Ultima mea poezie

Nu vreau să mă iubești,

Doar să mă vezi in stele,

Să mă visezi in noapte,

Când arde lumânarea

Să mă ascunzi în șoapte,

In ploaia mult prea rece

In lacrima-ti sa fiu,

Să mă pictezi in gânduri

Chiar dacă-i prea târziu,

Nu vreau să mă iubești,

Doar când apusul creste

Să-ți fiu astre cerești...

Eu mă pierd în mulțime,

Dar as vrea sa știi, tu, străine,

Daca simți, dureros, ca și mine,

Perlele se găsesc în adâncuri,

Și doar ce-i ce-ndraznesc din ruine

De placeri, interese meschine,

Să se-afunde in mari cristaline

Ca-al tau suflet, și al meu, și al lor,

Vor găsi în trăirile vii, colorate, divine,

Minunatele perle zămislite din iubiri,dor, suspine...

Chiar și tu ți-ai întors privirea,

Chiar și tu..

Ca și frunza purtata de vânt sunt, și mă copleșește uimirea

Căci credeam că o floare as fi...

Cat de rece e inimă lumii,

Cat de cruda e a ei judecată,

Mă topesc că o floare de gheata,

Mă transform într-o lacrima vie..

Cat de trista-mi durerea ce-apasa

Când te-njunghie nepăsarea cea rece,

Dar așa mi-o fi fost scris sa fie..

Vine clipa când lin mă voi stinge,

Voi fi frunza ce cade,ruginie,

Frumusețea ei pala se pierde

Printre freamăt de frunze aprinse,,

Nu-i nimic, căci în van este totul..

Și iubirea, și faima vor rămâne

Pe mormântul cel greu

Iluzorii, zadarnice vise..

Atât de aprinsa-i steaua iubirii de viață,

In raza ei sunt clipe ce strălucesc sublim,

Dar din adânc apusul pândește ca o ceața

Și tulbura seninul de-un auriu divin..

Când râsul meu scânteie, puternic, luminos,

Un gând atât de rece și de întunecos

Îmi taie răsuflarea...

Privirea mi-e pierduta...

Destinul mi-l descos:

O, Doamne,cum poți oare un răsărit frumos

Să-l stingi c-o noapte neagra?

În cartea vieții, neștiută,

Să lași ultima filă tristeții, nemilos,

Ca un cocor ce zboară sub ceru-albastru pur,

Și săgetat de fulger,cu aripa căzută,

Se prăbușește tragic în hăul cel sticlos..

Exista un lanț,cel mai teribil lanț ce ne încătușează,

Ne da durere,lacrimi grele-n noapte,

Dar și dorința de-a trăi intens,

Ne întrebăm ades cu triste șoapte:

De ce destinul astfel a ales?

Și l lanțul acesta greu și rece

E gândul la ea, nemiloasă moarte.

Se aude vântul. In inima mea furia creste. Săgeata aceea a ei a făcut o rana adâncă, dar el a imbratisat- o. Șuierul vântului acoperă simfonia frumoasa a unei povesti. Cândva, versurile mele erau flori roșii, și albe, azi sunt fulgere. Sau tăceri. Poate credeai că vreau lauri, coroana de regina. Știu,așa părea. Dar nu vroiam decât scânteia născută din dansul spiritelor noastre. A apărut ea și mi-a spus: Ești nimeni. Tu ai imbratisat-o. Poate sunt nimeni, dar pulberea poate ascunde praf de diamante uneori- sentimentul sublim transpus în vers,sau trăirile dăruite, sau nesinguratatea, sau acea conexiune invizibila născută din compatibilitate. Lasă, îmbrățișarea data ei a fost aripile negre ale nepăsării tale ce m-au sufocat cu îmbrățișarea lor. Să cânte vântul,să urle,să șuiere tulburător, ultima lacrima ce cade pe obrazul tau sau al meu s-o risipească. E apus,e noapte, e frig, pașii mei se îndepărtează și vântul îmi flutura pletele negre iar ochii mei căprui privesc spre neant...

Trecutul în urmă l-am lasat ,

Pe tine te-am uitat ,

Tu , prima mea iubire

Îmi vei fi mereu în amintire .

Rău mi-ai facut , dar și bine mi-ai adus

M-ai rănit nespus de mult

Ai plecat , m-ai lăsat

Dar măcar știu că voi fi de neuitat .

Eu pentru tine , doar o amintire

Tu pentru mine ,

Prima mea iubire .

