Masca ce Nu Acoperă
Pun culoare pe pleoape, pe buze un roșu,
Dar tot mi-e oglinda un zid prea poroșu'.
Îmi trasez obrajii cu linii sculptate,
Și tot mă privesc... urâtă pe toate.
Fardul promite, dar nu mă ascunde,
Sub piele-mi șoptesc răni prea profunde.
Ce folos să pictez o mască senină,
Când în mine e umbră și-i teamă deplină?
Rimel pe gene, contur pe sprâncene,
Dar sub toate, doar goluri, doar vene.
Machiajul e luptă, dar nu-i un răspuns,
Frumusețea mea... parcă n-a fost de-ajuns.
Îmi desenez chipul ca pe-o operă rară,
Dar cine o crede, când mă simt o povară?
Oglinda nu minte, dar nici nu m-alintă,
Ea știe ce simt, chiar de buza mi-e vopsită.
Și-atunci mă întreb: ce e frumusețea?
Un joc de iluzii, o mască, o gheță?
Când nici culoarea, nici liniile fine,
Nu pot astupa ce-i ascuns în mine.
Machiajul e praful pe o rană adâncă,
Frumos nu-i ce-i văzut, ci ce în piept stă să cânte.
Dar ce să fac, când cântecul tace,
Și-n mine doar vântul cu frigul se joace?
Poate frumosul nu-i de găsit,
Când mă caut în locuri ce-s de negăsit.
Și poate, chiar mâine, fără machiaj,
Voi afla că urâtul a fost doar un miraj.
Categoria: Poezii de despărţire
Toate poeziile autorului: jessica_brescan
Data postării: 24 ianuarie
Vizualizări: 148
Poezii din aceiaşi categorie
Coroana de dorințe
Abisurile nesiguranței îmi răvășesc sufletul,
În timp ce îngerii speranței îmi șoptesc în visuri
Stele căzătoare ale visurilor mele par să ardă,
Dar în cascada liniștii, găsesc flori de lumină
Coroana de dorințe mă îndrumă prin labirintul sufletului,
Zidurile singurătății se prăbușesc sub greutatea lacrimilor
Din fântâna speranței, sorb o picătură de pace,
Aripi de vis mă înalță spre un paradis arcadian
Nostalgia îmi inundă inima cu euforie și elan,
Căutând un colț de utopie, unde să fiu iubit și înțeles
În aurora fiecărei zile, văd posibilitatea sublimă
De a trăi în armonie, în brațele tale enigmatice
Poezie mincinoasa
Mă porți in suflet, știu eu bine!
Chiar de un an mă minți..
Și îmi arăți că nu-ți pasă de mine,
Dar te-am îmbrățișat, și știu ce sim ți..
Mă ai în inimă știu bine!,
Dar orgoliul nu te lasă să imi spui,
Însă ochii tăi de la ultima întâlnire,
Le-au șoptit ochilor mei căpru...
Îți povestesc" mereu atâtea lucruri,
Deși suntem tăcuți..ne ignorăm,
Păcat că-ți scriu, in inimă cu fluturi,
Și tu nu vezi, și..ne îndepărtăm...
Mã porţi in suflet și simt bine!
De-a mea iubire teamă-ti este,
Pặcat că n-avem dreptuÏ s-o trăim,
Și nu rămânem nici măcar poveste.
Șoapta dulce-amară
Mă satur de promisiuni risipite-n vânt,
De jurăminte goale, de cuvinte pierdute,
Tu, cu ochii tăi de gheață, m-ai ținut captivă,
Într-o capcană de doruri ce acum se destramă, se frâng în tăcere.
Fiecare cuvânt pe care mi-l șopteai atunci,
Era doar o mască, o minciună ce se îmbrăca-n flori,
Iar eu, credulă, am înghițit fiecare frază,
Ca pe un leac ce-mi alina rănile, dar mă omora încet.
Cât m-ai folosit, cât m-ai chinuit cu dorul tău străin!
