Valurile pieirii
Coasă-mi inima ce de dor e înfocată, ce de brațe puternice e zgruzumată
Și punem lăcaș pe sentimentul de odinioară, pune-mi zahăr dulce pe rana ce lin se scurge
Învelește-mă cu o dragoste fierbinte, ca și cum ți-ar mai păsa că mă evaporez pe valurile mării crucișe
Și ia-ți rămas bun cu voință, cam să plec în a sa depărtare
În valurile întunecate am să-mi înec și dorul, poate ai să guști astfel și tu amarul din el
Mai împodobește-ți măcar acum odată în ultima clipă obraji cu strălucirea lunii, exact ca în clipa când ne-am cununat universurile
Erai tare gingaș și vai ce dor îmi este de surâsul tău nebunatic de copil, eram și eu pentru prima dată frumoasă pentru că fericirea mea era întruchipată în zâmbetul duios al miresmeii tale divine
Acum m-am urâți purtând pe cap voalul agoniei, pentru faptul ca nu pot da uitării amintirile amorului
Ele pulsează viu în scriul meu de piatră, iar bietele florii se mucegăesc din prisma clipelor fredonate în doi
Cel puțin pe atunci eu eram stăpână pe inima ta, iar tu pe a mea proprie inimă
Sau așa mă mint eu ca a fost căci ți-au fugit mereu ochii după stele și ai preferat să mă păstrezi doar în umbra iubirii tale
Nu te urăsc, dar nici ne te mai pot iubi
Îmi cer iertare cu părere de râu, însă regretul îmi este cugetat, că încă te păstrez în lumina moale a sufletului meu ce strălucește și acum pentru o ultimă oară pentru tine, ca pentru un ultim rămas bun, trăirea ta sa fie mai ușoară, precum pieirea mea care m-a eliberat construindu-mi printre valurile acide o casă din nisip
Categoria: Poezii de despărţire
Toate poeziile autorului: jessica_brescan
Data postării: 10 august 2024
Vizualizări: 296
Poezii din aceiaşi categorie
Dorință
Dac-aș vedea o stea căzând
La miez de noapte doar un gând
Va fi ce v-a întruchipa,
Dorința îmi v-a relata.
Gând ce mereu e către tine,
Gând ce crede în destine,
Dor doar ție îți revine,
Speranța nu expiră-n mine.
Sper căndva te vei întoarce,
Soare îmi vei reîntoarce,
Ce a fost atunci pierdut
Lângă chipul tău tăcut.
(În a șaptea așteptare/ part 3)
Învie-mi amorul
Tu ești un haos dulce-n amintire,
Un vuiet surd ce-mi bântuie iubirea.
M-ai lăsat singură, fără vreo știre,
Să-mi scriu pe foi durerea, rătăcirea.
Te văd în umbre, te aud în ploi,
Dar ești doar vis, doar fum, doar absență.
În fiecare vers mai mor un strop din noi,
Căci tu erai a inimii prezență.
Ce-ai fost? Ce ești? O taină de departe,
Un labirint în care m-am pierdut.
Și azi mă-ntreb de ce speranța moarte
Îmi strigă să te-aștept. Dar tu-ai tăcut.
Mi-e sufletul o casă dărâmată,
Un colț pustiu, uitat de Dumnezeu.
Și-n tot ce scriu, iubirea-i inventată,
Dar nu ți-o dau – rămâne un clișeu.
Aș vrea să vii, să-mi spargi tăcerea grea,
Să-mi iei cuvintele, să le faci vii.
Să te iubesc, nu doar în mintea mea,
Ci-n fiecare clipă ce-am trăi.
Dar ești departe. Ești un vis pierdut.
Eu scriu cu disperare, dar e fum.
Și mă întreb de ce-ai plecat tăcut,
Lăsându-mă să-nfrunt al lumii drum.
Final de zi
Când ziua ultimă va veni
Ce oare va conta pentru noi toți
Lumina de la capătul tunelului
Sau întunericul de la sfârșitul drumului.?
