Masca ce Nu Acoperă
Pun culoare pe pleoape, pe buze un roșu,
Dar tot mi-e oglinda un zid prea poroșu'.
Îmi trasez obrajii cu linii sculptate,
Și tot mă privesc... urâtă pe toate.
Fardul promite, dar nu mă ascunde,
Sub piele-mi șoptesc răni prea profunde.
Ce folos să pictez o mască senină,
Când în mine e umbră și-i teamă deplină?
Rimel pe gene, contur pe sprâncene,
Dar sub toate, doar goluri, doar vene.
Machiajul e luptă, dar nu-i un răspuns,
Frumusețea mea... parcă n-a fost de-ajuns.
Îmi desenez chipul ca pe-o operă rară,
Dar cine o crede, când mă simt o povară?
Oglinda nu minte, dar nici nu m-alintă,
Ea știe ce simt, chiar de buza mi-e vopsită.
Și-atunci mă întreb: ce e frumusețea?
Un joc de iluzii, o mască, o gheță?
Când nici culoarea, nici liniile fine,
Nu pot astupa ce-i ascuns în mine.
Machiajul e praful pe o rană adâncă,
Frumos nu-i ce-i văzut, ci ce în piept stă să cânte.
Dar ce să fac, când cântecul tace,
Și-n mine doar vântul cu frigul se joace?
Poate frumosul nu-i de găsit,
Când mă caut în locuri ce-s de negăsit.
Și poate, chiar mâine, fără machiaj,
Voi afla că urâtul a fost doar un miraj.
Categoria: Poezii de despărţire
Toate poeziile autorului: jessica_brescan
Data postării: 24 ianuarie
Vizualizări: 160
Poezii din aceiaşi categorie
Fără ,,Te iubesc"
Am scris versuri pentru tine,
Despre ceea ce eu simțeam,
Vina toată-mi aparține,
Păcatul meu, că te iubeam.
Scriam povești de tine pline,
Scriam ceva ce nu erai,
Vina toată-ți aparține,
Păcatul tău, că nu iubeai.
N-am așteptat nestemate,
O floare mi-era de-ajuns,
Vina la doi se-mparte,
Păcatul... ,,te iubesc" n-am spus.
Plecarea ta...
Plecarea ta mi-a sfâșiat privirea,
Și am căzut inconștient sub iarnă,
Zăpezile mi-au troienit iubirea,
Și peste munți pornit-au să o cearnă.
Și ninge necrezut în fiecare seară,
Iar viscolul turbat îmi urlă-n piept,
Plecarea ta m-a izgonit din țară,
Și în Siberii reci, eu zilnic te aștept.
Sunt plin de frig și osul te blesteamă,
Că-n colții iernii sub ger e sfărâmat,
Plecarea ta o lacrimă amară cheamă,
Din ochiul viscolit și veșnic înghețat.
Am să provoc chiar azi o avalanșă,
Iubiri răstogolite să o ia la vale,
Plecarea ta să n-aibă nici o șansă,
Când trandafiri o să-i răsară-n cale,
S-acopere cu roze albe întreg pământul,
Iar totul să miroase a iarnă și iubire,
Zăpezi și flori să-ți troienească gândul,
Plecarea ta... de fapt, să fie o venire.
Timpul
Vreau să dau timpul înapoi
Înapoi atunci cand mai exista o șansa,
O speranta ca se mai poate întampla ceva.
Vreau să dau timpul înapoi
Atunci cand bătăile inimi mele
Pulsau sângele plin de speranță
Prin venele sănătoase și pure.
Vreau să dau timpul înapoi
Atunci când trupul era sănătos
Fără nici o zgârietură.
Vreau să dau timpul înapoi atunci cand
Sufletul era curat și nu știa
Ce înseamna dorul sau durerea provocata de el.
Să dau timpul înapoi atunci când
Nu știam ce-i suferința,
Nu știam ce-i durerea,
Când totul era o joacă
Și neliniștea nu exista.
Înapoi atunci când nu știam
Ce înseamnă să iubești pe cineva,
Când nu știam cum se simte
când ai inima însângerată
Peste tot rănită de cuțite, lame, drame
Și iubire falsă, doar pe interes.