M-ai îmbrățișat cu mâinile reci, ca un vânt de toamnă,
Ți-am dat sufletul, dar tu nu m-ai simțit,
Ai jucat cu el ca pe o piesă de șah, sacrificându-l pentru o mutare.
Minciunile tale au fost ca un parfum de iasomie,
Lipsit de substanță, dar atât de dulce în aparență,
M-ai promis că ești al meu, că doar eu sunt steaua ta,
Dar ai uitat să îmi spui că erai orb la iubirea mea.
Tu nu știi cât m-ai rănit, cât m-ai sfâșiat în adâncuri,
Căci iubirea mea nu a fost decât o pradă pentru ego-ul tău,
Ai folosit-o pentru a te hrăni cu speranța mea,
Și acum mă lași să mă usuc în acest pustiit „noi” fără început.
Te-ai risipit în mulțimea lumii, fără o urmă de regrete,
Iar eu am rămas un ecou în mine însămi, pierdută, uitată,
Căci nu sunt decât un vis al unui „noi” care nu a fost,
Și mă topesc, în adâncul meu, în tăcerea unei iubiri îngropate.
Dar, în ciuda tuturor, voi învăța să mă ridic,
Să las în urmă aceste ruine ce le-ai construit cu mâinile tale,
Căci în final, tu nu mă vei auzi, nu vei ști niciodată,
Cum m-ai lăsat să ard în flăcările unei iubiri ce nu a avut nicio șansă.
Lacrimi și flori
Scânteia e fãcutã ca sã zboare,
Iar omul, ca sã simtã suferinţa;
Şi-oricât de mult l-ar ajuta voinţa,
Ţãrâna-i tot ţãrânã trecãtoare!
Ne doare orice clipã care trece,
Ne dor şi despãrţirile amare!...
Chiar cerul este fãrã de culoare,
Tristeţea, când se zbate sã ne-nece!
Se duc copii, la vârstã timpurie,
Se duc bãtrânii, încãrcaţi de zile,
Care trãit-au vremuri dificile,
Îndeplinindu-şi sfânta datorie.
Flori lângã flori, vor, parcã, sã slujeascã,
Înmiresmând amarul despãrţirii,
C-au înţeles c-aşa e datul firii:
Sunt parte din durerea omeneascã!
Un trandafir, gãtit de sãrbãtoare,
Din stratul gras şi umed, din grãdinã,
A fost tãiat, fãrã a fi de vinã
Şi-şi dã acuma, ultima suflare...
La catafalc, se-adunã lume multã
În straie negre, triste, în tãcere;
Doar plânsete se-aud în încãpere...
Şi pare cã şi Cerul le ascultã.
☆
Încet, în vatrã, focul se destramã,
Opaiţul vechi, îşi pierde-a sa luminã;
La geamul care dã înspre grãdinã,
Pe fiul sãu, îl plânge-o biatã mamã...
Prima iubire nu se uită
Te ignor și-am s-o fac cât pot de mult
Te-ai pus cu orgoliul meu cumva?
Vai și-amar de ce se va întâmpla
În cel mai rău caz te arunc în Prut.
Mă arde sudoarea plină de frustrare
Am ajuns să-mi înfing unghiile în pământ
Ca apoi să îmi devină părul cărunt
Clipe frumoase de crizare.
Ți-aș smulge fanteziile alea despre controlul tău asupra mea
Nu mă dăruiesc, pleacă de aici cât mai repede
Oh, dar te iubesc atât de mult, toxica mea iubire
Am să te prind și-am să te sărut.
Toxic fiind eu, toxică fiind tu,formăm un întreg
Motiv pentru care ar trebui să nu mă mai poți enerva
Când vei putea tu observa?
Când? Căci pare că nu poți să subînțelegi.
Îmi lipsește aroma ta la nebunie
Să-ți simt trupul e doar un vis plăcut
L-am simțit cândva demult, în al nostru trecut
Păcat că deja ai ales pe altcineva pentru cununie…
Tu, prima mea iubire, nu te pot uita
Unde am să te găsesc ,din nou, a mea?
Noul tău soț când vei dormi te va veghea?
