Fiziologia iubirii
Iubirea e-un trup, cu vene și sânge,
Se naște din foc, dar se-aprinde și plânge.
E piele ce simte, e puls ce tresare,
E chimia ce-n noi universuri crezare.
Când el a plecat, ceva s-a stins,
Un ritm din iubire s-a rupt, neînvins.
Dar trupul iubirii poate renaște,
Cu grija, cu timpul, cu vorbe-mpăcate.
Ce să faci să se-ntoarcă? Ascultă-l cu totul,
Să-i înțelegi pasul, dorința, complotul.
Întreabă ce-l doare, ce vise-și dorește,
Cum timpul cu tine ar vrea să-l trăiește.
Să schimbi? Nu pe tine, ci felul de-a fi,
Să-l lași să te vadă, să simtă, să știe.
Că ești nu doar flacăra, dar și adăpost,
Că nu doar iubești, ci-i ești tot ce-a fost.
Iubirea-i un organ ce pulsează tăcut,
Hrănește-l cu dor, nu-l lăsa abătut.
Cu răbdare, cu fapte, cu arta cuvântului,
Poți readuce-napoi ritmul începutului.
Poems in the same category
Incertitudini
mă așez în genunchi lângă izvor
și ating cu buzele apa
izvorul cu unde zglobii și dragoste
ești tu
setea mea n-are margini
trăiesc doar ca să mă întorc la tine
să curgi în inima mea
până se umple
viața ta coboară din piatră
și trece prin milioane de ani de curgere
tainică
are aroma primului sărut franțuzesc
de demult
și gustul sărat al lacrimii
în care înotăm
încă
împletesc șiraguri de zile și nopți
într-o pânză nesfârșită a Penelopei
în timp ce mă rog să nu sece izvorul cu dragoste
și să mă trezesc într-o zi spânzurat între un sărut franțuzesc
și o lacrimă...
O LECȚIE DE VIAȚĂ -prima parte-
Sfârșitul de septembrie aduce soalele după câteva zile mohorâte, cu ploaie rece.
Razele soarelui își fac loc printre norii albi și fumurii,mângâind iarba încă verde.
Mulțimea de gângănii părăsește locurile ascunse și se pregătește pentru iarna ce
va veni ,bucurându-se de căldura soarelui.Salcâmii își pierd zilnic frunzele mici ,
lăsând în urmă ramuri goale.
Doamna Alina ,pensionară ,nu își găsește locul în camera mică. Privind la
televizor ,se simte obosită de aceleași știri și aceleași minciuni .Își bea ceaiul pe
balansoarul din fața casei și se lasă cuprinsă de visare .Nu sunt doar vise ,mai
curând amintiri Sunetul strident al sonerii o trezește din visare.Cine poate fi la ora asta
se întreabă ? se întreabă ea.Rămâne surprinsă când o vede la poartă pe buna ei prietenă
Ioana ,fostă colegă de serviciu .Ea cea care venea cu vești despre cunoștințele comune:Cum
o mai duc ,cine s-a dus ,cine a mai rămas .Alina îi pregătește o cană cu ceai ,iar Ioana se
așează comod în scaunul cu spătar înalt.
-Ce vești noi ai azi?-întreabă Alin .
-Nu vești bune -răspunde Ioana .A murit nevasta lui Victor ,Maria
-Dar era tănără ,ce s-a întâmplat?
-A fost un șoc pentru pentru mulți ,Maria arăta chiar foarte bine Ne-am întânlit nu de mult
la cumpărături .Cine ar fi bănuit că numai două luni o să plece pe ultimul drum ? A avt o înmormântare
frumoasă .A avut cine să o plângă - copii ,nurori ,nepoți .Victor era distrus .El știa că tu nu prea ieși
din perimetru tău de aceia nici nu te -a sunat .
