Așteptarea ta mă destramă

De ce se numește trecut?

De ce,fiindcă simt că nu mai trece.

Simt că rămâne înfipt în șale

Rămâne mai rău ca la-nceput

Chiar dacă vrei sau nu ai vrut.

De ce trebuie să te descrie

Niște vorbe vechi ca mama?

Vechi,încă din copilărie.

Greșeli făcute de un om necunoscător

De un om care doar se plimba seara.

Urăsc acest trecut netrecător

Dar defapt îl iubesc pentru acele minunate amintiri

Îl simt ca și cum ar fi Yin și Yang

Bine și rău, plin de oștiri.

Uneori mă aleargă în cele mai bune momente.

Neașteptându-mă,

Așteaptă după mine.

Pândește,mă sună,

Mă cheamă la el ca să îmi dea testamente…

Verbul “a judeca” mă dezgustă,

Cum e posibil ca un om normal la cap  să judece alți oameni?

Îmi este imposibil să cred că acest om nu va avea șansa să se vindece,

Chiar vrea acesta să aleagă frumusețea idealistă

În locul a mii de comori?

De-o bucată de vreme nici cuvintele nu mă mai salvează,

Să scriu devine încet o amintire,

Treziți-mă din acest coșmar, oferiți-mi o ghiontire,

Nu vreau sa plec,gândul îmi vrea răul,mintea mă trădează,

Nu mă lăsați să cedez, nu lăsați ca pielea să-mi devină din nou pală.

Cum să mă exprim mai clar,

Dacă din glasul meu nu pare să se mai audă cuvinte?

Ce va mai exista vreodată să mă reprezinte?

Voi mai putea vreodată eu să răsar?

Am început să nu mai exist nici în trecut,nici în prezent

Am început să pierd acest dar…

Încă te iubesc, și asta face ca totul să doară și mai tare

Am sperat că voi fi o prioritate în viața ta

Dar de prea multe ori m-am simțit

lăsată la urmă,

în timp ce tu alegeai altceva, pe altcineva.

Am tăcut, am înțeles, am așteptat.

Dar așteptarea asta m-a golit pe dinăuntru.

Nu-ți port ură, dar nici nu mai pot continua așa.

Nu vreau să te forțez să alegi între mine și persoanele tale dragi.

Vreau doar să fiu aleasă de bunăvoie.

Și dacă nu sunt, atunci e timpul să mă aleg eu pe mine.

Îți mulțumesc pentru toate momentele frumoase.

O parte din mine o să te iubească mereu.

Dar nu mai pot rămâne într-un loc în care mă simt rău mereu.Adio.

Știu că un “Te iubesc” ar fi prea puțin de spus

Dar de simțit…Simt prea multe explozii înăuntrul meu.

M-aș dedica în tot,m-aș dărui toată

Aș face orice tu mi-ai fi propus

Aș face toate lucrurile care tu ai fi zis că-s de făcut greu…

M-aș lăsa atinsă,dar sunt o mare bleagă care se teme.

Mă tem că voi ajunge să-mi pierd controlul,

Apoi cine știe dacă unul dintre noi regretă.

Aș fi în stare să fac lucruri extreme

Aș ajunge să confund apa cu solul.

Poate sună ciudat, dar știu că mă dorești în fiecare noapte,

Se vede după încercarea ta de a te ascunde.

Nici glumele mele n-ar putea să spargă

Bariera asta care ne lasă să vorbim doar în șoapte,

Astfel starea dintre noi ar putea oricând să fecunde.

N-am să zic de două ori fiindcă apoi mi-ar părea rău…

Aș mai scrie, am mii de idei despre a mă descrie,

Dar ceva mă ține înapoi,acel ceva mă duce cu gândul la noi.

N-am crezut că e adevărat până am văzut cât de mult mă extenuă.

Acest sentiment pe creier mă zgârie,

Îmi duce suferința și apoi mi-o lasă înapoi…

Aud…șoapte de odinioară

De la copacii tăi străvechi

Aud în cap cum îmi cânți o serenadă

În fața miilor de cerbi.

Și când mă uit în mintea-mi cea spurcată

Apare gândul necurat…

Ce-ar fi dacă aș tăia eu pe toate și pe toți,

Ai mai trăi tu ca un împărat?

Aș crede că seva se va scurge

Prin buzunarul de la gât

Și dacă nici acum n-ai plânge

Te-aș fi golit amar de sânge.

Căci tu, tu mare arbore

N-ai fost în stare să ne păzești de crengile tale

Și-așa mulți dintre noi au pierit

Da dumitale, ți-i bine așa, sănătos și voinic?

Mă aflu-n mintea mea spurcată,

Mă uit la marea necurată

Și mă gândesc cu gând amar

La cea de peste hotar.

Privesc la valurile tulburate,

Nu pot să dorm,cât sunt pe moarte

Și chiar de mâine voi muri,

Noi într-o zi ne vom găsi.

Mă aflu în mijlocul unui cuvânt,

Departe sunt de tine,

Aștept să vii la al meu mormânt

Sau măcar să-mi spui “Iubire”.

Și poate cerul va-ngheța

Căci vocea ta n-o pot uita,

Mă-nvăluie liniștea târzie,

Trupul tău aș vrea să fie lângă mine.

Sub valul rece și tăcut

Te-aștept, tu dorul meu pierdut,

Și-n noaptea care vine,

Te strig pe nume,a mea iubire.