Ce te-a făcut să mă lași în urmă, să te măriți cu altcineva?
Nu mă pot împăca cu gândul
Nu mă pot împăca cu gândul
Că tu ochi albaștri,păr roșcat
În astă lume rea mai lăsat.
Mai lăsat în lumea largă
Când îmi erai mai dragă
Iar timpul a stat în loc
Când am aflat că ți-ai bătut joc.
Uit să te uit
Dar nu mereu
Asta e doar atunci
Când dorul m-apasă rău.
Te las la casa ta
Căci eu mă retrag din ea
Rămâi cu bine
Dulce-amară amintire.
Coroana de dorințe
Abisurile nesiguranței îmi răvășesc sufletul,
În timp ce îngerii speranței îmi șoptesc în visuri
Stele căzătoare ale visurilor mele par să ardă,
Dar în cascada liniștii, găsesc flori de lumină
Coroana de dorințe mă îndrumă prin labirintul sufletului,
Zidurile singurătății se prăbușesc sub greutatea lacrimilor
Din fântâna speranței, sorb o picătură de pace,
Aripi de vis mă înalță spre un paradis arcadian
Nostalgia îmi inundă inima cu euforie și elan,
Căutând un colț de utopie, unde să fiu iubit și înțeles
În aurora fiecărei zile, văd posibilitatea sublimă
De a trăi în armonie, în brațele tale enigmatice
Poezie mincinoasa
Mă porți in suflet, știu eu bine!
Chiar de un an mă minți..
Și îmi arăți că nu-ți pasă de mine,
Dar te-am îmbrățișat, și știu ce sim ți..
Mă ai în inimă știu bine!,
Dar orgoliul nu te lasă să imi spui,
Însă ochii tăi de la ultima întâlnire,
Le-au șoptit ochilor mei căpru...
Îți povestesc" mereu atâtea lucruri,
Deși suntem tăcuți..ne ignorăm,
Păcat că-ți scriu, in inimă cu fluturi,
Și tu nu vezi, și..ne îndepărtăm...
Mã porţi in suflet și simt bine!
De-a mea iubire teamă-ti este,
Pặcat că n-avem dreptuÏ s-o trăim,
Și nu rămânem nici măcar poveste.
Șoapta dulce-amară
Mă satur de promisiuni risipite-n vânt,
De jurăminte goale, de cuvinte pierdute,
Tu, cu ochii tăi de gheață, m-ai ținut captivă,
Într-o capcană de doruri ce acum se destramă, se frâng în tăcere.
Fiecare cuvânt pe care mi-l șopteai atunci,
Era doar o mască, o minciună ce se îmbrăca-n flori,
Iar eu, credulă, am înghițit fiecare frază,
Ca pe un leac ce-mi alina rănile, dar mă omora încet.
Cât m-ai folosit, cât m-ai chinuit cu dorul tău străin!
M-ai îmbrățișat cu mâinile reci, ca un vânt de toamnă,
Ți-am dat sufletul, dar tu nu m-ai simțit,
Ai jucat cu el ca pe o piesă de șah, sacrificându-l pentru o mutare.
Minciunile tale au fost ca un parfum de iasomie,
Lipsit de substanță, dar atât de dulce în aparență,
M-ai promis că ești al meu, că doar eu sunt steaua ta,
Dar ai uitat să îmi spui că erai orb la iubirea mea.
Tu nu știi cât m-ai rănit, cât m-ai sfâșiat în adâncuri,
Căci iubirea mea nu a fost decât o pradă pentru ego-ul tău,
Ai folosit-o pentru a te hrăni cu speranța mea,
Și acum mă lași să mă usuc în acest pustiit „noi” fără început.
Te-ai risipit în mulțimea lumii, fără o urmă de regrete,
Iar eu am rămas un ecou în mine însămi, pierdută, uitată,
Căci nu sunt decât un vis al unui „noi” care nu a fost,
Și mă topesc, în adâncul meu, în tăcerea unei iubiri îngropate.
