De ce nu mă iubește nimeni?

M-ai parasit demult,demult,

Si m-ai lasat sa zac plangand.

Nici nu știam ce singur sunt,

Un jalnic om,cu cea mai mare vină.

Iubesc eu steaua de pe cer?Când ea își are luna?

Căci e ca mine stea si ea,dar eu sunt numai ziua.

De ce să vrei doar întuneric,când tu ai soarele pe cer?

Si când se lasă noaptea rece,să stai cu cele care pier?

Te strig in vise si n auzi

Te acuză vorbe ce le ai spus

Când imi șopteai ca mă refuzi

In seara rece la apus.

Ești eșecul ascuns in perfect,

Mă faci sa cred ca eu sunt defect,

Fără tine mă simt incomplet

Și nici nu știu de ce te mai iubesc.

Sărutul tău m-a mângâiat,

Acum mă doare amintirea

Povetsea noastră s ancheiat

Dar nu îți pot uita privirea...

CLAR DE LUNĂ"

E clar de luna...

Stele se ivesc,

Am incercat 

Sa te iubesc....

Ador deja ploaia

Chiar de e rece 

Te adorasem pe tine...

Imi erai "Rege".

Sub clar de luna 

Azi privesc

Cuvântul "Adio"

Ușor il soptesc....

Sub luna plina

Acum rostesc : 

",Am incetat ...

Sa mai iubesc "

@reper A.Turcanu 

îți place parul meu buclat

îl adori, asa ai soptit

ultima oara cand te am privit

ultima oara cand te am avut

ultima oara cand te am simtit

într un colt din camera, pe podea

stau si ma întreb oare

a cui a fost vina

a mea ca ti am crezut in vorbe

a ta ca mi ai dat aparente false

Îmi este greu sa plec, încă caut alinare si știu

ca în brațe la tine nimic nu doare

doar ca brațele tale nu le mai simt,

este o distanta intre noi si ma întreb..

Ce te ține pe loc.. oare eu am gresit?

Suspin rece și avid în suflet port un dor rigid 

Și-o inimă tremurândă cu tăcerea mi-o ucid

Câte cuvinte nespuse ard în privirea ochilor mei însetați

Îmi este dor chiar și de cea mai infimă părticică de nefericire, căci în momentele când sufletele noastre se împleteau, timpul însuși era doar o mărturie a tristeții noastre efemere

Mi-e dor de firmamentul înstelat și de întregul cosmos din adâncul ochilor tăi, care alcătuia un univers vast și sublim, în care fiecare stea strălucea ca o amintire eternă a iubirii noastre imense

Albaștri ca furtuna înăbușită ce danseaza în sufletul meu plin de tunete, asa zbier-n gol ele cum și lacrimile pusti se năpustesc asupra alor mei obraji

Plâng pentru tot ce am trăit cu atât dor caci dragostea înflăcărată îmi curge prin vene

Mi-aș dori să pot readuce timpul în zorii săi, să împletesc cu tine razele aurii ale soarelui în fraze de amor, dar timpul, ca un călător efemer, refuză să-și întoarcă pașii. Trecutul, încărcat de povara sa, este o amintire prea adâncă și prea dureroasă pentru a fi uitată, iar umbra sa persistă în adâncurile inimii mele ca o melodie străveche, ce mângâie cu durerea sa

Iar eu doar poposesc aici amuțind între sfera dintre trecut și prezent, pierzându-mă cu firea de parcă îmi vine să-mi smulg sufletul din piept 

Căci dorul de tine îmi umple gândurile, dar nu și inima

În umbra mea,

A ars silueta

Scumpă și puțin

Ca zorii de-diz-dimineață.

Autor Zamurca Alina 🤍

De ce mă vrei doar când umbrele mă fac frumoasă,

Dar nu mă vezi când lumina îmi este reală?

Căci fiecare zâmbet este o fărâmă dintr-un univers spart,

Și fiecare cuvânt nescris, o dorință înfiorată ce mă pârjolește.

În loc să mă iubești așa cum sunt,

Mă cauți în cuvinte ce nu mă definesc,

Și mă frâng în tăceri ce plâng într-un colț de vis,

Ca o floare ce își pierde petalele în vântul amar.

