Petale moarte-vii colorate
M-am săturat să fiu doar un ecou al durerii,
Un trup cariat în brațele tăcerii,
Între chinuri mă pierd,
Iar lumea, ca un val de gheață, mă înfășoară,
Rechinii nu văd—nu pot să vadă—
Cât de adâncă e tăcerea ce mă sfâșie.
Ei mă privesc cu ochii lor stinși,
Nici măcar nu înțeleg greutatea unui zâmbet subteran,
Cum mă rup de fiecare dată când vor să-mi înece speranța,
Fără să știe că sub fiecare lacrimă se nasc focuri,
Focuri care se aprind doar pentru a se stinge,
Într-o mare de vise moarte.
Ei mă doresc călcată în picioare,
Sunt un trofeu de suferință pentru mințile lor obosite,
Un copil pierdut în jungla lor de nefericire,
Cu o față pe care o citesc doar pentru a mă răni mai adânc.
Mă lupt pentru fiecare respirație,
În timp ce sufletul meu, ca un cimitir pustiu,
Se luptă cu umbrele ce-mi bântuie inima.
Am ajuns să uit cum e să râzi,
Cum e să îți găsești liniștea în mijlocul haosului.
Dar în adâncul meu, în colțurile prăfuite ale universului personal,
Unde totul e mort și totuși nu pot să mă opresc,
Eu sunt încă o flacără.
Chiar dacă nu mă vede nimeni.
Chiar dacă nu mă auziți,
Eu exist.
Categoria: Poezii de despărţire
Toate poeziile autorului: jessica_brescan
Data postării: 24 ianuarie
Vizualizări: 164
Poezii din aceiaşi categorie
Ah,tu care mi-ai fost iubire
Ah,tu,care mi-ai fost iubire,
Pasiune,dragoste, speranță...
Ai dispărut,dar fără știre
Și-ai luat și cheful meu de viață
În visele mele din noapte,
Ești mai frumoasă ca oricând
Parcă aud mereu dulci șoapte
Și-adorm cu chipul tău în gând.
Somnul acum e mai plăcut,
E cheia mea spre fericire...
Nu știu...oare ce mi-ai făcut?
Să mi doresc a ta nemurire...
Așteptarea ta mă destramă
Hei,ce faci acolo în întuneric,
De ce nu vii înapoi la lumină?
Pământul îți acoperă trupul
Cerul îți păstrează sufletul.
N-ai cum sa faci cumva
Să te întorci în brațele mele?
Încă te aștept să vii
Încă aștept temele să mi le scrii.
Teme pe care n-am să le rezolv
Sunt despre tine,omule,
Tu ești casa mea dinainte să fii mort.
În a te reînvia n-am depus niciun efort,
Știam că n-am să pot.
Încă-mi lipsesc bazaconiile tale
Care mă făceau să fiu eu însămi
Câte amintiri frumoase,
Am început tot mai multe să le uit.
De-aș putea, mi-aș da și sufletul
Doar să te întorci
Doar să-ți văd chipul noaptea
Oh, de prezența ți-aș simți-o!
Am s-ajung să nu mai pot continua așa…
durerea
Durerea simt cum imi cuprinde inima
Si ma inec in alcolul durerii,
Sufletul nu mai poate respira
De cenusa care a ramas in urma sa.
Toate lucrurile frumoase cu el le-a luat
Iar din inima mea nimic nu a mai ramas,
A fost chinuita la fel si sufletul
Fara pic de mila, le-a zdrobit
Prefacandu-le in ruine
Care au nevoie de cineva,
Cineva care sa le poata face sa arate
Din nou ca doua capodopere de arta.
Am asteptat pentru acel cineva insa...
Insa nici macar inspiratia nu a sosit
Si din ruine parca..nu mai ramane nimic.
Incet timpul tot trece
Dar parca mereu uita ceva
De mine, de tine, de noi
De speranta care exista candva.
Noaptea iar a venit si gandurile din nou m-apasa
O mie si una de intrebari crunte
Despre tine si relatia ta cu ea
Iar lacrimile fierbinti imi curg pe fata rece,
Fata pe care obisnuiai s-o incalzesti
S-o ti in brate, s-o saruti
Cu buzele tale moi si dulci otravitoare.
O sarutai de mii de ori
Sa ii arati cat de mult o poti "iubi".
