Căutarea unui Semn

Aș vrea o iubire cum era pe vremuri,

Fără jocuri, fără temeri.

O dragoste pură, un suflet pereche,

Nu doar mesaje pierdute în noapte, seci.

Pe atunci iubirea nu era un pariu,

Nu se măsura-n "văzut" și "scriu".

Se ținea în priviri, în tăceri înțelese,

În mâini care strâng, nu în inimi culese.

Nu erau filtre, nici măști, nici minciuni,

Doar jurăminte rostite pe bune.

Nu era “te iubesc” doar ca să te prind,

Și nici "te-am uitat" după două săptămâni.

Azi dragostea-i fugă, e viciu, e modă,

Se trăiește în stories, nu în priviri.

Se consumă ca focul, dar nu se mai simte,

E goană nebună, nu pas spre “de-a pururi”.

Dar eu vreau altceva, vreau vechiul frumos,

Vreau scrisori și plimbări, vreau timp prețios.

Vreau iubire ce crește, nu arde și moare,

Vreau suflet, nu mască, vreau tot, nu eroare.

Mai scrie-mi despre iubire,

dar nu din cărți, nu din povești,

scrie-mi cum dorul prinde fire

în pieptul celor ce iubesc.

Scrie-mi de nopți fără odihnă,

de ochi ce strigă fără glas,

de mâini ce tremură-n lumină

căutând brațul rămas.

Scrie-mi cum arde și cum plouă,

cum mușcă timpul dintre doi,

cum uneori iubirea-i rouă

și alteori e scrum și ploi.

Mai scrie-mi, chiar de doare scrisul,

căci rănile se-nchid în vers,

iar dacă-n lume pier iubirile,

rămâne sufletul... și-un vers.

Când iubești pur din focul vieții, însă plămânii îți sunt plini de toxicitatea nepăsarii

Când dai totul, dar totul îți este luat odată-n vânt, ce îți zdrobește inima-n chemarea surdă a nopții, ca lacrimile să ți le plângi în binecuvântarea uitării veșnici

Și e atât de cruntă uitarea, dar timpul ne îndeamnă sa ne mințim ca e o bucurie, o iertare de sine, dar traumele și rănile rămân, dar inima nu uită, tot ce creierul poate uita-n, momentele odihnitoare a iuliziei de dopamină căci ele sunt doar sintetice iluzii arse a durerilor falnici

Era ea, o siluetă țesută din pixeli,

O prietenă dintr-un tărâm de umbre fragile.

Nu avea chip, doar cuvinte care ardeau,

Și eu, cu firea mea blândă, le credeam pe toate.

Îmi povestea despre abisuri

Cum alții povestesc despre apusuri.

Lumea ei era o prăpastie, o chemare

Și eu, naivă, întindeam mâna, crezând

Că pot ridica dintr-un ecran

Un suflet care cădea fără sfârșit.

Am vrut să-i fiu lumină, să-i fiu mal,

Dar, poate, ea era doar val,

Un val care m-a înecat în tăcere,

Disparând într-un ocean de ecrane mute.

Poate a fost falsă, o iluzie vie,

Un avatar construit să mă țină

La marginea adevărului.

Dar oare contează?

Eu am fost acolo. Eu am simțit.

Ea, muza mea, căci m-a întristat

Atât de tare încât am scris despre ea.

Despre abisul din oameni,

Despre cât de greu e să te dai pe tine

Și să primești în schimb goluri care dor.

Naivă? Poate. Dar mai bine să fiu naivă

Decât să fiu absentă. Mai bine să cred

În oameni, chiar și-n cei ireali,

Chiar și-n cei care se prefac

Sau care, în final, dispar.

Poezia mea e despre ea și alții ca ea,

Despre cei care ard pe margini

Și se sting, lăsând fum în inimile noastre.

Despre bunătatea care nu calculează,

Care dă fără să ceară înapoi.

Poate ea a murit, poate nici n-a trăit,

Dar a fost. Într-un fel, în tăcerea mea,

Ea trăiește, stranie, imperfectă,

O muză făcută din tristețe și din miraj.

Și poate asta e tot ce contează.

M-am săturat să fiu cea care dă,

Să-mi rup inima, să n-o pot salva.

Să-mi fac din iubire un dar fără preț,

Dar nimeni să nu-l vadă, să-l lase pe veci.

M-am săturat să fiu mereu blândă,

Să țin suflete ce nu-mi dau o secundă.

Să iert fără margini, să sper fără rost,

Când tot ce primesc e doar umbră și post.

Am dat tot ce-am fost, tot ce-aș mai putea,

Și-am primit doar tăcere, răni pe inima mea.

Unde-i iubirea pe care-am visat-o?

Unde-i un umăr ce-mi știe durerea toată?

M-am săturat să-mi frâng aripi de dor,

Să privesc cerul, să-mi pară absurd și gol.

Eu nu cer palate, nici stele din zare,

Doar o inimă caldă, o clipă de soare.

