Petale moarte-vii colorate
M-am săturat să fiu doar un ecou al durerii,
Un trup cariat în brațele tăcerii,
Între chinuri mă pierd,
Iar lumea, ca un val de gheață, mă înfășoară,
Rechinii nu văd—nu pot să vadă—
Cât de adâncă e tăcerea ce mă sfâșie.
Ei mă privesc cu ochii lor stinși,
Nici măcar nu înțeleg greutatea unui zâmbet subteran,
Cum mă rup de fiecare dată când vor să-mi înece speranța,
Fără să știe că sub fiecare lacrimă se nasc focuri,
Focuri care se aprind doar pentru a se stinge,
Într-o mare de vise moarte.
Ei mă doresc călcată în picioare,
Sunt un trofeu de suferință pentru mințile lor obosite,
Un copil pierdut în jungla lor de nefericire,
Cu o față pe care o citesc doar pentru a mă răni mai adânc.
Mă lupt pentru fiecare respirație,
În timp ce sufletul meu, ca un cimitir pustiu,
Se luptă cu umbrele ce-mi bântuie inima.
Am ajuns să uit cum e să râzi,
Cum e să îți găsești liniștea în mijlocul haosului.
Dar în adâncul meu, în colțurile prăfuite ale universului personal,
Unde totul e mort și totuși nu pot să mă opresc,
Eu sunt încă o flacără.
Chiar dacă nu mă vede nimeni.
Chiar dacă nu mă auziți,
Eu exist.
Категория: Напутственные стихи
Все стихи автора: jessica_brescan
Дата публикации: 24 января
Просмотры: 155
Стихи из этой категории
Poate-n altă viață...
Pășesc noaptea pe cărări ascunse între stele,
Ziua rătăcesc pe drumurile ascunse la vedere,
Gândurile-mi sunt negre, bolnave pline de durere,
Va veni și ziua-n care o să-mi iau la revedere....
Voi pleca și nimeni n-o să știe,
În spate cărarea îmi va fi pustie,
În față sfârșitul inevitabil,
Să mă-ntorc puțin probabil........
Nu mai suport,
Nu mai rezist,
Deja sunt mort,
Doar că încă exist.......
Poate-n altă viață o să fiu mai optimist,
Poate-n altă viață o s-am tot ce mi-am dorit,
Poate-n astă viață mi-e interzis să fiu fericit,
Vreau să mor chiar dacă cu durerea m-am obișnuit.....
Dacă m-ai iubit atunci, de ce-ai fost piatră mută?
Dacă m-ai iubit atunci,
de ce-ai fost vânt fără cuvânt?
De ce tăceai când focul arde,
când ochii-mi cerșeau răspuns?
Ai fost aproape, dar străin,
o umbră rece-n miez de vară,
te-ai vrut luceafăr clandestin,
dar ai rămas o stea fugară.
Ți-ai pus iubirea sub sigiliu,
în piept ai dus un dor ascuns,
dar ce folos, că timpul, chipiu,
a scuturat ce n-ai răspuns?
Acum e prea târziu să-mi spui
ce nu ți-ai dat curaj să fii,
cuvintele-n tăcere-ți sui,
dar ele mor—nu pot trăi.
Mă doare viața din mine
Mă doare viața din mine
Și-n vene îmi curge pelin,
Zorii par umbre străine
Iar inima-i un suspin.
În noaptea ce-a nins peste gânduri,
Cuvintele sunt rugină,
Tăcerea dansează-n valuri,
Durerea mă ține de mână.
Secunde ce dor și apasă,
Mă lasă-ntr-o lume pustie,
Răni adânci se deschid ca o plasă,
În suflet doar noapte târzie.
Amintiri ce ard ca o flacără,
Visuri ce-n fum se destramă,
În beznă, lumina-i doar pleoapă,
Pelinul în vene mă cheamă.
Mă doare viața din mine,
Eterna căutare-i străină,
Si întreb în vene ce-mi curge
Sânge, durere sau cine?