Dar, în ciuda tuturor, voi învăța să mă ridic,
Să las în urmă aceste ruine ce le-ai construit cu mâinile tale,
Căci în final, tu nu mă vei auzi, nu vei ști niciodată,
Cum m-ai lăsat să ard în flăcările unei iubiri ce nu a avut nicio șansă.
Lacrimi și flori
Scânteia e fãcutã ca sã zboare,
Iar omul, ca sã simtã suferinţa;
Şi-oricât de mult l-ar ajuta voinţa,
Ţãrâna-i tot ţãrânã trecãtoare!
Ne doare orice clipã care trece,
Ne dor şi despãrţirile amare!...
Chiar cerul este fãrã de culoare,
Tristeţea, când se zbate sã ne-nece!
Se duc copii, la vârstã timpurie,
Se duc bãtrânii, încãrcaţi de zile,
Care trãit-au vremuri dificile,
Îndeplinindu-şi sfânta datorie.
Flori lângã flori, vor, parcã, sã slujeascã,
Înmiresmând amarul despãrţirii,
C-au înţeles c-aşa e datul firii:
Sunt parte din durerea omeneascã!
Un trandafir, gãtit de sãrbãtoare,
Din stratul gras şi umed, din grãdinã,
A fost tãiat, fãrã a fi de vinã
Şi-şi dã acuma, ultima suflare...
La catafalc, se-adunã lume multã
În straie negre, triste, în tãcere;
Doar plânsete se-aud în încãpere...
Şi pare cã şi Cerul le ascultã.
☆
Încet, în vatrã, focul se destramã,
Opaiţul vechi, îşi pierde-a sa luminã;
La geamul care dã înspre grãdinã,
Pe fiul sãu, îl plânge-o biatã mamã...
Prima iubire nu se uită
Te ignor și-am s-o fac cât pot de mult
Te-ai pus cu orgoliul meu cumva?
Vai și-amar de ce se va întâmpla
În cel mai rău caz te arunc în Prut.
Mă arde sudoarea plină de frustrare
Am ajuns să-mi înfing unghiile în pământ
Ca apoi să îmi devină părul cărunt
Clipe frumoase de crizare.
Ți-aș smulge fanteziile alea despre controlul tău asupra mea
Nu mă dăruiesc, pleacă de aici cât mai repede
Oh, dar te iubesc atât de mult, toxica mea iubire
Am să te prind și-am să te sărut.
Toxic fiind eu, toxică fiind tu,formăm un întreg
Motiv pentru care ar trebui să nu mă mai poți enerva
Când vei putea tu observa?
Când? Căci pare că nu poți să subînțelegi.
Îmi lipsește aroma ta la nebunie
Să-ți simt trupul e doar un vis plăcut
L-am simțit cândva demult, în al nostru trecut
Păcat că deja ai ales pe altcineva pentru cununie…
Tu, prima mea iubire, nu te pot uita
Unde am să te găsesc ,din nou, a mea?
Noul tău soț când vei dormi te va veghea?
Ce te-a făcut să mă lași în urmă, să te măriți cu altcineva?
Nu mă pot împăca cu gândul
Nu mă pot împăca cu gândul
Că tu ochi albaștri,păr roșcat
În astă lume rea mai lăsat.
Mai lăsat în lumea largă
Când îmi erai mai dragă
Iar timpul a stat în loc
Când am aflat că ți-ai bătut joc.
Uit să te uit
Dar nu mereu
Asta e doar atunci
Când dorul m-apasă rău.
Te las la casa ta
Căci eu mă retrag din ea
Rămâi cu bine
Dulce-amară amintire.
