Ai putea iubi un om ca tine?
Cu ochii-n largul mării, poposesc pe malul pierii cu sângele tău ce mi pulsează otrava-n vene
Și, la sfârșitul vieții mă întreb, cum poate zâmbetul tău sa rânească?
Cum poate gura cu grai dulce-suav sa ma sfâșie?
O fi blestem sau legământ?
Sa te dau naibii, ca poate te uit sau poate tu încă nu ești om.
Căci cu ochii dulci de zâmbete și miresme vii de fiori ai mimat suspinul adânc din inima mea, prefăcându-te ca iubești, ca știi sa fi bărbat
Poems in the same category
Tradare
În umbra trădării, inima s-a frânt,
Când dragostea a fost pătată de neîncredere.
Ochii ce-au promis eternitate s-au întunecat,
Și sufletele s-au despărțit în tăcere.
Cuvinte dulci s-au transformat în minciuni,
Iar zâmbetele au ascuns tristețea adâncă.
Înșelăciunea a lăsat urme adânci în inimi,
Iar dragostea s-a stins, pierzându-și strălucirea.
Ochii ce-au strălucit acum se sting,
Când iubirea e pătată de minciună.
Cuvinte ce-au fost jurăminte se risipesc,
Şi sufletul rămâne singur în pustiu și durere.
Dar din durere se naște puterea de a ierta,
De a învăța că poveștile nu-s mereu perfecte.
Că oamenii greșesc, dar iubirea adevărată rezistă,
Și învățăm din înșelare să prețuim sinceritatea.
De ce nu eu?
De ce l-ai ales pe el, în locul meu?
Eu, sângele tău, sufletul tău mereu.
Eram doar un copil, voiam să te am,
Dar tu ți-ai făcut din iubire un ham.
El, cu glasul greu, cu palmele reci,
Eu, cu ochii plânși, sub nopți fără decizii clare,
El, cu furie, cu vorbe de gheață,
Eu, doar un copil, ce voia o viață.
Mă întreb de-atunci, mereu, neîncetat,
Ce-am făcut greșit, de nu m-ai salvat?
Eram prea mică să lupt, să-ți strig durerea,
Dar tu, mamă, de ce mi-ai tăiat puterea?
Nu-l pot numi „tată”, nu știu să-l privesc,
N-a fost decât umbra unui chin grotesc.
Și tu... nici „mamă” nu știu să-ți mai spun,
Când ai ales tăcerea, lăsându-mă-n scrum.
Dar știi ce-am să fac? O să cresc, o să plec,
Din lanțuri de frică o viață-mi refac.
Nu voi fi ca voi, nu voi repeta,
Povara ce voi mi-ați pus pe inima mea.
Și poate, cândva, o să te întreb
Cu glasul puternic, de om ce se-ncheagă-n prezent:
„De ce l-ai ales pe el, nu pe mine?
De ce m-ai lăsat singură, străină de tine?”
Atâta nopți furate
Nu meritam să-mi furi atâtea nopti
E atâta dezordine în suflet...
Mi-e dor azi...nu știu ce mâine va fi
Stiu doar că tăcerea ta, imi e urlet.
Imi amintesc cum te-aincomportat oribil,
Când sufletul imi sclipea doar a tine.
M-a durut să te văd atât de insensibil,
Când doar voiam, o-mbrățisare de final, de la tine.
De-atunci tăcerea mă poartă din stare-n stare
Fiecare zi ce vine îmi e doar o provocare
Și nu-mi mai amintesc cum e să nu doară.
Am uitat cum e, în suflet să simt primăvară....
Privesc înainte cum totul se destramă
Privirea ta de ieri, a pus sare pe rană...
Asta e... Ne-a fost dat să avem doar un trecut,
Păcat de-mbrățisarea și vinul, ce-au lipsit la sfârșit.
Lacrimi dau să curgă, nimic nu mai e clar
Tot ce simt azi, e doar un dor tăcut... în zadar
Mi-au rămas îmbrățișarea, vinul, sărutul...
Amintiri ce-ncearcă în locul tău, să-ndulcească sfârșitul...
La nunta ta
Am sperat că sunt și voi rămâne a ta,
Dar uite-mă acum la nunta ta…
Mi-am promis că voi fi mereu fericită pentru tine și cu tine!