Ce luam oare cu noi ..
Ce vom căra în buzunare
Sufletul va fi măcar pe jumătate plin
Idei ce mă inunda cu miile
Și va veni cu siguranță
Această zi pentru noi toți
Ne vom revedea cu siguranță..
Asta rămâne de aflat .
Te-am pierdut
Mi-am promis că voi avea grijă de tine,
că te voi îngriji și că te voi ghida.
Nu am vrut să te abandonez,
dar voiam să-ți dăruiesc totul:
luna și soarele și stelele
ți le-aș fi oferit.
Ce a fost demult între noi
s-a topit în timp.
A apărut ea în viața ta,
și de mine ai uitat,
m-ai abandonat...
M-ai lăsat să mă pierd prin raiul devenit iad,
m-ai rănit și m-ai ucis,
m-ai trădat și m-ai închis
în amintirile noastre de demult.
Mi-am jurat că nu te voi răni
și că voi fi alături de tine, indiferent,
și credeam că ești de partea mea,
dar te-am pierdut în raiul devenit iad.
Ai călcat în picioare tot ce am clădit
în decursul a trei ani.
Iar dacă te gândești vreodată la mine,
să-ți aduci aminte de tot ce am făcut pentru tine.
Să nu uiți niciodată că ea nu are ce am eu,
să nu uiți niciodată timpul nostru,
să nu uiți niciodată că la mine ai o aripă
sub care te poți ascunde
oricând lumea și timpul te sperie.
Amarul amintirilor
De când nu ne-am mai scris mesaje
Nimic de-atunci nu a mai fost la fel,
De când tu ai plecat, se pare,
Că duc cu mine însămi un duel.
Mă lupt să-ţi uit parfumul ce mă doare,
Ce nu mă lasă să träiesc și să respir.
Și simt cum ceva in mine moare
Și-ncet mă descompune fir cu fir.
Eu ti-aş mai scrie o poezie,
Căci îmi lipsești... şi știi şi tu,
Că simt amarul vietii fără tine....
Tu simţi orice, numai pe mine nu.
Am încercat să nu te caut, n-am putut.
Am încercat să nu mă amăgesc,
Și jur că atât de mult am vrut,
Dar n-am putut de tine sa nu-mi amintesc....
Fenomene
As vrea sa fii soare arzator
Sa-mi scapi inima de dor.
Fii si cerul innorat
Ca sa uit ce ne-a legat.
Iar daca-mi vei fii lumina,
As uita cine-i de vina.
Dar tu alegi sa fii ploaie in loc,
Iar asta n-ajuta deloc.
Dorință
Dac-aș vedea o stea căzând
La miez de noapte doar un gând
Va fi ce v-a întruchipa,
Dorința îmi v-a relata.
Gând ce mereu e către tine,
Gând ce crede în destine,
Dor doar ție îți revine,
Speranța nu expiră-n mine.
Sper căndva te vei întoarce,
Soare îmi vei reîntoarce,
Ce a fost atunci pierdut
Lângă chipul tău tăcut.
(În a șaptea așteptare/ part 3)
Învie-mi amorul
Tu ești un haos dulce-n amintire,
Un vuiet surd ce-mi bântuie iubirea.
M-ai lăsat singură, fără vreo știre,
Să-mi scriu pe foi durerea, rătăcirea.
Te văd în umbre, te aud în ploi,
Dar ești doar vis, doar fum, doar absență.
În fiecare vers mai mor un strop din noi,
Căci tu erai a inimii prezență.
Ce-ai fost? Ce ești? O taină de departe,
Un labirint în care m-am pierdut.
Și azi mă-ntreb de ce speranța moarte
Îmi strigă să te-aștept. Dar tu-ai tăcut.
Mi-e sufletul o casă dărâmată,
Un colț pustiu, uitat de Dumnezeu.
