Ecoul conștiinței
Inimă lipistă de patos, scursă printre amărăciuniile amintirilor existenții mele
Sufletul-mi poartă o pizmă amăgitoare și doar prin simplu fapt că exist
Și arde o mâhnire-n al meu suflet, ce-mi răzbună pacea de după care tânjesc
Îmi plânge ființa că trăiesc în zadar fără de iubirea nimănui
Întreagă mea lume mi-e pustie căci eu sunt doar neantul universului
Nu-mi pâlpâie inima căci e stinsă de prea multă suferință, și nici ceasurile nu mai ticăesc căci respirația mi-e tăiată, iar glasul meu a rămas în etern vesteștjit, speranța uitată
Poems in the same category
A fost
A fost, dar nu era prezentă,
A fost, dar nu era atentă.
Că-ncepusem s-o iubesc,
Și nici gând s-o părăsesc.
I-aș mai pune o-ntrebare,
Căci mă doare tare, tare.
Ea, în suflet, adâncește
O rană ce nu se-oprește.
Numele, nu o să-l uit,
Căci în el mult am crezut.
Că va fi mereu cu mine,
Și la rău, dar și la bine.
Răul iarăși a învins,
„Nu pleca” — atât am zis.
Demonii din nou mă prind,
Mă ridic, dar nu știu când.
Strig azi tare, cu durere,
Sufletul iubire cere.
Inima încet mai bate,
Însă tu ești iar departe.
Ești departe și nu vezi,
Ești departe — nu mă crezi.
Ești departe și nu-ți pasă
C-ai lăsat iubirea arsă.
Prețul, simt că l-am plătit,
Te-aș fi vrut, dar n-a ieșit.
Și, deși eu n-am greșit ,
Tot sunt cel ce-a suferit.
Acuma tăcerea mi-e răspuns
Într-un ecou, tăcut ascuns
Am iubit și am pierdut
Dar din durere, m-am născut
X
Nu fuma,nu este bine !Cu exceptia cand imi este dor de tine.Să mi amintesc macar o secunda de buzele tale,de sarutul nostru ce parea a fi real.Nu fuma !Cu exceptia dorului dupa ce te am tinut in brate pentru ultima data.
Fi rau din nou cu mine.O sa l iau si o sa l pun in mine ca de fiecare data.Daca mainile tale trebuie sa se rupă mai mult decat maruntisurile din camera noastra .Te poti sprijinii pe bratul meu,eu sunt ceea ce a mai ramas din noi.De cand am inotat ultima data sub luna,printre amintirile noastre.
Acum zilele mele sunt fara sens,astept sa mi te pui pe genuchi spunandu mi ca am fost menit unul pentru altul.Atunci cand ma dezamagesti doar nu ma mai lasa singura.Si ma tot intreb unde mi dispari in noapte ..
Daca mainile tale trebuie sa se rupa mai mult decat maruntisurile din camera noastra,te poti sprijinii pe bratul meu chiar si atunci cand imi frangi inima.
Te vom iubi
Încă un an a trecut
I-ar sufletul meu este mut
Simt cum parcă stau in loc
Dar..tot la tine mă întorc
In orele târzii ale dimineții
Stau și-mi ascult sufletul
Este mut
S-au poate nu pot să-l ascult...?
Dar cred ca este trist
Suferă în tăcere
Si vrea a ta mângâiere
Câtă durere...
Sa te întorci înapoi ar vrea
Dar asta nu se va întâmpla
Căci ai plecat departe
Săracul meu..nu scoate nici măcar șoapte
Însă...inima mea
Gălăgie mare face
Parcă este pusă pe ace
Căci durerea și-o manifestă așa
Prin urlete de suferință
Și strigate fară voință
Rănită la infinit
Săraca..a răgușit
Căci atât de tare striga
Însă glasul tu nu-l vei auzi
Dar poate cândva îți voi vorbi
Și ți voi spune ca mereu te vom iubi...