Final
Tu ai plecat sa îți găsești fericirea
Eu am rămas aici în neputință
O ultima îmbrățisare îmi doream
Dar ai plecat cu-atata ușurința
Si nu m-ai mangaiat înainte sa pleci
Probabil n-ai vrut sa vezi durerea ce-o aveam în mine
Ca-s fi stiut ca va fi ultima zi când mă privesti
Ultima data când voi mai bea un vin cu tine.
Azi pe cioburi de amintiri pășesc
Și doar pe mine mă mai doare
Ca nici măcar nu mai vorbim
Și acel "noi" astăzi doar moare.
Si ai plecat, ești liniștit...eu nu
Încă te mai aștept în suflet cu ploi
As pleca și eu... dar vezi tu
Încă mai doare sfârșitul dintre noi
Lasă-mă
De ce mi-e inima de dor iar plină
Și al meu suflet este ca de mort
Mereu mie dor de-acea lumină
Pe care ochii ei o port
Și-n nopții privirea ei s-arată
Iar vocea ei mă mai chemă
Și dorul iară mă îmbată
Lasă-mă
De ce atunci în nopți târzii
Tu te gândești la mine
Și capu-mi plin de fantezii
Visează doar la tine
Ecouri
Îmi aduc aminte astăzi
De iubirea noastră, toată
Chiar de era ne-mpartasita
Noi doi, o simțeam, pe toată
Îmi cautai privirea blândă
Si sperai sa nu te las
N am putut să-ți spun atunci
Ce simțeam cu-adevărat
Ma durea atât de tare
Știam, nu te pot avea
Doar ca sufletul meu parca
Tot mereu, mereu spera
Imi spuneam ca poate odată
Într-o zi, nu știam cand
Voi avea iarăși puterea
Sa te pot privii zâmbind
Totuși am decis in taina
Trist, Sa te las sa pleci
Căci eram rănit într-una
De al iubirii sentiment
Dar nu pot scăpa de tine
Te zăresc mereu, mereu
Vreau doar sa dispari și pace
Sa dai sufletului meu
Tu ti ai continuat viata
Dar am doar o întrebare
Cand pe el tu îl privești
Te gândești la mine oare?
Sau poate doar m ai uitat
Ai reușit sa treci peste
Ajută-mă si pe mine
Scoate ma tu din poveste...
Pleacă, nu ma mai privii
Lasă ma - n singurătate
Căci am sufletul pustiu
De iubire si de pace
Acum, cred ca am înțeles,
Ai o inima de gheata
Ce i capabila sa înghețe
Încet încet a mea speranța
Eu nu-ți mai răspund la zâmbet
In zadar îți întorci capul
Lasă ma re rog pe mine
N am nevoie de iubire.
Căci tu nici nu realizezi
Cat de mult rau mi ai făcut
Pentru tine a fost un joc
Dar pe mine m a durut.
Poate-n altă viață...
Pășesc noaptea pe cărări ascunse între stele,
Ziua rătăcesc pe drumurile ascunse la vedere,
Gândurile-mi sunt negre, bolnave pline de durere,
Va veni și ziua-n care o să-mi iau la revedere....
Voi pleca și nimeni n-o să știe,
În spate cărarea îmi va fi pustie,
În față sfârșitul inevitabil,
Să mă-ntorc puțin probabil........
Nu mai suport,
Nu mai rezist,
Deja sunt mort,
Doar că încă exist.......
Poate-n altă viață o să fiu mai optimist,
Poate-n altă viață o s-am tot ce mi-am dorit,
Poate-n astă viață mi-e interzis să fiu fericit,
Vreau să mor chiar dacă cu durerea m-am obișnuit.....
Dacă m-ai iubit atunci, de ce-ai fost piatră mută?
Dacă m-ai iubit atunci,
de ce-ai fost vânt fără cuvânt?
De ce tăceai când focul arde,
când ochii-mi cerșeau răspuns?
Ai fost aproape, dar străin,
o umbră rece-n miez de vară,
te-ai vrut luceafăr clandestin,
dar ai rămas o stea fugară.
Ți-ai pus iubirea sub sigiliu,
în piept ai dus un dor ascuns,
dar ce folos, că timpul, chipiu,
a scuturat ce n-ai răspuns?