Alte poezii ale autorului
Raiul cel mult visat
De-ar putea urechile să se încline în arta visului, nu as mai trai doar într-o simplă-mi iluzie
De-ar putea cerul lacrimi sa-mi strângă, acel ocean din ele, ar fi purul meu colț de rai
Dar nu știe nimeni, doar decât luna sfârșitul ce-mi va fi îngenunchiat, căci restora pe aceasta lume vorbesc si le pasă doar despre putere și bani
Iar pe acest pământ de-ar fi sa ma aprofundez-n iubire, as muri doar seacă de privirea rece a oamenilor care n-o mai dăruiesc
Pe acest glob pustiu, averile nu constau în ceea ce consider eu rai
Și ceea ce este cu adevărat un dar, nu îți este permis nici măcar sa te servești cu tihnă din el
Și anume pacea, pacea de a zbura lin spre tot ce-i mort și viu
Sa știi sa faci diferența, sa știi sa alini dorurile cu orice preț
Sa aprinzi focul, în adâncul unui pustiu infern
Pentru ca averile nu se măsoară în cât ai ci de fapt în câte dăruiești lumii
Dar sa fi om, nu îți este de ajuns pe aceste meleaguri
Trebuie sa fi totul din toate și nimic, nici prea mult, dar nici prea puțin
Și nici măcar nu ne dam seama, cum raiul ne este furat de sub picioare, sub tălpile celor ce conduc lumea
O lume de corupție, unde raiul-mi doar un privilegiu visat pe șirele spinarii, a morților și a brațelor ucigătoare a lumii de suspine întregi
Veșmânt murdar
În sufletul meu, port veșminte de neliniște și amărăciune, zdrențuite și murdare de gânduri întunecate, ca o haină grea ce îmi apasă fiecare pas
Și încerc sa dezertez de tot ce înseamnă noi, de tot ce ne definește, o iubire neîmplinită a căruia poartă o ființă nepăsătoare și una răscolit de dezordinea sentimentală lăsată în urma lui, iar încercarea ei e în zadar, rămânând doar o călătorie nesfârșită încercând să evadeze din amintirea brațelor lui
Tot în jurul meu s-a zdruncinat, dar nu că ți-ar păsa ție, căci nu degeaba m-ai învăluit la infinitul abisului într-un veșmânt plin de patimi, un veșmânt murdar care îmi sfâșie inima în bucăți rând pe rând
Iar aroma lui îmi sparge ecoul lacrimilor ce le simt adânci în piept, precum miresmele vântului zbuciumate ce stau să zărească cu mare dispreț o mare de furtuni învolburată de un val de neputințe
Eu mă simt... nu că ți-ar păsa ție,dar îmi înec întreaga fiintă în veșmantul acesta , al slăbiciunii, încât mi-aș fi dorit din întregul meu suflet să nu te fi cunoscut în aceea zi
Însă e prea târziu de vreme ceasul pentru regrete ce ne prăbușesc într-o mare de întuneric, pe mine acompaniindu-mă desăvârșit cu suspine, iar pe tine doar cu voie bună și un viciu de a păcătui patându-ți sufletul pentru o aventură
Căci dintotdeauna ție ți-a plăcut viața, să iubești, să se îndure doar soarta de ce suflete lași-n să se prăbușească la podea
Și ce ai mai iubit să-ți culci capul pe pernă uitând totul ca și cum nu ar fi fost, ca și cum eu nu existam...
Iubirea mea ce ți-o purtam era pentru tine inexistentă, tu îmi voiai chiar și ultima respirație, voiai să mă deți, când în ochii tăi eu mă reflectam ca și când nici nu aș fi fost...iar eu aș fi însemnat pentru tine doar un obiect nevaloros
Formula visului pe piele
Formula visului pe piele
Pe pielea mea, atingerile lui sunt reacții tăcute,
molecule vibrând la limita coliziunii,
unde chimia dorinței arde fără oxigen.
E hidrogen pur în privirea lui,
gata să explodeze dacă îl privesc prea mult,
iar eu sunt oxigenul care-l cheamă spre combustie.
Atingerea lui e un lanț de legături covalente,
piele de piele, atom de atom,
un schimb lent de energie în care căldura
devine catalizatorul unui vis de nezguduit.
Electronii sar între noi,
o plasmă invizibilă ne învăluie,
iar corpul meu devine un laborator
unde doar el știe formulele.
Pe buze, rămâne gustul unui acid dulce,
ce corodează zidurile timpului,
dar construiește poduri între clipă și etern.