Arme și durere
Imi spui ca sunt puternică, ca o sa mi treacă
Ma alini cu a ta falsă durere de inima, știind prea bine ca, cunoscându-te singura durere e de a nu te pierde pe tine și atât
Căci mi-ai ucide și sufletul doar ca tu să poți trai
Imi aduc chiar și acum aminte
Cum și câtă durere am mai indurat, doar ca tu să fi-n umbra armelor de iubire
Și sa îmi iei sufletul în palme, când odată ma iubeai, dar am uită că iubirea ta constă în a distruge ceea ce iubești, fiind slab să poți iubim autentic
M-ai iubit purtându-mi pe brațe moartea, iar cu un simplu glonț de iubire, m-ai adus-n pragurile agoniei
Pentru "50..au preț redus!
Cândva n-am să mai fiu cu tine
Pentru că-mi voi sfârși călătoria
Până atunci încerc să mă conving
Că pe pământ mi-am făcut datoria
E doar așa o vorbă aruncată
Că voi pleca în altă galaxie,
Și precaut cum știu că sunt
Ieri, am contactat o agenție
Cu multe scuze m-au informat
Că au bilete doar pentru dus,
Și dacă pot plăti bani în avans
Pentru anul " 50 au preț redus
Am rezervat biletul pentru dus
Și n-am mai stat să mă gândesc,
Dar mi-am permis o întrebare?
Există opțiunea să-l prelungesc?
O voce blândă în fundal am auzit
Care m-a tulburat în mod nespus,
Precum că ei ar fi o simplă agenție
Iar rezervări se fac la ordin..doar de Sus!
Postbellum
Din nou senilul cer coboara
Se scurge
ploaia ca puroiul dintr-o rana,
Si-mi spala tamplele murdare
De transpiratie si sange.
Ma uit in jos si am
picioare
infundate greu in tina;
Ingerul, de-a carui vina
m-am afundat in nepasare
Danseaza-acum,si eu...in mina...
Am tot gustat clipe amare.
M-asez si simt, in mine
tremura
O pasare-alba si-nghetata
Care canta cu foc o data...
Acum e singura si
Tremur
Ma zgarie cu unghiile-i albe
Si ma acuza...
O vad in ochii ei plapanzi:
"Nu trebuia sa ma ucizi..."
A fost
A fost, dar nu era prezentă,
A fost, dar nu era atentă.
Că-ncepusem s-o iubesc,
Și nici gând s-o părăsesc.
I-aș mai pune o-ntrebare,
Căci mă doare tare, tare.
Ea, în suflet, adâncește
O rană ce nu se-oprește.
Numele, nu o să-l uit,
Căci în el mult am crezut.
Că va fi mereu cu mine,
Și la rău, dar și la bine.
Răul iarăși a învins,
„Nu pleca” — atât am zis.
Demonii din nou mă prind,
Mă ridic, dar nu știu când.
Strig azi tare, cu durere,
Sufletul iubire cere.
Inima încet mai bate,
Însă tu ești iar departe.
Ești departe și nu vezi,
Ești departe — nu mă crezi.
Ești departe și nu-ți pasă
C-ai lăsat iubirea arsă.
Prețul, simt că l-am plătit,
Te-aș fi vrut, dar n-a ieșit.
Și, deși eu n-am greșit ,
Tot sunt cel ce-a suferit.
Acuma tăcerea mi-e răspuns
Într-un ecou, tăcut ascuns
Am iubit și am pierdut
Dar din durere, m-am născut
X
Nu fuma,nu este bine !Cu exceptia cand imi este dor de tine.Să mi amintesc macar o secunda de buzele tale,de sarutul nostru ce parea a fi real.Nu fuma !Cu exceptia dorului dupa ce te am tinut in brate pentru ultima data.