Acum e prea târziu să-mi spui
ce nu ți-ai dat curaj să fii,
cuvintele-n tăcere-ți sui,
dar ele mor—nu pot trăi.
Mă doare viața din mine
Mă doare viața din mine
Și-n vene îmi curge pelin,
Zorii par umbre străine
Iar inima-i un suspin.
În noaptea ce-a nins peste gânduri,
Cuvintele sunt rugină,
Tăcerea dansează-n valuri,
Durerea mă ține de mână.
Secunde ce dor și apasă,
Mă lasă-ntr-o lume pustie,
Răni adânci se deschid ca o plasă,
În suflet doar noapte târzie.
Amintiri ce ard ca o flacără,
Visuri ce-n fum se destramă,
În beznă, lumina-i doar pleoapă,
Pelinul în vene mă cheamă.
Mă doare viața din mine,
Eterna căutare-i străină,
Si întreb în vene ce-mi curge
Sânge, durere sau cine?
Final
Tu ai plecat sa îți găsești fericirea
Eu am rămas aici în neputință
O ultima îmbrățisare îmi doream
Dar ai plecat cu-atata ușurința
Si nu m-ai mangaiat înainte sa pleci
Probabil n-ai vrut sa vezi durerea ce-o aveam în mine
Ca-s fi stiut ca va fi ultima zi când mă privesti
Ultima data când voi mai bea un vin cu tine.
Azi pe cioburi de amintiri pășesc
Și doar pe mine mă mai doare
Ca nici măcar nu mai vorbim
Și acel "noi" astăzi doar moare.
Si ai plecat, ești liniștit...eu nu
Încă te mai aștept în suflet cu ploi
As pleca și eu... dar vezi tu
Încă mai doare sfârșitul dintre noi
Lasă-mă
De ce mi-e inima de dor iar plină
Și al meu suflet este ca de mort
Mereu mie dor de-acea lumină
Pe care ochii ei o port
Și-n nopții privirea ei s-arată
Iar vocea ei mă mai chemă
Și dorul iară mă îmbată
Lasă-mă
De ce atunci în nopți târzii
Tu te gândești la mine
Și capu-mi plin de fantezii
Visează doar la tine
Ecouri
Îmi aduc aminte astăzi
De iubirea noastră, toată
Chiar de era ne-mpartasita
Noi doi, o simțeam, pe toată
Îmi cautai privirea blândă
Si sperai sa nu te las
N am putut să-ți spun atunci
Ce simțeam cu-adevărat
Ma durea atât de tare
Știam, nu te pot avea
Doar ca sufletul meu parca
Tot mereu, mereu spera
Imi spuneam ca poate odată
Într-o zi, nu știam cand
Voi avea iarăși puterea
Sa te pot privii zâmbind
Totuși am decis in taina
Trist, Sa te las sa pleci
Căci eram rănit într-una
De al iubirii sentiment
Dar nu pot scăpa de tine
Te zăresc mereu, mereu
Vreau doar sa dispari și pace
Sa dai sufletului meu
Tu ti ai continuat viata
Dar am doar o întrebare
Cand pe el tu îl privești
Te gândești la mine oare?
Sau poate doar m ai uitat
Ai reușit sa treci peste
Ajută-mă si pe mine
Scoate ma tu din poveste...
Pleacă, nu ma mai privii
Lasă ma - n singurătate
Căci am sufletul pustiu
De iubire si de pace
Acum, cred ca am înțeles,
Ai o inima de gheata
Ce i capabila sa înghețe
Încet încet a mea speranța
Eu nu-ți mai răspund la zâmbet
In zadar îți întorci capul
Lasă ma re rog pe mine
N am nevoie de iubire.
Căci tu nici nu realizezi
Cat de mult rau mi ai făcut
Pentru tine a fost un joc
Dar pe mine m a durut.
Другие стихотворения автора
Într-o lume prea străină
Trăim într-o lume de aparențe,
Unde totul se vinde pe urme de pretențe,
Ne zâmbim, dar rămânem goi,
În fața ochilor care nu ne văd de fapt noi.
