Așteptarea ta mă destramă

întinde-mi mâna, totul meu

îndrumă-mi sufletul incompetent

îți place teatrul, spun gresit?

instruiește-mă sa joc

sa pot s-ascund, sa nu mă agit

sa uit de dorul ce ți-l port

când tu, copacule înflorit

trandafir fără de spini

scotocești prin alte căi

căci n-ai mai călcat pragul casei

te așteaptă aici, peste văi

stăpânești drumul pe de-a-ntregul

orologiul mă străpunge

și mă trimite intr-o goană

iar in stație poposesc de zor

înlocuiesc trenuri ce duc

din trecut către viitor

și mă tem să te urmez

steaua mea de preț din cer

încă deții a ta sclipire

iar în zile întregi ce încetinesc

ca pe-o structura din muzeu

nu pot decât să te privesc

nu mi te pot atribui

întipărite in mintea mea

vorbe palide, învechite

redactate ca într-o carte

sunt înșiruite toate

dar tu așteptă, nu te îndepărta

voi regăsi calea spre tine

De-ar putea urechile să se încline în arta visului, nu as mai trai doar într-o simplă-mi iluzie 

De-ar putea cerul lacrimi sa-mi strângă, acel ocean din ele, ar fi purul meu colț de rai

Dar nu știe nimeni, doar decât luna sfârșitul ce-mi va fi îngenunchiat, căci restora pe aceasta lume vorbesc si le pasă doar despre putere și bani

Iar pe acest pământ de-ar fi sa ma aprofundez-n iubire, as muri doar seacă de privirea rece a oamenilor care n-o mai dăruiesc

Pe acest glob pustiu, averile nu constau în ceea ce consider eu rai

Și ceea ce este cu adevărat un dar, nu îți este permis nici măcar sa te servești cu tihnă din el

Și anume pacea, pacea de a zbura lin spre tot ce-i mort și viu

Sa știi sa faci diferența, sa știi sa alini dorurile cu orice preț 

Sa aprinzi focul, în adâncul unui pustiu infern

Pentru ca averile nu se măsoară în cât ai ci de fapt în câte dăruiești lumii

Dar sa fi om, nu îți este de ajuns pe aceste meleaguri 

Trebuie sa fi totul din toate și nimic, nici prea mult, dar nici prea puțin 

Și nici măcar nu ne dam seama, cum raiul ne este furat de sub picioare, sub tălpile celor ce conduc lumea

O lume de corupție, unde raiul-mi doar un privilegiu visat pe șirele spinarii, a morților și a brațelor ucigătoare a lumii de suspine întregi 

Mi-am promis că voi avea grijă de tine,
că te voi îngriji și că te voi ghida.
Nu am vrut să te abandonez,
dar voiam să-ți dăruiesc totul:
luna și soarele și stelele
ți le-aș fi oferit.

Ce a fost demult între noi
s-a topit în timp.
A apărut ea în viața ta,
și de mine ai uitat,
m-ai abandonat...

M-ai lăsat să mă pierd prin raiul devenit iad,
m-ai rănit și m-ai ucis,
m-ai trădat și m-ai închis
în amintirile noastre de demult.

Mi-am jurat că nu te voi răni
și că voi fi alături de tine, indiferent,
și credeam că ești de partea mea,
dar te-am pierdut în raiul devenit iad.
Ai călcat în picioare tot ce am clădit
în decursul a trei ani.

Iar dacă te gândești vreodată la mine,
să-ți aduci aminte de tot ce am făcut pentru tine.
Să nu uiți niciodată că ea nu are ce am eu,
să nu uiți niciodată timpul nostru,
să nu uiți niciodată că la mine ai o aripă
sub care te poți ascunde
oricând lumea și timpul te sperie.

El merge tăcut, ca vântul prin seară,

cu pasul ușor, fără urme sub el,

crezând că-i senin, că nu-l mai doboară

furtuna ce-și urlă tăcerea-n inel.

Se poartă ca piatra ce n-are durere,

ca marea ce n-are furtuni pe sub mal,

dar gândul îl arde, ca focul sub zare,

și-n ochii-i de gheață mocnește un val.