Fi rau din nou cu mine.O sa l iau si o sa l pun in mine ca de fiecare data.Daca mainile tale trebuie sa se rupă mai mult decat maruntisurile din camera noastra .Te poti sprijinii pe bratul meu,eu sunt ceea ce a mai ramas din noi.De cand am inotat ultima data sub luna,printre amintirile noastre.
Acum zilele mele sunt fara sens,astept sa mi te pui pe genuchi spunandu mi ca am fost menit unul pentru altul.Atunci cand ma dezamagesti doar nu ma mai lasa singura.Si ma tot intreb unde mi dispari in noapte ..
Daca mainile tale trebuie sa se rupa mai mult decat maruntisurile din camera noastra,te poti sprijinii pe bratul meu chiar si atunci cand imi frangi inima.
Te vom iubi
Încă un an a trecut
I-ar sufletul meu este mut
Simt cum parcă stau in loc
Dar..tot la tine mă întorc
In orele târzii ale dimineții
Stau și-mi ascult sufletul
Este mut
S-au poate nu pot să-l ascult...?
Dar cred ca este trist
Suferă în tăcere
Si vrea a ta mângâiere
Câtă durere...
Sa te întorci înapoi ar vrea
Dar asta nu se va întâmpla
Căci ai plecat departe
Săracul meu..nu scoate nici măcar șoapte
Însă...inima mea
Gălăgie mare face
Parcă este pusă pe ace
Căci durerea și-o manifestă așa
Prin urlete de suferință
Și strigate fară voință
Rănită la infinit
Săraca..a răgușit
Căci atât de tare striga
Însă glasul tu nu-l vei auzi
Dar poate cândva îți voi vorbi
Și ți voi spune ca mereu te vom iubi...
Arme și durere
Imi spui ca sunt puternică, ca o sa mi treacă
Ma alini cu a ta falsă durere de inima, știind prea bine ca, cunoscându-te singura durere e de a nu te pierde pe tine și atât
Căci mi-ai ucide și sufletul doar ca tu să poți trai
Imi aduc chiar și acum aminte
Cum și câtă durere am mai indurat, doar ca tu să fi-n umbra armelor de iubire
Și sa îmi iei sufletul în palme, când odată ma iubeai, dar am uită că iubirea ta constă în a distruge ceea ce iubești, fiind slab să poți iubim autentic
M-ai iubit purtându-mi pe brațe moartea, iar cu un simplu glonț de iubire, m-ai adus-n pragurile agoniei
Pentru "50..au preț redus!
Cândva n-am să mai fiu cu tine
Pentru că-mi voi sfârși călătoria
Până atunci încerc să mă conving
Că pe pământ mi-am făcut datoria
E doar așa o vorbă aruncată
Că voi pleca în altă galaxie,
Și precaut cum știu că sunt
Ieri, am contactat o agenție
Cu multe scuze m-au informat
Că au bilete doar pentru dus,
Și dacă pot plăti bani în avans
Pentru anul " 50 au preț redus
Am rezervat biletul pentru dus
Și n-am mai stat să mă gândesc,
Dar mi-am permis o întrebare?
Există opțiunea să-l prelungesc?
O voce blândă în fundal am auzit
Care m-a tulburat în mod nespus,
Precum că ei ar fi o simplă agenție
Iar rezervări se fac la ordin..doar de Sus!
Postbellum
Din nou senilul cer coboara
Se scurge
ploaia ca puroiul dintr-o rana,
Si-mi spala tamplele murdare
De transpiratie si sange.
Ma uit in jos si am
picioare
infundate greu in tina;
Ingerul, de-a carui vina
m-am afundat in nepasare
Danseaza-acum,si eu...in mina...
Am tot gustat clipe amare.
M-asez si simt, in mine
tremura
O pasare-alba si-nghetata
Care canta cu foc o data...
Acum e singura si
Tremur
Ma zgarie cu unghiile-i albe
Si ma acuza...
O vad in ochii ei plapanzi:
"Nu trebuia sa ma ucizi..."
