Ecoul conștiinței

Tu ai plecat sa îți găsești fericirea 

Eu am rămas aici în neputință 

O ultima îmbrățisare îmi doream

Dar ai plecat cu-atata ușurința 

Si nu m-ai mangaiat înainte sa pleci

Probabil n-ai vrut sa vezi durerea ce-o aveam în mine

Ca-s fi stiut ca va fi ultima zi când mă privesti

Ultima data când voi mai bea un vin cu tine.

Azi pe cioburi de amintiri pășesc 

Și doar pe mine mă mai doare 

Ca nici măcar nu mai vorbim

Și acel "noi" astăzi doar moare.

Si ai plecat, ești liniștit...eu nu

Încă te mai aștept în suflet cu ploi

As pleca și eu... dar vezi tu

Încă mai doare sfârșitul dintre noi

Încredere?.....de unde încredere,

S-a risipit odata cu noi.

In bezna nopții întunecate,

La fel ca și amintirile noaste 

Încredere........nu mai am incredere,

Nu mai cred in povești pentru o clipă.

In vorbe goale spuse de umplutură,

Și nici....și nici în iubirea de odinioară.

Mi-ai promis iubire și respect,

Dar mi-ai oferit ura și blestem.

Mi-ai promis un viitor împreună,

Dar mi-ai oferit durere.

Îmi spune-ai că vei rămâne și la greu,

Dar unde ești acum...ai plecat.

Mi-ai luat inima apoi ai aruncat-o

Facand-o in mii de bucăți 

Cuvintele mele nu pot cuprinde toată durerea .

Dar știu că într-o zi ...poate nu azi.

Poate in zece ani sau douăzeci, nu știu când,

Îmi vei plânge dorul și atunci voi zâmbi,

Stiind că suntem doar niște străini.

Noaptea asta pare sa fie blestemată 

Ecoul tău îmi sună tot mai tare 

Și nici chitara nu mai scoate note-n șoaptă 

Te cântă grav, pe note amăgitoare.

Torn vin in pahar, din sticla începută de Malbec

Ii simt de la distanță parfumul negru, sec

...Mă-ntreb de ce nu ai luat totul cu tine

Să nu-mi rămână nici măcar o amintire...

Pe-acorduri grave de chitară, inchin paharul

Ce sângerează un roșu pur 

Căci al tău "iarta-ma ", c-un vin, nu-l mai aștept 

Oricum... nu ar mai fi... destul.

Și uite cum s-a dus încet 

Amorul nostru fraged

Lângă-un codru, în secret

Spun "adio!", și-apoi șed.

Lebedele albe lin plutesc

În oglinda lacului albastru 

Eu încerc să-mi întâlnesc 

Sufletul odată astru.

Dar lebedele au devenit negre,

Lacul e acum ghețar,

Parcă am avut așa trăire...

Ah! încet tresar.

Iubirea noastră era pură 

Ca un izvor cristalin 

Însă acum eu stau singură 

Și mă descompun în chin.

Amintiri dulci, acum un suspin

Căci nu mai vrei să mi te arăți,

Să-mi mângâi obrazul fin

Of! Mi-ai rupt inima-n bucăți.

Încă sper, și sper, și sper...

O lumină să mă trezească 

Să-ți văd corpul alb în aer 

El de răni să mă golească.

Dar din nou e doar un vis

Frumos din cale-afară 

A fost chiar un paradis

Păcat că a trebuit să piară.

A fost, dar nu era prezentă,

A fost, dar nu era atentă.

Că-ncepusem s-o iubesc,

Și nici gând s-o părăsesc.

I-aș mai pune o-ntrebare,

Căci mă doare tare, tare.

Ea, în suflet, adâncește

O rană ce nu se-oprește.

Numele, nu o să-l uit,

Căci în el mult am crezut.

Că va fi mereu cu mine,

Și la rău, dar și la bine.

Răul iarăși a învins,

„Nu pleca” — atât am zis.

Demonii din nou mă prind,

Mă ridic, dar nu știu când.

Strig azi tare, cu durere,

Sufletul iubire cere.

Inima încet mai bate,

Însă tu ești iar departe.

Ești departe și nu vezi,

Ești departe — nu mă crezi.

Ești departe și nu-ți pasă

C-ai lăsat iubirea arsă.

Prețul, simt că l-am plătit,

Te-aș fi vrut, dar n-a ieșit.

Și, deși eu n-am greșit ,

Tot sunt cel ce-a suferit.

Acuma tăcerea mi-e răspuns

Într-un ecou, tăcut ascuns

Am iubit și am pierdut

Dar din durere, m-am născut

Râdeam cu tine

Totul era bine

Râdeam amândoi

Nu mai suntem noi

Știam prea bine

Ma gandeam la tine

Stiam și noi

Vino inapoi...