Aș fi vrut să dau timpul înapoi
Și să petrec timp din nou cu tine
Deși ce imi doresc de fapt
Este liniștea dinaintea ta
Și înainte a orice are legarură cu tine.
A fost, dar nu mai e…
A fost o vreme când numele tău
Era ars în pielea mea ca un jurământ.
A fost o vreme când mâinile tale
Erau răspuns la orice cuvânt.
Dar timpul a șters, dar timpul a stins,
Focul ce-mi ardea sub piele, aprins.
Acum ești un nume, o umbră subțire,
Un fum ce s-a dus, o veche amintire.
Nu doare, nu plâng, nu mai privesc,
Ce-a fost s-a pierdut, ce e, trăiesc.
Și dacă te-ntrebi de ce nu mai sunt,
E pentru că eu am ales alt cuvânt.
Anatomia Tăcerii
Am deschis inima ca pe-o carte veche,
Cuvintele șopteau, dar foile erau seci.
Tăcerea mea are vene; pulsează încet,
Un râu nevăzut, dar mereu prezent.
Mă întreb: dacă n-aud ecou, exist?
Dacă strigătul meu se pierde-n abis,
Și nimeni nu știe că sunt, că respir,
Sunt real sau doar o umbră ce conspir’?
Îmi port pielea ca pe un acoperiș uzat,
Fiecare cicatrice e un adevăr îngropat.
Mă recontruiesc, dar clădirile cad,
Fundația e făcută din nisip și oftat.
Frumusețea? O monedă ce nu o plătesc,
Mi-e refuzată, dar nici nu mi-o doresc.
Eu caut ceva ce lumea nu are:
Un sens în haos, o inimă-ntr-o mare.
Dar ce rost are căutarea?
Când răspunsurile-s îngropate în tăcerea mea.
Și totuși, continui, un Sisif modern,
Împingând un munte făcut din etern.
Nu sunt un geniu, dar nici nu sunt om.
Sunt ceva între, un paradox enorm.
Mă nasc și mor în fiecare zi,
Dar nu găsesc nicicând ceea ce aș fi.
Poate că viața nu e răspuns, ci doar întrebare.
Poate că tot ce caut se ascunde în zare.
Sau poate că eu sunt răspunsul ascuns –
Un strigăt care refuză să fie de-ajuns.
Un ultim poem în noapte
Un ultim poem scris în noapte
Să-l vezi când eu nu voi mai fi
Vei înțelege atunci... poate,
Că te-am sperat în fiecare zi.
Renunț încă o dată la mine
Deși-mi place să scriu de dor.
Să scriu adânc de dor de tine,
M-a făcut de realitate să nu mor.
Că ieri ți-am stat în brațe...
Azi suntem versuri pe hârtie
Și chiar de te-ai înstrăinat,
Te simt, in orice poezie...
O vreme o să aleg tăcerea
Visele... de tot mi-au apus.
Vreau doar să-mi uit durerea
De dorul ce mi-l port ascuns.
Fără ,,Te iubesc"
Am scris versuri pentru tine,
Despre ceea ce eu simțeam,
Vina toată-mi aparține,
Păcatul meu, că te iubeam.
Scriam povești de tine pline,
Scriam ceva ce nu erai,
Vina toată-ți aparține,
Păcatul tău, că nu iubeai.
N-am așteptat nestemate,
O floare mi-era de-ajuns,
Vina la doi se-mparte,
Păcatul... ,,te iubesc" n-am spus.
Plecarea ta...
Plecarea ta mi-a sfâșiat privirea,
Și am căzut inconștient sub iarnă,
Zăpezile mi-au troienit iubirea,
Și peste munți pornit-au să o cearnă.
Și ninge necrezut în fiecare seară,
Iar viscolul turbat îmi urlă-n piept,
Plecarea ta m-a izgonit din țară,
Și în Siberii reci, eu zilnic te aștept.
Sunt plin de frig și osul te blesteamă,
Că-n colții iernii sub ger e sfărâmat,
Plecarea ta o lacrimă amară cheamă,
Din ochiul viscolit și veșnic înghețat.