Sper că acest moment să fie cel mai special din viața ta,
Să fi fericit alături de iubirea vieții tale,
Căci azi inima mea se rupe în mii de bucăți.
Am ajuns la capătul puterilor…
Am ajuns să iubesc ca tata:
Care a iertat tot, dar a fost trădat.
Inima plânge în mine,
Dar zâmbesc de la masa domnișoarelor de onoare.
Te iubesc și te voi iubi mereu<3
Tradare
În umbra trădării, inima s-a frânt,
Când dragostea a fost pătată de neîncredere.
Ochii ce-au promis eternitate s-au întunecat,
Și sufletele s-au despărțit în tăcere.
Cuvinte dulci s-au transformat în minciuni,
Iar zâmbetele au ascuns tristețea adâncă.
Înșelăciunea a lăsat urme adânci în inimi,
Iar dragostea s-a stins, pierzându-și strălucirea.
Ochii ce-au strălucit acum se sting,
Când iubirea e pătată de minciună.
Cuvinte ce-au fost jurăminte se risipesc,
Şi sufletul rămâne singur în pustiu și durere.
Dar din durere se naște puterea de a ierta,
De a învăța că poveștile nu-s mereu perfecte.
Că oamenii greșesc, dar iubirea adevărată rezistă,
Și învățăm din înșelare să prețuim sinceritatea.
De ce nu eu?
De ce l-ai ales pe el, în locul meu?
Eu, sângele tău, sufletul tău mereu.
Eram doar un copil, voiam să te am,
Dar tu ți-ai făcut din iubire un ham.
El, cu glasul greu, cu palmele reci,
Eu, cu ochii plânși, sub nopți fără decizii clare,
El, cu furie, cu vorbe de gheață,
Eu, doar un copil, ce voia o viață.
Mă întreb de-atunci, mereu, neîncetat,
Ce-am făcut greșit, de nu m-ai salvat?
Eram prea mică să lupt, să-ți strig durerea,
Dar tu, mamă, de ce mi-ai tăiat puterea?
Nu-l pot numi „tată”, nu știu să-l privesc,
N-a fost decât umbra unui chin grotesc.
Și tu... nici „mamă” nu știu să-ți mai spun,
Când ai ales tăcerea, lăsându-mă-n scrum.
Dar știi ce-am să fac? O să cresc, o să plec,
Din lanțuri de frică o viață-mi refac.
Nu voi fi ca voi, nu voi repeta,
Povara ce voi mi-ați pus pe inima mea.
Și poate, cândva, o să te întreb
Cu glasul puternic, de om ce se-ncheagă-n prezent:
„De ce l-ai ales pe el, nu pe mine?
De ce m-ai lăsat singură, străină de tine?”
Atâta nopți furate
Nu meritam să-mi furi atâtea nopti
E atâta dezordine în suflet...
Mi-e dor azi...nu știu ce mâine va fi
Stiu doar că tăcerea ta, imi e urlet.
Imi amintesc cum te-aincomportat oribil,
Când sufletul imi sclipea doar a tine.
M-a durut să te văd atât de insensibil,
Când doar voiam, o-mbrățisare de final, de la tine.
De-atunci tăcerea mă poartă din stare-n stare
Fiecare zi ce vine îmi e doar o provocare
Și nu-mi mai amintesc cum e să nu doară.
Am uitat cum e, în suflet să simt primăvară....
Privesc înainte cum totul se destramă
Privirea ta de ieri, a pus sare pe rană...
Asta e... Ne-a fost dat să avem doar un trecut,
Păcat de-mbrățisarea și vinul, ce-au lipsit la sfârșit.
Lacrimi dau să curgă, nimic nu mai e clar
Tot ce simt azi, e doar un dor tăcut... în zadar
Mi-au rămas îmbrățișarea, vinul, sărutul...
Amintiri ce-ncearcă în locul tău, să-ndulcească sfârșitul...
La nunta ta
Am sperat că sunt și voi rămâne a ta,
Dar uite-mă acum la nunta ta…
Mi-am promis că voi fi mereu fericită pentru tine și cu tine!
Sper că acest moment să fie cel mai special din viața ta,
Să fi fericit alături de iubirea vieții tale,
Căci azi inima mea se rupe în mii de bucăți.