Și-n tot ce scriu, iubirea-i inventată,
Dar nu ți-o dau – rămâne un clișeu.
Aș vrea să vii, să-mi spargi tăcerea grea,
Să-mi iei cuvintele, să le faci vii.
Să te iubesc, nu doar în mintea mea,
Ci-n fiecare clipă ce-am trăi.
Dar ești departe. Ești un vis pierdut.
Eu scriu cu disperare, dar e fum.
Și mă întreb de ce-ai plecat tăcut,
Lăsându-mă să-nfrunt al lumii drum.
Final de zi
Când ziua ultimă va veni
Ce oare va conta pentru noi toți
Lumina de la capătul tunelului
Sau întunericul de la sfârșitul drumului.?
Ce luam oare cu noi ..
Ce vom căra în buzunare
Sufletul va fi măcar pe jumătate plin
Idei ce mă inunda cu miile
Și va veni cu siguranță
Această zi pentru noi toți
Ne vom revedea cu siguranță..
Asta rămâne de aflat .
Te-am pierdut
Mi-am promis că voi avea grijă de tine,
că te voi îngriji și că te voi ghida.
Nu am vrut să te abandonez,
dar voiam să-ți dăruiesc totul:
luna și soarele și stelele
ți le-aș fi oferit.
Ce a fost demult între noi
s-a topit în timp.
A apărut ea în viața ta,
și de mine ai uitat,
m-ai abandonat...
M-ai lăsat să mă pierd prin raiul devenit iad,
m-ai rănit și m-ai ucis,
m-ai trădat și m-ai închis
în amintirile noastre de demult.
Mi-am jurat că nu te voi răni
și că voi fi alături de tine, indiferent,
și credeam că ești de partea mea,
dar te-am pierdut în raiul devenit iad.
Ai călcat în picioare tot ce am clădit
în decursul a trei ani.
Iar dacă te gândești vreodată la mine,
să-ți aduci aminte de tot ce am făcut pentru tine.
Să nu uiți niciodată că ea nu are ce am eu,
să nu uiți niciodată timpul nostru,
să nu uiți niciodată că la mine ai o aripă
sub care te poți ascunde
oricând lumea și timpul te sperie.
Amarul amintirilor
De când nu ne-am mai scris mesaje
Nimic de-atunci nu a mai fost la fel,
De când tu ai plecat, se pare,
Că duc cu mine însămi un duel.
Mă lupt să-ţi uit parfumul ce mă doare,
Ce nu mă lasă să träiesc și să respir.
Și simt cum ceva in mine moare
Și-ncet mă descompune fir cu fir.
Eu ti-aş mai scrie o poezie,
Căci îmi lipsești... şi știi şi tu,
Că simt amarul vietii fără tine....
Tu simţi orice, numai pe mine nu.
Am încercat să nu te caut, n-am putut.
Am încercat să nu mă amăgesc,
Și jur că atât de mult am vrut,
Dar n-am putut de tine sa nu-mi amintesc....
Fenomene
As vrea sa fii soare arzator
Sa-mi scapi inima de dor.
Fii si cerul innorat
Ca sa uit ce ne-a legat.
Iar daca-mi vei fii lumina,
As uita cine-i de vina.
Dar tu alegi sa fii ploaie in loc,
Iar asta n-ajuta deloc.
Alte poezii ale autorului
Nu măsori iubirea-n umbre
Am dat tot ce eram, până la os,
Frumusețe sculptată, suflet frumos,
Cuvinte dulci, picturi, cântece line,
M-am dat pe mine... și tot n-a fost bine.
Cu ochii tăi de copil rătăcit,
Căutai iubire, dar n-ai știut să fii iubit.
Pe câmpul durerii, alergai fără scop,
Oricât te țineam, tot simțeai un gol.
Eu știu, am răni, dar nu trădez,
Pe un singur drum merg, nu mă pierd în păduri de zăpez’.