El tace. Dar tăcerea-l minte.

Căci sub pleoape stă ascuns

un dor ce-l rupe, îl cuprinde,

ca o mare fără ajuns.

Și poate-ar vrea să-l stingă-n noapte,

dar dorul nu-i un foc ce moare.

El crede că trăiește-n șoapte,

dar arde-n mine... și-l doare.

Acum când viața mă provoacă,

Mai bine-n ștreang aș atârna,

Să-mi curgă sângele băltoacă,

Din rana mea prin carnea ta.

M-aș biciui cumplit ca pe-un infam,

Apoi l-aș insulta pe Creator,

Căci am pierdut și ce n-aveam,

Și lesne-mi este ca să mor.

Mi-e jertfa somniferul morții,

Și mă-nspăimântă zorile de zi,

Fără regret las tot în grija sorții,

Că dinlăuntru eu nu mai pot iubi.

Primesc pedepse de oriunde,

Iar ispășirea-i crâncenă și grea,

Și nu-mi mai curge pic de sânge,

Și-n ștreang atârnă umbra mea.

Prin cimitir mi-e lesne pasul,

Cu moartea braț la braț mă plimb,

Îi simt în carne pulsul, glasul,

Și n-aș mai da-o pe nimic la schimb.

Am vrut să fiu cu adevărat iubită

Să port rochii și pantofi

Să fiu un pic măcar auzită

De cel ce nu ma iubit deloc !

Am vrut să simt căldura sufletească

Să dansăm ,filme sa privim ,

Iar el a ales să mă părăsească

Fiindcă nu ne potrivim

Eu sunt soare ,iar el lună,

Eu sunt apă ,iar el foc ,

Eu sunt floare ,iar el furtună ,

Nu ne potrivim deloc !

Văd cum privești amorul meu

Ce simți la mine știi doar tu.

Tot ce știu e tu și eu?

Doar ca tu ai un alt atu.

Cu sărutul tău frumos, 

Cu părul plin de soare, 

Alături de gândul tău fricos

Să-mi devii conducătoare. 

Ce vrei să-mi fii, nebună? 

Plină de-a sufletului ticăloasă! 

Am fantezii cu tine sub lună, 

Și te văd prin suflet frumoasă. 

Îți bag mâinile în păr, 

Te trag și în spate te car 

Mă uit peste al meu umăr 

Și îmi alungi orice amar.

M-am trezit într-o dimineață pe la patru jumate,

Cu ochii plini de lacrimi și inima-n păcate,

O boală-n mine arde,

Neputința mă bate,

Și necunoscutu-mi șoptește că sunt nepregătită.

Unde e eu cea din trecut?

De ce s-a risipit în norii cenușii ai toamnei?

M-a alungat mai departe.

M-a dat afară.

Nu a vrut să mai fi putut.

Plâng.Plâng , dar cu ce folos ?

Din ce pricină trece timpul meu?

Trec și nu-mi vindec sufletul,

Îmi las doar cicatrici,

Adânci ca un ocean secetos.

Sper că mă-nțelegi,sper că nu mă consideri pierdută,

Sunt doar o adolescentă

Care încearcă să trăiască

Într-un distinct mod decât cel normal.

Am zile în care consum alcool,

Dar nu-s alcoolică.

Am zile în care nici nu mănânc,

Dar da, sunt anemică.

Încerc să renunț la vicii.

Să fii anemic e un lucru groaznic.

Personal,simt cum corpul mi-e preluat

De o identitate necunoscută.

M-am plictisit de acel sfat:

"Ia și mănâncă!"

Ei cred că e așa ușor să o faci,

Dar când ajungi să fii în situația de față

Realizezi că e chiar greu.

Dezamăgirea apare când nu reușești

Și îți e din ce în ce mai rău...

Mă faci să mă simt în siguranță

Prin felul în care mă privești

Prin felul în care ai grijă de mine.

Te-aș iubi o viață-ntreagă

Căci să mai încep noi începuturi n-am să mai vreau

Aleg să duc începutul nostru până la final.