-Știu ,Ioana. tot mai des ,aflăm că ,unul căte unul ,din generația noastră ne părăsesc.Știm că
ne va veni și nouă rândul Nu ne este teamă .Rostul vieții l-am îndeplinit -Am trăit alături de copiii mei
de nepoți și chiar de strănepoți . Ce-mi pot dori mai mult ?Soțul ,jumătatea mea ,a plecat ,lăsând un mare
gol în urmă.Zilele trebuie umplute cu ceva ,că amintirile nu sunt de ajuns .
-Alina ,am o veste bună .Adică eu ,Sanda și Mirela vrem să mergem undeva in concediu la
tratament ,nu vrei să mergi cu noi ?
-Îmi pare rău dar nu sunt în stare .Aceiași propunere mi-a făcut-o și sora mea ,exact acum un an
Cine ar fi crezut că nu voi mai avea altă ocaze să fiu cu ea ! Să-ți povestesc cum s-a întâmplat !
-Ne petreceam verile împreună la țarâ .Aveam căsuțe una lângă alta și comunicam printr-un
gard despărțitor,din dorința de a fi aproape .Am fost fericite că putram fi aproape măcar în timpul
verii.Cine ar fi bănuit că ne vedem pentru ultima oară?
-Surioară te las singură pentru o săptămână sau două că-mi vin copiii din afară în concediu
și să stau cu ei câteva zile ,apoi ei se duc la mare .Mai vorbim la telefon ! A plecat făcându-mi semne
din mână .Era o zi de luni .Marți a început o ploaie mocănească ,tot în jur era ud ,deci nu puteam
intra în grădină ,și m - am hotărât să plec și eu acasă și i -am comunicat surioarei mele că m-am
întors și eu în oraș și să nu-mi poarte de grijâ ;În fiecare dimineață ne salutăm la telefon .Ea îmi
spune că are musafiri care vor pleca la mare ,rămâne doar nepotul ei preferat să depene amintiri .
Sora mea își propusese lui Marius nepotul ei să meargă la cumpărături să-i cumpere un ceas de
valoare ,drept cadou de ziua copilului ,fiindcă pentru ea tot copil este .E ziua de vineri , ei au vizitat
magazinile până ce au găsit ceva să le placă Bunica era obosită dar și foarte fericită că nepotul
său pare să se bucure de cadouri .Marius o strânge în brațe și-i spune : Cât mă bucur mamaie ,
pentru cadouri și ce dor mi-a fost de tine spune el ,cu emoție
-Marius , eu sunt firavă pentru brațele tale antrenate spune bunica răzând .
-Eu ,plec în oraș să mă întânlesc cu prietenii mei ,nu sta cu grîjă, că mă întorc devreme .
-Bine ,Marius nu am să adorm pănă vii tu ,te aștept să mai stăm de vorbă .Într-un târziu ,Marius
intră în casă ca un vârtej ,o apucă pe bunică de umeri și o scoate pe balcon .Bunica se străduiește
să-i vadă ochii să înțeleagă ce se întâmplă ,dar vocea străină a lui Marius o înspăimântă .
-Nu țipa ! Nu țipa că te omor ! spune Marius ,având un cuțit mare de bucătărie în mână .
În chi avea o privire neomenească .țintind locul unde vre să atace.Bunica ,înțelegând ce se întâmplă ,
își apără disperată inima cu brațele ,dar criminalul își fixează ochii pe gâtul ei .O tăietură lungă de la ureche
la claviculă face ca sângele să curgă în voie.Bunica leșină ,Marius o consideră moartă .Îi caută telefonul
banii și valorile în casă ,apoi pleacă încuind ușa .Bunica își revine ,avea telefonul într-un buzunar
interior și apucă să sune la 112 apoi își pierde cunoștința .Poliția a fost promptă și salvarea a ajuns repede .