Mă simt ca un tablou necopt, uitat într-o galerie veche,

Cu culori ce nu sunt de nimeni înțelese,

Iar tu, privind la mine doar cu ochi reci,

Nu mă vezi decât o fărâmă de timp risipit.

Aș vrea să fiu o melodie ce vibrează în tine,

Să-ți ating sufletul cu fiecare notă,

Dar rămân doar un ecou în umbrele tale,

Un vis răzvrătit ce nu mai ajunge niciodată la urechea ta.

M-am săturat de versuri goale,

De rime false, de roze pale.

În cărțile-mi pline de amor,

Eu nu mai sunt, doar scrum și dor.

Cu mâna mea, prin cețuri dense,

Scriu poezii fără pretinse

Trăiri, ce-ar trebui să ardă-n mine –

Dar nu-i iubire, nici ruine.

Tu, care-ai fost al meu izvor,

M-ai părăsit și sunt un nor

Ce rătăcește-n noaptea mută,

Pe străzi pustii, de ploi bătută.

Îmi tremură stiloul stins,

Sub gândul tău pierdut, întins

Ca o aripă de vânt departe,

Ce frânge-n mine frunze moarte.

Scriu „te iubesc” de formă, sec,

Dar nu-i nimic, doar un decor veșted.

Nici un cuvânt nu-ți port în dar,

Nici un altar nu-ți fac, doar jar.

De-ai reveni, ai da fior

Poeziilor fără dor,

Și-ai înflori din nou în pagini

Un vis uitat, sub mii de margini.

Dar tu ești dus, iar eu, stingheră,

Cuvintele-mi sunt doar o povară.

Scriu despre dragoste, dar nu știu

Cum să mai simt. Tot ce-i al meu e pustiu.

O, întoarce-te, fă-mă vie,

Ca să-nțeleg ce-nseamnă a scrie

Din inima care, iară, bate –

Nu din ecouri, ci dintr-o șoaptă.

Suntem aceea generația ce și varsă suferința-n comportamente disfuncționale, consumând sa rămânem în viață, sa ne simțim vii 

Suntem aceea generație care fumează dorul-n scrumul de la țigară

Suntem acei copii cu divorțuri, cu părinții pe moarte sau nexistenti

Suntem cei care lupta pentru vise, chiar dacă am trăit-n 12 ani de agresiune

Suntem stelele ce strălucesc, deși în jurul nostru e întuneric cumplit 

Deși, în jur sunt guri mute ce nu alină suspinul 

Ci doar îl accentuează, judecând după viața fiecăruia

Neștiind ca noi suntem rezultatul a comportamentelor părinților noștri, neștiind ca ei sunt rănile din poveștile noastre 

M-am săturat de ziduri ce strigă,

De glasuri ce dor, de mâini ce înving,

De nopți fără pace, de teamă ce plânge,

De timpul ce trece, dar nu mă atinge.

În casă-i tăcere, dar nu e de pace,

Cuvintele-s arme, iar liniștea tace,

Priviri ce rănesc, ca otravă în vene,

Și inima strigă: „Ajunge, destule!”

Vreau soare-n priviri și voci ce m-alină,

Să uit umbrele reci, să-nvăț să revină

O clipă de viață, un zâmbet curat,

O iubire sinceră, ce n-am visat.

Nu vreau să mă tem de pași pe podea,

Să tresar la un glas sau să-mi pierd steaua mea.

Vreau brațe ce țin, nu lovesc fără milă,

Vreau o viață de om, nu o luptă umilă.

Cine sunt eu? Sunt suflet, sunt viață,

Nu un obiect pe-o masă de gheață.

Îmi vreau libertatea, iubirea de sine,

Un colț de lumină doar pentru mine.

Așa că strig azi, cu glasul curat:

Ajunge, e vremea să fiu vindecată!

Nu cer decât dreptul la o zi cu iubire,

Să las în trecut umbrele de mânie.

Eu nu sunt om – nu pot fi.

Prea multe furtuni se ciocnesc în pieptul meu,

Prea multe voci care strigă în același timp:

Să iubesc. Să urăsc. Să mă ridic. Să ard.

