pământul să-l îngheț
Ori să-l topesc cu tot cu mine.
Nemurire în cuvinte
În zbuciumul ființei, în pulsul ce mă poartă,
Un vis prinde aripi, se scrie o hartă.
Mă văd printre file, cu gânduri aprinse,
O lume ce curge din suflet și vise.
Sunt fericită, e clar, să las o amprentă,
În cărți să-mi găsesc a vieții mea tentă.
Să-mi fie cuvântul o flacără vie,
În sufletul lumii, o veșnică ie.
Dar teama mă strânge, un abis mă pândește,
Că-n clipa finală, totul se oprește.
Că moartea-mi va pune un punct în poveste,
Și timpul, hainul, cu uitarea mă crește.
Dar nu, nu vreau să fiu doar o scânteie,
Ci focul ce-n lume rămâne-o idee.
Cuvintele mele să treacă prin ere,
Să fie o șoaptă ce veacuri o cere.
Sunt vie în foile ce mâinile-mbracă,
Sunt cântecul lumii, o umbră ce zacă.
Nu moartea m-aprinde, ci dorul de-a scrie,
Un nume ce-n oameni, pe veci să învie.
Другие стихотворения автора
În ochii tăi mamă
In ochii tãi vãd doar sclipirea soarelui,
lar Când mä uit pe cer vãd culoare cerului,
Esti o floare în fata mea si sclipesti ca
un soare,
Tu esti acel portret de destin acel
portret mare.
Tu esti mamä acel portret în viata
mea,
Tu din dorinte faci visul si din visuri
realitate,
lar roua, cade si surprinde lumea când
te ivesti,
Sunt fetita ta si de aia mä iubesti!
Glasul Timpului
Glasul timpuriu iar trece,
Iar anii dispar ca prin magie,
Și-n lume toți uităm altceva,
Și ne-ntrebăm: sa întâmplat așa ceva?
Cum roua cade,
Așa trec zilele trecute,
Cu o viteză mare,
Unde-s acele zile mute?
Autor: Nicoleta Postovan
Turnul speranței
Este-un turn neobișnuit,
Turnul speranței,
Un turn foarte înalt,
Turnul vrăjitoarei.
Din afară ușa este,
Dinăuntru ea dispare,
Ia și uită mare veste,
Iar ieșirea nu apare.
Se numește uite așa,
Căci în turn e doar Speranță,
Mulți săteni rămas blocați,
Și blocați și o alianță.
De ce oare-i trebuia,
Vrăjitoarea-i să-i închidă?
Dar ce planuri avea,
Într un rând ca o omidă?
Au plecat, vreo doi sau trei războinici,
În rând cu ei vreo patru, cinci pitici,
Dar ce făceau?
În excursie plecau.
Au intrat,
Nu este ușa,
Au strigat,
Nimeni nu i auzi.
Și un bărbat în căutare,
Și găsi turnul cel Mare,
Și rămase el blocat,
Și de-acasă n-a mâncat.
Înfometat el îi găsise,
Își pierdu și appetitul,
Hai cu toții la ieșire,
Că mi-i foame de poftire.
Nu putem să mai ieșim,
Căci ieșirea nu mai este,
Ia ce groaznică-i o veste,
Aș mai vrea să gust un pește.
Hai, măcar să încercăm,
Și să nu ne mai certăm,
Că mi-i foame foc și rău,
Vreau să-scult răspunsul tău.
Și-au pornit la drum,
Măi, eu timpul, mi-l consum,
Și, ce cu toba s-o dărâm,
Ce idei acum ai?
Că mă sperii vai, vai, vai!
Și au dărâmat-o,
Ura, ura am reușit,
Sunt acum mai fericit!
Vrăjitoarea-i supărată,
Nu i deloc chiar încântată,
Și bărbații au învins o,
Și de mătură au prins o.
Și eroi au devenit,
Și e turn obișnuit.
Autor: Nicoleta Postovan
Frunze fără culoare și sens
Frunze fără culoare și sens,
N-au scăriță dar au loc de treaptă,
Pentru toată viața pe perete este o pată,
Au culoarea alb ce-i cam intens,
Ele cad și nu le-ajut,
Căci toamna așa a vrut.
Autor: Nicoleta Postovan
O carte
O carte, te face deștept,
Citind informații, vei fi înțelept,
Din ea citești povești,
Despre oameni, harnici și Onești,
Să nu uităm de poezii,
În care aflăm situații hazlii,
Făt frumos pe cal călare,
Pinocchio, cu nasul mare,
O mică, cărticică, de matematică,
Nu i de scris sau dramatică,
Acolo sunt și cifre, chiar și numere
Semnul bețișoare, Plus ,
Ce înseamnă adunare,
Și scăderea, la minus.