Am să provoc chiar azi o avalanșă,
Iubiri răstogolite să o ia la vale,
Plecarea ta să n-aibă nici o șansă,
Când trandafiri o să-i răsară-n cale,
S-acopere cu roze albe întreg pământul,
Iar totul să miroase a iarnă și iubire,
Zăpezi și flori să-ți troienească gândul,
Plecarea ta... de fapt, să fie o venire.
Timpul
Vreau să dau timpul înapoi
Înapoi atunci cand mai exista o șansa,
O speranta ca se mai poate întampla ceva.
Vreau să dau timpul înapoi
Atunci cand bătăile inimi mele
Pulsau sângele plin de speranță
Prin venele sănătoase și pure.
Vreau să dau timpul înapoi
Atunci când trupul era sănătos
Fără nici o zgârietură.
Vreau să dau timpul înapoi atunci cand
Sufletul era curat și nu știa
Ce înseamna dorul sau durerea provocata de el.
Să dau timpul înapoi atunci când
Nu știam ce-i suferința,
Nu știam ce-i durerea,
Când totul era o joacă
Și neliniștea nu exista.
Înapoi atunci când nu știam
Ce înseamnă să iubești pe cineva,
Când nu știam cum se simte
când ai inima însângerată
Peste tot rănită de cuțite, lame, drame
Și iubire falsă, doar pe interes.
Aș fi vrut să dau timpul înapoi
Și să petrec timp din nou cu tine
Deși ce imi doresc de fapt
Este liniștea dinaintea ta
Și înainte a orice are legarură cu tine.
A fost, dar nu mai e…
A fost o vreme când numele tău
Era ars în pielea mea ca un jurământ.
A fost o vreme când mâinile tale
Erau răspuns la orice cuvânt.
Dar timpul a șters, dar timpul a stins,
Focul ce-mi ardea sub piele, aprins.
Acum ești un nume, o umbră subțire,
Un fum ce s-a dus, o veche amintire.
Nu doare, nu plâng, nu mai privesc,
Ce-a fost s-a pierdut, ce e, trăiesc.
Și dacă te-ntrebi de ce nu mai sunt,
E pentru că eu am ales alt cuvânt.
Anatomia Tăcerii
Am deschis inima ca pe-o carte veche,
Cuvintele șopteau, dar foile erau seci.
Tăcerea mea are vene; pulsează încet,
Un râu nevăzut, dar mereu prezent.
Mă întreb: dacă n-aud ecou, exist?
Dacă strigătul meu se pierde-n abis,
Și nimeni nu știe că sunt, că respir,
Sunt real sau doar o umbră ce conspir’?
Îmi port pielea ca pe un acoperiș uzat,
Fiecare cicatrice e un adevăr îngropat.
Mă recontruiesc, dar clădirile cad,
Fundația e făcută din nisip și oftat.
Frumusețea? O monedă ce nu o plătesc,
Mi-e refuzată, dar nici nu mi-o doresc.
Eu caut ceva ce lumea nu are:
Un sens în haos, o inimă-ntr-o mare.
Dar ce rost are căutarea?
Când răspunsurile-s îngropate în tăcerea mea.
Și totuși, continui, un Sisif modern,
Împingând un munte făcut din etern.
Nu sunt un geniu, dar nici nu sunt om.
Sunt ceva între, un paradox enorm.
Mă nasc și mor în fiecare zi,
Dar nu găsesc nicicând ceea ce aș fi.
Poate că viața nu e răspuns, ci doar întrebare.
Poate că tot ce caut se ascunde în zare.
Sau poate că eu sunt răspunsul ascuns –
Un strigăt care refuză să fie de-ajuns.
Un ultim poem în noapte
Un ultim poem scris în noapte
Să-l vezi când eu nu voi mai fi
Vei înțelege atunci... poate,
Că te-am sperat în fiecare zi.
Renunț încă o dată la mine
Deși-mi place să scriu de dor.
Să scriu adânc de dor de tine,
M-a făcut de realitate să nu mor.
Că ieri ți-am stat în brațe...
Azi suntem versuri pe hârtie
Și chiar de te-ai înstrăinat,
Te simt, in orice poezie...