Să mor. Să trăiesc iar, ca o flacără care refuză

Să se stingă.

Sunt înger când dau tot ce am –

Inima mea e un altar pentru ceilalți,

O punte peste prăpăstiile lor.

Mă aplec, mă sfărâm, mă pun pe ultimul loc,

Dar nimeni nu rămâne să îmi mulțumească.

Oare au văzut măcar cum s-a rupt din mine

Pentru a-i ține întregi?

Dar uneori, suferința mă schimbă –

Devine o umbră care-mi atinge mâinile,

Și devin demon.

Răzbunarea mea nu e un foc,

E o gheață care curge prin venele mele,

Rece, tăcută, nemiloasă.

Îmi privesc reflexia și nu mă recunosc,

Dar nici nu-mi pare rău.

Mă simt vie doar la extreme.

Vreau să fiu peste tot, să văd totul,

Să cunosc fiecare colț al lumii,

Să strâng toate iubirile posibile,

Să fiu zeița care dansează pe marginea prăpastiei,

Adorată de mulțimi și în același timp

Singură până la os.

Mă epuizez alergând spre validare,

Dar și ea mă dezgustă –

Centrul atenției e o scenă

Pe care nu vreau să joc, dar de pe care nu pot coborî.

Vreau să fiu văzută, dar nu înțeleasă,

Și totuși urlu după cineva

Care să pătrundă haosul din mine

Fără să-mi ceară să-l traduc.

Viața asta îmi pare mică,

Prea strânsă pentru inima mea expansivă,

Prea plictisitoare pentru setea mea de infinit.

Vreau să trăiesc nebunește,

Ireal, irațional, ca un vis euforic,

Să sar dintr-o viață în alta, să ard fiecare punte,

Să fiu o explozie care nu se mai oprește.

Dar mă simt moartă în același timp,

Un miez uscat într-o lume care cere strălucire.

Și creierul meu e obosit,

Stricat de ritmurile pe care singură le-am impus.

Nu știu dacă pot să mă opresc,

Nu știu dacă vreau.

Poate sunt înger, poate demon.

Poate am fost menită să fiu amândouă.

Un paradox viu, un haos frumos.

Dar undeva, în acest carusel de extreme,

Îmi doresc doar ca cineva să-mi spună:

„Ești destul. Tu, așa cum ești,

Cu toate contradicțiile tale,

Ești destul.”

De ce mă vrei doar când umbrele mă fac frumoasă,

Dar nu mă vezi când lumina îmi este reală?

Căci fiecare zâmbet este o fărâmă dintr-un univers spart,

Și fiecare cuvânt nescris, o dorință înfiorată ce mă pârjolește.

În loc să mă iubești așa cum sunt,

Mă cauți în cuvinte ce nu mă definesc,

Și mă frâng în tăceri ce plâng într-un colț de vis,

Ca o floare ce își pierde petalele în vântul amar.

Mă simt ca un tablou necopt, uitat într-o galerie veche,

Cu culori ce nu sunt de nimeni înțelese,

Iar tu, privind la mine doar cu ochi reci,

Nu mă vezi decât o fărâmă de timp risipit.

Aș vrea să fiu o melodie ce vibrează în tine,

Să-ți ating sufletul cu fiecare notă,

Dar rămân doar un ecou în umbrele tale,

Un vis răzvrătit ce nu mai ajunge niciodată la urechea ta.

Mă vezi trecând pe străzi fără nume,

unde pașii mei nu mai știu să întoarcă,

unde timpul nu mai face reverențe

în fața amintirilor.

Tu rămâi, sculptat în piatră,

cu un chip ce nu tresare,

cu un suflet ce-și strânge marginile

ca un pumn care refuză să sângereze.

Dar umbra ta te știe,

umbra ta șoptește altceva -

în fiecare vitrină mă caută,

în fiecare colț mă desenează

cu liniile unui regret

pe care nu vrei să-l recunoști.

Eu tac, dar trăiesc.

Tu vorbești, dar ești gol.

Și într-un final,

cine e mai viu dintre noi? Eu cu dorul ce-mi arde-n inimă sau fericirea pe care tu nici măcar n-o cunoști?