Dar tu? Răspândeai iubirea în bucăți,
Nu din lipsă de drag, ci din frică de-a te arăta întreg, vreodată, în fața altei vieți.
Sunt mai mult decât forme, sunt mai mult decât artă,
Sunt o femeie ce-și dăruiește inima toată.
Dar tu? Nu ai oglindă, nu știi ce cauți,
Îți umpli golul cu iluzii... cu ochi căprui și pași falși.
Acum mă ridic, din cioburi ce dor,
Nu-s mai puțin valoroasă, doar pentru că tu nu vezi flori.
Tu rămâi cu umbra ce nu te va sătura,
Eu rămân cu mine – femeia ce știe să stea.
Săpătorul din adânc
Într-o pădure fără margini, mă plimb,
Unde copacii-s făcuți din oasele mele,
Iar vântul e glasul meu, tăcut și șoptit,
Săpătorul din mine mă strigă: „Tu singur te pierzi.”
Am o lopată din teamă, ascuțită și rece,
Sap șanțuri adânci în carnea speranței,
Fiecare zi o arunc în adâncuri,
Pământul mustind de visuri strivite.
Pe umeri port lanțuri ce le-am făurit,
În atelierele gândurilor mele plumburii,
Eu, fierarul blestemat al propriului chin,
Mă încui pe mine-n mine, străjer fără chei.
Și-n miezul acelei gropi pe care-o tot sap,
Unde liniștea sapă mai adânc decât mâinile mele,
Un copil stă ghemuit, murdar de uitare,
Privirea-i e oglinda în care fug.
„De ce sapi, omule?” mă întreabă,
Dar tăcerea mea e doar răspunsul tăcerii lui.
Eu sunt sculptorul care ruinează marmura,
Eu sunt cântărețul care rupe corzile viorii.
Și-n acea clipă, groapa se-nchide,
Nu cu pământ, ci cu aer – un vid născut din mine.
Săpătorul adoarme, uită lopata,
Dar mâine va veni cu o nouă ispită.
Oare, cândva, voi construi o scară?
Sau voi rămâne prizonier în labirintul meu,
Un Minotaur ce se vânează pe sine,
Știind că nu există nici biruință, nici ieșire?
Amor crud-viu
Și cum tu îmi mângâiai sufletul odată, va știi doar cerul și soarele ce a băut odată-n impuls cu plusurile inimile noastre
Ce-ar fi bătut și acu dacă înfierbințeala și iuțeala soarelui nu ne-ar apune-n asfințitul iernii palide
Te citesc doar prin novele, printre rânduri goale flamande de iubire, dar ea nu mai vine căci n-are ea atâtea brate sa năpustescă încercării mele de supraviețuire
Și câtă inimă am pus în tot ce azi nu-i iubire, ci sunt doar frânte amintiri morbide
Țin în mine tot ce-i mort , iubirea noastră contracost
Te iubesc, păstrând un amor viu ce atât de mort căci îl alimentezi doar prin părăsire și speranțe false
Și tare mi-as dori sa pot face și eu la fel, dar nu-mi permit să disprețuiesc un străin, pe care l-aș fi iubit și acum sub cerul ce ninge, deși amorul lui a apus pătruns-n flacără verii temută
Al meu suflet nu îmi dă voie sa-l înec adânc-n inimă
Dar n-as putea să te dau uitării vreodată, când inima arde încă in iluzia și vraja amorului ce mă îngenuncheză mută
Mă vrei doar pentru carne?
Mă vrei doar pentru carne,
Mușchi întinși peste oase fragile,
Un dans al sângelui în venele lumii,
O coajă pe care o privești,
Dar nu o cauți mai adânc.
Mă vrei doar pentru forma care trădează sufletul,
Un fel de vas pictat,
Gol înăuntru, dar strălucitor la lumină.
Mă întrebi ce mai fac,
Dar nu mă întrebi cine sunt.
Ești grăbit să devii explorator
Al unui continent care nu-ți aparține,
Dar n-ai curajul să sapi sub pământ.
