Dor

Mulțumesc că ești al meu cămin când afară plouă

Mulțumesc că eu fiind ghiocel, tu mă păzești de rouă,

Iar când razele soarelui doresc să mă doboare,

Tu vii și te apleci drept la ale mele picioare.

Chiar și când stau ascunsă sub zăpada densă

Ajungi să mă hrănești, intri subtil și traseul ți se condensează

Când se lasă noaptea îți ascult glasul care sună ca un violoncel

Tu fiind animal terestru, iar eu fiind un simplu boboc de ghiocel.

Lumile noastre nu se pot intersecta, totuși tu ai grijă de mine

Grija asta a ta pentru mine,oare vine din iubire?

Oare mă iubești,oare ai vrea să

te-ndrăgostești,oare mă auzi?

Parcă strig degeaba,ești mai rău decât ăia surzi.

-Mă iubești domnule cârtiță, mă iubești tu pe mine? Aici jos mă aflu, parcă ești orb!

-Chiar sunt orb, spre uimirea ta, n-ai văzut că lângă noi așteapt'-un corb?

Îl simt atât de bine cum stă și te pândește. Vorbește mai încet, altfel vai de noi!

-Păi dă-mi răspuns la ale mele întrebări, nu mă interesează de păsările dimprejur.

-Oh, ghiocelul meu, spune-mi tu dacă nu te-aș iubi, aș mai fi mereu în jur?

Dacă nu m-aș îndrăgosti,aș mai simți eu fiori când tulpina ta mă atinge?

Dacă nu te-aș auzi, ți-aș mai răspunde la întrebarea care mă frige?

Am rămas tăcută, surprins uimită, l-am luat în brațe

În brațele mele simțeam că nu mai poate fi luat de hoațe

Și am stat așa în ale lui mâine mult timp

Până am simțit că hoațele lui, și-anume surorile mele s-au potolit.

Un sentiment rar întâlnit vârstei mele îmi cutremură trupul.

Mă face să mă arunc ,să-mi dau drumul în abisul inimii

Mai că…Aș vrea să renunț la responsabilități

Doamne, ce aș vrea să fiu din nou copil…

Vreau să nu mai știu ce-nseamnă aia durere

Ceea ce e de mirare,fiindcă am o vârstă neasemănătoare cu chestiile astea

Am doar cinșpe ani de vreme.

Cinșpe ani…Cam puțini, știu…N-am știut că va apărea așa devreme.

Simt că am îmbătrânit deja,

Simt că nu mai am putere în ale mele mâine.

Oare de ce m-am hrănit cu otrava asta

Care e toxică, care îmi ia tinerețea , care nu îmi aparține ?

Regret acum, dar care-i farmecul regretului?

Dacă fapta-i consumată, dacă timpul s-a dus, s-a scurs

Dacă părerea de rău nu schimbă niciun curs

Nu schimbă nici cursul inimii și nici cursul sufletului.

Tot ce știu e că regretul poate schimba ceva ce nu s-a stins, acel ceva ce încă n-a apus.

Au trecut aproape doi ani

Doi ani de când zaci acolo sub pământ

Nici nu te mai simt,însă tristețe îmi emani

mereu când îți pun lumânări pe mormânt.

Mi-e așa dor de tine

Nici nu știu când trece timpul

Trece,trece și te alungă departe de mine

Așa cu el trece și anotimpul…

Nu s-a mai schimbat nimic pe-aici

Totul e la fel,doar vieți normale

Eu încă port dor de ale tale îmbrățișări

și de saluturile noastre speciale.

N-am să te mint… chiar îmi lipsești

Chiar aș vrea să te mai văd în forma ta originală

Te văd doar prin poze vechi

Chiar și așa n-am nici șansa ocazională.

Sper că ești bine acolo oriunde te aflii

Sper că nu ți-e frig la mâine

Că n-am să pot a le încălzi

N-am să pot a le atinge

Fiindcă tu nu te mai întorci,tu nu mai vii…

Ea o fecioară pură.

El un bărbat ce nu simte dragostea sufletului.

Amândoi tâlcuiesc,

El crede ca e doar o aventură,

Ea îl iubește până la cer…

Totul e în zadar.

E în van să iubești.

E în van să dăruieși.

Oh! Ce dezgust, ce gust amar

Îmi lasă pe limba mea iar.

