Pânză de doruri si suspine
M-am născut în pânza durerii,
Țesut în urlet, nod de tăceri,
Pe umeri, un cer de sticlă crăpată,
Picioarele înfipte-n răni neumblate.
Nu cer iubire, nici alinare,
Doar loc să-mi rostesc trăirea care
Îmi țipă în carne, îmi arde în piept –
Dar voi m-ați închis sub lacătul rece și drept.
M-ați legat de rănile voastre, părinți,
Cu lanțuri din urme și șoapte fierbinți,
Dar nu mi-ați dat voie să-mi cântăresc haina,
Să-mi întreb sufletul dacă doare lumina.
V-a fost greu să priviți? Prea multă lumină?
Prea mult din copilul ce doar se închină
În fața unui cer care nu l-a auzit?
Sau în fața voastră, care l-a iubit… rănit?
Eu nu cer iertare –
Cuvântul meu nu-i un blestem,
E doar povara pe care n-o duc,
Ci o ridic cu vers după vers,
Până-mi îngrop amarul,
Sau mă îngropă el.
Dar să știți:
Când țipați la mine,
Nu mă răniți doar pe mine –
Țipați la copilul care ați fost.
Când loviți,
Nu-mi spargeți doar trupul,
Ci fiecare oglindă
În care vă temeți să vă priviți.
Blestemul nu e al meu.
Blestemul e al vostru,
Dar eu îl rup în fiecare zi,
Cu fiecare clipă în care,
În ciuda totului,
Eu… trăiesc.
Poems in the same category
Doar un titlu
Îmi aștern gândurile în scris
Poate așa voi trece mai ușor peste
sau vei găsi aceste versuri
și vei înțelege
Că a te uita nu este o opțiune.
Caut orice fărâmă de speranță
Din dorința de un posibil noi
care a ajuns un imposibil...
Ai fost titlul poeziilor mele,
iar acum stau și privesc foile
pentru a te păstra în sufletul meu!
O secundă
De-ar fi rămas din noi doar o secundă
Să mai traim câte ne-am spus
Să imi alungi durerea c-o-mbratisare mută..
Îmi imaginez..și lacrimi fața îmi inundă.
Să-ți spun cât de mult mi-ai lipsit
Tu...si al taบ pahar de vin.
Ah..cât mi-as dori sa pot privi
Pentru o clipă al ochilor tai senin!
Dar e târziu... ai tras grabnic cortina
Peste mine și actul ultimei trăiri,
Neștiind că-mi vei rămâne pentru totdeauna
O rană ce nu v-a prinde cicatrici..
Omagiu lui Mihai Eminescu
Omagiu lui Mihai Eminescu
Mihai, luceafăr peste veacuri, stins,
Tu ne-ai lăsat un dor adânc, aprins.
Cu versul tău, în suflet ne-ai pătruns,
Și limba dulce-n slove ai ascuns.
Pe codri falnici i-ai făcut să plângă,
Pe ape line dorul să le-nfrângă.
Iar stelele, cu farmecul tău viu,
S-au prins în horă-n cerul azuriu.
Din „Teiul sfânt” se scurge nemurirea,
Și-n fiecare vers vibrează firea.
Ai pus în cuvinte un neam întreg,
Ești farul ce călăuzește-un legământ vechi.
Astăzi, Mihai, îți închinăm cuvânt,
Cu gând curat și suflet legământ.
Ești steaua noastră-n zarea infinită,
Purtând mereu lumina ta vrăjită.
Străinul
Când te-am zărit ultima oară,
Erai doar un trecător,
Privirea ta n-a spus nimic,
Și nici a mea – decât dor.
Ne-am strâns cândva în palme zile,
Ne-am împletit în nopți târzii,
Dar astăzi tu ești doar un nume,
Și eu o umbră-n amintiri.
N-a mai rămas nici loc de „poate”,
Nici timp să ne mai regăsim.
Acum suntem doi străini care
Nici nu mai știu că s-au iubit.
Copilului meu
tu, copilu din mine, vei plange
o sa te tortureze cum stiai langa el a rade
si cum in bratele lui te facea a cade,
maine insa in bratele durerii vei sade
unde vei simtii cum inima ti impietreste.
sa nu te invinovatesti
sa nu cumva la suflet sa te racesti
cand vei afla ca singurica o sa trebuiasca sa te incalzesti,
ori ca altfel ai sa stralucesti
dar acu in durerea straniu de mare.
ti as fi scris, sa te pregatesti
dar stiu cum esti
ai incepe in ganduri sa te ratacesti,
si cand durerea va lovi din plin ai sa amortesti
caci esti al meu copil ce zace in iubire.