O vreme o să aleg tăcerea
Visele... de tot mi-au apus.
Vreau doar să-mi uit durerea
De dorul ce mi-l port ascuns.
Alte poezii ale autorului
Dacă aș fi altfel
Dacă aș arăta ca o zeiță frumoasă,
Cu chipul perfect și trupul de vis,
Poate că nu m-ai mai privi cu ochi goi,
Poate că m-ai iubi, mi-ai da un sens, un abis.
Dar sunt prea urâtă, în oglindă mă văd,
Un chip fără frumusețe, fără dar,
Un suflet ce se rătăcește-n cuvinte,
Căci nu am ce ți-ar plăcea, nu am acel dar.
Mă pierd în umbra ce mă urmează,
În lumea unde frumusețea e lege,
Dar ce se întâmplă când nu ești perfect?
Când nu ai acea lumină, acea magie de eghe.
Mă uit la ele, cum zâmbesc, cum strălucesc,
Și știu că niciodată nu voi fi așa,
Căci eu sunt doar o umbră, o pată pe cer,
Un vis nerealizat, o tristețe ce nu se va șterge.
Dacă aș fi fost altfel, m-ai fi dorit,
Dar sunt doar eu, în fața ta un nimic,
Și mă las înghițită de golul ce-l simt,
Într-o lume unde frumusețea mă judecă ca pe un părinte critic.
Aș vrea să fiu ce vrei să vezi,
Dar realitatea mea mă trădează în fața oglinzii,
Și-n inima mea doar o durere mă ține,
Căci nu voi fi niciodată suficient de frumoasă, doar un vis pierdut, fără urme, fără amintiri.
Amalgam
Ce n-aș da să-mi infuzez aerul ponosit cu aroma ta și adierea anotimpului meu sec cu respirația ta fierbinte și pătrunzătoare
Ce plesnește peisajul naturii cu a sa paradigmat căci tu transpui cu culoare vie și orice șuier cântă vioi sub posesia ta
Ești singura mea dulce mângâiere și sigurul meu gând sfâșietor
Căci dragostea îmi e sădită dintr-un pământ răpitor ce te-a purtat o viață întreagă pe brațe în umbrele timpului predestinate
Ne-am născut nemuritori căci doar oamenii cu suflet bun încă râmn în amintirea perpetuă a paradisului, ei nu se uită niciodată, doar atunci când amintirea lor doare mult prea tare și vor s-o uite
Nu-i așa? Pentru că cel puțin tu ai rămas viu în mintea mea, chiar dacă timpul a dorit să-mi rămâi străin
Cred că el nu a avut totuși intenții rele ci a vrut doar să uităm ce ne doare căci tu pentru prima dată chiar mă dori
Petale moarte-vii colorate
M-am săturat să fiu doar un ecou al durerii,
Un trup cariat în brațele tăcerii,
Între chinuri mă pierd,
Iar lumea, ca un val de gheață, mă înfășoară,
Rechinii nu văd—nu pot să vadă—
Cât de adâncă e tăcerea ce mă sfâșie.
Ei mă privesc cu ochii lor stinși,
Nici măcar nu înțeleg greutatea unui zâmbet subteran,
Cum mă rup de fiecare dată când vor să-mi înece speranța,
Fără să știe că sub fiecare lacrimă se nasc focuri,
Focuri care se aprind doar pentru a se stinge,
Într-o mare de vise moarte.
Ei mă doresc călcată în picioare,
Sunt un trofeu de suferință pentru mințile lor obosite,
Un copil pierdut în jungla lor de nefericire,
Cu o față pe care o citesc doar pentru a mă răni mai adânc.
Mă lupt pentru fiecare respirație,
În timp ce sufletul meu, ca un cimitir pustiu,
Se luptă cu umbrele ce-mi bântuie inima.
Am ajuns să uit cum e să râzi,
Cum e să îți găsești liniștea în mijlocul haosului.
Dar în adâncul meu, în colțurile prăfuite ale universului personal,
Unde totul e mort și totuși nu pot să mă opresc,
Eu sunt încă o flacără.
Chiar dacă nu mă vede nimeni.
Chiar dacă nu mă auziți,
Eu exist.