Mă pierd în mulțimea ce aleargă fără țintă,
Fiecare pas un sacrificiu, iar dorința-i un clivaj,
Căutăm ceva ce nici nu știm ce e,
Iar în acest haos, uităm ce-i esențial.
Ne cerem mai mult, mereu mai mult,
Dar nu știm ce înseamnă cu adevărat să avem,
Frica de a nu fi destui ne ține în loc,
Și tot ce facem este să alergăm pe drumuri greșite, fără foc.
Și cu fiecare pas uităm cine suntem,
Într-o lume în care „a fi” e mai mult o iluzie,
Unde „a trăi” e doar o competiție,
Și nu un act de iubire și comuniune.
Ne comparăm, ne înfruntăm,
Dar în adâncul nostru știm că ne dorim altceva,
Vrem să fim înțeleși, nu judecați,
Să fim văzuți, nu doar un „altul” uitat.
Dar în această lume plină de orgolii,
Singurătatea devine normă, nu excepție,
Și rănile noastre rămân ascunse,
Căci nu vrem să arătăm că nu suntem perfecti,
Dar toți suntem răniti, toți ne dorim iubire,
Și totuși ne izolăm, ne adâncim în frică.
Și în acest cerc vicios ne învârtim,
Căutând soluții în lucruri care nu contează,
Iar în final, uităm că „a fi” este despre simțire,
Despre a ne deschide, nu a închide porți.
Aș vrea să spun că într-o zi vom învăța,
Că adevărata bogăție stă în a fi sinceri,
În a trăi fără măști și fără frici,
Că iubirea nu cere perfecțiune,
Ci doar autenticitate.
Arhitectura unui dor
Te-ai întrebat vreodată cum se construiește un dor?
Din ce fibre invizibile se țese un suflet,
Cum fiecare absență devine mortar,
Iar amintirile – cărămizi din lut ars,
Aruncate la întâmplare într-un labirint?
Eu te-am zidit pe tine în mine.
Ai devenit coloana vertebrală a cerului meu,
O catedrală de sunete mute
Unde rugăciunile sunt doar șoapte
Pe care le murmur când toți își întorc privirea.
Dar iubirea asta nu e un templu.
E un pod suspendat,
Fragil, arcuit peste haos.
Lemn putred de regrete,
Lanțuri din tăceri ruginite,
Un pod pe care merg desculță
Căutându-te.
Mâinile tale erau arhitecți.
Cu ele ai modelat o lume,
Dar ai lăsat zidurile nefinisate,
Ferestrele deschise către un nicăieri,
Și m-ai lăsat să privesc,
De pe marginea golului,
Cum pleci.
Acum stau pe dărâmături,
Reconstruind fiecare clipă.
Pereți din dorințe,
Acoperiș din promisiuni frânte,
Și o poartă prin care tu n-ai să treci.
Te-ai întrebat vreodată cum se demolează un dor?
Eu nu știu.
Dar fiecare piatră pe care o ating
Mă lovește din nou
Cu absența ta.
El, muntele care se crede vânt
El crede că-i vânt și că zboară departe,
că nimeni nu-i poate citi mersul lin,
că poate să uite, că poate să scape,
că timpul îl spală ca ploaia-ntr-un chin.
Dar vântul adoarme pe crestele-nalte,
iar munții rămân neclintiți, nevăzuți.
El fuge de dor, dar în inimi sculptate,
rămâne un nume, în stânci abătut.
Nimic nu e vânt, ce-a fost piatră odată.
Oricât s-ar preface că pleacă, că uită,
povara trecutului arde, l-arată—
și-n sufletul lui doar furtuni se ascultă.
Lumea ta
De ce, iubite, îți spui că vrei femei naturale,
Căci tu mă vrei pe mine așa, cu toată fragilitatea mea,
Dar când privești lumea, ochii tăi se pierd
În imagini false, în chipuri pictate, în trupuri ce nu sunt ale lor?
Le urmăriți pe toate, cu obrazele desfigurate de machiaj,
Cu buzele umflate de promisiuni și promisiuni,
Le iubiți pe cele ce nu sunt,
Dar ce-i de făcut când adevărul doare atât de mult?