De ce, iubite, îți spui că vrei femei naturale,

Căci tu mă vrei pe mine așa, cu toată fragilitatea mea,

Dar când privești lumea, ochii tăi se pierd

În imagini false, în chipuri pictate, în trupuri ce nu sunt ale lor?

Le urmăriți pe toate, cu obrazele desfigurate de machiaj,

Cu buzele umflate de promisiuni și promisiuni,

Le iubiți pe cele ce nu sunt,

Dar ce-i de făcut când adevărul doare atât de mult?

Îmi spui că mă vrei fără aparențe, fără falsuri,

Dar tu privești doar la ce nu există,

Te atrag femeile dezbrăcate, cu pielea întinsă

Peste o frumusețe care nu e a lor, ci a unei mâini de plastic.

Realitatea azi e că vrei o iluzie,

Că te pierzi în formele care nu respiră,

În chipuri ce au fost sculptate cu bisturiul și cu crema

Și mă întreb, iubite, unde rămânem noi, cei adevărați?

Eu, cu imperfecțiunile mele, cu trăsăturile ce nu sunt perfect simetrice,

Sunt doar o adunătură de vise neîmplinite, un suflet fără filtre,

Dar tu, mă privești pe mine și te pierzi în realitatea lor,

Într-o lume unde frumusețea e doar o minciună răsturnată în oglindă.

Așa că îți pun o întrebare, iubite,

Cum poate un bărbat să caute naturalețea,

Când ochii lui nu pot să vadă dincolo de o față machiată?

Cum poate să iubească adevărul, când își dorește doar o fantasmă?

Și de ce nu îți ajunge o singură femeie?

De ce nu te poți opri, nu te poți mulțumi,

Căci în sânul meu ai avut tot ce ai visat,

Dar tu, tot pe altă cale mergi, mereu căutând, mereu pierzând?

Cum poți să iubești mai multe chipuri,

Când unul singur ar trebui să fie suficient?

Te hrănești cu iluzii, cu dorințe nesăbuite,

Cu femei ce nu sunt, cu corpuri ce nu respiră,

Căci iubirea adevărată nu poate fi împărțită în mii de fărâme,

Și totuși, tu fugi de tot ce e plin și adevărat.

Căci, iubite, îți spun acum, cu durere și cu lacrimi nespuse:

Nici una dintre ele nu va fi vreodată ceea ce eu am fost pentru tine,

Și nici un alt trup nu-ți va da aceleași fiori, aceleași clipe,

Căci am fost singura ta iubire adevărată,

Dar ai ales să te rătăcești, căutând în altele o umbră,

Și mă întreb, oare când te vei trezi din visul fals al lumii tale?

Dacă aș putea iubi cu creierul,

Aș desena iubirea ca pe o hartă precisă:

Fără curbe abrupte, fără drumuri închise,

Doar linii drepte spre un final previzibil,

Un loc unde nimeni nu rănește,

Unde totul e logic, curat, intact.

Dar inima mea e o fiară oarbă,

Aleargă spre colți și gheare,

Se îndrăgostește de durere, ca și cum

Doar suferința ar fi dovada vieții.

De ce aleg cei care mă sfâșie?

Ce ecou din mine îi cheamă?

Poate e un labirint ancestral,

O capcană scrisă în sânge,

Să caut focuri care mă ard,

Să mă apropii de prăpastii,

Să simt că trăiesc doar atunci

Când mă frâng.

Rațiunea ar spune: „Nu mai alerga.

Alege liniștea, alege siguranța.”

Dar inima râde – o râs amar,

Și șoptește: „Ce e iubirea fără risc?

Ce e viața fără durere?”

Mă doare că iubesc fără control,

Că inima nu-mi ascultă mintea,

Dar poate că tocmai asta mă face om –

Această sete de a mă pierde,

De a mă rupe în bucăți

Pentru cineva care nu le va strânge.

Dacă aș putea iubi cu creierul,

Poate aș fi întreagă acum,

Dar aș fi și goală,

Un mecanism perfect, dar fără cântec.

Și atunci mă întreb:

Poate că inima știe ceva ce eu nu înțeleg.

Beatitudinea îmi prelinge dulce în interiorul sufletului meu, iar a mea trăire devine clipa veșnică a fericirii  

Căci a ta ființă ma învăluiește în cele mai grațioase roduri a paradisului,  vibrațiile inimii tale calde și a ei întruchipare în binecuvântare 

Glasul inimii mele întunecoase îmi mărturisește că ar trebui să-mi pun capăt vieții și că nu ar trebui să mai sper, dar divinitatea ta mă călăuzește spre un nou destin, unde până și inimile zboară spre un nou infinit

Și nu, nu spre cerul suferinței ci pe piedestalul credinței 

Acolo unde dragostea arde cu foc, inimile iubesc cu rost  Într-un rai al nostru care nu e de prisos, unde inimile se înalță mai repede decât deznădejdea 