Other poems by the author
Amorul unei poete
E-un dar să fii iubit de o poetă,
Cuvintele-i se-nalță ca o cometă,
Un foc ce arde ceruri fără milă,
O hartă spre un vis ce nu se-nchide-n filă.
Pe tine te-am ales, cu umbră și cu gheață,
Cu ochii plini de iad, cu inima de ceață.
Satanic suflet, ars în dor străin,
Dar lira mea ți-e templu, iubitul meu divin.
Te port în rime, veșnic, ca pe-o rugă,
Chiar dacă lumea-mi spune: „Nu-l păstra, te frângă.”
Ce știu ei despre focul din privirea ta?
Când mă-nțeapă, tot pe tine te-aș ierta.
Ești un paradox – lumină întunecată,
O muză ce mă pierde, dar niciodată toată.
Și, da, m-ai rănit, dar rana-mi e poetă,
Din ea se naște arta, iubirea nediscretă.
Eu scriu de parcă veacuri ne despart,
Dar știu că-n altă viață vom avea un alt start.
Vom dansa prin ceruri ce nu cunosc sfârșire,
Și iadul tău va fi, în fine, mântuire.
Căci poeții nu iubesc cu jumătate,
Ei prind în cerneala lor eternități uitate.
Și orice-ar spune lumea, orice-ar râde-n cor,
Eu te voi duce-n suflet, ultimul meu decor.
Într-o zi, timpul ne va scrie din nou,
Tu – demonul pierdut, eu – a ta ecou.
Și-n versuri vom renaște, poate, mai senini,
Iubirea mea, păcatul meu divin.
Ai putea iubi un om ca tine?
Cu ochii-n largul mării, poposesc pe malul pierii cu sângele tău ce mi pulsează otrava-n vene
Și, la sfârșitul vieții mă întreb, cum poate zâmbetul tău sa rânească?
Cum poate gura cu grai dulce-suav sa ma sfâșie?
O fi blestem sau legământ?
Sa te dau naibii, ca poate te uit sau poate tu încă nu ești om.
Căci cu ochii dulci de zâmbete și miresme vii de fiori ai mimat suspinul adânc din inima mea, prefăcându-te ca iubești, ca știi sa fi bărbat
Anatomia absenței
Am deschis pieptul, am vrut să te găsesc,
Dar era doar o scorbură, goală, veștedă,
Un vânt mic, subțire,
Care șuiera numele tău.
Te-am căutat în oase, în coastele mele,
Le-am spart cu dalta disperării,
Dar erau albe și goale –
Colivii fără păsări.
Sângele nu mai curge,
Se preface-n ceară, încet,
Amestecându-se cu tăcerea asta lichidă
Care curge din ochii mei.
Te-am căutat în carne,
Dar carnea mea a devenit hârtie –
Scriu pe ea poezii care nu au destinatari,
Doar litere deformate, care urlă.
Aș vrea să mă smulg din mine însumi,
Să mă descompun în cioburi,
Poate sub bucăți voi da de tine,
Ascuns în ruinele mele – arhitectul care a plecat.
Dar tu ești absența.
Un paradox, o rană care nu are corp.
Ești ploaia care cade pe mare,
Fără ecou, fără sfârșit, fără rost.
Și totuși, te scriu.
Pentru că, în lipsa ta,
Eu nu mai sunt decât marginea unei prăpăstii,
Care te strigă,
Care te înghite,
Care te așteaptă.
Dacă aș fi moartă, m-ar iubi?
Dacă aș fi moartă, m-ar iubi?”
Ce să mai fac, să te fac să simți?
Să îți dau tot ce am, să mă dau uitării,
Să mă pierd în tăcere, să renunț la mine?
Dar mă întrept mereu: mă vei iubi cu adevărat?
Dacă aș fi moartă, m-ar iubi?
Ar rămâne dorul tău, sau timpul mă va șterge?