Am ajuns la capătul puterilor…
Am ajuns să iubesc ca tata:
Care a iertat tot, dar a fost trădat.
Inima plânge în mine,
Dar zâmbesc de la masa domnișoarelor de onoare.
Te iubesc și te voi iubi mereu<3
Other poems by the author
Înecare divină a simțurilor
Nu simt nimic.
Sunt însăși abisul ce-și arde dorințele,
un adio tăcut al lumii care uită să fie om.
Mă prefac? Sau poate sunt doar victima unei imaginații,
ori a abuzului perfid al societății:
manipulare, distrugere, pierdere de sine.
Dar poate exagerez. Sau doar spun adevărul.
Mi-am pierdut identitatea.
De suflet nici nu mai vorbesc, căci e amar,
la fel ca inteligența emoțională a unui popor
„pașnic” prin mască, dar gol în profunzime.
Superficialitatea ne îndeamnă să remarcăm lucruri fără valoare,
în timp ce esențialul dispare.
Nu sunt singura.
Cu toții ne-am simțit cândva capabili de măreție,
dar timpurile noastre zdrobesc mințile luminate.
Îi aruncă în abisul amărăciunii.
Înțelepții devin prizonieri ai criticilor needucaților,
într-un sistem ce se hrănește din corupție și invidie.
Sus, în vârf, stau cei fără cultură,
reprezentând o țară ce abia mai respiră.
Dar nu-i nimic.
Nu mai simt nimic.
Goliciunea lumii crude s-a așezat în mine,
amărăciunea îmi șoptește sfârșitul.
Și totuși, sunt numită nebună
pentru că văd realitatea, pentru că sunt realistă.
Se spune că suntem fericiți.
O iluzie amară.
Cei fără minte zâmbesc fără griji,
în timp ce țara arde.
Iar cei care gândesc... dezbat,
privesc lumea prin prisma științei, a psihologiei, a politicii, a filosofiei...
împovărați de complexitatea existenței.
De aceea suntem singuri.
Oamenii deștepți nu sunt înțeleși.
Trăim printre iluzii, printre gândurile unor neica-nimeni.
Fără vise reale, fără planuri ce pot schimba lumea.
Dorim o schimbare, dar puțini îi înțeleg profunzimea.
Așa rămânem izolați.
Singuri.
Crime și suspine
O crimă devastatoare, oh tu inima mi-ai furat
Ce chin și jale să trăiesc doar cu umbra ta
M-ai fermecat cu-n glas de sticlă
Lin și atât de curat, cum inima mea de la el a țâșnit de îndat' cu suspin însângerat
Eu zbieram printre umbre după scânteia luminii de iubire ce m-a îndurerat, iar tu doar de voioșiea agoniei mele
M-ai strâns de brațe, ce dulce m-ai zgruzumat, vrând sa-mi fi muza ai rămas doar un spin neiertat
Mi-ai dezgolit sufletul cu semnele tăietoare ale iubirii tale, iar sub pielea despicata mi-ai soptit-n scris ce dor îmi este să te dor
Iar eu ca naiva te-am lăsat sa-ți verși veninul, crezând că voi simiți ceva fior...
Ceva sa mi facă sufletul mort sa simtă ceva...
O iluzie de a iubirii
Asa ca crima mea a fost că te-am iubit, iar a ta că ai ucis un suspin, necrezând că el poate iubi
Oda iubirii eterne
Înfășoară-mi buzele în veșmântul aromelor tale divine,
Ca o flacără de vară în abisul meu,
Tu, lumină ce aduci căldură în întunericul meu,
Hrănești inima mea cu extazul veșniciei.