Acum este cel mai mare cosmar al tau
Caci n-ai stiut s-o pretuiesti
Ai dat-o la o parte fara sa te gandesti,
Acum, nu stiu daca o mai iubesti,
Dar crede-ma ca ea inca o face.
E plina de sperante
Dar in acelasi timp e goala.
Tot ce n-are legatura cu tine
Pe ea nu o mai intereseaza
Caci nu mai poate simti nimic
Cand nelinistea mereu o apasa
Simte doar cum nu mai are nimic
Din tot ce avea o data mai de pret.
Tot corpul e zgariat si taiat pe dinauntru
De la noptile grele si amare
Si momente fara tine,fara de pacat
Dar care se transforma
In momente de chin, de ceva cumplit,de un inexplicabil dor
Despre care doar sufletul ei stie.
Inima ei nu mai simte nici o bataie
De spui ca e moarta, dar cand e in preajma lui
Inima-i atat de plina de viata, mai ca ii sare din piept.
Zilele trec, caci ele sunt trecatoare
Dar nu si sentimentele
De care imi doresc sa scap deja de un an si ceva.
Ele insemnau totusi ceva...candva
Mult prea mult pentru a fi
Pur si simplu date uitarii
Dar prea putin pentru a fi exprimate.
Prapastia o tot ajungea din urma
Si a cazut intr-un final insangerat.
Se adancea din ce in ce mai mult
In chinurile durerii, in somnul de veci.
"Sunt o pacatoasa, trebuia sa recunosc!!"
Striga ea si continua:
"Sufletul l-am facut sa nu mai simta
Iar inima nu mai are rost
Asa ca asta e finalul meu...
Un om cu trup, dar fara suflet
Mai de graba un suflet de pacatos.
Un om cu o inima ce nu mai bate
O inima de nefolos!"
Omagiu lui Mihai Eminescu
Omagiu lui Mihai Eminescu
Mihai, luceafăr peste veacuri, stins,
Tu ne-ai lăsat un dor adânc, aprins.
Cu versul tău, în suflet ne-ai pătruns,
Și limba dulce-n slove ai ascuns.
Pe codri falnici i-ai făcut să plângă,
Pe ape line dorul să le-nfrângă.
Iar stelele, cu farmecul tău viu,
S-au prins în horă-n cerul azuriu.
Din „Teiul sfânt” se scurge nemurirea,
Și-n fiecare vers vibrează firea.
Ai pus în cuvinte un neam întreg,
Ești farul ce călăuzește-un legământ vechi.
Astăzi, Mihai, îți închinăm cuvânt,
Cu gând curat și suflet legământ.
Ești steaua noastră-n zarea infinită,
Purtând mereu lumina ta vrăjită.
Prin această lume
Suntem amândoi prăfuiți
Pierduți și răniți
Prin această lume
Ne iesim din minți
Cand ne reamintim
Cat de mult ne am iubit
Uitând amândoi de tot ce am avut
Asa cum ai tai ne au cerut
Tu luând uși rămas bun de la mine
Printr un sărut dulce ca tine
Timpul trece , degeaba trece
Când îți simt prezenta ta calda
In umbra mea rece
Uitându ma la tine îmi dau seama
Tu ești paradisul
Iar eu fructul interzis
Constelație incompletă
Îmi varsă cerul lacrimi ce-mi suspină neconteni la ureche, cu-n tact frenetic ce lovește în golul inimii mele
Stelele-mi plâng îndurerate în ecoul zgomotos al conștiinței mele
Ploia îmi stropește umbra ce eclipsa pământul meu arid
O mulțime de vietăți, o mulțime de încercări de a mă înrevia
Universul voia să retrăiesc și să iubesc din nou
Dar în centrul universului meu există doar colosul cosmic, cel pentru care trăiesc și mă simt iubită
Că, cu ce folos să am o lume întreagă?
Să fiu înconjurată de toți și de toate când înec în sulfetul meu propriul haos ca să-mi reamintesc iar și iar că niciodată nu va mai fi la fel
Fără de pacea mea sufletească, care sub forma unei stele a părăsit pământul, lăsându-mi întreagă constelație incompletă
Ah,tu care mi-ai fost iubire
Ah,tu,care mi-ai fost iubire,
Pasiune,dragoste, speranță...