Deși-s obișnuită să scriu despre mine,

Vreau să judec

Doi îndrăgostiți care în final s-au iubit,

Dar iubirea lor s-a sfârșit,

Despărțindu-se destinele.

Ea era o bengaleză, cu pielea brună,

Cu buze roșii,mari și dulci,

Cu un trup pur și frumos,

Cu niște ochi căprui,negri fără cusur.

Avea o frumusețe de nedescris…

El era un scriitor nebun,

Indecis în propriile alegeri.

Gândindu-se cel mai puțin la consecințe,

Gândindu-se mai mult la fanteziile erotice,

În același timp fiind un om bun.

Cei doi se atrag,dar părinții îi resping…

Sufletul lor devenind un simplu pal,

Suferind cumplit,suferind arși de jăraticul

Din focul cel de nestins,

Din focul ce arde de aproape un an.

Mă aflu la fereastra casei tale

Sunt leoarcă plouat

Mi-a intrat apa chiar și în cizme

Și o mare nostalgie m-a luat

De necrezut, de neuitat…

Vino frumoaso cu ale tale miresme

și-mi adu viața înapoi

Ne vom simți ca în vechile basme

ca în vechile basme pline de vulpoi

vicleni și șireți de soi.

Așa-mi trudește imaginația

În fiecare zi, în fiecare noapte

Aici are loc emanația

De a nu-mi vedea de-a mea cale

De a nu te lăsa să scapi printre ale mele picioare.

Te-ai mai gândit…vrei să mă vezi un pic?

Încă sunt afară,te aștept să vii

Vrei să-ți dau un sărut mic?

Și chiar de asta n-ai să vrei

De mână îți dau voie să mă ții.

Și mâine e o zi,pe curând,iubito!

Aștept să mă accepți data viitoare când vin

Sper ca vei rămâne plăcut-surprinsă,

Îți las în dar o mică scrisoare, un crin

Și stiloul meu cu peniță de aur.

Of...Mama mea cu ochii blânzi

Un foc profund în mine-aprinzi.

Mă tem că vei îmbătrâni?

Că într-o zi nu vei mai fi.

Mergi doar pe unde vrei 

Și știu că ai alte idei,

Dar vreau să-ți dăruiesc

Un simplu te iubesc...

Aștepți să mă căiesc ,

Să nu mă-npotmolesc.

Am să-ți cer ceva

Ce nu vei observa. 

Știu c-am greșit mereu,

Dar uneori e greu 

Și vreau să-ți cer acum

Iertare oarecum. 

Doar tu știi tot despre mine ,

Mereu mă vei susține ,

Pentru asta-ți mulțumesc 

Și copilul tău eu mă numesc. 

Ai încercat, te-ai străduit 

Pentru-n viitor mai strălucit

Și-ai salvat viețile noastre 

Trecând pe mările albastre.

O noapte cu tine

E mai senina ca cerul de vara

Mai parfumata ca trandafirii

Dar ce folos, caci ai plecat

Pasarile gem sub cerul plumburiu

Noiembrie e mai trist ca niciodata

Mi-e dor...

Dar cantecele acopera tacerea

Pe care ai lasat-o în urmă

Când ai plecat

Fiecare noapte a fost un pas

Mai aproape de eternitate

Dar tu m-ai învățat să merg

Sprijinit de inima ta

Cand tu nu mai esti

Am uitat sirul pasilor

Si sufletul cade rostogolindu-se pe trepte

De ce simt ca e ultima noapte

Ca azi ai venit pentru ultima oara

Stiu că te voi pierde în curând 

Noaptea nu mai e la fel fără tine

Îmi aduc aminte astăzi 

De iubirea noastră, toată 

Chiar de era ne-mpartasita

Noi doi, o simțeam, pe toată 

Îmi cautai privirea blândă

Si sperai sa nu te las

N am putut să-ți spun atunci

Ce simțeam cu-adevărat

Ma durea atât de tare

Știam, nu te pot avea

Doar ca sufletul meu parca

Tot mereu, mereu spera

Imi spuneam ca poate odată

Într-o zi, nu știam cand

Voi avea iarăși puterea

Sa te pot privii zâmbind

Totuși am decis in taina

Trist, Sa te las sa pleci

Căci eram rănit într-una

De al iubirii sentiment

Dar nu pot scăpa de tine

Te zăresc mereu, mereu

Vreau doar sa dispari și pace

Sa dai sufletului meu

Tu ti ai continuat viata

Dar am doar o întrebare

Cand pe el tu îl privești

Te gândești la mine oare?