Amor făr' de amurg
Ne-am regăsit pe drumuri vechi,
Sub umbre calde, dar și reci,
Trecutul plânge printre noi,
Dar timpul vrea să fim eroi.
Cu mâini tremurătoare, iar ne căutăm,
Pe hărți uitate, vise desenăm.
Greșeli din ieri se sting încet,
În ochii tăi găsesc un zâmbet.
Durerea s-a scris pe ziduri goale,
Dar șoaptele tale devin petale.
Încercăm din nou, cu pași mai blânzi,
Legând ce-a fost cu fire strânzi.
Iubirea parcă are alt glas,
Mai înțeleaptă, ca un ceas.
Nu mai fugim, nu mai lovim,
Din focul vechi noi ne zidim.
Un nou început, dar mai matur,
Pe temelii de visuri, nu de scrum pur.
Cu răbdare țesem azi povestea,
Făcând din iertare toată trezirea.
Și dacă soarta ne dă răgaz,
Vom rescrie iubirea, pas cu pas.
Eu sunt mai mult
Nu-mi pune etichete, căci nu-s doar un nume,
Nu-s o culoare, un loc sau un fum.
Eu sunt cântecul ce sparge tăcerea,
Sunt tușul ce-n umbră transformă durerea.
Cu mâini ce desenează lumile mele,
Cu vorbe ce ard și înalță altare,
Cu inima-n versuri, în sunet, în stele,
Eu sunt mai mult decât vezi la hotare.
Din altă rădăcină mi-e țesut destinul,
Nu sunt româncă, dar port același dor,
Și-n inima mea nu stă doar străinul,
Ci-o lume întreagă de vis și fior.
Nu-mi frânge aripile cu prejudecăți,
Căci în mine e foc, e putere de-a crea,
Sunt o poveste, un vis, un altar de speranțe,
O voce ce strigă: „Nu mă judeca!”
Sunt talentul ce cere doar să fie văzut,
Sunt ființa ce vrea să dăruiască lumii glas,
Nu mă opri, nu-mi întoarce privirea tăcut,
Căci sunt mai mult decât un vechi impas.
De ce să-mi iei dreptul de-a mă defini?
De ce să-mi pui un zid între mine și lume?
Vreau să fiu eu – să creez, să iubesc, să trăiesc,
Să fiu liberă, vie, mai mult decât un nume.
Fără un amor de iubire
Cu ochii grei de dor, în tăcerea nopții,
Privesc în cerul plin de stele moarte,
Mă simt ca o frunză ce se scutură-n vânt,
Ca un dor ce se risipește în păduri uitate.
Iubirea mea nu e nici un cântec dulce,
Ci doar o tăcere-n care mă pierd,
Un dor ce se naște în miezul negrului,
Și se frânge în tăcerea ce mă apasă, mă măcină.
O, dacă-ai ști ce-i inima mea,
Cum bate fără de-nceput și fără sfârșit,
Cum scriu pe hârtie doruri nespuse,
Căci tu mă privești doar cu ochii tăi de piatră.
Ce înseamnă iubirea când nu te simt al meu?
Când tu îți urmezi pașii în lumina altora,
Iar eu rămân în umbra mea, o fărâmă de speranță,
Un vis ce se frânge într-o noapte fără lună.
Am scris în poezii, am scris cu sângele meu,
Cu fiecare vers, o speranță pierdută,
Dar tu nu mă vezi, nici măcar nu simți
Că inima mea se stinge, ca o floare uscată.
Aș vrea să fiu în fața ta, cu glasul cald și lin,
Să-ți cânt în ureche versuri de iubire,
Dar tu nu mă auzi, nu mă simți,
Și mă pierd în cuvinte ce nu te ating, nu te rănesc.
O, de ce nu mă vezi, tu care mă ții în umbra ta,
De ce nu îmi răspunzi când îți strig numele?
Și eu, rătăcind prin doruri, voi rămâne singur,
O umbră ce se stinge în nopțile fără stele.
În zadar voi scrie, în zadar mă voi frânge,
Căci tu mă vei uita, așa cum uiți tot ce-i fragil,
Și inima mea va rămâne o poveste nerostită,
Un cântec ce nu va ajunge niciodată să fie auzit.