Ai dispărut,dar fără știre
Și-ai luat și cheful meu de viață
În visele mele din noapte,
Ești mai frumoasă ca oricând
Parcă aud mereu dulci șoapte
Și-adorm cu chipul tău în gând.
Somnul acum e mai plăcut,
E cheia mea spre fericire...
Nu știu...oare ce mi-ai făcut?
Să mi doresc a ta nemurire...
Așteptarea ta mă destramă
Hei,ce faci acolo în întuneric,
De ce nu vii înapoi la lumină?
Pământul îți acoperă trupul
Cerul îți păstrează sufletul.
N-ai cum sa faci cumva
Să te întorci în brațele mele?
Încă te aștept să vii
Încă aștept temele să mi le scrii.
Teme pe care n-am să le rezolv
Sunt despre tine,omule,
Tu ești casa mea dinainte să fii mort.
În a te reînvia n-am depus niciun efort,
Știam că n-am să pot.
Încă-mi lipsesc bazaconiile tale
Care mă făceau să fiu eu însămi
Câte amintiri frumoase,
Am început tot mai multe să le uit.
De-aș putea, mi-aș da și sufletul
Doar să te întorci
Doar să-ți văd chipul noaptea
Oh, de prezența ți-aș simți-o!
Am s-ajung să nu mai pot continua așa…
durerea
Durerea simt cum imi cuprinde inima
Si ma inec in alcolul durerii,
Sufletul nu mai poate respira
De cenusa care a ramas in urma sa.
Toate lucrurile frumoase cu el le-a luat
Iar din inima mea nimic nu a mai ramas,
A fost chinuita la fel si sufletul
Fara pic de mila, le-a zdrobit
Prefacandu-le in ruine
Care au nevoie de cineva,
Cineva care sa le poata face sa arate
Din nou ca doua capodopere de arta.
Am asteptat pentru acel cineva insa...
Insa nici macar inspiratia nu a sosit
Si din ruine parca..nu mai ramane nimic.
Incet timpul tot trece
Dar parca mereu uita ceva
De mine, de tine, de noi
De speranta care exista candva.
Noaptea iar a venit si gandurile din nou m-apasa
O mie si una de intrebari crunte
Despre tine si relatia ta cu ea
Iar lacrimile fierbinti imi curg pe fata rece,
Fata pe care obisnuiai s-o incalzesti
S-o ti in brate, s-o saruti
Cu buzele tale moi si dulci otravitoare.
O sarutai de mii de ori
Sa ii arati cat de mult o poti "iubi".
Acum este cel mai mare cosmar al tau
Caci n-ai stiut s-o pretuiesti
Ai dat-o la o parte fara sa te gandesti,
Acum, nu stiu daca o mai iubesti,
Dar crede-ma ca ea inca o face.
E plina de sperante
Dar in acelasi timp e goala.
Tot ce n-are legatura cu tine
Pe ea nu o mai intereseaza
Caci nu mai poate simti nimic
Cand nelinistea mereu o apasa
Simte doar cum nu mai are nimic
Din tot ce avea o data mai de pret.
Tot corpul e zgariat si taiat pe dinauntru
De la noptile grele si amare
Si momente fara tine,fara de pacat
Dar care se transforma
In momente de chin, de ceva cumplit,de un inexplicabil dor
Despre care doar sufletul ei stie.
Inima ei nu mai simte nici o bataie
De spui ca e moarta, dar cand e in preajma lui
Inima-i atat de plina de viata, mai ca ii sare din piept.
Zilele trec, caci ele sunt trecatoare
Dar nu si sentimentele
De care imi doresc sa scap deja de un an si ceva.
Ele insemnau totusi ceva...candva
Mult prea mult pentru a fi
Pur si simplu date uitarii
Dar prea putin pentru a fi exprimate.
Prapastia o tot ajungea din urma
Si a cazut intr-un final insangerat.
Se adancea din ce in ce mai mult
In chinurile durerii, in somnul de veci.
"Sunt o pacatoasa, trebuia sa recunosc!!"
Striga ea si continua:
"Sufletul l-am facut sa nu mai simta
Iar inima nu mai are rost
Asa ca asta e finalul meu...
Un om cu trup, dar fara suflet
Mai de graba un suflet de pacatos.
Un om cu o inima ce nu mai bate
O inima de nefolos!"