Bunica a fost dusă la spital operată în timpul nopții și a putut da relații cu ce s-a întâmplat .Am fost și am
văzut-o ,era de nerecunoscut .Lacrimile îi spălau fața care era tumefiată de la lovituri ,dantura spartă și multe
înțepături pe gât și pe brațe .Vocea îi era înecată de plânsul înterior .Câteva zile am tras speranțe .Pe 14 iulie
într-o zi de joi , sună telefonul iar vocea sugrumată a nepoatei mele :
-Tanti Alina nu știu cum să spun ....mama nu mai este ...Am rămas înlemnită ! Nu se poate , nu se poate
atât am putut spune ...și întrebarea : De ce Marius i-a luat viața celei care l-a iubit și crescut cu atâta drag ?
Nu am să înțeleg ,niciodată !
șfârșit
Fără regrete
Ochii tăi sunt ca toamna,
Cu dor ce-n taină mă îndeamnă.
Închide-i-ncet și stai o clipă,
Să-ți simt mirosul de pe a ta haină.
Eu te iubesc fără-ncetare
Lăsând amprentre-n vechi calendare,
Cu nopți umbrite fără nume,
Cu pași rătăciți în lume.
Trandafirii roșii rupți de tine,
Îmi amintesc de primul „te iubesc”.
De ale tale bucle fine
Și de ochii-n care mă privesc.
Ecoul îți păstrează vocea, de mult uitată în neștire
Timpul a șters brațele tale
Ce mă învăluiau cândva cu iubire.
Iar noaptea îmi dictează
Nesomnul greu și abătut ,
Te văd aievea, dar vibrează
Imaginea al nostru-lui trecut.
Acum, privind în alți ochi, învăluită de durere,
Primesc prezentul ca tăcere.
Și nu-mi pare rău, nici nu te voi regreta,
Așa va fi mai bine și nu te voi mai căuta.
Nu te teme de-a vieții-nverșunare
Nu te teme de-a vieții-nverșunare
...
Nu te teme de-a vieții-nverșunare
Dacă dă în tine, dă să te-ntărească
Te facă demn de-a ei încoronare,
Și pe tine darul să și-l risipească.
...
Ci tu de rabzi a vieții încercare,
În sufletu-ți va înflori divinul,
Fă din tăcere scut și în răbdare
Adevăru-și va face-n tine plinul.
...
Fii curajos și-a vieții prisosință
Ți se va pune cuminte la picioare,
Doar în răbdare găsi-vei biruință
Te facă demn de-a vieții-ncoronare.
...
Poți să plângi, dacă te doare tare,
Însă durerea, nimeni nu-ți zărească
Și nu te teme de-a vieții-nverșunare
Dacă dă în tine, dă să te-ntărească!
MEREU CU GANDUL LA TINE
SI ATUNCI CAND NE IUBIM
INCERCAM SA NE AMINTIM
CA EXISTA TRANDAFIRI
CU PETALE ARGINTI
AM INCERCAT SA TE UIT
DAR MEREU DAM NAS IN NAS
CU IUBIRE SAU MELANCOLIE
CA PE UN TIPAR CU FOAIE AURIE
Timpul
Timpul ma alearga
Sau eu il alerg pe el
Timpul dispare in neant...
Sau el nu exista pentru mine.
Timpul meu si al tau ,
Se joaca unul cu altul
Si nu se regasesc in timp.
Timpul tau si timpul meu,
Se ating si se indeparteaza,
Cu fiecare atingere, respiratie si vibratie.
Timpul meu nu este timpul tau,
Timpul tau este timpul meu!
