Alchimia Iubirii
Inima mea, un cerșetor rătăcit,
Caută fluturi în plasa timpului,
Răsărit de dorințe în nopțile eterice,
Însă melancolia mea vicleană îmi umple doar cupa sufletului cu lacrimi
Ce din ea toarnă un toast de suferință și revarsă-n nimicirea a fiecărui fărâme din mine
Așa fi vrut sa fie iubite, sa aibă de ce să se aline ci nu să se spargă în reflexiile unei iubirii de fațadă
Aș vrea și inima să vadă cu proprii ochii că lumea-i nu-i rea ci e doar momentul nepotrivit
Și că într-o zi va fi iubită si nu v-a mai răzbi de durere, iar atunci orice durere va merita
Căci la sfârșitul ei, va exista un sfârșit ce se va contopi într-un destin
Atunci când două inimii pe cer vor poposi împărtășindu-si iubirea
Category: Love poems
All author's poems: jessica_brescan
Date of posting: 23 августа 2024
Views: 261
Poems in the same category
Revederea
Te zărisem departe,
Încă erai de -o șchioapă;
Cărunțit peste noapte,
Cu vântul în pleoapă.
Cu pasul legănat pășești,
Strecurăndu-te -n mulțime,
Din buze ceva șoptești,
Plimbi o sacoșă -n palme..
Mi ai întâlnit privirea.
Zâmbindu-mi cu candoare;
Te -nvăluise fericirea
Cu pupici și -mbrătisare.
A trecut un car de vreme
Fără ecou răsunător,
Cuprinși de dileme
Din amintirile ce dor..
-De -am avea ce -am irosit..
Și oftezi din rărunchi..
-Off, tăticu meu iubit,
Lipsa ta mi -era un junghi!..
"Unforgettable" în norvegiană
Unforgettable, that's what you are
Unforgettable though near or far
Like a song of love that clings to me
How the thought of you does things to me
Never before has someone been more
Unforgettable in every way
And forever more, that's how you'll stay
That's why, darling, it's incredible
That someone so unforgettable
Thinks that I am unforgettable too
Unforgettable in every way
And forever more, that's how you'll stay
That's why, darling, it's incredible
That someone so unforgettable
Thinks that I am unforgettable too.
Uforglemmelig
Uforglemmelig, det er det du er
Uforglemmelig, men nær eller fjern
Som en kjærlighetssang som klamrer seg til meg
Hvordan tanken på deg gjør ting med meg
Aldri før har noen vært mer
Uforglemmelig på alle måter
Og for alltid mer, det er slik du forblir
Det er derfor, kjære, det er utrolig
At noen så uforglemmelig
Tenker at jeg også er uforglemmelig
Uforglemmelig på alle måter
Og for alltid mer, det er slik du forblir
Det er derfor, kjære, det er utrolig
At noen så uforglemmelig
Tenker at jeg også er uforglemmelig.
NATURĂ TE IUBESC!Iubesc
Iubesc natura bogată ,
Cu minunății încărcată,
Covoare cu flori,parfumul din zori,
Păduti,lanuri,livezi,bălțate cirezi,
Mă leagă iubirea de toate...
Mirosul tămâiei din brazi,
Ochii luceafărului calzi
Șoapta izvorului în vale,
Drum asfaltat către mare
Glas desmierdat de cornute
Lac dătător de lumină
Bacii și oierii din stână,
Aroma vișinii coapte.
Grijile noastre mărunte,
Omul acestor meleaguri
Mierea albinii din faguri.
Iubirea de neam și de glie
Acestei mame trădate,
Jurați-i credință ,pănă la moarte!
Ține-mă
Oh suflet drag... ,
Cât timp mai este nevoie să te aștept ?
Să fi cu mine , să mă înțelegi
Să mă iubești ....
Să vi cu mine în marea mea de haos
Să ne vegheze luceferii nopții
În de mult uitate vorbe și emoții
Care te fac să trăiești,
Să respiri,
Să zâmbești,
Cu aripile întinse spre orinzontul larg
Împreună să fiim...
Să vedem o lume noua a fericirii
În care tot ce contează este trăirea
Pe vârf de munte,
Pe nispul marii,
La apus,
La răsărit,
În brațe să mă tii
Și bucatele de suflet să adunam
Pentru a-l face rai mereu .