Căci acum, în viață, mă simt adesea singură,
Și nu știu dacă inima ta mă ține sau mă lasă.
Aș da orice ca iubirea să nu fie o iluzie,
Să nu fiu doar un moment trecut, uitat,
Dar dacă n-aș fi, m-ar iubi mai mult?
Ar regreta când totul s-ar stinge și-ar pleca?
Dacă aș fi moartă, m-ar iubi?
Sau doar atunci ar înțelege ce am fost?
Cum să îți cer să mă iubești acum,
Când, poate, nu mă vezi cu adevărat?
Și totuși, în adâncul meu, sper că da,
Că iubirea nu se măsoară în viață sau moarte,
Ci în acele clipe când inima bate,
Chiar și atunci când nu mai sunt.
Copilăria voastră, rana noastră
Dorul îmi smulge inima, dorul mă face nod și papură
Si încerc a mai zbura, a mai țintit spre libertate
Spre abisul gol a speranțeii, unde până și vântul e tare tăios, tăindu-mi aripile de existența umană, care este doar un privilegiu
Fiind mort printre vii și existent doar când am de oferit ceva în schimb lumii cerșetoare
Care ei, si-ar vinde sufletul și sufletele a întregul popor doar pentru o vizibilitate în trăirea lor monotonă
Unde, carpele te definesc, dar nu e nimic mai important decât să "fi cineva"
Pierdut printre universuri, pierdut în minții durere și abuz de manipulare
Neștiind ce-i iubirea, mort fără de tata și de mamă
Dar toți până la urmă, suflete nehranite ne hrănim cu iluzia reproducerii
Cu iluzia că avem nevoie de o lume întreagă ca să ne simiți compleți
Și tot aia ne este, chiar dacă avem tot ce ne am putea dori, degeaba dacă nu avem nevoie de totul nefolositor
Căci lacrima când s-a zbătut pe a nostru obraz bătrân de amăgiri, cu toți ne-am trezit copii
Copii la clipa în care cei pe care i iubim ne spun că nu suntem competenți
Copii în clipă când tot ce aveam nevoie era iubire și înțelegere
Metamorfoza tăcerii
Într-o noapte, tăcerea a prins viață.
S-a ridicat din umbra pereților,
Întinsă și fluidă, un animal fără formă,
Cu ochii tăi, cu gesturile tale pierdute
În miezul unui timp care nu mai curge.
Am privit-o cum respiră în unghiurile camerei,
Cum înghite aerul ca o foame de alte lumi.
Era plină de întrebări care nu aveau răspunsuri,
De fraze pe care nu le-am rostit niciodată
Și care acum mă priveau ca niște fiare captive.
Tăcerea mea s-a lipit de mine,
Ca un al doilea strat de piele.
A început să-mi vorbească în șoapte ciudate,
Despre stele care ard în vid și nu se sting,
Despre oameni care iubesc ca să se piardă,
Nu ca să se găsească.
Am întrebat-o unde ești tu,
Dar a râs. Nu un râs uman, ci unul
Care vibra ca un fir subțire de lumină
Într-o cameră întunecată.
Mi-a spus că tu ești un ecou care niciodată nu revine,
Un punct pe o hartă care se șterge
De fiecare dată când încerc să-l ating.
M-am ascuns în mine, încercând să fug,
Dar tăcerea m-a urmat ca o umbră străvezie,
Și am început să mă dizolv în ea,
Să devin și eu un gol plin de sensuri ascunse,
Un fel de poezie care își uită începutul
Și se repetă până devine cântec.
În final, nu mai eram decât o idee,
Un fragment dintr-o poveste
Pe care tăcerea o rostea în locul meu.
Și acolo, în mijlocul acelui nimic care era tot,
Am înțeles că te-am pierdut de mult.
Că nu tu lipseai, ci eu,
Pierdută într-o tăcere care mă iubea prea mult
Ca să mă lase să vorbesc.