Singurătatea
De multe ori îmi zboară gândul
Spre amintirile ce le-am trăit.
De multe ori am alergat după iubire,
Și iată că am și obosit.
Mi-am acceptat destinul chinuitor,
Pe care singur l-am făcut.
În locuri părăsite, am alintat privirea ta,
Care demult a dispărut.
Din ziua următoare,
Mi-am pus pe primul plan,
Un scop ce l-am atins în singurătate,
Abea acum un an.
Am ales să fiu mai bine singur,
Să-mi acord iubire mie...
Că-ci în anii cei trăiți doar lângă tine,
Au fost o ironie.
Singurătatea este soartă,
Pe care nu toți o v-or accepta.
Singurătatea este acel prieten,
Care nicicând nu te v-a trăda.
Doar un titlu
Îmi aștern gândurile în scris
Poate așa voi trece mai ușor peste
sau vei găsi aceste versuri
și vei înțelege
Că a te uita nu este o opțiune.
Caut orice fărâmă de speranță
Din dorința de un posibil noi
care a ajuns un imposibil...
Ai fost titlul poeziilor mele,
iar acum stau și privesc foile
pentru a te păstra în sufletul meu!
O secundă
De-ar fi rămas din noi doar o secundă
Să mai traim câte ne-am spus
Să imi alungi durerea c-o-mbratisare mută..
Îmi imaginez..și lacrimi fața îmi inundă.
Să-ți spun cât de mult mi-ai lipsit
Tu...si al taบ pahar de vin.
Ah..cât mi-as dori sa pot privi
Pentru o clipă al ochilor tai senin!
Dar e târziu... ai tras grabnic cortina
Peste mine și actul ultimei trăiri,
Neștiind că-mi vei rămâne pentru totdeauna
O rană ce nu v-a prinde cicatrici..
Omagiu lui Mihai Eminescu
Omagiu lui Mihai Eminescu
Mihai, luceafăr peste veacuri, stins,
Tu ne-ai lăsat un dor adânc, aprins.
Cu versul tău, în suflet ne-ai pătruns,
Și limba dulce-n slove ai ascuns.
Pe codri falnici i-ai făcut să plângă,
Pe ape line dorul să le-nfrângă.
Iar stelele, cu farmecul tău viu,
S-au prins în horă-n cerul azuriu.
Din „Teiul sfânt” se scurge nemurirea,
Și-n fiecare vers vibrează firea.
Ai pus în cuvinte un neam întreg,
Ești farul ce călăuzește-un legământ vechi.
Astăzi, Mihai, îți închinăm cuvânt,
Cu gând curat și suflet legământ.
Ești steaua noastră-n zarea infinită,
Purtând mereu lumina ta vrăjită.
Străinul
Când te-am zărit ultima oară,
Erai doar un trecător,
Privirea ta n-a spus nimic,
Și nici a mea – decât dor.
Ne-am strâns cândva în palme zile,
Ne-am împletit în nopți târzii,
Dar astăzi tu ești doar un nume,
Și eu o umbră-n amintiri.
N-a mai rămas nici loc de „poate”,
Nici timp să ne mai regăsim.
Acum suntem doi străini care
Nici nu mai știu că s-au iubit.
Copilului meu
tu, copilu din mine, vei plange
o sa te tortureze cum stiai langa el a rade
si cum in bratele lui te facea a cade,
maine insa in bratele durerii vei sade
unde vei simtii cum inima ti impietreste.
sa nu te invinovatesti
sa nu cumva la suflet sa te racesti
cand vei afla ca singurica o sa trebuiasca sa te incalzesti,
ori ca altfel ai sa stralucesti
dar acu in durerea straniu de mare.
ti as fi scris, sa te pregatesti
dar stiu cum esti
ai incepe in ganduri sa te ratacesti,
si cand durerea va lovi din plin ai sa amortesti
caci esti al meu copil ce zace in iubire.
Singurătatea
De multe ori îmi zboară gândul
Spre amintirile ce le-am trăit.
De multe ori am alergat după iubire,
Și iată că am și obosit.
Mi-am acceptat destinul chinuitor,
Pe care singur l-am făcut.