Sau poate doar m ai uitat

Ai reușit sa treci peste

Ajută-mă si pe mine

Scoate ma tu din poveste... 

Pleacă, nu ma mai privii

Lasă ma - n singurătate

Căci am sufletul pustiu

De iubire si de pace

Acum, cred ca am înțeles, 

Ai o inima de gheata 

Ce i capabila sa înghețe 

Încet încet a mea speranța 

Eu nu-ți mai răspund la zâmbet 

In zadar îți întorci capul 

Lasă ma re rog pe mine 

N am nevoie de iubire. 

Căci tu nici nu realizezi 

Cat de mult rau mi ai făcut 

Pentru tine a fost un joc 

Dar pe mine m a durut. 

Pe sub pat, în nopți fără veghe,

Se târăște un umbrar de grele leghe.

L-am urât în copilărie, cu suflet curat,

Dar azi, oglinda-mi șoptește: „Ești tu sub pat.”

L-am văzut pe alții, cruzi, sfărâmând,

Cu mâini ca topoarele, lumile frângând.

Îi uram, îi blestemam în tăcere,

Nu știam că monștrii încep cu durere.

M-am schimbat încet, dar ireversibil,

Fără să văd cum devin imposibil.

Inima mea, cândva un altar,

E-acum doar un pustiu funerar.

Am devenit eu fiara pe care o urăsc,

Un prădător care visele pândesc.

Răni adânci am purtat ca pe steag,

Dar le-am întors lumii cu vârf și drag.

Cu vorba mea tăioasă, de gheață sculptată,

Am frânt inimi, am aruncat lumi în ceață.

Și-n ochii lor goi, când plecau sângerând,

Mă vedeam reflectată – un demon arzând.

Monstrul de sub pat și-a schimbat locul,

S-a urcat în mine, a îmbrăcat focul.

Și acum, eu sunt umbra care pândește,

Sunt spaima copilului care greșește.

Dar poate, în adâncuri, mai port o scânteie,

Un rest din lumina ce-odată mă-ncheie.

Poate monstrul sunt eu, dar și altceva,

Un paradox viu ce încă spera.

Mă-ntreb dacă iadul pe care-l creez

E doar un strigăt al rănii ce nu se-ncheie.

Și dacă, iubind, îmblânzesc ce-am pierdut,

Poate monstrul sub pat dispare, tăcut.

cerul s-a spart,

soarele a explodat.

luna s-a ascuns,

pierduta s-a dus.

izolati acum ei stau,

macar de mai vorbeau..

lumi diferite au ales,

de ce? este de neinteles..

iubirea ce o detineau,

cu ea lumea implineau.

separarea celor doi,

inceput de razboi.

Și poate… doar un ,,POATE”

Și poate,doar o dată o să mă mai vezi,

În visele-ți frumoase

În care nu mă pierzi.

Și poate,doar o dată o să mă-ntâlnești,

Tu,să-mi privești doar chipul

Pe care îl iubești.

Și poate,doar o noapte ar mai fi de-ajuns,

Să-mi povestești de tine,

Să-mi spui cuvintele,pe care nu le-ai spus.

Și poate.. doar un ,,POATE”

Mă uit în oglinda spartă de aseară,

Tremur și privesc în gol,

Greșelile din trecut mă omoară,

În teatrul vieții am cel mai inutil rol.....

Nu pot să-mi dau sens vieții,

Nu pot s-o fac fără tine,

Mi-am umplut de sânge pereții,

Blocat pe aceiași amintire......

Mi-am amintit cât de mult ți-am greșit,

Câte lacrimi ai vărsat din cauza mea,

Te rog să nu regreți că m-ai iubit,

Chiar dacă toate-s doar din vina mea........

Mă uit în oglinda spartă de aseară,

Privesc în ochi un monstru,

Care plânge și regretă seară de seară,

Greșelile din trecutul nostru........

Mă uit în oglinda spartă de aseară,

Toată cioburi, plină de sânge,

Viața-i dulce dar mai mult amară,

Copilul din mine veșnic plânge.....

Iau un ciob din oglinda spartă de aseară,

Fără să clipesc mi-l înfig în piept,

Lumânări vor plânge cu lacrimi de ceară,

Că te las în urmă e singurul regret.........