Amorul unei poete
E-un dar să fii iubit de o poetă,
Cuvintele-i se-nalță ca o cometă,
Un foc ce arde ceruri fără milă,
O hartă spre un vis ce nu se-nchide-n filă.
Pe tine te-am ales, cu umbră și cu gheață,
Cu ochii plini de iad, cu inima de ceață.
Satanic suflet, ars în dor străin,
Dar lira mea ți-e templu, iubitul meu divin.
Te port în rime, veșnic, ca pe-o rugă,
Chiar dacă lumea-mi spune: „Nu-l păstra, te frângă.”
Ce știu ei despre focul din privirea ta?
Când mă-nțeapă, tot pe tine te-aș ierta.
Ești un paradox – lumină întunecată,
O muză ce mă pierde, dar niciodată toată.
Și, da, m-ai rănit, dar rana-mi e poetă,
Din ea se naște arta, iubirea nediscretă.
Eu scriu de parcă veacuri ne despart,
Dar știu că-n altă viață vom avea un alt start.
Vom dansa prin ceruri ce nu cunosc sfârșire,
Și iadul tău va fi, în fine, mântuire.
Căci poeții nu iubesc cu jumătate,
Ei prind în cerneala lor eternități uitate.
Și orice-ar spune lumea, orice-ar râde-n cor,
Eu te voi duce-n suflet, ultimul meu decor.
Într-o zi, timpul ne va scrie din nou,
Tu – demonul pierdut, eu – a ta ecou.
Și-n versuri vom renaște, poate, mai senini,
Iubirea mea, păcatul meu divin.
Ai putea iubi un om ca tine?
Cu ochii-n largul mării, poposesc pe malul pierii cu sângele tău ce mi pulsează otrava-n vene
Și, la sfârșitul vieții mă întreb, cum poate zâmbetul tău sa rânească?
Cum poate gura cu grai dulce-suav sa ma sfâșie?
O fi blestem sau legământ?
Sa te dau naibii, ca poate te uit sau poate tu încă nu ești om.
Căci cu ochii dulci de zâmbete și miresme vii de fiori ai mimat suspinul adânc din inima mea, prefăcându-te ca iubești, ca știi sa fi bărbat
Anatomia absenței
Am deschis pieptul, am vrut să te găsesc,
Dar era doar o scorbură, goală, veștedă,
Un vânt mic, subțire,
Care șuiera numele tău.
Te-am căutat în oase, în coastele mele,
Le-am spart cu dalta disperării,
Dar erau albe și goale –
Colivii fără păsări.
Sângele nu mai curge,
Se preface-n ceară, încet,
Amestecându-se cu tăcerea asta lichidă
Care curge din ochii mei.
Te-am căutat în carne,
Dar carnea mea a devenit hârtie –
Scriu pe ea poezii care nu au destinatari,
Doar litere deformate, care urlă.
Aș vrea să mă smulg din mine însumi,
Să mă descompun în cioburi,
Poate sub bucăți voi da de tine,
Ascuns în ruinele mele – arhitectul care a plecat.
Dar tu ești absența.
Un paradox, o rană care nu are corp.
Ești ploaia care cade pe mare,
Fără ecou, fără sfârșit, fără rost.
Și totuși, te scriu.
Pentru că, în lipsa ta,
Eu nu mai sunt decât marginea unei prăpăstii,
Care te strigă,
Care te înghite,
Care te așteaptă.
Dacă aș fi moartă, m-ar iubi?
Dacă aș fi moartă, m-ar iubi?”
Ce să mai fac, să te fac să simți?
Să îți dau tot ce am, să mă dau uitării,
Să mă pierd în tăcere, să renunț la mine?
Dar mă întrept mereu: mă vei iubi cu adevărat?
Dacă aș fi moartă, m-ar iubi?
Ar rămâne dorul tău, sau timpul mă va șterge?