Îmi spui că mă vrei fără aparențe, fără falsuri,
Dar tu privești doar la ce nu există,
Te atrag femeile dezbrăcate, cu pielea întinsă
Peste o frumusețe care nu e a lor, ci a unei mâini de plastic.
Realitatea azi e că vrei o iluzie,
Că te pierzi în formele care nu respiră,
În chipuri ce au fost sculptate cu bisturiul și cu crema
Și mă întreb, iubite, unde rămânem noi, cei adevărați?
Eu, cu imperfecțiunile mele, cu trăsăturile ce nu sunt perfect simetrice,
Sunt doar o adunătură de vise neîmplinite, un suflet fără filtre,
Dar tu, mă privești pe mine și te pierzi în realitatea lor,
Într-o lume unde frumusețea e doar o minciună răsturnată în oglindă.
Așa că îți pun o întrebare, iubite,
Cum poate un bărbat să caute naturalețea,
Când ochii lui nu pot să vadă dincolo de o față machiată?
Cum poate să iubească adevărul, când își dorește doar o fantasmă?
Și de ce nu îți ajunge o singură femeie?
De ce nu te poți opri, nu te poți mulțumi,
Căci în sânul meu ai avut tot ce ai visat,
Dar tu, tot pe altă cale mergi, mereu căutând, mereu pierzând?
Cum poți să iubești mai multe chipuri,
Când unul singur ar trebui să fie suficient?
Te hrănești cu iluzii, cu dorințe nesăbuite,
Cu femei ce nu sunt, cu corpuri ce nu respiră,
Căci iubirea adevărată nu poate fi împărțită în mii de fărâme,
Și totuși, tu fugi de tot ce e plin și adevărat.
Căci, iubite, îți spun acum, cu durere și cu lacrimi nespuse:
Nici una dintre ele nu va fi vreodată ceea ce eu am fost pentru tine,
Și nici un alt trup nu-ți va da aceleași fiori, aceleași clipe,
Căci am fost singura ta iubire adevărată,
Dar ai ales să te rătăcești, căutând în altele o umbră,
Și mă întreb, oare când te vei trezi din visul fals al lumii tale?
Ce n-as da naștere binecuvântării
Ce n-as da lumii pe pământ, doar pace și iubire
Un copil ca mine, ce iubește mult prea mult, naiv și cu mintea umil, ca lumea nu-l va lovii si învălui doar într-o umbra a iubirii mimate
Ce n-as da, ca iubirea pe care o port-n suflet s-o împart, nu cu dispretuirea ci cu grația ce mă înconjoară, dar lumea-i critica și te vede doar pentru greșelii
Ei nu înțeleg că binecuvântările sunt minuni dumnezeiești
Pentru ca creatorul vede mai de parte decât un om
Și...poate că-n lume ești om avar, pentru ei ești de nimic lăsat-n drum
Un criminal, un nesăbuit ce păcătuiește ca și cum ar fi ultima zi
Însă el, ne vede și simte sufletele
Vindeca orice rană, ne trimite multe semne ca ne iubește chiar dacă alții pot credea ca el nu exista...
Însă oamenii lui, pentru societate sunt doar niște nimicuri pierdute-n vânt, sunt cei diferiți ce nu vor sa se impună unei societății bolnave-n care iubirea înseamnă batjocură și sexul doar un hobby
Pendulul ditre noi
Eu merg,
cu pasul șchiop al uitării
și inima mea – un ceas stricat –
bate secundele ca pe niște cuie
în sicriul amintirilor.
Tu stai,
impasibil ca un munte
dar vântul din tine șoptește
numai numele meu,
și tăcerea te trădează
mai tare decât orice cuvânt.
Eu beau din goluri,
umplu zilele cu absență
și noaptea mă adoarme
cu minciuna că te-am lăsat în urmă.
Dar tu?
Tu numeri pașii mei în gând,
îți ascunzi ochii în umbre
și taci...
dar în tăcerea ta
sunt doar eu.
Într-o lume prea străină
Trăim într-o lume de aparențe,
Unde totul se vinde pe urme de pretențe,
Ne zâmbim, dar rămânem goi,
În fața ochilor care nu ne văd de fapt noi.