Ești floare ce îmbată inima cu atingerea ei delicată,
Ca o simfonie sublimă ce îmbrățișează urechea cu măiestrie,
Îmbrățișare ce învelește trupul în voalul nopții
Tu ești ploaia mea, căci când lacrimile mele cad,
Picuri ca rouă pe solul rece al dorinței mele,
În furtuna sufletului, ești calmul meu,
În brațele tale, lacrimile devin perle de rugăciune
Pe pieptul tău, suferința se transformă în alinare divină,
Lacrimile nu mai secătuiesc izvorul iubirii noastre,
Căci tu m-ai umplut cu nectarul nemuritor al pasiunii
După epoci întregi, când umbra trecutului mă îngropase în adâncul gândurilor mele,
Astăzi, în aura mea, vibrează o inimă renascută, pulsând în armonie cu universul
În strălucirea unei eternități, viața se desfășoară ca un banchet al esenței tale divine, care răzbate prin veșnicie cu o suavă forță. Și sublimate de lumina iubirii noastre, amarele regrete se estompează într-o neantizare glorificatoare, subtilă și solemnă, sub egida uitării
Chiaroscuro
În perpetuă reverie când, cerul se contopea cu stelele ce sărutau plăpând a nopții dar, totul de atunci înviase în mine precum un foc stelar
Dar rămânând totuși cu regrete aprinse și nemărginite pe acestă lume pasări de foc în amurg tot se răpuneau neîncetat în întreg infinitul minții mele
Și încerc din răsputeri să nu cad pradă amintirilor ce aparțin trecutului căci trăiesc de atât timp prizonieră în cuștile lui
El mă străpunge odată cu liniștea, parcă mă simt abandonată în prezența lor dinamică ce asurzește timpanul devorat de gălăgia interioară a inimii mele
Și încerc să-mi distrag atenția cu iluzia fericirii, poate părea crud, dar această iluzie mi-a devenit ca și o realitate
Doar că n-o simt prezenta în sufletul meu deoarece fericirea e un lucru la care nu pot ajunge pentrucă timpul nu mi-ar permite s-o întâlnesc
Am rămas doar cu valul rece a epifaniei, mintindu-mă cu faptul că dainuiesc în fericire, dar mintea disrusă mi-e conștientă ca această distragerea nu este o rezolvare și singurul lucru de care are nevoie inima mea este alinare
Iubire strivită sub umbra minciunii
Tu, cel ce mi-ai stârnit iubirea-n piept,
Ce-ai ars ca un foc ce părea înțelept,
Mi-ai promis cerul, stelele, raiul divin,
Dar tot ce-ai dorit a fost trupul străin.
M-ai făcut să cred în povești nemuritoare,
Că noi suntem altfel, că dragostea doare,
Dar nu-i așa, nu dragostea rănește,
Ci omul ce minte, ce doar te folosește.
Cuvintele tale erau mângâieri,
Dar mâinile tale căutau doar plăceri.
Privirea-ți părea adâncă, curată,
Dar ochii tăi mă priveau ca pe-o pradă furată.
Eu te iubeam, cu tot ce eram,
Și-n brațele tale credeam că rămân.
Dar tu ai plecat, cu inima mea zdrobită,
Lăsând în urma ta o iubire rănită.
Acum mă întreb, ce-ai simțit, de fapt?
A fost ceva real, sau doar un păcat?
Eu ți-am dat suflet, tu mi-ai luat doar trup,
Și-ai plecat râzând, lăsându-mă sub lup.
Dar știi ce? Nu-ți voi mai plânge trădarea,
Voi lăsa timpul să-mi vindece zarea,
Căci dragostea mea a fost adevărată,
Iar tu doar un actor, cu o mască stricată.
Azi nu te mai vreau, nici nu te mai chem,
Mi-ai arătat ce-nseamnă un suflet de lemn.
Și poate cândva, vei înțelege târziu,
Că ai pierdut o iubire ce n-ai să mai știi.
Fiziologia iubirii
Iubirea e-un trup, cu vene și sânge,
Se naște din foc, dar se-aprinde și plânge.
E piele ce simte, e puls ce tresare,
E chimia ce-n noi universuri crezare.
Când el a plecat, ceva s-a stins,
Un ritm din iubire s-a rupt, neînvins.
Dar trupul iubirii poate renaște,
Cu grija, cu timpul, cu vorbe-mpăcate.
Ce să faci să se-ntoarcă? Ascultă-l cu totul,
Să-i înțelegi pasul, dorința, complotul.
Întreabă ce-l doare, ce vise-și dorește,
Cum timpul cu tine ar vrea să-l trăiește.
Să schimbi? Nu pe tine, ci felul de-a fi,
Să-l lași să te vadă, să simtă, să știe.
Că ești nu doar flacăra, dar și adăpost,
Că nu doar iubești, ci-i ești tot ce-a fost.
Iubirea-i un organ ce pulsează tăcut,
Hrănește-l cu dor, nu-l lăsa abătut.
