Căutarea unui Semn

Cândva buzele mele le sărutai 

Nici numi dădeam seama că mă iubeai 

Sărutul tău pe fruntea mea lipsește 

Iar dorul de tine in fiecare zi creste .

Acum buzele tale ating o altă frunte 

Văzând asta am rămas fără cuvinte 

Nici pe mine nu mă iubeai atât de tare 

Ziceai dar nu era ceia ce pare .

Mă distrug văzând că iubești pe altcineva 

Am rămas departe , undeva 

Încă în ziua în care mi-ai scris 

Și nu doar că mi-ai promis 

Oh, iubirea mea amintire de ce mi se scurge sufletul vejtejit încă pe foaia destinului?

Dacă oricum tu ai s-o rupi și se va mai duce înco iluzie atât de dulce spre cer...

Credeam că trăirile noastre sunt definiția extazului ci nu clipele ce aparțin efemeritatii eterne

Dar m am trezit într-o zi cu lacrimile amare în pustiul pe care îl consideram iubit, dar era doar un ghimp în coaste, un abis printre stele speranțelor mele

Și m-a purtat ca mutul departe de cuvintele ce-i descriau iubirea pe care o pretindea că o purta cu atâta foc pentru mine 

M-a purtat suflet pe suflet, dar nu-mi auzea strigătul profund îndurerat și doar pătrundea după geamăt de plăcere

Mi-a pus coroana pe cap, m-a încoronat și m-a făcut regina morții, iar în loc de inel mi-a cioplit inima în bucăți și sufletul răstignit pe cruce 

In liniștea asurzitoare îți auzeam 

Bătăile inimii ce imi strâpungeau

Sufletul pe care ti-l furam,

Din ochii care ne amăgeau.

Spune-mi îți amintești,

Cum ne priveam?

Acum nici nu îmi vorbești 

Și,totuși,înainte mi-ai spus ca ne potriveam...

Îți amintești râsetele noastre?

Care ne duceau printre astre,

Acum tu razi în continuare,însă cu altcineva 

Iar eu,însă,umplu perna cu lacrimi,și încerc inima a mi-o renova.

Nu mai are rost sa întreb, căci știu deja răspunsul.

Gandidu-ma la tine,privesc apusul

În continuare,privind apusul, nu găsesc clipa potrivită,

Chiar dacă n-ar schimba nimic sa-ti spun asta,dar încă sunt îndrăgostită.

Încă sunt îndrăgostită de la primul contact vizual,

Știu,poate îți pare anormal, dar încă ești în partea stânga a sufletului meu.

Încerc sa te scot de acolo,însă îmi e tot mai greu

Și nu mi-am imaginat vreodată ca ma pot atașa atât de tare 

De o persoană oarecare.

Îți amintești cum ma uitam la tine?

Îți amintești, în ochii mei sclipitori îți vedeai reflexia

Și am ajuns la concluzia

Ca atunci când noaptea vine 

Nu te pot scoate din minte.

Și uite asa am ajuns la final,

Neștiind ca vei pleca fără pic de scrupule

Lacrimi am avut destule,

Și din cauza ta,am ajuns în ultimul hal.

gri...

Îmi ești capitol ce nu-l pot citi cu voce tare

O poveste tristă, dureroasă pierdere

Durere ascunsă-n suflet noaptea

Ce-i mai grea pe zi ce trece..

#onewinewoman

Am învățat să dansez cu ea in fiecare zi

Să port un zâmbet ce lacrimi îmi ascunde

Și mă prefac că-i roz deși totul mi-i gri

Dar aș fugi...să pot..dar unde?

#unpahardepoezie

Mă pierd în gânduri la orice pas

Să beau?..mi-i paharul mult prea amar

As vrea să te sun...dar e tot ocupat

Simt cum durerea întrece orice hotar.

#winedrops

Privirea mi-i cu teamă.. în suflet mi-i speranță

Simt că-s blocată în al tăcerii labirint

Mă pierd în iluzii că de-un an îmi e ceață

Că vei reveni. Iarăși mă mint...