Te oprești la margine,
În jurul unui foc fals,
Aprins doar de dorințe trecătoare.
Dar trupul meu nu e doar carne,
E o arhivă de povești,
Țesuturi scrise cu litere mici,
Cicatrici ca fraze uitate,
O inimă care bate ritmuri neînțelese,
Căutând un dansator care să asculte.
Așa că întreabă-mă mai mult,
Deschide o poartă, nu doar o ușă.
Ce vezi când ochii mei te privesc?
Ce tăceri ți-am spus și n-ai auzit?
Dacă mă vrei doar pentru carne,
Atunci rămâi flămând,
Căci carnea e doar o mască,
Dar eu sunt întregul spectacol.
Testament
M-au rănit toți, ca pe o stâncă,
Loviți de valuri, sfărâmată încă,
La școală eram un blestem fără nume,
Batjocorită sub ceruri de spume.
Eram praf sub pași, o glumă amară,
Un chip ascuns după masca fugară,
Șoapte veninoase mâncau din ființă,
Râsuri mă-ncingeau ca flăcări-n căință.
Acasă, cuvinte tăioase, de fier,
Păreau să înghețe orice adevăr,
Pentru greșeli, pentru cum respiram,
Purtam povara că simplu eram.
Mă uram pe mine, sub ochii lor goi,
Refuzam oglinda ce-ascundea noroi,
Căci trupul meu, slab, strivit de păcat,
Era ținta lumii ce m-a condamnat.
„De ce ești așa?” – șopteau ca otravă,
„De ce nu taci, când sufletu-ți pleavă?”
Nici mama, nici tata nu m-au ridicat,
Doar umbrele nopții m-au mai ascultat.
Până și aerul părea o greșeală,
Ca tot ce atingeam să fie o rană,
Am fost doar un vis ucis în noroi,
Un ecou ce dispare printre strigăte moi.
Dar vai, cât am plâns sub lună și stele,
Între ziduri străine, printre inimi rebele,
Nimeni nu m-a vrut, nici n-a încercat,
Să vadă în mine un suflet curat.
Și totuși, rămân, cu lacrimi ce curg,
Cu suflet zdrobit, dar cu focul amurg,
Căci drama mea, scrisă-n umbrele vieții,
Va fi testamentul întregii tristeți.
Dacă ai ține la tine cât de mult eu țin de tine
Dacă ai ține la tine cât de mult eu țin de tine,
te-ai învălui în lumina zilelor mele,
fiecare gând ar fi o adiere de dor,
fiecare pas, un cânt de alinare pentru sufletul meu.
Ai fi cu tine cum sunt eu cu tine –
neîncetat, cu fiecare clipă ca pe un dar.
Dacă te-ai iubi, cum o fac eu,
ai înțelege că iubirea nu cere,
nu cere nimic altceva decât să fie –
simplă, pură, fără forme,
fără ziduri de apărat,
fără măști de purtat.
Te-ai îmbrățișa, știind că tu ești tot ce am,
și tot ce am fost,
și tot ce voi fi.
Te-ai cunoaște în adâncurile tăcerii,
în acele colțuri de lumina dimineții
în care eu mă regăsesc cu tine,
fără cuvinte,
fără planuri,
doar un puls comun între două inimi.
Dacă te-ai iubi, aș putea să îți dau toată iubirea mea
fără frică, fără teamă de-a pierde.
Dacă ai ține la tine,
ar însemna că tu mă porți în fiecare zi,
ca un secret păstrat în pielea ta,
ca o fereastră deschisă către lume,
unde doar noi doi știm cum să iubim.
Nu măsori iubirea-n umbre
Am dat tot ce eram, până la os,
Frumusețe sculptată, suflet frumos,
Cuvinte dulci, picturi, cântece line,
M-am dat pe mine... și tot n-a fost bine.
Cu ochii tăi de copil rătăcit,
Căutai iubire, dar n-ai știut să fii iubit.