Vreau să plec, dar unde? Cerul e un acoperiș străpuns,

stelele-i scântei ce îmi păzesc neputința.

Pământul, străin, nu-mi cunoaște tălpile,

pașii mei sunt frunze uscate în vânt, fără drum.

N-am unde să mă întorc,

acasă nu-i decât o idee răsuflată,

un vis neîmblânzit ce nu prinde rădăcini.

Cum să găsesc ce n-am avut niciodată?

Mă gândesc să merg spre nord,

unde gheața mă-ngheață și-mi topește dorința,

sau poate spre sud,

unde soarele e o cruce ce arde visătorii.

Dar oriunde mă uit, sunt o pată de umbră,

un gol ce nu se umple niciodată.

Aș vrea să-mi fac o casă-n nimic,

să ridic pereți din aer

și ferestre din tăceri,

să-mi fac un prag din lacrimi care s-au uscat demult.

Dar cui să-i spun „bun venit”

într-un loc pe care nici eu nu-l recunosc?

Vreau să plec, dar plec degeaba.

Drumurile-s doar iluzii,

un puzzle lipsit de margini.

Poate că locul meu nu există.

Poate că eu sunt locul. Dar nu-mi găsesc cheia.

Din ochi îmi curge-o lacrimă amară

Alunecă pierdută, stinghera pe obraz

Când struna-mi cântă o nota tristă la chitară

Și vocea gândului îmi spune să te las..

Mi-e greu, sufletu-mi plange-ntruna

Tristețea e tot ce i-a rămas

C-am fost a ta cum n-a fost una

Dar ai uitat și..trebuie sa te las.

Din tot ce-a fost nimic n-a mai rămas

Doar nopți scăldate-n gânduri.. insomnii

Așteptând zorii să-mi spună c-o să vii

N-ai mai ajuns..e timpul sa te las.

Atât mi-a fost lăsat să te trăiesc

Și sa rămân c-un suflet amputat

Ca ai uitat să mă îmbrățișezi

N-a fost frumos...de-aceea eu te las..

Visul - Curaj(impacarea cu sine)

Am alunecat spre mare
Si ma las dus de mister
Stiu ca doar acolo voi gasi
Linistea - sa pot muri..

Pe nisispul cald si moale
Pasii mei vorbesc timid..
Era singura ocazie sa mai fiu candva lucid

O durere apasatoare
M-a adus la orizont

Dar aici eu m-am trezit..
Totul parea diferit

Acea liniste macabra
M-a facut sa fiu invins
Un curaj in antiteza
Care s-a impregnat in vis

Te-am vazut in departare
Cum sclipeai..m-ai observat
Iti cerusem ajutorul
Dar tu nu, nu mi l-ai dat

Visul meu intunecat
Ce m-a dus spre alta "lume"
M-a facut sa tac..doar urme

E o poezie pe care am scris-o azi: tema(acceptarea)

Un dor apăsător

Și lacrimi nu mai cad,

Trăiesc în propriul meu iad

Mă usuc și mor...

Mă sting,

Mă doboară durerea

Îți caut mângâierea, 

Dar nu mai pot să te ating.

 Din tot ce îmi plăcea odată

Azi nu-mi mai pare a fi nimic

Căci nu mai vreau să mă implic

Și nu o să mai doresc vreodată.

Tristețea mea e molipsitoare

Și mă ascund de orișicine

Ca să nu ajungă ca mine.

Să nu se simtă cât mă doare.

Sunt vie dar mă simt moartă,

Și-aș da orice ca tu să știi

Că ai putea ca să mă învii

Că ai putea să schimbi o soartă.

Dar tu nu știi, 

Ești prea departe 

Ne desparte

Tot ce n-am putut fi.

Mii de miresme dansează triste și rătăcite-n izul singurătății lor mistuitoare 

Căci timpul e doar  ca un ceas fără ace pentru ele și al meu sicriu ce se scufundă-n lacrimi apăsătoare de plumb pe a mea inimă amagită 

Mi-am purtat dintotdeauna povara, dar mă întreb oare când cineva va veni să se îndure de mine, să mă aline măcar pe jumătate, care fizic se află încă pe pământ căci cealaltă psihic e zbuciumată, aflată undeva în pustietate căutându-și locul în societate

Căutând să audă un glas de speranță

Căutând să vadă cu ochii o lume primitoare, dar-n schimb nicăieri nu găsește doar un singur ecou de eliberare a dorului de care strânge cu mâinile însângerate când privește cu ochii că tot ce susține să-i fie e adăpost, e doar o străină haină