Suntem amândoi prăfuiți 

Pierduți și răniți 

Prin această lume

Ne iesim din minți

Cand ne reamintim 

Cat de mult ne am iubit 

Uitând amândoi de tot ce am avut

Asa cum ai tai ne au cerut

Tu luând uși rămas bun de la mine

Printr un sărut dulce ca tine

Timpul trece , degeaba trece

Când îți simt prezenta ta calda

In umbra mea rece 

Uitându ma la tine îmi dau seama

Tu ești paradisul 

Iar eu fructul interzis

Ți-am scris pe cer adio,

Dar ploaia a-ncetat,

Și-n loc de stropii ploii,

Eu lacrimi am vărsat.

Am vrut să-ți uit adresa,

Să nu mai știu de ea,

Dar drumu-mi trece zilnic,

Pe sub fereastra ta...

N-am să-ți mai scriu poeme,

C-ar fi doar seci cuvinte,

Voi scrie iar... Adio!

Pe cruci și pe morminte.

Și-n fiecare zi femeie,

Mâncat și ros de patimi,

Îți voi lăsa la poartă,

Câte-un buchet de lacrimi.

Mă uit cum pică frunza,

Și cerul parcă pică,

Iar inima mă-nțeapă,

Și sunt cuprins de frică.

Mereu pe sub fereastra-ți,

Un suflet gol va trece,

Apucă-i mâna caldă,

Și nu-l lăsa să plece.

Tu ești un haos dulce-n amintire,

Un vuiet surd ce-mi bântuie iubirea.

M-ai lăsat singură, fără vreo știre,

Să-mi scriu pe foi durerea, rătăcirea.

Te văd în umbre, te aud în ploi,

Dar ești doar vis, doar fum, doar absență.

În fiecare vers mai mor un strop din noi,

Căci tu erai a inimii prezență.

Ce-ai fost? Ce ești? O taină de departe,

Un labirint în care m-am pierdut.

Și azi mă-ntreb de ce speranța moarte

Îmi strigă să te-aștept. Dar tu-ai tăcut.

Mi-e sufletul o casă dărâmată,

Un colț pustiu, uitat de Dumnezeu.

Și-n tot ce scriu, iubirea-i inventată,

Dar nu ți-o dau – rămâne un clișeu.

Aș vrea să vii, să-mi spargi tăcerea grea,

Să-mi iei cuvintele, să le faci vii.

Să te iubesc, nu doar în mintea mea,

Ci-n fiecare clipă ce-am trăi.

Dar ești departe. Ești un vis pierdut.

Eu scriu cu disperare, dar e fum.

Și mă întreb de ce-ai plecat tăcut,

Lăsându-mă să-nfrunt al lumii drum.

În nopțile ce-mi plâng pe față tăcerea,

Mă simt un cuvânt pierdut într-o tăcere grea,

Cum luna mă privește cu ochi ce nu cunosc durerea,

Eu, îngropată-n umbre, simt cum se sting chemările mele.

Mă pierd în tăcerea mea, între gânduri răvășite,

Ca un parfum uitat într-un colț de rai pustiit,

Dorințele mele se scurg, o lacrimă prea adâncă,

Iar inima îmi strigă fără ecou, un glas înghețat, pierdut, tăcut.

Când tu mă privești, doar o siluetă se naște,

O umbră ce se furișează în ochii tăi, prea grăbiți,

Nu știi că dorul meu vibrează în fiecare adiere,

Ca o frunză bătută de vânt, căzută dintr-o poveste nerostită.

Aș vrea să fiu mai mult decât o umbră fugară,

Un chip scufundat în doruri, dar în zadar mă frâng,

Căci tu, în goana ta nebună, nici măcar nu mă vezi,

Și mă pierd în gânduri grele, ce în sufletul meu stau rănite.

Iubirea mea este un vânt ce trece neobservat,

Un abis unde marea își rupe valurile în zadar,

Și în loc să fiu o lumină caldă, mângâind o lumină de aur,

Mă fac praful ce se scutură într-o lume fără ecou.

În loc de gânduri roșii, fierbinți ca un cuvânt de dor,

Scriu în colțuri de hârtie, poezii amare și pustii,

Despre o iubire ce nu există decât în fantomele unei nopți,

Și mă frâng, dintr-un vis neîmplinit, în lumina unei luni ce m-a uitat.