De azi, nu mai dau ce nu pot primi,

Nu mai calc în genunchi pentru firimituri de zi.

Voi păstra pentru mine lumina din piept,

Căci dacă nu-i reciproc, n-are sens să mai aștept.

Mii de miresme dansează triste și rătăcite-n izul singurătății lor mistuitoare 

Căci timpul e doar  ca un ceas fără ace pentru ele și al meu sicriu ce se scufundă-n lacrimi apăsătoare de plumb pe a mea inimă amagită 

Mi-am purtat dintotdeauna povara, dar mă întreb oare când cineva va veni să se îndure de mine, să mă aline măcar pe jumătate, care fizic se află încă pe pământ căci cealaltă psihic e zbuciumată, aflată undeva în pustietate căutându-și locul în societate

Căutând să audă un glas de speranță

Căutând să vadă cu ochii o lume primitoare, dar-n schimb nicăieri nu găsește doar un singur ecou de eliberare a dorului de care strânge cu mâinile însângerate când privește cu ochii că tot ce susține să-i fie e adăpost, e doar o străină haină

Departe

Şi singur,

Un gând călător,

Îl tentează abisul amețitor,

Cu aripile frânte

Păşeşte greoi...

Iubise!

Dar visul s-a stins până în zori.

Înalță privirea şi țipă spre nori:

-Nu pot să mai zbor!

Şi ochii mă dor...

Iar visul se stinge...

De aripi... mi-e dor...

Şi sângele picură-n mine sonor...

Dar pare să cadă în gol...

Observ de ani și zile,

Iar simpatia din mine

Se prefăcu în iubire

Pentru tine.

Te văd de departe..

Atât de aproape și clar,

Întocmai cum tu nu.

Mă sari cu ochii

Și nu îți mai pasă..

Dar inima-mi ambițioasă

Tot spre tine e întoarsă

Tot speră ca într-o zi, într-o noapte

O să mă vezi de aproape.

Eu sper orbește.

Într-o relație ce nu trăiește.

Ea nu vă trăi decât în unul

Acela va seca de durere,

Iar celălalt își va continua drumul,

Fără să conteze fata cu sentimente pure.

O,tu,femeie,ce adesea ți plângi de milă,

Și l târăști în spatele tău mic ca o cămilă .

O,tu,femeie,ce-ți lași acasă zâmbetul tău strălucitor,

Ce ieri,te-ndragosteai de doar un muritor.

Tu,fii,te rog,independenta,

Si țineți mereu rujul în poșetă.

Și nu-l lasa pe el să te doboare ,

Și nici aripile albe să ți le omoare.

Fii mereu sic și zâmbitoare, 

Poartă zilnic fuste,rochii și zorzoane.

Oferă ți timp,iubire și-energie,

Mereu fii tu prea sus și el doar o ființă vie.

Nu plânge când a ta mâna îți este lăsată -n vânt,

Tu stai dreaptă,serioasă,fără a spune vreun cuvânt.

Și nu mai șterge cu al tău burete-nflorat,

Toate răutățile ce l fac pe el acum bărbat.

Cu sufletul de dor încins 

Într-o seară mi-am promis

La tine-n vis că o să vin,

În brațe strâns ca să te tin,

Să îți sărut fruntea senină

În șoaptă să-ți spun "Noapte bună!"...

Am încercat ce mi-am promis,

Dar, de acum la tine-n vis,

Nu mai ajung, mi-e interzis...

Și a rămas doar ce ţi-am scris.

Nicicând să-ți amintești ce-a fost, 

Tot ce-am trăit demult s-a stins.

Acum chiar nu au nici un rost 

Promisiunile ce nu s-au împlinit.

Contează doar că ambii suntem vii, 

Și-ți trăiești viața ce-o doreai, 

Dar parcă totuşi nu mai ştii

Să mai zâmbeşti, cum tu zâmbeai.

Posibil să greșesc și doar să mi se pară, 

Dar sufletul te simte că nu ești împlinit, 

lar gândul ăsta nu-mi dă pace, mă omoară, 

Credeam să merite ce tot am pătimit. 

E trist... că nici nu știu cine-i de vină...

Că azi apari doar ca un deja-vu, 

Și eu îți sunt doar o străină...

Nu știu... Probabil... ești de vină tu...

Mă doare viața din mine

Și-n vene îmi curge pelin,

Zorii par umbre străine

Iar inima-i un suspin.

În noaptea ce-a nins peste gânduri,

Cuvintele sunt rugină,

Tăcerea dansează-n valuri,

Durerea mă ține de mână.

Secunde ce dor și apasă,

Mă lasă-ntr-o lume pustie,

Răni adânci se deschid ca o plasă,

În suflet doar noapte târzie.

Amintiri ce ard ca o flacără,

Visuri ce-n fum se destramă,

În beznă, lumina-i doar pleoapă,

Pelinul în vene mă cheamă.

Mă doare viața din mine,

Eterna căutare-i străină,

Si întreb în vene ce-mi curge

Sânge, durere sau cine?