În locuri părăsite, am alintat privirea ta,
Care demult a dispărut.
Din ziua următoare,
Mi-am pus pe primul plan,
Un scop ce l-am atins în singurătate,
Abea acum un an.
Am ales să fiu mai bine singur,
Să-mi acord iubire mie...
Că-ci în anii cei trăiți doar lângă tine,
Au fost o ironie.
Singurătatea este soartă,
Pe care nu toți o v-or accepta.
Singurătatea este acel prieten,
Care nicicând nu te v-a trăda.
Other poems by the author
Mă doare că nu am spus
Mă doare că nu am spus când trebuia,
Cuvintele au rămas, rătăcite, în gât,
Și tăcerea mea a fost un zid înalt,
Care ne-a despărțit fără să vrem, fără să știm.
Mi-a fost frică să-ți spun că te iubesc,
Că fiecare bătaie a inimii mele era pentru tine,
Și că, în fiecare clipă în care nu erai,
Mă simțeam ca un vers neînceput,
Ca o poveste care nu avea final.
Te-am privit în tăcere, mândră și înfrigurată,
Iar tu, fără să știi, erai totul pentru mine.
Te-am lăsat să treci prin viața mea
Fără să îți dau ce aveam mai bun –
Fără să îți spun că aș fi murit pentru tine,
Că aș fi dat totul ca să te am aproape.
Știu acum că nu se poate întoarce timpul,
Că nu pot retrage cuvintele nespuse,
Dar îmi pare rău. Îmi pare rău că nu am avut curaj,
Că am lăsat iubirea să tremure în colțurile gândurilor,
Fără să o aduc la lumină, fără să o trăiesc.
Și acum, în acest gol imens,
Mă gândesc la toate momentele în care te-am pierdut,
Fiecare secunda fără tine e un ecou,
Un strigăt mut, care nu ajunge niciodată la tine.
Îmi pare rău că nu am spus,
Că am lăsat tăcerea să vorbească pentru mine,
Și că, acum, rămân doar cu amintirea unui „noi”
Care nu a fost niciodată complet.
Atunci când iubirea-i de prisos
Privește, ia și uită-te ca tot ce ai iubit
Și te distruge
Privește-i în ochi, chiar și de știi ca e ultima clipă de pe pământ, iar-n ultima clipă a vieții e necesară despărțirea
Fiindcă afara nu-i mai lumină, plouă doar cu lacrimile tale ce scufunda globul pământesc întreg de întuneric, iar pe tine doar te înghite deja pământul de la atâtea slăbiciunii
Ia și uita ca vântul că vremea-i rece, dar nu-i mai rece decât inima unui om ce a înghețat
Nu i mai amară decât dorul nespus și suspinat în mintea unui om ce-i acum râu și plin de frustrări
Uita i sau altfel ve fi zgruzaumt de tot ce ai crezut ca te iubește căci ai crezut ca numele nu îți va fi scris cu sânge ci doar decât cioplit pe cruce, însă ai greșit cu inima și acum tot cu ea plătești
Însângerată cu lacrimile pana-n pământ și ea va fi singura ce acăzut pradă și în același timp singura căldură în care va fi înconjurată tot pământul
Căci ai fost nevoit sa îți dai tu însuți duhul pentru a cunoaște pe sinele popor ce pretinde ca-i ca ancora în loc de război, dar ți ai dat impresia falsă gândului tău ca tu vei trăi pentru ei, dacă ar fi ca ei, doamne ferește sa piară, dar ai ajuns doar decât să te sacrifici singur tu roadă a pământului
Rădăcini de Dopamină
Soarele coboară în mare, ca o rană ce nu se vindecă niciodată, chiar pe malul dragostei tinere ce-l boceam odată
În odinioara vremurilor bune, am îngropat al meu sentiment, în brațele destinului înmiresmat ce-l iubeam cu foc odată
Și m-am aruncat brazdă pe brațele morții înfierbântate și ti-am rostit numele vioi cu buzele însângerate,căci îmi erai atât de drag odată
Dar glasul tău blajin și fermecător mă dezgustă căci un gol din stomac îmi răpește inima răzbunătoare, și-n blesteme mi-aș dori să nu te fi iubit vreodată
Ciudat este că odată aș fi plătit și cu sufletul să te aduc înapoi
Și credeam obsesiv în proverbul "ochii ce nu se vad, nu se uită niciodată", dar durerea amintirii, însoțită de ceea a așteptării în zadar m-a făcut să îmi pierd interesul
Pentru că căutându-te pe tine, m-am pierdut pe mine
Divinizandu-te pe tine, ma despretuiam făra scrupule pe mine
Dar asta nu e un lucru egoist din partea mea ca am încercat să supraviețuiesc fără tine, cum nici dragoste din partea ta nu a existat căci ai fost de la început doar un răspuns al traumei mele de
abandon, un atașament emoțional ce mi-a sbulberat la început percepția despre iubire, când de fapt tu erai doar un pansament temporar, mai mult spus un nivel de dopamină crescut din vene, o figură paternă pe care încă o caut...