Mă pierd în mulțimea ce aleargă fără țintă,
Fiecare pas un sacrificiu, iar dorința-i un clivaj,
Căutăm ceva ce nici nu știm ce e,
Iar în acest haos, uităm ce-i esențial.
Ne cerem mai mult, mereu mai mult,
Dar nu știm ce înseamnă cu adevărat să avem,
Frica de a nu fi destui ne ține în loc,
Și tot ce facem este să alergăm pe drumuri greșite, fără foc.
Și cu fiecare pas uităm cine suntem,
Într-o lume în care „a fi” e mai mult o iluzie,
Unde „a trăi” e doar o competiție,
Și nu un act de iubire și comuniune.
Ne comparăm, ne înfruntăm,
Dar în adâncul nostru știm că ne dorim altceva,
Vrem să fim înțeleși, nu judecați,
Să fim văzuți, nu doar un „altul” uitat.
Dar în această lume plină de orgolii,
Singurătatea devine normă, nu excepție,
Și rănile noastre rămân ascunse,
Căci nu vrem să arătăm că nu suntem perfecti,
Dar toți suntem răniti, toți ne dorim iubire,
Și totuși ne izolăm, ne adâncim în frică.
Și în acest cerc vicios ne învârtim,
Căutând soluții în lucruri care nu contează,
Iar în final, uităm că „a fi” este despre simțire,
Despre a ne deschide, nu a închide porți.
Aș vrea să spun că într-o zi vom învăța,
Că adevărata bogăție stă în a fi sinceri,
În a trăi fără măști și fără frici,
Că iubirea nu cere perfecțiune,
Ci doar autenticitate.
Arhitectura unui dor
Te-ai întrebat vreodată cum se construiește un dor?
Din ce fibre invizibile se țese un suflet,
Cum fiecare absență devine mortar,
Iar amintirile – cărămizi din lut ars,
Aruncate la întâmplare într-un labirint?
Eu te-am zidit pe tine în mine.
Ai devenit coloana vertebrală a cerului meu,
O catedrală de sunete mute
Unde rugăciunile sunt doar șoapte
Pe care le murmur când toți își întorc privirea.
Dar iubirea asta nu e un templu.
E un pod suspendat,
Fragil, arcuit peste haos.
Lemn putred de regrete,
Lanțuri din tăceri ruginite,
Un pod pe care merg desculță
Căutându-te.
Mâinile tale erau arhitecți.
Cu ele ai modelat o lume,
Dar ai lăsat zidurile nefinisate,
Ferestrele deschise către un nicăieri,
Și m-ai lăsat să privesc,
De pe marginea golului,
Cum pleci.
Acum stau pe dărâmături,
Reconstruind fiecare clipă.
Pereți din dorințe,
Acoperiș din promisiuni frânte,
Și o poartă prin care tu n-ai să treci.
Te-ai întrebat vreodată cum se demolează un dor?
Eu nu știu.
Dar fiecare piatră pe care o ating
Mă lovește din nou
Cu absența ta.
El, muntele care se crede vânt
El crede că-i vânt și că zboară departe,
că nimeni nu-i poate citi mersul lin,
că poate să uite, că poate să scape,
că timpul îl spală ca ploaia-ntr-un chin.
Dar vântul adoarme pe crestele-nalte,
iar munții rămân neclintiți, nevăzuți.
El fuge de dor, dar în inimi sculptate,
rămâne un nume, în stânci abătut.
Nimic nu e vânt, ce-a fost piatră odată.
Oricât s-ar preface că pleacă, că uită,
povara trecutului arde, l-arată—
și-n sufletul lui doar furtuni se ascultă.
Lumea ta
De ce, iubite, îți spui că vrei femei naturale,
Căci tu mă vrei pe mine așa, cu toată fragilitatea mea,
Dar când privești lumea, ochii tăi se pierd
În imagini false, în chipuri pictate, în trupuri ce nu sunt ale lor?