Și chiar dacă ani vor trece

Tot ca pe iubitul meu răsărit din stele te voi vedea

Am să-ți cânt cu glas din ceruri.

Chiar dacă mă voi trezi dimineața în cămașa ta

Tot cu aceeași pasiune te voi iubi

Îți promit că și îngerii ne vor sfinți.

Aș vrea să mai stau un minut înainte să plec,

Fiindcă mi se face dor de tine după secunda despărțirii.

Ne vedem vineri la Răscruce?

Ne vedem pe la Amiază dacă mama ta spune că e bine?

Oricum nu plec, iubesc să mă amuz când îți spun că aș pleca,

Iubesc să știu că pentru-o-eternitate voi rămâne,

Nu vei scăpa de prezența mea nici măcar un pic.

Așa cum amprentele tale s-au imprimat pe a mea piele,

Așa cum parfumul tău s-a transferat pe perna mea,

Așa m-am strecurat eu în toată esența ta.

Să nu fii dezamăgit că m-am imprimat înăuntrul tău

Căci și tu la rândul tău te-ai imprimat înăuntrul meu

Devenind un singur trup și-un singur suflet.

Oh...Doamne ce miros îmbietor 

Ne-a învăluit cabina de tren 

Un voal mângâietor,

Un motiv de a scrie un catren...

Stau cu ochii pe tavan 

Și-aștept să treacă timpul ,

Mă uit cum urcă câte-un bețivan 

Ce repede mai trece anotimpul...

Mă simt sedusă de valuri

De marea cea îndepărtată ,

Aștept să trec de dealuri 

S-ajung pe partea cealaltă...

Haide cu mine, haide amândoi 

Să ne simțim și noi odată bine ,

Haide cu-al tău spirit vioi 

Să ne facă sufletele pline...

Ți-am scris. Așteptam un răspuns de la tine.

Mi-ai scris înapoi. Ce zâmbet frumos mi-a apărut pe buze,

M-a făcut să mă gândesc la noi,nu doar la mine,

M-a făcut să uit de scuze.

Ne știm de-abia de 5 minute,

Dar simt ca te cunosc de atât amar de timp…

Deja simt ca te iubesc.

Poate o fi doar de un moment,

Dar mă atragi încet, încet și pic cu pic

Doamne, ai părul ăla care mă face să înnebunesc

Mai lung decât al meu,șaten, oare să ți-l pocesc?

Figură slabă și un chip inocent ca de înger,

Îmi vine să îți spun că n-am deloc plângeri.

Sper să-mi fii vis în noaptea asta rece de iarnă

Fiindcă distanța îmi șoptește

Că dorința ta de lumină către mine aleargă

Îmi șoptește, îmi șoptește…

“Du-te la el,du-te înconjoară-l cu ale tale mâine!”

Am realizat că îmi lipsești cu adevărat

Însă această lipsă nu duce în obișnuit

Aștept mereu să vii de la muncă cât mai rapid

Să vorbim cel puțin un minut în fiecare zi.

Te-aștept cum câinele-și așteaptă stăpânul când îi este foame,

Te-aștept cum copiii furnicilor

Așteaptă să își simtă mamele.

Te iubesc atât de mult, prin cuvinte e prea greu de explicat

Cu niște simple cuvinte cunoscute de orișicine

N-am să-ți pot împărtăși inima mea

N-am să pot să-ți spun că acolo se află inima ta.

Să dorm liniștită în brațele tale aș vrea

Să privim împreună amurgul-‘serat

Să simt aroma primăverii încă din toamnă

Să simți cum e să fii mereu adorat.

În brațele tale mă regăsesc, mă simt ca acasă

Fiecare bătaie a inimii mele tresare la atingerea ta

Îi mulțumesc lui Dumnezeu, cu sufletul înduplecat,

Că mi-a dăruit un înger ce mi-a dăruit toată dragostea pe tavă.

Ești refugiul, speranța și visul meu neîncetat,

În fiecare vers,iubitule, ești mereu adorat.

Te iubesc din toată inima, n-am să mai scot niciun cuvânt

Un sentiment straniu , un început de cântec sfânt.