A patra dimensiune
Am ieșit din timp ca dintr-o haină veche,
Cusăturile zilelor m-au strâns prea tare.
Am vrut să te găsesc într-un loc unde orele nu se mai numără,
Dar acolo erai doar un contur, fără trup.
M-am gândit că poate te-ai ascuns în spațiu,
Așa că am deschis ușile lumii.
Am mers prin orașe, prin case care respirau
Cu ferestrele aburite de dorul tău,
Dar tu nu erai nicăieri, nici măcar în reflexii.
Apoi mi-am amintit că tu nu mai exiști.
Nu aici. Nu acum.
Poate în alt univers, unul în care
N-am fost prea fragilă să te păstrez,
Unde sărutul nostru n-a fost o greșeală cosmică,
Un eveniment singular care s-a prăbușit în sine.
M-am urcat pe linia timpului
Și am tras de capete, am vrut să le împletesc.
Am cusut trecutul de prezent, dar firul s-a rupt,
Și m-am tăiat în marginile realității.
Te caut acum în a patra dimensiune,
Acolo unde nimic nu moare, dar nimic nu trăiește cu adevărat.
Ești un ecou elastic,
Un paradox care vibrează,
Un punct infinit, care mă atrage și mă sfâșie.
Și dacă nu te mai găsesc nicicând,
Știu că, măcar pentru o clipă,
Am existat cu tine într-un loc
Unde timpul, spațiul și iubirea
Au fost una.
Fragment dintr-o lume născută din tăceri
Cum ar arăta dacă ai putea să te uiți în interiorul unui cuvânt?
Să-l vezi în miezul său, viu, respirând fără forme,
Un organism străin, curgând prin linii ca sângele prin vene,
Fără nicio destinatie, dar cu un sens profund –
Fără să ai cum să-l prind, fără să-l poți înțelege cu ochii.
Și totuși, mă simt ca o umbră care nu știe ce caută în întuneric,
Și îmi imaginez că poate tu ești o iluzie,
Poate un vis dintr-un univers paralel unde nu mă aflu,
Poate că tu nu ai fost niciodată acolo,
Și tot ce știu e că mă simt pierdut fără tine, ca o amintire neîmplinită.
Acum mă întrebi de ce scriu –
Poate pentru că cuvintele sunt singurii martori ai dorințelor mele nevăzute,
Poate că scrisul e o umbră a timpului care se vrea nemuritoare,
Poate că, doar așa, reușesc să respir pentru tine,
Deși nu te mai simt.
Tu ești o minune a lipsei – o lipsă care-mi fură umbra,
Și tot ce rămâne e un gol imens pe care-l numesc „acum”
Fără să înțeleg ce se află după acest „acum”.
Și poate că tu ești acea liniște –
Acea liniște care mă face să înțeleg
Că am existat doar pentru a fi o amintire
Zâmbete de Fier
Nu suntem triști ci doar fugim de fericire cu frica costurilor ei
Fiindcă inima noastră e o fortăreață, zidită cu lacrimi și dorințe nerostite
Iar sufletul nostru e doar o pădure de sentimente, unde fiecare emoție înflorește și se stinge
Singurătatea ne înghite în pustiul infinit, unde nici un ecou nu răspunde chemării noastre
Dar avem voie să rămânem doar puternici căci lacrima când s-a vărsat a pătat a fiecăruia nostru veșmânt
N-a ratat nicio inimă, și-a blestemat-o punând-o în izul etern al singurătății
Și durerea ne sfâșie precum un vultur nemilos, lăsând urme adânci pe pielea noastră
Nu suntem triști doar fugim după tot ceea ce noi am iubit, conștienți că nu ne va iubi niciodată
Nu suntem triști căci am fost construiți din piele și oase, dar forțați sa trăim ca și cum am fi de fier
Nu suntem triști, așteptăm să trecă doar ziua de azi și altele în speranța unei zile mai bune, unde soarele să alunge toată putreziciunea ce ni se scufundă-n ceafă și mădular
Mă doare că nu am spus
Mă doare că nu am spus când trebuia,
Cuvintele au rămas, rătăcite, în gât,
Și tăcerea mea a fost un zid înalt,
Care ne-a despărțit fără să vrem, fără să știm.