Pe câmpul durerii, alergai fără scop,
Oricât te țineam, tot simțeai un gol.
Eu știu, am răni, dar nu trădez,
Pe un singur drum merg, nu mă pierd în păduri de zăpez’.
Dar tu? Răspândeai iubirea în bucăți,
Nu din lipsă de drag, ci din frică de-a te arăta întreg, vreodată, în fața altei vieți.
Sunt mai mult decât forme, sunt mai mult decât artă,
Sunt o femeie ce-și dăruiește inima toată.
Dar tu? Nu ai oglindă, nu știi ce cauți,
Îți umpli golul cu iluzii... cu ochi căprui și pași falși.
Acum mă ridic, din cioburi ce dor,
Nu-s mai puțin valoroasă, doar pentru că tu nu vezi flori.
Tu rămâi cu umbra ce nu te va sătura,
Eu rămân cu mine – femeia ce știe să stea.
Săpătorul din adânc
Într-o pădure fără margini, mă plimb,
Unde copacii-s făcuți din oasele mele,
Iar vântul e glasul meu, tăcut și șoptit,
Săpătorul din mine mă strigă: „Tu singur te pierzi.”
Am o lopată din teamă, ascuțită și rece,
Sap șanțuri adânci în carnea speranței,
Fiecare zi o arunc în adâncuri,
Pământul mustind de visuri strivite.
Pe umeri port lanțuri ce le-am făurit,
În atelierele gândurilor mele plumburii,
Eu, fierarul blestemat al propriului chin,
Mă încui pe mine-n mine, străjer fără chei.
Și-n miezul acelei gropi pe care-o tot sap,
Unde liniștea sapă mai adânc decât mâinile mele,
Un copil stă ghemuit, murdar de uitare,
Privirea-i e oglinda în care fug.
„De ce sapi, omule?” mă întreabă,
Dar tăcerea mea e doar răspunsul tăcerii lui.
Eu sunt sculptorul care ruinează marmura,
Eu sunt cântărețul care rupe corzile viorii.
Și-n acea clipă, groapa se-nchide,
Nu cu pământ, ci cu aer – un vid născut din mine.
Săpătorul adoarme, uită lopata,
Dar mâine va veni cu o nouă ispită.
Oare, cândva, voi construi o scară?
Sau voi rămâne prizonier în labirintul meu,
Un Minotaur ce se vânează pe sine,
Știind că nu există nici biruință, nici ieșire?
Amor crud-viu
Și cum tu îmi mângâiai sufletul odată, va știi doar cerul și soarele ce a băut odată-n impuls cu plusurile inimile noastre
Ce-ar fi bătut și acu dacă înfierbințeala și iuțeala soarelui nu ne-ar apune-n asfințitul iernii palide
Te citesc doar prin novele, printre rânduri goale flamande de iubire, dar ea nu mai vine căci n-are ea atâtea brate sa năpustescă încercării mele de supraviețuire
Și câtă inimă am pus în tot ce azi nu-i iubire, ci sunt doar frânte amintiri morbide
Țin în mine tot ce-i mort , iubirea noastră contracost
Te iubesc, păstrând un amor viu ce atât de mort căci îl alimentezi doar prin părăsire și speranțe false
Și tare mi-as dori sa pot face și eu la fel, dar nu-mi permit să disprețuiesc un străin, pe care l-aș fi iubit și acum sub cerul ce ninge, deși amorul lui a apus pătruns-n flacără verii temută
Al meu suflet nu îmi dă voie sa-l înec adânc-n inimă
Dar n-as putea să te dau uitării vreodată, când inima arde încă in iluzia și vraja amorului ce mă îngenuncheză mută
Mă vrei doar pentru carne?
Mă vrei doar pentru carne,
Mușchi întinși peste oase fragile,
Un dans al sângelui în venele lumii,
O coajă pe care o privești,
Dar nu o cauți mai adânc.