În venele mele curg ioni de dorință,
magnetismul lui schimbă polaritatea
și mă atrage, inevitabil, ca un metal rătăcit
spre inima unui reactor.
Visul atingerilor lui e un amestec perfect,
nici prea instabil, nici inert,
o soluție saturată cu tăceri
și șoapte distilate.
În piele, el lasă o urmă de lumină,
fosfor rece ce strălucește pe întuneric,
ca o amintire care nu vrea să se stingă.
Când dispare, mă descompun în molecule,
dar rămâne parfumul reacției noastre,
un compus imposibil de refăcut.
Și totuși, îl visez din nou,
până când atomii noștri se unesc iar,
într-o alchimie ce transcende
legile universului.
Alchimia Iubirii
Inima mea, un cerșetor rătăcit,
Caută fluturi în plasa timpului,
Răsărit de dorințe în nopțile eterice,
Însă melancolia mea vicleană îmi umple doar cupa sufletului cu lacrimi
Ce din ea toarnă un toast de suferință și revarsă-n nimicirea a fiecărui fărâme din mine
Așa fi vrut sa fie iubite, sa aibă de ce să se aline ci nu să se spargă în reflexiile unei iubirii de fațadă
Aș vrea și inima să vadă cu proprii ochii că lumea-i nu-i rea ci e doar momentul nepotrivit
Și că într-o zi va fi iubită si nu v-a mai răzbi de durere, iar atunci orice durere va merita
Căci la sfârșitul ei, va exista un sfârșit ce se va contopi într-un destin
Atunci când două inimii pe cer vor poposi împărtășindu-si iubirea
Căutarea în miezul tăcerii
M-am pierdut în cuvintele nevăzute,
În umbrele lor, ce se frâng în fiecare silabă.
Ele nu spun nimic, dar mă strâng,
Ca un vânt care vrea să se facă ploaie.
Tu nu erai un om, nici un vis,
Erai absența pe care nu o pot descrie,
Un întreg fără margini,
Un cerc fără centru,
Un răspuns fără întrebare.
Căci te-am căutat în fragmente de lumină,
În buze de amintiri,
Dar nu erai acolo – doar o întindere de timp,
Și fiecare secundă era un minut fără țintă.
Și-am ajuns să mă învârt în cercuri strâmte,
Mângâind umbrele tale,
Dar nu mai știu ce caut –
Poate un țărm care nu există,
Poate un vis în care nu am fost niciodată.
E o tăcere mare, ca o mare neliniștită,
În care mă scufund fără să vreau,
Dar te chem, îți strig numele,
Deși știu că nu răspunde nimeni,
Deși știu că niciodată nu a fost un răspuns.
Și totuși, în fiecare suflu, în fiecare clipă,
Te caut. În noapte, în lumină, în praf, în cer,
În tot ce nu am spus și tot ce am tăcut.
Tu ești această întrebare nespusă,
Și eu sunt singurul care o poartă.