Mi-a fost frică să-ți spun că te iubesc,
Că fiecare bătaie a inimii mele era pentru tine,
Și că, în fiecare clipă în care nu erai,
Mă simțeam ca un vers neînceput,
Ca o poveste care nu avea final.
Te-am privit în tăcere, mândră și înfrigurată,
Iar tu, fără să știi, erai totul pentru mine.
Te-am lăsat să treci prin viața mea
Fără să îți dau ce aveam mai bun –
Fără să îți spun că aș fi murit pentru tine,
Că aș fi dat totul ca să te am aproape.
Știu acum că nu se poate întoarce timpul,
Că nu pot retrage cuvintele nespuse,
Dar îmi pare rău. Îmi pare rău că nu am avut curaj,
Că am lăsat iubirea să tremure în colțurile gândurilor,
Fără să o aduc la lumină, fără să o trăiesc.
Și acum, în acest gol imens,
Mă gândesc la toate momentele în care te-am pierdut,
Fiecare secunda fără tine e un ecou,
Un strigăt mut, care nu ajunge niciodată la tine.
Îmi pare rău că nu am spus,
Că am lăsat tăcerea să vorbească pentru mine,
Și că, acum, rămân doar cu amintirea unui „noi”
Care nu a fost niciodată complet.
Atunci când iubirea-i de prisos
Privește, ia și uită-te ca tot ce ai iubit
Și te distruge
Privește-i în ochi, chiar și de știi ca e ultima clipă de pe pământ, iar-n ultima clipă a vieții e necesară despărțirea
Fiindcă afara nu-i mai lumină, plouă doar cu lacrimile tale ce scufunda globul pământesc întreg de întuneric, iar pe tine doar te înghite deja pământul de la atâtea slăbiciunii
Ia și uita ca vântul că vremea-i rece, dar nu-i mai rece decât inima unui om ce a înghețat
Nu i mai amară decât dorul nespus și suspinat în mintea unui om ce-i acum râu și plin de frustrări
Uita i sau altfel ve fi zgruzaumt de tot ce ai crezut ca te iubește căci ai crezut ca numele nu îți va fi scris cu sânge ci doar decât cioplit pe cruce, însă ai greșit cu inima și acum tot cu ea plătești
Însângerată cu lacrimile pana-n pământ și ea va fi singura ce acăzut pradă și în același timp singura căldură în care va fi înconjurată tot pământul
Căci ai fost nevoit sa îți dai tu însuți duhul pentru a cunoaște pe sinele popor ce pretinde ca-i ca ancora în loc de război, dar ți ai dat impresia falsă gândului tău ca tu vei trăi pentru ei, dacă ar fi ca ei, doamne ferește sa piară, dar ai ajuns doar decât să te sacrifici singur tu roadă a pământului
Rădăcini de Dopamină
Soarele coboară în mare, ca o rană ce nu se vindecă niciodată, chiar pe malul dragostei tinere ce-l boceam odată
În odinioara vremurilor bune, am îngropat al meu sentiment, în brațele destinului înmiresmat ce-l iubeam cu foc odată
Și m-am aruncat brazdă pe brațele morții înfierbântate și ti-am rostit numele vioi cu buzele însângerate,căci îmi erai atât de drag odată
Dar glasul tău blajin și fermecător mă dezgustă căci un gol din stomac îmi răpește inima răzbunătoare, și-n blesteme mi-aș dori să nu te fi iubit vreodată
Ciudat este că odată aș fi plătit și cu sufletul să te aduc înapoi
Și credeam obsesiv în proverbul "ochii ce nu se vad, nu se uită niciodată", dar durerea amintirii, însoțită de ceea a așteptării în zadar m-a făcut să îmi pierd interesul
Pentru că căutându-te pe tine, m-am pierdut pe mine
Divinizandu-te pe tine, ma despretuiam făra scrupule pe mine
Dar asta nu e un lucru egoist din partea mea ca am încercat să supraviețuiesc fără tine, cum nici dragoste din partea ta nu a existat căci ai fost de la început doar un răspuns al traumei mele de
abandon, un atașament emoțional ce mi-a sbulberat la început percepția despre iubire, când de fapt tu erai doar un pansament temporar, mai mult spus un nivel de dopamină crescut din vene, o figură paternă pe care încă o caut...