Cu răbdare, cu fapte, cu arta cuvântului,
Poți readuce-napoi ritmul începutului.
Înecare divină a simțurilor
Nu simt nimic.
Sunt însăși abisul ce-și arde dorințele,
un adio tăcut al lumii care uită să fie om.
Mă prefac? Sau poate sunt doar victima unei imaginații,
ori a abuzului perfid al societății:
manipulare, distrugere, pierdere de sine.
Dar poate exagerez. Sau doar spun adevărul.
Mi-am pierdut identitatea.
De suflet nici nu mai vorbesc, căci e amar,
la fel ca inteligența emoțională a unui popor
„pașnic” prin mască, dar gol în profunzime.
Superficialitatea ne îndeamnă să remarcăm lucruri fără valoare,
în timp ce esențialul dispare.
Nu sunt singura.
Cu toții ne-am simțit cândva capabili de măreție,
dar timpurile noastre zdrobesc mințile luminate.
Îi aruncă în abisul amărăciunii.
Înțelepții devin prizonieri ai criticilor needucaților,
într-un sistem ce se hrănește din corupție și invidie.
Sus, în vârf, stau cei fără cultură,
reprezentând o țară ce abia mai respiră.
Dar nu-i nimic.
Nu mai simt nimic.
Goliciunea lumii crude s-a așezat în mine,
amărăciunea îmi șoptește sfârșitul.
Și totuși, sunt numită nebună
pentru că văd realitatea, pentru că sunt realistă.
Se spune că suntem fericiți.
O iluzie amară.
Cei fără minte zâmbesc fără griji,
în timp ce țara arde.
Iar cei care gândesc... dezbat,
privesc lumea prin prisma științei, a psihologiei, a politicii, a filosofiei...
împovărați de complexitatea existenței.
De aceea suntem singuri.
Oamenii deștepți nu sunt înțeleși.
Trăim printre iluzii, printre gândurile unor neica-nimeni.
Fără vise reale, fără planuri ce pot schimba lumea.
Dorim o schimbare, dar puțini îi înțeleg profunzimea.
Așa rămânem izolați.
Singuri.
Crime și suspine
O crimă devastatoare, oh tu inima mi-ai furat
Ce chin și jale să trăiesc doar cu umbra ta
M-ai fermecat cu-n glas de sticlă
Lin și atât de curat, cum inima mea de la el a țâșnit de îndat' cu suspin însângerat
Eu zbieram printre umbre după scânteia luminii de iubire ce m-a îndurerat, iar tu doar de voioșiea agoniei mele
M-ai strâns de brațe, ce dulce m-ai zgruzumat, vrând sa-mi fi muza ai rămas doar un spin neiertat
Mi-ai dezgolit sufletul cu semnele tăietoare ale iubirii tale, iar sub pielea despicata mi-ai soptit-n scris ce dor îmi este să te dor
Iar eu ca naiva te-am lăsat sa-ți verși veninul, crezând că voi simiți ceva fior...
Ceva sa mi facă sufletul mort sa simtă ceva...
O iluzie de a iubirii
Asa ca crima mea a fost că te-am iubit, iar a ta că ai ucis un suspin, necrezând că el poate iubi
Oda iubirii eterne
Înfășoară-mi buzele în veșmântul aromelor tale divine,
Ca o flacără de vară în abisul meu,
Tu, lumină ce aduci căldură în întunericul meu,
Hrănești inima mea cu extazul veșniciei.