Omagiu lui Mihai Eminescu
Omagiu lui Mihai Eminescu
Mihai, luceafăr peste veacuri, stins,
Tu ne-ai lăsat un dor adânc, aprins.
Cu versul tău, în suflet ne-ai pătruns,
Și limba dulce-n slove ai ascuns.
Pe codri falnici i-ai făcut să plângă,
Pe ape line dorul să le-nfrângă.
Iar stelele, cu farmecul tău viu,
S-au prins în horă-n cerul azuriu.
Din „Teiul sfânt” se scurge nemurirea,
Și-n fiecare vers vibrează firea.
Ai pus în cuvinte un neam întreg,
Ești farul ce călăuzește-un legământ vechi.
Astăzi, Mihai, îți închinăm cuvânt,
Cu gând curat și suflet legământ.
Ești steaua noastră-n zarea infinită,
Purtând mereu lumina ta vrăjită.
Prin această lume
Suntem amândoi prăfuiți
Pierduți și răniți
Prin această lume
Ne iesim din minți
Cand ne reamintim
Cat de mult ne am iubit
Uitând amândoi de tot ce am avut
Asa cum ai tai ne au cerut
Tu luând uși rămas bun de la mine
Printr un sărut dulce ca tine
Timpul trece , degeaba trece
Când îți simt prezenta ta calda
In umbra mea rece
Uitându ma la tine îmi dau seama
Tu ești paradisul
Iar eu fructul interzis
Constelație incompletă
Îmi varsă cerul lacrimi ce-mi suspină neconteni la ureche, cu-n tact frenetic ce lovește în golul inimii mele
Stelele-mi plâng îndurerate în ecoul zgomotos al conștiinței mele
Ploia îmi stropește umbra ce eclipsa pământul meu arid
O mulțime de vietăți, o mulțime de încercări de a mă înrevia
Universul voia să retrăiesc și să iubesc din nou
Dar în centrul universului meu există doar colosul cosmic, cel pentru care trăiesc și mă simt iubită
Că, cu ce folos să am o lume întreagă?
Să fiu înconjurată de toți și de toate când înec în sulfetul meu propriul haos ca să-mi reamintesc iar și iar că niciodată nu va mai fi la fel
Fără de pacea mea sufletească, care sub forma unei stele a părăsit pământul, lăsându-mi întreagă constelație incompletă
Alte poezii ale autorului
Alchimia Iubirii
Inima mea, un cerșetor rătăcit,
Caută fluturi în plasa timpului,
Răsărit de dorințe în nopțile eterice,
Însă melancolia mea vicleană îmi umple doar cupa sufletului cu lacrimi
Ce din ea toarnă un toast de suferință și revarsă-n nimicirea a fiecărui fărâme din mine
Așa fi vrut sa fie iubite, sa aibă de ce să se aline ci nu să se spargă în reflexiile unei iubirii de fațadă
Aș vrea și inima să vadă cu proprii ochii că lumea-i nu-i rea ci e doar momentul nepotrivit
Și că într-o zi va fi iubită si nu v-a mai răzbi de durere, iar atunci orice durere va merita
Căci la sfârșitul ei, va exista un sfârșit ce se va contopi într-un destin
Atunci când două inimii pe cer vor poposi împărtășindu-si iubirea
Îmbătrânesc de dor
Zilele mele trec și dorul mă frânge căci arde în mine ca un foc nemilos
Mi-aș dori să mă vezi în tăcere, sărutându-mi buzele sărate,
Să împietrești privindu-mi ochii întristați,
Plini de slăbiciune și amărăciune
Mi-ai dezgolit sufletul de decenii,
Cu sărutări suave, tânjite de inima mea,
Otrăvită de gustul tău amar,
M-am aruncat ca o copiliță în brațele tale deschise,
Ce acum mă izgonesc spre pierzanie
Am crezut în iubirea ta,
Te-am lăsat să-mi mângâi inima,
Pentru a-mi umple golul din suflet,
Te-am iubit până când inima mea și-a dat duhul,
De la atâtea lacrimi fierbinți
Iubeam diferit, tu doar vizual,
Iar eu cu regret acum amarnic sufletește
Migdală și scorțișoară
Călduros adăpost, îți e privirea-i dulce de cașmir înceghată cu mierea dulcelui sărut
Atât de veșnic și pașnic, atât îți este de dulceagă
Și atâta dulceață îți poartă rafinamentul sărutului, ce e ca răsăritul ce se contopește pe buze cu orizontul
Iar în ochii când te privesc îmi tresar ai mei fiori ce înfloresc ca bobocii la mireasma primului sărut de lumină
Oh, două migdale și o esență de scorțișoară îți desfirează privirea-i ce-i plină de sărutări
Lumina ochilor căprui zac bătându-mi la ușile inimii mele
Te chem, te invit ca pe un intrus ce deja s-a sustras spre gândul minții mele plăpânde
Și te suspin să vi, te iau în mână și îți port umil țesăturile cu atât dor și nebunie
Și te port numai pe tine căci ești singura lumină ce mă încălzește
Singura lumină ce răsare prin scrierile mele și mă prevestește cu bucurii
Singura și ultima scrisoare purtată ca un poet adevărat pe suflet și pe praful depus a lacrimilor arteii străvechi
Ecorșeu de gânduri
Am despicat clipa cu un bisturiu de liniște,
Și am găsit înăuntru un șarpe de aur
Înfășurat pe osul timpului.