Dacă aș fi altfel
Dacă aș arăta ca o zeiță frumoasă,
Cu chipul perfect și trupul de vis,
Poate că nu m-ai mai privi cu ochi goi,
Poate că m-ai iubi, mi-ai da un sens, un abis.
Dar sunt prea urâtă, în oglindă mă văd,
Un chip fără frumusețe, fără dar,
Un suflet ce se rătăcește-n cuvinte,
Căci nu am ce ți-ar plăcea, nu am acel dar.
Mă pierd în umbra ce mă urmează,
În lumea unde frumusețea e lege,
Dar ce se întâmplă când nu ești perfect?
Când nu ai acea lumină, acea magie de eghe.
Mă uit la ele, cum zâmbesc, cum strălucesc,
Și știu că niciodată nu voi fi așa,
Căci eu sunt doar o umbră, o pată pe cer,
Un vis nerealizat, o tristețe ce nu se va șterge.
Dacă aș fi fost altfel, m-ai fi dorit,
Dar sunt doar eu, în fața ta un nimic,
Și mă las înghițită de golul ce-l simt,
Într-o lume unde frumusețea mă judecă ca pe un părinte critic.
Aș vrea să fiu ce vrei să vezi,
Dar realitatea mea mă trădează în fața oglinzii,
Și-n inima mea doar o durere mă ține,
Căci nu voi fi niciodată suficient de frumoasă, doar un vis pierdut, fără urme, fără amintiri.
Amalgam
Ce n-aș da să-mi infuzez aerul ponosit cu aroma ta și adierea anotimpului meu sec cu respirația ta fierbinte și pătrunzătoare
Ce plesnește peisajul naturii cu a sa paradigmat căci tu transpui cu culoare vie și orice șuier cântă vioi sub posesia ta
Ești singura mea dulce mângâiere și sigurul meu gând sfâșietor
Căci dragostea îmi e sădită dintr-un pământ răpitor ce te-a purtat o viață întreagă pe brațe în umbrele timpului predestinate
Ne-am născut nemuritori căci doar oamenii cu suflet bun încă râmn în amintirea perpetuă a paradisului, ei nu se uită niciodată, doar atunci când amintirea lor doare mult prea tare și vor s-o uite
Nu-i așa? Pentru că cel puțin tu ai rămas viu în mintea mea, chiar dacă timpul a dorit să-mi rămâi străin
Cred că el nu a avut totuși intenții rele ci a vrut doar să uităm ce ne doare căci tu pentru prima dată chiar mă dori
Petale moarte-vii colorate
M-am săturat să fiu doar un ecou al durerii,
Un trup cariat în brațele tăcerii,
Între chinuri mă pierd,
Iar lumea, ca un val de gheață, mă înfășoară,
Rechinii nu văd—nu pot să vadă—
Cât de adâncă e tăcerea ce mă sfâșie.
Ei mă privesc cu ochii lor stinși,
Nici măcar nu înțeleg greutatea unui zâmbet subteran,
Cum mă rup de fiecare dată când vor să-mi înece speranța,
Fără să știe că sub fiecare lacrimă se nasc focuri,
Focuri care se aprind doar pentru a se stinge,
Într-o mare de vise moarte.
Ei mă doresc călcată în picioare,
Sunt un trofeu de suferință pentru mințile lor obosite,
Un copil pierdut în jungla lor de nefericire,
Cu o față pe care o citesc doar pentru a mă răni mai adânc.
Mă lupt pentru fiecare respirație,
În timp ce sufletul meu, ca un cimitir pustiu,
Se luptă cu umbrele ce-mi bântuie inima.
Am ajuns să uit cum e să râzi,
Cum e să îți găsești liniștea în mijlocul haosului.
Dar în adâncul meu, în colțurile prăfuite ale universului personal,
Unde totul e mort și totuși nu pot să mă opresc,
Eu sunt încă o flacără.
Chiar dacă nu mă vede nimeni.
Chiar dacă nu mă auziți,
Eu exist.