Other poems by the author
Raiul cel mult visat
De-ar putea urechile să se încline în arta visului, nu as mai trai doar într-o simplă-mi iluzie
De-ar putea cerul lacrimi sa-mi strângă, acel ocean din ele, ar fi purul meu colț de rai
Dar nu știe nimeni, doar decât luna sfârșitul ce-mi va fi îngenunchiat, căci restora pe aceasta lume vorbesc si le pasă doar despre putere și bani
Iar pe acest pământ de-ar fi sa ma aprofundez-n iubire, as muri doar seacă de privirea rece a oamenilor care n-o mai dăruiesc
Pe acest glob pustiu, averile nu constau în ceea ce consider eu rai
Și ceea ce este cu adevărat un dar, nu îți este permis nici măcar sa te servești cu tihnă din el
Și anume pacea, pacea de a zbura lin spre tot ce-i mort și viu
Sa știi sa faci diferența, sa știi sa alini dorurile cu orice preț
Sa aprinzi focul, în adâncul unui pustiu infern
Pentru ca averile nu se măsoară în cât ai ci de fapt în câte dăruiești lumii
Dar sa fi om, nu îți este de ajuns pe aceste meleaguri
Trebuie sa fi totul din toate și nimic, nici prea mult, dar nici prea puțin
Și nici măcar nu ne dam seama, cum raiul ne este furat de sub picioare, sub tălpile celor ce conduc lumea
O lume de corupție, unde raiul-mi doar un privilegiu visat pe șirele spinarii, a morților și a brațelor ucigătoare a lumii de suspine întregi
Nici dacă-aș muri
Nici dacă-aș muri, n-ar simți nimic,
N-ar ști că exist, n-ar căuta vreun drum,
Cuvintele-mi trec, ca vântul pustiu,
Și strigătul meu se pierde-n fum.
Nimeni nu vede durerea din mine,
Nici măcar umbra ce-n lacrimi s-a frânt,
Nimeni nu vrea să audă ce spun,
Sufletu-mi e gol și totu-i tăcând.
Mama nu-mi simte inima grea,
Tatăl e străin, departe-ntr-un colț,
Eu stau între ei ca un strop de nimic,
Când cerul mă lasă să cad fără rost.
Nici dacă-aș muri, n-ar opri privirea,
N-ar plânge o clipă, n-ar rupe tăcerea,
Sunt doar o umbră ce caută alin,
Dar nimeni nu-i pasă că încă respir.
O, lume, de ce m-ai uitat pe pământ?
De ce inima-mi strigă într-un vid adânc?
Când tot ce doream era să m-așez
Într-un loc unde cineva mă iubește întreg.
Dar dacă nici moartea iubire nu-mi dă,
Mai rămâne doar cerul să-mi fie casă,
Căci pe pământ sunt pierdută-n nevoi,
Un suflet zdrobit, singur printre ploi.
Nu măsori iubirea-n umbre
Am dat tot ce eram, până la os,
Frumusețe sculptată, suflet frumos,
Cuvinte dulci, picturi, cântece line,
M-am dat pe mine... și tot n-a fost bine.
Cu ochii tăi de copil rătăcit,
Căutai iubire, dar n-ai știut să fii iubit.
Pe câmpul durerii, alergai fără scop,
Oricât te țineam, tot simțeai un gol.
Eu știu, am răni, dar nu trădez,
Pe un singur drum merg, nu mă pierd în păduri de zăpez’.
Dar tu? Răspândeai iubirea în bucăți,
Nu din lipsă de drag, ci din frică de-a te arăta întreg, vreodată, în fața altei vieți.
Sunt mai mult decât forme, sunt mai mult decât artă,
Sunt o femeie ce-și dăruiește inima toată.
Dar tu? Nu ai oglindă, nu știi ce cauți,
Îți umpli golul cu iluzii... cu ochi căprui și pași falși.
Acum mă ridic, din cioburi ce dor,
Nu-s mai puțin valoroasă, doar pentru că tu nu vezi flori.
Tu rămâi cu umbra ce nu te va sătura,
Eu rămân cu mine – femeia ce știe să stea.