Și mă-n întrebă pentru a mia oară, cu tot același proaste ironii ale lui, unde mi s-a pierdut parfumul

Întrebarea răsună din nou și se năpustește asupra inimii mele prăfuite și a vechilor ei meleaguri 

Poate pentrucă eu nu-i sunt aleasa și cea cu care dansează e doar umbra străinei ce și-a pierdut parfumul nemaifiindu-i permis în meleagul în care obișnuia să cutreere, în cămara sufletului a prea iubitului său 

Când a realizat și a lui suflet plin de culori răspunsul la întrebările lui, a început a amuțit în tăcere, nevrând să renunțe la egoul său pentru că știa și el ca ea a fost singura care i-a inundat sufletul cu miresmele verii 

A făcut sacrificiul cel mai nobil, s-a stins și acum e cu sufletul vejtejit doar ca să-i aprindă-n abis nopții scânteie cu prețul de a rămâne nefericită pentru tot restul vieții, iar el să lumineze în splendoare culorii ce i-a stors-o din sufletul ei plin de viață fără nicio remușcare

Căci pentru el ea e doar o străină, iar pentru ea el este totul: visul ei, speranța ei, durerea și iubirea ei neîmplinită, lumina ce nu se va stinge niciodată în inima ei, chiar dacă pentru el, ea va rămâne veșnic un chip uitat în negura timpului

Când iubești pur din focul vieții, însă plămânii îți sunt plini de toxicitatea nepăsarii

Când dai totul, dar totul îți este luat odată-n vânt, ce îți zdrobește inima-n chemarea surdă a nopții, ca lacrimile să ți le plângi în binecuvântarea uitării veșnici

Și e atât de cruntă uitarea, dar timpul ne îndeamnă sa ne mințim ca e o bucurie, o iertare de sine, dar traumele și rănile rămân, dar inima nu uită, tot ce creierul poate uita-n, momentele odihnitoare a iuliziei de dopamină căci ele sunt doar sintetice iluzii arse a durerilor falnici

M-am săturat să fiu cea care dă,

Să-mi rup inima, să n-o pot salva.

Să-mi fac din iubire un dar fără preț,

Dar nimeni să nu-l vadă, să-l lase pe veci.

M-am săturat să fiu mereu blândă,

Să țin suflete ce nu-mi dau o secundă.

Să iert fără margini, să sper fără rost,

Când tot ce primesc e doar umbră și post.

Am dat tot ce-am fost, tot ce-aș mai putea,

Și-am primit doar tăcere, răni pe inima mea.

Unde-i iubirea pe care-am visat-o?

Unde-i un umăr ce-mi știe durerea toată?

M-am săturat să-mi frâng aripi de dor,

Să privesc cerul, să-mi pară absurd și gol.

Eu nu cer palate, nici stele din zare,

Doar o inimă caldă, o clipă de soare.

De azi, nu mai dau ce nu pot primi,

Nu mai calc în genunchi pentru firimituri de zi.

Voi păstra pentru mine lumina din piept,

Căci dacă nu-i reciproc, n-are sens să mai aștept.

Mă doare că nu am spus când trebuia,

Cuvintele au rămas, rătăcite, în gât,

Și tăcerea mea a fost un zid înalt,

Care ne-a despărțit fără să vrem, fără să știm.

Mi-a fost frică să-ți spun că te iubesc,

Că fiecare bătaie a inimii mele era pentru tine,

Și că, în fiecare clipă în care nu erai,

Mă simțeam ca un vers neînceput,

Ca o poveste care nu avea final.

Te-am privit în tăcere, mândră și înfrigurată,

Iar tu, fără să știi, erai totul pentru mine.

Te-am lăsat să treci prin viața mea

Fără să îți dau ce aveam mai bun –

Fără să îți spun că aș fi murit pentru tine,

Că aș fi dat totul ca să te am aproape.

Știu acum că nu se poate întoarce timpul,

Că nu pot retrage cuvintele nespuse,

Dar îmi pare rău. Îmi pare rău că nu am avut curaj,

Că am lăsat iubirea să tremure în colțurile gândurilor,

Fără să o aduc la lumină, fără să o trăiesc.

Și acum, în acest gol imens,

Mă gândesc la toate momentele în care te-am pierdut,

Fiecare secunda fără tine e un ecou,

Un strigăt mut, care nu ajunge niciodată la tine.

Îmi pare rău că nu am spus,

Că am lăsat tăcerea să vorbească pentru mine,

Și că, acum, rămân doar cu amintirea unui „noi”

Care nu a fost niciodată complet.