Dragostea doare
Dragostea nu doare doar când moare..
Ea strigă tare,se zbate dulce,
Vrea să cuvânte pe limba ei..
Suspină tristă când nu-i auzită
Vorbește-o limbă necunoscută
Aduce daruri celeste, nebănuite,
Te tot invită ca la o nuntă
Să treci pe-acolo în haine de gală
Tu însă fă ce crezi sau ce vrei;
Ai grijă mare la aparențe
Sunt trecătoare,înșelătoare
Timpul are clepsidra întoarsă
Nimic nu poate să stea în loc...
Sarută-ți tandru mereu iubita
Cere-i sărutul ce-l ține tainic,
Neștiind de unde îl are și pentru ce...
Trăiește-ți dulcea durere
Doar știai bine că dragostea doare
Nu doar când moare
Ci și acum când îți vorbește,
Nu ai ce-i face
Asta e!
(16 feb 2024 Vasilica dragostea mea)
Revederea
Te zărisem departe,
Încă erai de -o șchioapă;
Cărunțit peste noapte,
Cu vântul în pleoapă.
Cu pasul legănat pășești,
Strecurăndu-te -n mulțime,
Din buze ceva șoptești,
Plimbi o sacoșă -n palme..
Mi ai întâlnit privirea.
Zâmbindu-mi cu candoare;
Te -nvăluise fericirea
Cu pupici și -mbrătisare.
A trecut un car de vreme
Fără ecou răsunător,
Cuprinși de dileme
Din amintirile ce dor..
-De -am avea ce -am irosit..
Și oftezi din rărunchi..
-Off, tăticu meu iubit,
Lipsa ta mi -era un junghi!..
"Unforgettable" în norvegiană
Unforgettable, that's what you are
Unforgettable though near or far
Like a song of love that clings to me
How the thought of you does things to me
Never before has someone been more
Unforgettable in every way
And forever more, that's how you'll stay
That's why, darling, it's incredible
That someone so unforgettable
Thinks that I am unforgettable too
Unforgettable in every way
And forever more, that's how you'll stay
That's why, darling, it's incredible
That someone so unforgettable
Thinks that I am unforgettable too.
Uforglemmelig
Uforglemmelig, det er det du er
Uforglemmelig, men nær eller fjern
Som en kjærlighetssang som klamrer seg til meg
Hvordan tanken på deg gjør ting med meg
Aldri før har noen vært mer
Uforglemmelig på alle måter
Og for alltid mer, det er slik du forblir
Det er derfor, kjære, det er utrolig
At noen så uforglemmelig
Tenker at jeg også er uforglemmelig
Uforglemmelig på alle måter
Og for alltid mer, det er slik du forblir
Det er derfor, kjære, det er utrolig
At noen så uforglemmelig
Tenker at jeg også er uforglemmelig.
NATURĂ TE IUBESC!Iubesc
Iubesc natura bogată ,
Cu minunății încărcată,
Covoare cu flori,parfumul din zori,
Păduti,lanuri,livezi,bălțate cirezi,
Mă leagă iubirea de toate...
Mirosul tămâiei din brazi,
Ochii luceafărului calzi
Șoapta izvorului în vale,
Drum asfaltat către mare
Glas desmierdat de cornute
Lac dătător de lumină
Bacii și oierii din stână,
Aroma vișinii coapte.
Grijile noastre mărunte,
Omul acestor meleaguri
Mierea albinii din faguri.
Iubirea de neam și de glie
Acestei mame trădate,
Jurați-i credință ,pănă la moarte!
Ține-mă
Oh suflet drag... ,
Cât timp mai este nevoie să te aștept ?
Să fi cu mine , să mă înțelegi
Să mă iubești ....
Să vi cu mine în marea mea de haos
Să ne vegheze luceferii nopții
În de mult uitate vorbe și emoții
Care te fac să trăiești,
Să respiri,
Să zâmbești,
Cu aripile întinse spre orinzontul larg
Împreună să fiim...
Să vedem o lume noua a fericirii
În care tot ce contează este trăirea
Pe vârf de munte,
Pe nispul marii,
La apus,
La răsărit,
În brațe să mă tii
Și bucatele de suflet să adunam
Pentru a-l face rai mereu .