Mă vrei doar pentru forma care trădează sufletul,
Un fel de vas pictat,
Gol înăuntru, dar strălucitor la lumină.
Mă întrebi ce mai fac,
Dar nu mă întrebi cine sunt.
Ești grăbit să devii explorator
Al unui continent care nu-ți aparține,
Dar n-ai curajul să sapi sub pământ.
Te oprești la margine,
În jurul unui foc fals,
Aprins doar de dorințe trecătoare.
Dar trupul meu nu e doar carne,
E o arhivă de povești,
Țesuturi scrise cu litere mici,
Cicatrici ca fraze uitate,
O inimă care bate ritmuri neînțelese,
Căutând un dansator care să asculte.
Așa că întreabă-mă mai mult,
Deschide o poartă, nu doar o ușă.
Ce vezi când ochii mei te privesc?
Ce tăceri ți-am spus și n-ai auzit?
Dacă mă vrei doar pentru carne,
Atunci rămâi flămând,
Căci carnea e doar o mască,
Dar eu sunt întregul spectacol.
Testament
M-au rănit toți, ca pe o stâncă,
Loviți de valuri, sfărâmată încă,
La școală eram un blestem fără nume,
Batjocorită sub ceruri de spume.
Eram praf sub pași, o glumă amară,
Un chip ascuns după masca fugară,
Șoapte veninoase mâncau din ființă,
Râsuri mă-ncingeau ca flăcări-n căință.
Acasă, cuvinte tăioase, de fier,
Păreau să înghețe orice adevăr,
Pentru greșeli, pentru cum respiram,
Purtam povara că simplu eram.
Mă uram pe mine, sub ochii lor goi,
Refuzam oglinda ce-ascundea noroi,
Căci trupul meu, slab, strivit de păcat,
Era ținta lumii ce m-a condamnat.
„De ce ești așa?” – șopteau ca otravă,
„De ce nu taci, când sufletu-ți pleavă?”
Nici mama, nici tata nu m-au ridicat,
Doar umbrele nopții m-au mai ascultat.
Până și aerul părea o greșeală,
Ca tot ce atingeam să fie o rană,
Am fost doar un vis ucis în noroi,
Un ecou ce dispare printre strigăte moi.
Dar vai, cât am plâns sub lună și stele,
Între ziduri străine, printre inimi rebele,
Nimeni nu m-a vrut, nici n-a încercat,
Să vadă în mine un suflet curat.
Și totuși, rămân, cu lacrimi ce curg,
Cu suflet zdrobit, dar cu focul amurg,
Căci drama mea, scrisă-n umbrele vieții,
Va fi testamentul întregii tristeți.
Dacă ai ține la tine cât de mult eu țin de tine
Dacă ai ține la tine cât de mult eu țin de tine,
te-ai învălui în lumina zilelor mele,
fiecare gând ar fi o adiere de dor,
fiecare pas, un cânt de alinare pentru sufletul meu.
Ai fi cu tine cum sunt eu cu tine –
neîncetat, cu fiecare clipă ca pe un dar.
Dacă te-ai iubi, cum o fac eu,
ai înțelege că iubirea nu cere,
nu cere nimic altceva decât să fie –
simplă, pură, fără forme,
fără ziduri de apărat,
fără măști de purtat.
Te-ai îmbrățișa, știind că tu ești tot ce am,
și tot ce am fost,
și tot ce voi fi.
Te-ai cunoaște în adâncurile tăcerii,
în acele colțuri de lumina dimineții
în care eu mă regăsesc cu tine,
fără cuvinte,
fără planuri,
doar un puls comun între două inimi.
Dacă te-ai iubi, aș putea să îți dau toată iubirea mea
fără frică, fără teamă de-a pierde.
Dacă ai ține la tine,
ar însemna că tu mă porți în fiecare zi,
ca un secret păstrat în pielea ta,
ca o fereastră deschisă către lume,
unde doar noi doi știm cum să iubim.