Mi-am scos ochii ca să văd mai bine,
Pentru că lumina mă orbea cu adevărul ei inutil.
Mi-am smuls inima și am pus-o pe masă,
Dar nimeni n-a știut dacă e un organ sau un jurământ neterminat.
Așa că am început să mă deconstruiesc —
Un puzzle fără margini, un ecou fără sursă.
Fiecare nerv era o întrebare,
Fiecare coastă un pod spre o versiune abandonată a mea.
Adevărul? Nu e decât o cicatrice inversată.
Iubirea? O metastază frumoasă.
Eu? O bucată de umbră care învață să respire.
Și dacă mă întrebi ce-am găsit la final,
Îți voi răspunde doar atât:
Nu există finaluri. Doar piei vechi care cad
Și formează poezii pe podeaua uitării.
Goana dintr-un surd amor
Cu suspin îmi mângâi dorul-n amintirea ta
Cu suspin mă stinge umbra ta
Cu suspin te leagăn blând în mintea mea
Cu suspin, căci nici zarea nu se întunecă repezit precum mă întunecă supărarea
Graiul tău e apus, căci pieptul-mi dezvelit de lacrimi, nu-l însufleți defel cu a sa tihnă
Nodul din gât mi-e împietrit la gândul meu cumplit
Te-aș suspina pe brațe, cu toate că dorul mi-a cioplit inima
Pentru că inima mea suspină un dor însemnat, dar în zadar când pentru tine e doar un grai mut ce-și poarta amar patima
Ecoul conștiinței
Inimă lipistă de patos, scursă printre amărăciuniile amintirilor existenții mele
Sufletul-mi poartă o pizmă amăgitoare și doar prin simplu fapt că exist
Și arde o mâhnire-n al meu suflet, ce-mi răzbună pacea de după care tânjesc
Îmi plânge ființa că trăiesc în zadar fără de iubirea nimănui
Întreagă mea lume mi-e pustie căci eu sunt doar neantul universului
Nu-mi pâlpâie inima căci e stinsă de prea multă suferință, și nici ceasurile nu mai ticăesc căci respirația mi-e tăiată, iar glasul meu a rămas în etern vesteștjit, speranța uitată
Alchimia Iubirii
Inima mea, un cerșetor rătăcit,
Caută fluturi în plasa timpului,
Răsărit de dorințe în nopțile eterice,
Însă melancolia mea vicleană îmi umple doar cupa sufletului cu lacrimi
Ce din ea toarnă un toast de suferință și revarsă-n nimicirea a fiecărui fărâme din mine
Așa fi vrut sa fie iubite, sa aibă de ce să se aline ci nu să se spargă în reflexiile unei iubirii de fațadă
Aș vrea și inima să vadă cu proprii ochii că lumea-i nu-i rea ci e doar momentul nepotrivit
Și că într-o zi va fi iubită si nu v-a mai răzbi de durere, iar atunci orice durere va merita
Căci la sfârșitul ei, va exista un sfârșit ce se va contopi într-un destin
Atunci când două inimii pe cer vor poposi împărtășindu-si iubirea
Îmbătrânesc de dor
Zilele mele trec și dorul mă frânge căci arde în mine ca un foc nemilos
Mi-aș dori să mă vezi în tăcere, sărutându-mi buzele sărate,
Să împietrești privindu-mi ochii întristați,
Plini de slăbiciune și amărăciune
Mi-ai dezgolit sufletul de decenii,
Cu sărutări suave, tânjite de inima mea,
Otrăvită de gustul tău amar,
M-am aruncat ca o copiliță în brațele tale deschise,
Ce acum mă izgonesc spre pierzanie
Am crezut în iubirea ta,
Te-am lăsat să-mi mângâi inima,
Pentru a-mi umple golul din suflet,