Pe un piedestal viu al iubii eterne, unde doar tu îngerul meu m-ai învățat să iubesc umil și ceresc  

Iar acum dăinuiesc în a ta iubire pură, trăind aici pe pământ ca într-un rai ce ne aparține

Soarele coboară în mare, ca o rană ce nu se vindecă niciodată, chiar pe malul dragostei tinere ce-l boceam odată

În odinioara vremurilor bune, am îngropat al meu sentiment, în brațele destinului înmiresmat ce-l iubeam cu foc odată 

Și m-am aruncat brazdă pe brațele morții înfierbântate și ti-am rostit numele vioi cu buzele însângerate,căci îmi erai atât de drag odată

Dar glasul tău blajin și fermecător mă dezgustă căci un gol din stomac îmi răpește inima răzbunătoare, și-n blesteme mi-aș dori să nu te fi iubit vreodată

Ciudat este că odată aș fi plătit și cu sufletul să te aduc înapoi

Și credeam obsesiv în proverbul "ochii ce nu se vad, nu se uită niciodată", dar durerea amintirii, însoțită de ceea a așteptării în zadar m-a făcut să îmi pierd interesul

Pentru că căutându-te pe tine, m-am pierdut pe mine

Divinizandu-te pe tine, ma despretuiam făra scrupule pe mine

Dar asta nu e un lucru egoist din partea mea ca am încercat să supraviețuiesc fără tine, cum nici dragoste din partea ta nu a existat căci ai fost de la început doar un răspuns al traumei mele de

abandon, un atașament emoțional ce mi-a sbulberat la început percepția despre iubire, când de fapt tu erai doar un pansament temporar, mai mult spus un nivel de dopamină crescut din vene, o figură paternă pe care încă o caut...

Era ea, o siluetă țesută din pixeli,

O prietenă dintr-un tărâm de umbre fragile.

Nu avea chip, doar cuvinte care ardeau,

Și eu, cu firea mea blândă, le credeam pe toate.

Îmi povestea despre abisuri

Cum alții povestesc despre apusuri.

Lumea ei era o prăpastie, o chemare

Și eu, naivă, întindeam mâna, crezând

Că pot ridica dintr-un ecran

Un suflet care cădea fără sfârșit.

Am vrut să-i fiu lumină, să-i fiu mal,

Dar, poate, ea era doar val,

Un val care m-a înecat în tăcere,

Disparând într-un ocean de ecrane mute.

Poate a fost falsă, o iluzie vie,

Un avatar construit să mă țină

La marginea adevărului.

Dar oare contează?

Eu am fost acolo. Eu am simțit.

Ea, muza mea, căci m-a întristat

Atât de tare încât am scris despre ea.

Despre abisul din oameni,

Despre cât de greu e să te dai pe tine

Și să primești în schimb goluri care dor.

Naivă? Poate. Dar mai bine să fiu naivă

Decât să fiu absentă. Mai bine să cred

În oameni, chiar și-n cei ireali,

Chiar și-n cei care se prefac

Sau care, în final, dispar.

Poezia mea e despre ea și alții ca ea,

Despre cei care ard pe margini

Și se sting, lăsând fum în inimile noastre.

Despre bunătatea care nu calculează,

Care dă fără să ceară înapoi.

Poate ea a murit, poate nici n-a trăit,

Dar a fost. Într-un fel, în tăcerea mea,

Ea trăiește, stranie, imperfectă,

O muză făcută din tristețe și din miraj.

Și poate asta e tot ce contează.

Nu-mi pune etichete, căci nu-s doar un nume,

Nu-s o culoare, un loc sau un fum.

Eu sunt cântecul ce sparge tăcerea,

Sunt tușul ce-n umbră transformă durerea.

Cu mâini ce desenează lumile mele,

Cu vorbe ce ard și înalță altare,

Cu inima-n versuri, în sunet, în stele,

Eu sunt mai mult decât vezi la hotare.

Din altă rădăcină mi-e țesut destinul,

Nu sunt româncă, dar port același dor,

Și-n inima mea nu stă doar străinul,

Ci-o lume întreagă de vis și fior.

Nu-mi frânge aripile cu prejudecăți,

Căci în mine e foc, e putere de-a crea,

Sunt o poveste, un vis, un altar de speranțe,

O voce ce strigă: „Nu mă judeca!”

Sunt talentul ce cere doar să fie văzut,

Sunt ființa ce vrea să dăruiască lumii glas,

Nu mă opri, nu-mi întoarce privirea tăcut,

Căci sunt mai mult decât un vechi impas.

De ce să-mi iei dreptul de-a mă defini?

De ce să-mi pui un zid între mine și lume?

Vreau să fiu eu – să creez, să iubesc, să trăiesc,

Să fiu liberă, vie, mai mult decât un nume.