Le urmăriți pe toate, cu obrazele desfigurate de machiaj,
Cu buzele umflate de promisiuni și promisiuni,
Le iubiți pe cele ce nu sunt,
Dar ce-i de făcut când adevărul doare atât de mult?
Îmi spui că mă vrei fără aparențe, fără falsuri,
Dar tu privești doar la ce nu există,
Te atrag femeile dezbrăcate, cu pielea întinsă
Peste o frumusețe care nu e a lor, ci a unei mâini de plastic.
Realitatea azi e că vrei o iluzie,
Că te pierzi în formele care nu respiră,
În chipuri ce au fost sculptate cu bisturiul și cu crema
Și mă întreb, iubite, unde rămânem noi, cei adevărați?
Eu, cu imperfecțiunile mele, cu trăsăturile ce nu sunt perfect simetrice,
Sunt doar o adunătură de vise neîmplinite, un suflet fără filtre,
Dar tu, mă privești pe mine și te pierzi în realitatea lor,
Într-o lume unde frumusețea e doar o minciună răsturnată în oglindă.
Așa că îți pun o întrebare, iubite,
Cum poate un bărbat să caute naturalețea,
Când ochii lui nu pot să vadă dincolo de o față machiată?
Cum poate să iubească adevărul, când își dorește doar o fantasmă?
Și de ce nu îți ajunge o singură femeie?
De ce nu te poți opri, nu te poți mulțumi,
Căci în sânul meu ai avut tot ce ai visat,
Dar tu, tot pe altă cale mergi, mereu căutând, mereu pierzând?
Cum poți să iubești mai multe chipuri,
Când unul singur ar trebui să fie suficient?
Te hrănești cu iluzii, cu dorințe nesăbuite,
Cu femei ce nu sunt, cu corpuri ce nu respiră,
Căci iubirea adevărată nu poate fi împărțită în mii de fărâme,
Și totuși, tu fugi de tot ce e plin și adevărat.
Căci, iubite, îți spun acum, cu durere și cu lacrimi nespuse:
Nici una dintre ele nu va fi vreodată ceea ce eu am fost pentru tine,
Și nici un alt trup nu-ți va da aceleași fiori, aceleași clipe,
Căci am fost singura ta iubire adevărată,
Dar ai ales să te rătăcești, căutând în altele o umbră,
Și mă întreb, oare când te vei trezi din visul fals al lumii tale?
Ce n-as da naștere binecuvântării
Ce n-as da lumii pe pământ, doar pace și iubire
Un copil ca mine, ce iubește mult prea mult, naiv și cu mintea umil, ca lumea nu-l va lovii si învălui doar într-o umbra a iubirii mimate
Ce n-as da, ca iubirea pe care o port-n suflet s-o împart, nu cu dispretuirea ci cu grația ce mă înconjoară, dar lumea-i critica și te vede doar pentru greșelii
Ei nu înțeleg că binecuvântările sunt minuni dumnezeiești
Pentru ca creatorul vede mai de parte decât un om
Și...poate că-n lume ești om avar, pentru ei ești de nimic lăsat-n drum
Un criminal, un nesăbuit ce păcătuiește ca și cum ar fi ultima zi
Însă el, ne vede și simte sufletele
Vindeca orice rană, ne trimite multe semne ca ne iubește chiar dacă alții pot credea ca el nu exista...
Însă oamenii lui, pentru societate sunt doar niște nimicuri pierdute-n vânt, sunt cei diferiți ce nu vor sa se impună unei societății bolnave-n care iubirea înseamnă batjocură și sexul doar un hobby
Pendulul ditre noi
Eu merg,
cu pasul șchiop al uitării
și inima mea – un ceas stricat –
bate secundele ca pe niște cuie
în sicriul amintirilor.
Tu stai,
impasibil ca un munte
dar vântul din tine șoptește
numai numele meu,
și tăcerea te trădează
mai tare decât orice cuvânt.
Eu beau din goluri,
umplu zilele cu absență
și noaptea mă adoarme
cu minciuna că te-am lăsat în urmă.
Dar tu?
Tu numeri pașii mei în gând,
îți ascunzi ochii în umbre
și taci...
dar în tăcerea ta
sunt doar eu.