Te-am iubit până când inima mea și-a dat duhul,
De la atâtea lacrimi fierbinți
Iubeam diferit, tu doar vizual,
Iar eu cu regret acum amarnic sufletește
Migdală și scorțișoară
Călduros adăpost, îți e privirea-i dulce de cașmir înceghată cu mierea dulcelui sărut
Atât de veșnic și pașnic, atât îți este de dulceagă
Și atâta dulceață îți poartă rafinamentul sărutului, ce e ca răsăritul ce se contopește pe buze cu orizontul
Iar în ochii când te privesc îmi tresar ai mei fiori ce înfloresc ca bobocii la mireasma primului sărut de lumină
Oh, două migdale și o esență de scorțișoară îți desfirează privirea-i ce-i plină de sărutări
Lumina ochilor căprui zac bătându-mi la ușile inimii mele
Te chem, te invit ca pe un intrus ce deja s-a sustras spre gândul minții mele plăpânde
Și te suspin să vi, te iau în mână și îți port umil țesăturile cu atât dor și nebunie
Și te port numai pe tine căci ești singura lumină ce mă încălzește
Singura lumină ce răsare prin scrierile mele și mă prevestește cu bucurii
Singura și ultima scrisoare purtată ca un poet adevărat pe suflet și pe praful depus a lacrimilor arteii străvechi
Ecorșeu de gânduri
Am despicat clipa cu un bisturiu de liniște,
Și am găsit înăuntru un șarpe de aur
Înfășurat pe osul timpului.
Mi-am scos ochii ca să văd mai bine,
Pentru că lumina mă orbea cu adevărul ei inutil.
Mi-am smuls inima și am pus-o pe masă,
Dar nimeni n-a știut dacă e un organ sau un jurământ neterminat.
Așa că am început să mă deconstruiesc —
Un puzzle fără margini, un ecou fără sursă.
Fiecare nerv era o întrebare,
Fiecare coastă un pod spre o versiune abandonată a mea.
Adevărul? Nu e decât o cicatrice inversată.
Iubirea? O metastază frumoasă.
Eu? O bucată de umbră care învață să respire.
Și dacă mă întrebi ce-am găsit la final,
Îți voi răspunde doar atât:
Nu există finaluri. Doar piei vechi care cad
Și formează poezii pe podeaua uitării.
Goana dintr-un surd amor
Cu suspin îmi mângâi dorul-n amintirea ta
Cu suspin mă stinge umbra ta
Cu suspin te leagăn blând în mintea mea
Cu suspin, căci nici zarea nu se întunecă repezit precum mă întunecă supărarea
Graiul tău e apus, căci pieptul-mi dezvelit de lacrimi, nu-l însufleți defel cu a sa tihnă
Nodul din gât mi-e împietrit la gândul meu cumplit
Te-aș suspina pe brațe, cu toate că dorul mi-a cioplit inima
Pentru că inima mea suspină un dor însemnat, dar în zadar când pentru tine e doar un grai mut ce-și poarta amar patima
Ecoul conștiinței
Inimă lipistă de patos, scursă printre amărăciuniile amintirilor existenții mele
Sufletul-mi poartă o pizmă amăgitoare și doar prin simplu fapt că exist
Și arde o mâhnire-n al meu suflet, ce-mi răzbună pacea de după care tânjesc
Îmi plânge ființa că trăiesc în zadar fără de iubirea nimănui
Întreagă mea lume mi-e pustie căci eu sunt doar neantul universului
Nu-mi pâlpâie inima căci e stinsă de prea multă suferință, și nici ceasurile nu mai ticăesc căci respirația mi-e tăiată, iar glasul meu a rămas în etern vesteștjit, speranța uitată