Amor făr' de amurg
Ne-am regăsit pe drumuri vechi,
Sub umbre calde, dar și reci,
Trecutul plânge printre noi,
Dar timpul vrea să fim eroi.
Cu mâini tremurătoare, iar ne căutăm,
Pe hărți uitate, vise desenăm.
Greșeli din ieri se sting încet,
În ochii tăi găsesc un zâmbet.
Durerea s-a scris pe ziduri goale,
Dar șoaptele tale devin petale.
Încercăm din nou, cu pași mai blânzi,
Legând ce-a fost cu fire strânzi.
Iubirea parcă are alt glas,
Mai înțeleaptă, ca un ceas.
Nu mai fugim, nu mai lovim,
Din focul vechi noi ne zidim.
Un nou început, dar mai matur,
Pe temelii de visuri, nu de scrum pur.
Cu răbdare țesem azi povestea,
Făcând din iertare toată trezirea.
Și dacă soarta ne dă răgaz,
Vom rescrie iubirea, pas cu pas.
Eu sunt mai mult
Nu-mi pune etichete, căci nu-s doar un nume,
Nu-s o culoare, un loc sau un fum.
Eu sunt cântecul ce sparge tăcerea,
Sunt tușul ce-n umbră transformă durerea.
Cu mâini ce desenează lumile mele,
Cu vorbe ce ard și înalță altare,
Cu inima-n versuri, în sunet, în stele,
Eu sunt mai mult decât vezi la hotare.
Din altă rădăcină mi-e țesut destinul,
Nu sunt româncă, dar port același dor,
Și-n inima mea nu stă doar străinul,
Ci-o lume întreagă de vis și fior.
Nu-mi frânge aripile cu prejudecăți,
Căci în mine e foc, e putere de-a crea,
Sunt o poveste, un vis, un altar de speranțe,
O voce ce strigă: „Nu mă judeca!”
Sunt talentul ce cere doar să fie văzut,
Sunt ființa ce vrea să dăruiască lumii glas,
Nu mă opri, nu-mi întoarce privirea tăcut,
Căci sunt mai mult decât un vechi impas.
De ce să-mi iei dreptul de-a mă defini?
De ce să-mi pui un zid între mine și lume?
Vreau să fiu eu – să creez, să iubesc, să trăiesc,
Să fiu liberă, vie, mai mult decât un nume.
Fără un amor de iubire
Cu ochii grei de dor, în tăcerea nopții,
Privesc în cerul plin de stele moarte,
Mă simt ca o frunză ce se scutură-n vânt,
Ca un dor ce se risipește în păduri uitate.
Iubirea mea nu e nici un cântec dulce,
Ci doar o tăcere-n care mă pierd,
Un dor ce se naște în miezul negrului,
Și se frânge în tăcerea ce mă apasă, mă măcină.
O, dacă-ai ști ce-i inima mea,
Cum bate fără de-nceput și fără sfârșit,
Cum scriu pe hârtie doruri nespuse,
Căci tu mă privești doar cu ochii tăi de piatră.
Ce înseamnă iubirea când nu te simt al meu?
Când tu îți urmezi pașii în lumina altora,
Iar eu rămân în umbra mea, o fărâmă de speranță,
Un vis ce se frânge într-o noapte fără lună.
Am scris în poezii, am scris cu sângele meu,
Cu fiecare vers, o speranță pierdută,
Dar tu nu mă vezi, nici măcar nu simți
Că inima mea se stinge, ca o floare uscată.
Aș vrea să fiu în fața ta, cu glasul cald și lin,
Să-ți cânt în ureche versuri de iubire,
Dar tu nu mă auzi, nu mă simți,
Și mă pierd în cuvinte ce nu te ating, nu te rănesc.
O, de ce nu mă vezi, tu care mă ții în umbra ta,
De ce nu îmi răspunzi când îți strig numele?
Și eu, rătăcind prin doruri, voi rămâne singur,
O umbră ce se stinge în nopțile fără stele.
În zadar voi scrie, în zadar mă voi frânge,
Căci tu mă vei uita, așa cum uiți tot ce-i fragil,
Și inima mea va rămâne o poveste nerostită,
Un cântec ce nu va ajunge niciodată să fie auzit.