Fel de fel, de paranteze,
Iar gândirea, operații să creeze,
Mini probleme și acolade,
La română, lungi balade.
Apoi și muzica,
Nu mai prind de logica,
Compozitor vestiți și piesa lor melodioasă,
Prin versuri scrise, e frumoasă,
Știința omenirii!
Îți zice, cum să înflorească crinii!
Cum Steluța a căzut?
Cum Un om a apărut?
Istoria, misterul mare,
Îți spune, trecutul ce secrete are!
Pun pariu că ați auzit, de cartea roșie,
În care se prezice, ce animale, sunt în dispariție.
Autor: Nicoleta postovan
În ochii tăi mamă
In ochii tãi vãd doar sclipirea soarelui,
lar Când mä uit pe cer vãd culoare cerului,
Esti o floare în fata mea si sclipesti ca
un soare,
Tu esti acel portret de destin acel
portret mare.
Tu esti mamä acel portret în viata
mea,
Tu din dorinte faci visul si din visuri
realitate,
lar roua, cade si surprinde lumea când
te ivesti,
Sunt fetita ta si de aia mä iubesti!
Glasul Timpului
Glasul timpuriu iar trece,
Iar anii dispar ca prin magie,
Și-n lume toți uităm altceva,
Și ne-ntrebăm: sa întâmplat așa ceva?
Cum roua cade,
Așa trec zilele trecute,
Cu o viteză mare,
Unde-s acele zile mute?
Autor: Nicoleta Postovan
Turnul speranței
Este-un turn neobișnuit,
Turnul speranței,
Un turn foarte înalt,
Turnul vrăjitoarei.
Din afară ușa este,
Dinăuntru ea dispare,
Ia și uită mare veste,
Iar ieșirea nu apare.
Se numește uite așa,
Căci în turn e doar Speranță,
Mulți săteni rămas blocați,
Și blocați și o alianță.
De ce oare-i trebuia,
Vrăjitoarea-i să-i închidă?
Dar ce planuri avea,
Într un rând ca o omidă?
Au plecat, vreo doi sau trei războinici,
În rând cu ei vreo patru, cinci pitici,
Dar ce făceau?
În excursie plecau.
Au intrat,
Nu este ușa,
Au strigat,
Nimeni nu i auzi.
Și un bărbat în căutare,
Și găsi turnul cel Mare,
Și rămase el blocat,
Și de-acasă n-a mâncat.
Înfometat el îi găsise,
Își pierdu și appetitul,
Hai cu toții la ieșire,
Că mi-i foame de poftire.
Nu putem să mai ieșim,
Căci ieșirea nu mai este,
Ia ce groaznică-i o veste,
Aș mai vrea să gust un pește.
Hai, măcar să încercăm,
Și să nu ne mai certăm,
Că mi-i foame foc și rău,
Vreau să-scult răspunsul tău.
Și-au pornit la drum,
Măi, eu timpul, mi-l consum,
Și, ce cu toba s-o dărâm,
Ce idei acum ai?
Că mă sperii vai, vai, vai!
Și au dărâmat-o,
Ura, ura am reușit,
Sunt acum mai fericit!
Vrăjitoarea-i supărată,
Nu i deloc chiar încântată,
Și bărbații au învins o,
Și de mătură au prins o.
Și eroi au devenit,
Și e turn obișnuit.
Autor: Nicoleta Postovan
Frunze fără culoare și sens
Frunze fără culoare și sens,
N-au scăriță dar au loc de treaptă,
Pentru toată viața pe perete este o pată,
Au culoarea alb ce-i cam intens,
Ele cad și nu le-ajut,
Căci toamna așa a vrut.
Autor: Nicoleta Postovan
O carte
O carte, te face deștept,
Citind informații, vei fi înțelept,
Din ea citești povești,
Despre oameni, harnici și Onești,
Să nu uităm de poezii,
În care aflăm situații hazlii,
Făt frumos pe cal călare,
Pinocchio, cu nasul mare,
O mică, cărticică, de matematică,
Nu i de scris sau dramatică,
Acolo sunt și cifre, chiar și numere
Semnul bețișoare, Plus ,
Ce înseamnă adunare,
Și scăderea, la minus.
Fel de fel, de paranteze,
Iar gândirea, operații să creeze,
Mini probleme și acolade,
La română, lungi balade.
Apoi și muzica,
Nu mai prind de logica,
Compozitor vestiți și piesa lor melodioasă,
Prin versuri scrise, e frumoasă,
Știința omenirii!
Îți zice, cum să înflorească crinii!
Cum Steluța a căzut?
Cum Un om a apărut?
Istoria, misterul mare,
Îți spune, trecutul ce secrete are!
Pun pariu că ați auzit, de cartea roșie,
În care se prezice, ce animale, sunt în dispariție.
Autor: Nicoleta postovan