Ești floare ce îmbată inima cu atingerea ei delicată,
Ca o simfonie sublimă ce îmbrățișează urechea cu măiestrie,
Îmbrățișare ce învelește trupul în voalul nopții
Tu ești ploaia mea, căci când lacrimile mele cad,
Picuri ca rouă pe solul rece al dorinței mele,
În furtuna sufletului, ești calmul meu,
În brațele tale, lacrimile devin perle de rugăciune
Pe pieptul tău, suferința se transformă în alinare divină,
Lacrimile nu mai secătuiesc izvorul iubirii noastre,
Căci tu m-ai umplut cu nectarul nemuritor al pasiunii
După epoci întregi, când umbra trecutului mă îngropase în adâncul gândurilor mele,
Astăzi, în aura mea, vibrează o inimă renascută, pulsând în armonie cu universul
În strălucirea unei eternități, viața se desfășoară ca un banchet al esenței tale divine, care răzbate prin veșnicie cu o suavă forță. Și sublimate de lumina iubirii noastre, amarele regrete se estompează într-o neantizare glorificatoare, subtilă și solemnă, sub egida uitării
Chiaroscuro
În perpetuă reverie când, cerul se contopea cu stelele ce sărutau plăpând a nopții dar, totul de atunci înviase în mine precum un foc stelar
Dar rămânând totuși cu regrete aprinse și nemărginite pe acestă lume pasări de foc în amurg tot se răpuneau neîncetat în întreg infinitul minții mele
Și încerc din răsputeri să nu cad pradă amintirilor ce aparțin trecutului căci trăiesc de atât timp prizonieră în cuștile lui
El mă străpunge odată cu liniștea, parcă mă simt abandonată în prezența lor dinamică ce asurzește timpanul devorat de gălăgia interioară a inimii mele
Și încerc să-mi distrag atenția cu iluzia fericirii, poate părea crud, dar această iluzie mi-a devenit ca și o realitate
Doar că n-o simt prezenta în sufletul meu deoarece fericirea e un lucru la care nu pot ajunge pentrucă timpul nu mi-ar permite s-o întâlnesc
Am rămas doar cu valul rece a epifaniei, mintindu-mă cu faptul că dainuiesc în fericire, dar mintea disrusă mi-e conștientă ca această distragerea nu este o rezolvare și singurul lucru de care are nevoie inima mea este alinare
Iubire strivită sub umbra minciunii
Tu, cel ce mi-ai stârnit iubirea-n piept,
Ce-ai ars ca un foc ce părea înțelept,
Mi-ai promis cerul, stelele, raiul divin,
Dar tot ce-ai dorit a fost trupul străin.
M-ai făcut să cred în povești nemuritoare,
Că noi suntem altfel, că dragostea doare,
Dar nu-i așa, nu dragostea rănește,
Ci omul ce minte, ce doar te folosește.
Cuvintele tale erau mângâieri,
Dar mâinile tale căutau doar plăceri.
Privirea-ți părea adâncă, curată,
Dar ochii tăi mă priveau ca pe-o pradă furată.
Eu te iubeam, cu tot ce eram,
Și-n brațele tale credeam că rămân.
Dar tu ai plecat, cu inima mea zdrobită,
Lăsând în urma ta o iubire rănită.
Acum mă întreb, ce-ai simțit, de fapt?
A fost ceva real, sau doar un păcat?
Eu ți-am dat suflet, tu mi-ai luat doar trup,
Și-ai plecat râzând, lăsându-mă sub lup.
Dar știi ce? Nu-ți voi mai plânge trădarea,
Voi lăsa timpul să-mi vindece zarea,
Căci dragostea mea a fost adevărată,
Iar tu doar un actor, cu o mască stricată.
Azi nu te mai vreau, nici nu te mai chem,
Mi-ai arătat ce-nseamnă un suflet de lemn.
Și poate cândva, vei înțelege târziu,
Că ai pierdut o iubire ce n-ai să mai știi.
Fiziologia iubirii
Iubirea e-un trup, cu vene și sânge,
Se naște din foc, dar se-aprinde și plânge.
E piele ce simte, e puls ce tresare,
E chimia ce-n noi universuri crezare.
Când el a plecat, ceva s-a stins,
Un ritm din iubire s-a rupt, neînvins.
Dar trupul iubirii poate renaște,
Cu grija, cu timpul, cu vorbe-mpăcate.
Ce să faci să se-ntoarcă? Ascultă-l cu totul,
Să-i înțelegi pasul, dorința, complotul.
Întreabă ce-l doare, ce vise-și dorește,
Cum timpul cu tine ar vrea să-l trăiește.
Să schimbi? Nu pe tine, ci felul de-a fi,
Să-l lași să te vadă, să simtă, să știe.
Că ești nu doar flacăra, dar și adăpost,
Că nu doar iubești, ci-i ești tot ce-a fost.
Iubirea-i un organ ce pulsează tăcut,
Hrănește-l cu dor, nu-l lăsa abătut.
Cu răbdare, cu fapte, cu arta cuvântului,
Poți readuce-napoi ritmul începutului.