Sunt atât de distrusă
încât nu-mi pot privi chipul, odată blând,
în oglindă.
Ochii-mi sunt roșii,
pupilele dilatate,
cearcanele umflate —
unde am ajuns oare?

„Nu ești singură, suntem aici.”
Da, e adevărat,
dar cine-i va lua locul?
Cine mă va ține strâns în brațe,
cine-mi va mângâia părul, tandru,
cine-mi va săruta fruntea cu propriile-mi lacrimi?
Nimeni nu înțelege,
și nu o va face niciodată.

Singură, copleșită, inumană,
cu gândul la tine.
La noi.
Cum voi putea trece peste,
când orice lucru
îmi aduce aminte de tine,
de noi?

Banca din spatele mall-ului,
pe care-amândoi o încălzeam
cu sufletele noastre calde.
Jocul nostru video preferat
pe care încă nu l-am terminat.
Autobuzul mic și înghesuit
în care adormeam într-o secundă.

Umerii tăi, pe care-mi lăsam mereu capul să cadă.
Mâinile tale reci, pe care le strângeam și când se încălzeau.
Ochii tăi căprui, în care mă pierdeam ușor,
ca luna printre stele.
Tu, cel de care m-am îndrăgostit.
De ce?
De ce-ai dispărut?

E banal. Vorbesc singură. Am înnebunit.
Am devenit o păpușă stricată,
care odată era apreciată,
dar acum e aruncată la gunoi,
nemaifiind importantă.

Tu ai aruncat acea păpușă.

Dar acea păpușă s-a atașat de tine.
Nu contează că ai aruncat-o.
Pentru ea, ai însemnat totul,
ai fost viața ei.
Și de aceea,
la fel cum spiritele morților
îi protejează pe cei dragi,
așa va face și păpușa —
te va veghea,
te va proteja,
va fi acolo să-ți șteargă lacrimile
și să te readucă la viață

chiar dacă tu nu îți doresti asta.

Mi ai spus să mă gândesc la tine

ca la o experiență frumoasă

care nu a durat mult.

Îmi spui că ai fost doar un scurt capitol în viața mea,

dar, dacă eu vreau să fii întreaga carte?

aberez.

Se pare-n noaptea asta, că plouă fără milă 

Un ropot de-amintiri inundă sufletul meu tot

Închid lumina și visele-mi se-nclină

Sub umbra nesfârșită a gândurilor. 

Mi-ai fost o dulce și frumoasă nebunie

Si-ai valorat mai mult decât orice rațiune,

Secretul sufletului ce mi-a șoptit 

Că cel mai important decât să înțelegi este...să simți!

Și trăirile noastre mă lovesc ca un fulger

Cele frumoase își susțin mereu toastul

Și-ncepe să plouă de dor la mine în suflet

Și deja... cuvintele, nu își mai au rostul.

Plâng, chiar plâng acum,

Mă agățăm de vers ca de viață,

Credeam în puterea versului meu, 

Pana-n această dimineață...

Decât un epigon

Mai bine nepoet,

Cat îl iubeam, cat îl iubeam,

Trăiam cu el și-asa adânc muream...

Renunț acum la vers, la ultima reduta

In fata crudului anonimat,

Tu, suflete,mă iartă că-ți scriu ție,

Mă voi topi-n trecutul minunat

Când te simțeam prin penita ta cea vie,

Azi ai plecat și tu,

Sunt doar un trubadur fara o cale,

De vrei, mai scrie-mi tu o poezie de bun rămas,

Sau poate nu,

Sa fie tăcerea dintre noi o îmbrățișare,

Cea de pe urma, 

Voi rataci prin ploi

S-ascund a mele lacrimi,

O,suflete, rămâi acum cu bine,

Tu ești o stea,eu, fulgul din noroi...

Vreau să mă visezi la noapte 

Vreau să ne visezi pe noi 

pe noi platonici cu iubiri noi 

cu noi speranțe cu noi împreună 

cu noi pe o terasă cu aer nou 

cu vibrații noi cu ochi noi 

cu noi priviri aruncate strategic 

cu noi gloanțe aruncate-n noi 

ce ne aruncă pe noi în noi lumi 

noi abisuri cu prăpăstii noi 

si rămânem acolo noi

niște cadavre noi 

și noi sunt doar visele noastre 

cu noi vechi, prăbușiți...

T

În sufletul meu e direct furtună, nu pot s-o numesc ploaie de vară 

Nu-i numic frumos de când amintirile au început să-mi dispară 

În vânt și ploaie rece mă chinui de trei ore să-mi aprind o țigară

După nori nu mai vine soare dacă a apucat să se facă seară 

Plouă cu regrete iar sufletul îmi este complet inundat 

Iubirea este o binecuvântare însă eu sunt blestemat 

Mă gândesc doar la ea și încep să uit cine sunt cu adevărat

Mă doare din ce în ce mai tare și nu știu ce trebuie să fac  

Nu găsesc nici o rezolvare prin care inimi să pot să-i fac pe plac 

Nu știu cât timp o să mai treacă până când am să reușesc sa mă adun

Am început să vorbesc doar nu mine, nu vreau să cred că-s nebun  

Pe masă o scrumieră, 

Arucand cu nervi acea tigară, 

Și dorul meu de tine te tot cheamă, 

Amețit de alcoolul amar,

Ți-am  zis că despre tine nu mai am niciun habar.