Dansul Stelelor: Ecou al Dragostei Eterne
În grădina dragostei noastre,
Oceanul inimii tale mă învăluie,
Stelele dansului nostru strălucesc,
Focul pasiunii ne arde, tandru și fierbinte
Cu aripile tandreței, ne îmbrățișăm,
În raiul din brațele tale mă pierd,
Pe calea stelelor, călătorim împreună,
Harfa iubirii ne însoțește, dulce și sublimă
Extazul ne învăluie în serenadele nopții,
În idila noastră, găsim liniștea și armonia, fulgii de iubire cad în jurul nostru
Pâinea dulce a împăcării ne hrănește inimile
Cu fascinație și înălțare, te privesc,
În melancolia dulce a clipei, te iubesc,
Înfrigurat de dorința de a fi alături de tine,
În lumea noastră, dragostea este eternă și divină
Raiul cel mult visat
De-ar putea urechile să se încline în arta visului, nu as mai trai doar într-o simplă-mi iluzie
De-ar putea cerul lacrimi sa-mi strângă, acel ocean din ele, ar fi purul meu colț de rai
Dar nu știe nimeni, doar decât luna sfârșitul ce-mi va fi îngenunchiat, căci restora pe aceasta lume vorbesc si le pasă doar despre putere și bani
Iar pe acest pământ de-ar fi sa ma aprofundez-n iubire, as muri doar seacă de privirea rece a oamenilor care n-o mai dăruiesc
Pe acest glob pustiu, averile nu constau în ceea ce consider eu rai
Și ceea ce este cu adevărat un dar, nu îți este permis nici măcar sa te servești cu tihnă din el
Și anume pacea, pacea de a zbura lin spre tot ce-i mort și viu
Sa știi sa faci diferența, sa știi sa alini dorurile cu orice preț
Sa aprinzi focul, în adâncul unui pustiu infern
Pentru ca averile nu se măsoară în cât ai ci de fapt în câte dăruiești lumii
Dar sa fi om, nu îți este de ajuns pe aceste meleaguri
Trebuie sa fi totul din toate și nimic, nici prea mult, dar nici prea puțin
Și nici măcar nu ne dam seama, cum raiul ne este furat de sub picioare, sub tălpile celor ce conduc lumea
O lume de corupție, unde raiul-mi doar un privilegiu visat pe șirele spinarii, a morților și a brațelor ucigătoare a lumii de suspine întregi
Veșmânt murdar
În sufletul meu, port veșminte de neliniște și amărăciune, zdrențuite și murdare de gânduri întunecate, ca o haină grea ce îmi apasă fiecare pas
Și încerc sa dezertez de tot ce înseamnă noi, de tot ce ne definește, o iubire neîmplinită a căruia poartă o ființă nepăsătoare și una răscolit de dezordinea sentimentală lăsată în urma lui, iar încercarea ei e în zadar, rămânând doar o călătorie nesfârșită încercând să evadeze din amintirea brațelor lui
Tot în jurul meu s-a zdruncinat, dar nu că ți-ar păsa ție, căci nu degeaba m-ai învăluit la infinitul abisului într-un veșmânt plin de patimi, un veșmânt murdar care îmi sfâșie inima în bucăți rând pe rând
Iar aroma lui îmi sparge ecoul lacrimilor ce le simt adânci în piept, precum miresmele vântului zbuciumate ce stau să zărească cu mare dispreț o mare de furtuni învolburată de un val de neputințe
Eu mă simt... nu că ți-ar păsa ție,dar îmi înec întreaga fiintă în veșmantul acesta , al slăbiciunii, încât mi-aș fi dorit din întregul meu suflet să nu te fi cunoscut în aceea zi
Însă e prea târziu de vreme ceasul pentru regrete ce ne prăbușesc într-o mare de întuneric, pe mine acompaniindu-mă desăvârșit cu suspine, iar pe tine doar cu voie bună și un viciu de a păcătui patându-ți sufletul pentru o aventură
Căci dintotdeauna ție ți-a plăcut viața, să iubești, să se îndure doar soarta de ce suflete lași-n să se prăbușească la podea
Și ce ai mai iubit să-ți culci capul pe pernă uitând totul ca și cum nu ar fi fost, ca și cum eu nu existam...
Iubirea mea ce ți-o purtam era pentru tine inexistentă, tu îmi voiai chiar și ultima respirație, voiai să mă deți, când în ochii tăi eu mă reflectam ca și când nici nu aș fi fost...iar eu aș fi însemnat pentru tine doar un obiect nevaloros
Formula visului pe piele
Formula visului pe piele
Pe pielea mea, atingerile lui sunt reacții tăcute,
molecule vibrând la limita coliziunii,
unde chimia dorinței arde fără oxigen.
E hidrogen pur în privirea lui,
gata să explodeze dacă îl privesc prea mult,
iar eu sunt oxigenul care-l cheamă spre combustie.
Atingerea lui e un lanț de legături covalente,
piele de piele, atom de atom,
un schimb lent de energie în care căldura
devine catalizatorul unui vis de nezguduit.