În veacul asfințitului
Cugetez cum, că mintea mea te-a dat în delir etern, însă fragedă inima mea, murmură-n veșnicie pentru o ultimă clipă, odinioară ca inima mea să o învăluiască arzător pe a ta, contopindu-se în mireasma amorului nostru nemărginit
Oh,pâlpâie inima mea cu stupoare, râzvrătindu-se în amintirea perpetuă a chipului tău blajin ce-mi compleși privirea fermecată, stârnind în mine azi, însemnând doar chinuitorul dor ce-l jelește inima în eternitatea infernului , nici veacurile temeinice n-au putut da glas uitării, pribeagă-n pustiul inimii mele
Pribeagă-n pustiul inimii mele, mi-am azvârlit mâinile în furtunile ce plâng, ce se varsă în veacuri cerești ale întunericului ce pătrunde în cămara inimii mele, în care mă pierd cu firea, realizând de fapt că trăiesc pentru ultima oară, primul meu sfârșit
Fără Rost
De ce să scriu? Cuvintele-s o glumă,
Pe foi de lacrimi, lupta mea se-ndruma.
Un chin ce-n flăcări s-a născut, tăcut,
Și arde-n mine ca un soare mut.
Strigătul meu? E doar un ecou,
Într-un pustiu ce nu va fi al meu.
Nimeni nu aude, nimeni nu vrea,
Să simtă prăpădul ce-mi sfarmă ființa mea.
Ce rost mai are să-mi torn sufletul?
Să-l fac pocal pentru veninul hulii?
Cuvintele-s arme, dar cui să le dau,
Când lumea adoarme, surdă-n al meu hau?
Rima mea, o capcană, un joc de-oglinzi,
Se sparge pe buze ca ploaia-n cenzuri.
Metaforele mele sunt morminte tăcute,
Pentru dorințe ce-n noapte se pierd neștiute.
Nicio mână nu vine să prindă durerea,
Niciun ochi să-și vadă-n suspin mizeria.
Sunt un geniu pierdut într-o lume banală,
Un steag fluturând pe o insulă goală.
Și oricum, ce contează? Nimic nu sfârșește.
Lupta se repetă, timpul se topește.
Mă zvârcolesc în acest cerc blestemat,
Dar rostul de-a scrie e de mult îngropat.
Sunt doar un dansator în flăcări de gheață,
Un zeu prăbușit, pierdut în viață.
Aș arde tot cerul, dar ce-ar schimba?
Când lumea de jos nici n-ar clipi, cumva.
Așa că las penița să ruginească,
Și las foaia albă, uitată, să pască.
Pentru că oricum, la capătul drumului,
Nu-i nimeni să-nțeleagă suspinul genunii.
Rănii ce Dor
Sub piele, unde nu ajunge lumina,
Rănii ce dor își croiesc rădăcina.
Nu le vezi, nu le știe nimeni, nici eu –
Dar acolo mă mistuie ca un foc mereu.
Ați vrut să mă-nvățați tăcerea,
Dar tăcerea mușcă,
Ca un lup ce sfâșie cerul
Când nu mai poate duce durerea.
Strigați la mine – dar glasul vostru
Nu-i decât ecoul unui timp bolnav.
Mă bateți cu umbra rănilor vechi,
Mă învăluiți în haine ce nu-s ale mele.
Vreau să vă spun că doare,
Că port în piept toate viețile
Pe care n-ați îndrăznit să le trăiți,
Dar mâinile voastre îmi astupă gura,
Și tăcerea devine un alt fel de strigăt.
Nu cer milă, nici izbăvire,
Dar vreau să știți că sângele din rănii ce dor
Nu e doar al meu, e al vostru.
Și curge tăcut, prin generații,
Până când cineva
Va avea curajul să-l spele cu lacrimi.
Eu sunt vocea rănilor voastre,
Oglinda în care nu vreți să priviți,
Dar știți că acolo, în fundul adâncului,
Tot ce doare poate fi oprit.
Rănii ce dor nu se vindecă singure.
Eu le port pe ale mele și pe ale voastre –
Dar vă întreb, în șoaptă,
Nu vreți să-mi lăsați mâinile libere
Să le închid, să le curăț, să le las în urmă?
Rănii ce dor cer iubire,
Dar tăcerea voastră le hrănește cu venin.
Eu trăiesc, părinți, și e prea mult pentru voi,
Dar poate că, în taina acestei vieți,
Prea multul meu e vindecarea rănilor noi.