A patra dimensiune
Am ieșit din timp ca dintr-o haină veche,
Cusăturile zilelor m-au strâns prea tare.
Am vrut să te găsesc într-un loc unde orele nu se mai numără,
Dar acolo erai doar un contur, fără trup.
M-am gândit că poate te-ai ascuns în spațiu,
Așa că am deschis ușile lumii.
Am mers prin orașe, prin case care respirau
Cu ferestrele aburite de dorul tău,
Dar tu nu erai nicăieri, nici măcar în reflexii.
Apoi mi-am amintit că tu nu mai exiști.
Nu aici. Nu acum.
Poate în alt univers, unul în care
N-am fost prea fragilă să te păstrez,
Unde sărutul nostru n-a fost o greșeală cosmică,
Un eveniment singular care s-a prăbușit în sine.
M-am urcat pe linia timpului
Și am tras de capete, am vrut să le împletesc.
Am cusut trecutul de prezent, dar firul s-a rupt,
Și m-am tăiat în marginile realității.
Te caut acum în a patra dimensiune,
Acolo unde nimic nu moare, dar nimic nu trăiește cu adevărat.
Ești un ecou elastic,
Un paradox care vibrează,
Un punct infinit, care mă atrage și mă sfâșie.
Și dacă nu te mai găsesc nicicând,
Știu că, măcar pentru o clipă,
Am existat cu tine într-un loc
Unde timpul, spațiul și iubirea
Au fost una.
Fragment dintr-o lume născută din tăceri
Cum ar arăta dacă ai putea să te uiți în interiorul unui cuvânt?
Să-l vezi în miezul său, viu, respirând fără forme,
Un organism străin, curgând prin linii ca sângele prin vene,
Fără nicio destinatie, dar cu un sens profund –
Fără să ai cum să-l prind, fără să-l poți înțelege cu ochii.
Și totuși, mă simt ca o umbră care nu știe ce caută în întuneric,
Și îmi imaginez că poate tu ești o iluzie,
Poate un vis dintr-un univers paralel unde nu mă aflu,
Poate că tu nu ai fost niciodată acolo,
Și tot ce știu e că mă simt pierdut fără tine, ca o amintire neîmplinită.
Acum mă întrebi de ce scriu –
Poate pentru că cuvintele sunt singurii martori ai dorințelor mele nevăzute,
Poate că scrisul e o umbră a timpului care se vrea nemuritoare,
Poate că, doar așa, reușesc să respir pentru tine,
Deși nu te mai simt.
Tu ești o minune a lipsei – o lipsă care-mi fură umbra,
Și tot ce rămâne e un gol imens pe care-l numesc „acum”
Fără să înțeleg ce se află după acest „acum”.
Și poate că tu ești acea liniște –
Acea liniște care mă face să înțeleg
Că am existat doar pentru a fi o amintire
Zâmbete de Fier
Nu suntem triști ci doar fugim de fericire cu frica costurilor ei
Fiindcă inima noastră e o fortăreață, zidită cu lacrimi și dorințe nerostite
Iar sufletul nostru e doar o pădure de sentimente, unde fiecare emoție înflorește și se stinge
Singurătatea ne înghite în pustiul infinit, unde nici un ecou nu răspunde chemării noastre
Dar avem voie să rămânem doar puternici căci lacrima când s-a vărsat a pătat a fiecăruia nostru veșmânt
N-a ratat nicio inimă, și-a blestemat-o punând-o în izul etern al singurătății
Și durerea ne sfâșie precum un vultur nemilos, lăsând urme adânci pe pielea noastră
Nu suntem triști doar fugim după tot ceea ce noi am iubit, conștienți că nu ne va iubi niciodată
Nu suntem triști căci am fost construiți din piele și oase, dar forțați sa trăim ca și cum am fi de fier
Nu suntem triști, așteptăm să trecă doar ziua de azi și altele în speranța unei zile mai bune, unde soarele să alunge toată putreziciunea ce ni se scufundă-n ceafă și mădular