Electronii sar între noi,
o plasmă invizibilă ne învăluie,
iar corpul meu devine un laborator
unde doar el știe formulele.
Pe buze, rămâne gustul unui acid dulce,
ce corodează zidurile timpului,
dar construiește poduri între clipă și etern.
În venele mele curg ioni de dorință,
magnetismul lui schimbă polaritatea
și mă atrage, inevitabil, ca un metal rătăcit
spre inima unui reactor.
Visul atingerilor lui e un amestec perfect,
nici prea instabil, nici inert,
o soluție saturată cu tăceri
și șoapte distilate.
În piele, el lasă o urmă de lumină,
fosfor rece ce strălucește pe întuneric,
ca o amintire care nu vrea să se stingă.
Când dispare, mă descompun în molecule,
dar rămâne parfumul reacției noastre,
un compus imposibil de refăcut.
Și totuși, îl visez din nou,
până când atomii noștri se unesc iar,
într-o alchimie ce transcende
legile universului.
Alchimia Iubirii
Inima mea, un cerșetor rătăcit,
Caută fluturi în plasa timpului,
Răsărit de dorințe în nopțile eterice,
Însă melancolia mea vicleană îmi umple doar cupa sufletului cu lacrimi
Ce din ea toarnă un toast de suferință și revarsă-n nimicirea a fiecărui fărâme din mine
Așa fi vrut sa fie iubite, sa aibă de ce să se aline ci nu să se spargă în reflexiile unei iubirii de fațadă
Aș vrea și inima să vadă cu proprii ochii că lumea-i nu-i rea ci e doar momentul nepotrivit
Și că într-o zi va fi iubită si nu v-a mai răzbi de durere, iar atunci orice durere va merita
Căci la sfârșitul ei, va exista un sfârșit ce se va contopi într-un destin
Atunci când două inimii pe cer vor poposi împărtășindu-si iubirea
Căutarea în miezul tăcerii
M-am pierdut în cuvintele nevăzute,
În umbrele lor, ce se frâng în fiecare silabă.
Ele nu spun nimic, dar mă strâng,
Ca un vânt care vrea să se facă ploaie.
Tu nu erai un om, nici un vis,
Erai absența pe care nu o pot descrie,
Un întreg fără margini,
Un cerc fără centru,
Un răspuns fără întrebare.
Căci te-am căutat în fragmente de lumină,
În buze de amintiri,
Dar nu erai acolo – doar o întindere de timp,
Și fiecare secundă era un minut fără țintă.
Și-am ajuns să mă învârt în cercuri strâmte,
Mângâind umbrele tale,
Dar nu mai știu ce caut –
Poate un țărm care nu există,
Poate un vis în care nu am fost niciodată.
E o tăcere mare, ca o mare neliniștită,
În care mă scufund fără să vreau,
Dar te chem, îți strig numele,
Deși știu că nu răspunde nimeni,
Deși știu că niciodată nu a fost un răspuns.
Și totuși, în fiecare suflu, în fiecare clipă,
Te caut. În noapte, în lumină, în praf, în cer,
În tot ce nu am spus și tot ce am tăcut.
Tu ești această întrebare nespusă,
Și eu sunt singurul care o poartă.
Dansul Stelelor: Ecou al Dragostei Eterne
În grădina dragostei noastre,
Oceanul inimii tale mă învăluie,
Stelele dansului nostru strălucesc,
Focul pasiunii ne arde, tandru și fierbinte
Cu aripile tandreței, ne îmbrățișăm,
În raiul din brațele tale mă pierd,
Pe calea stelelor, călătorim împreună,
Harfa iubirii ne însoțește, dulce și sublimă
Extazul ne învăluie în serenadele nopții,
În idila noastră, găsim liniștea și armonia, fulgii de iubire cad în jurul nostru
Pâinea dulce a împăcării ne hrănește inimile
Cu fascinație și înălțare, te privesc,
În melancolia dulce a clipei, te iubesc,
Înfrigurat de dorința de a fi alături de tine,
În lumea noastră, dragostea este eternă și divină