Căci acum, în viață, mă simt adesea singură,
Și nu știu dacă inima ta mă ține sau mă lasă.
Aș da orice ca iubirea să nu fie o iluzie,
Să nu fiu doar un moment trecut, uitat,
Dar dacă n-aș fi, m-ar iubi mai mult?
Ar regreta când totul s-ar stinge și-ar pleca?
Dacă aș fi moartă, m-ar iubi?
Sau doar atunci ar înțelege ce am fost?
Cum să îți cer să mă iubești acum,
Când, poate, nu mă vezi cu adevărat?
Și totuși, în adâncul meu, sper că da,
Că iubirea nu se măsoară în viață sau moarte,
Ci în acele clipe când inima bate,
Chiar și atunci când nu mai sunt.
Copilăria voastră, rana noastră
Dorul îmi smulge inima, dorul mă face nod și papură
Si încerc a mai zbura, a mai țintit spre libertate
Spre abisul gol a speranțeii, unde până și vântul e tare tăios, tăindu-mi aripile de existența umană, care este doar un privilegiu
Fiind mort printre vii și existent doar când am de oferit ceva în schimb lumii cerșetoare
Care ei, si-ar vinde sufletul și sufletele a întregul popor doar pentru o vizibilitate în trăirea lor monotonă
Unde, carpele te definesc, dar nu e nimic mai important decât să "fi cineva"
Pierdut printre universuri, pierdut în minții durere și abuz de manipulare
Neștiind ce-i iubirea, mort fără de tata și de mamă
Dar toți până la urmă, suflete nehranite ne hrănim cu iluzia reproducerii
Cu iluzia că avem nevoie de o lume întreagă ca să ne simiți compleți
Și tot aia ne este, chiar dacă avem tot ce ne am putea dori, degeaba dacă nu avem nevoie de totul nefolositor
Căci lacrima când s-a zbătut pe a nostru obraz bătrân de amăgiri, cu toți ne-am trezit copii
Copii la clipa în care cei pe care i iubim ne spun că nu suntem competenți
Copii în clipă când tot ce aveam nevoie era iubire și înțelegere
Metamorfoza tăcerii
Într-o noapte, tăcerea a prins viață.
S-a ridicat din umbra pereților,
Întinsă și fluidă, un animal fără formă,
Cu ochii tăi, cu gesturile tale pierdute
În miezul unui timp care nu mai curge.
Am privit-o cum respiră în unghiurile camerei,
Cum înghite aerul ca o foame de alte lumi.
Era plină de întrebări care nu aveau răspunsuri,
De fraze pe care nu le-am rostit niciodată
Și care acum mă priveau ca niște fiare captive.
Tăcerea mea s-a lipit de mine,
Ca un al doilea strat de piele.
A început să-mi vorbească în șoapte ciudate,
Despre stele care ard în vid și nu se sting,
Despre oameni care iubesc ca să se piardă,
Nu ca să se găsească.
Am întrebat-o unde ești tu,
Dar a râs. Nu un râs uman, ci unul
Care vibra ca un fir subțire de lumină
Într-o cameră întunecată.
Mi-a spus că tu ești un ecou care niciodată nu revine,
Un punct pe o hartă care se șterge
De fiecare dată când încerc să-l ating.
M-am ascuns în mine, încercând să fug,
Dar tăcerea m-a urmat ca o umbră străvezie,
Și am început să mă dizolv în ea,
Să devin și eu un gol plin de sensuri ascunse,
Un fel de poezie care își uită începutul
Și se repetă până devine cântec.
În final, nu mai eram decât o idee,
Un fragment dintr-o poveste
Pe care tăcerea o rostea în locul meu.
Și acolo, în mijlocul acelui nimic care era tot,
Am înțeles că te-am pierdut de mult.
Că nu tu lipseai, ci eu,
Pierdută într-o tăcere care mă iubea prea mult
Ca să mă lase să vorbesc.