Dragostea doare
Dragostea nu doare doar când moare..
Ea strigă tare,se zbate dulce,
Vrea să cuvânte pe limba ei..
Suspină tristă când nu-i auzită
Vorbește-o limbă necunoscută
Aduce daruri celeste, nebănuite,
Te tot invită ca la o nuntă
Să treci pe-acolo în haine de gală
Tu însă fă ce crezi sau ce vrei;
Ai grijă mare la aparențe
Sunt trecătoare,înșelătoare
Timpul are clepsidra întoarsă
Nimic nu poate să stea în loc...
Sarută-ți tandru mereu iubita
Cere-i sărutul ce-l ține tainic,
Neștiind de unde îl are și pentru ce...
Trăiește-ți dulcea durere
Doar știai bine că dragostea doare
Nu doar când moare
Ci și acum când îți vorbește,
Nu ai ce-i face
Asta e!
(16 feb 2024 Vasilica dragostea mea)
Other poems by the author
Ai putea iubi un om ca tine?
Cu ochii-n largul mării, poposesc pe malul pierii cu sângele tău ce mi pulsează otrava-n vene
Și, la sfârșitul vieții mă întreb, cum poate zâmbetul tău sa rânească?
Cum poate gura cu grai dulce-suav sa ma sfâșie?
O fi blestem sau legământ?
Sa te dau naibii, ca poate te uit sau poate tu încă nu ești om.
Căci cu ochii dulci de zâmbete și miresme vii de fiori ai mimat suspinul adânc din inima mea, prefăcându-te ca iubești, ca știi sa fi bărbat
Anatomia absenței
Am deschis pieptul, am vrut să te găsesc,
Dar era doar o scorbură, goală, veștedă,
Un vânt mic, subțire,
Care șuiera numele tău.
Te-am căutat în oase, în coastele mele,
Le-am spart cu dalta disperării,
Dar erau albe și goale –
Colivii fără păsări.
Sângele nu mai curge,
Se preface-n ceară, încet,
Amestecându-se cu tăcerea asta lichidă
Care curge din ochii mei.
Te-am căutat în carne,
Dar carnea mea a devenit hârtie –
Scriu pe ea poezii care nu au destinatari,
Doar litere deformate, care urlă.
Aș vrea să mă smulg din mine însumi,
Să mă descompun în cioburi,
Poate sub bucăți voi da de tine,
Ascuns în ruinele mele – arhitectul care a plecat.
Dar tu ești absența.
Un paradox, o rană care nu are corp.
Ești ploaia care cade pe mare,
Fără ecou, fără sfârșit, fără rost.
Și totuși, te scriu.
Pentru că, în lipsa ta,
Eu nu mai sunt decât marginea unei prăpăstii,
Care te strigă,
Care te înghite,
Care te așteaptă.
Fără măști, fără filtre
În lumea aceasta de oglinzi strălucitoare,
unde femeile sunt întotdeauna prea mult sau prea puțin,
se conturează chipuri de fum și oase de lut.
În fiecare colț al lumii, stau siluete cu o masca,
ce nu sunt ale lor,
ci sunt făcute din așteptările altora.
Te întrebi în fiecare dimineață:
„Oare îmi pun astăzi frumos părul sau îl las să fie vânt?
Să-l ascund sub o coroană de spume aurii sau să-l las să se frângă în vântul meu propriu?”
Dar, într-o lume unde frumusețea este o haină de mătase prea strâmtă,
nu există răspunsul corect, nici un loc unde să îți găsești libertatea.
Ai fost învățată să fii „prea largă”
pentru a te potrivi cu rochiile ce se fac prea mici pentru tine.
Ai fost sfătuită să îți ridici fusta, dar cu o privire fugară
pentru că, dacă arăți prea bine, vei fi un semn al rușinii pentru cei care nu înțeleg.
Te privesc ca pe o pânză goală și cer un tablou fără margini,
unde nu poți fi tu însăți fără să îți pierzi identitatea.
Te aranjezi, îți pui un fard de culoare,
dar știi că, dacă o faci, te vei pierde în haina unei iluzii.
Ai fost învățată că „fără machiaj ești nesigură, o floare ofilită în frig”.
Dar dacă te machiezi, ai devenit doar un perete de glet.
Niciodată nu ești tu, dar mereu trebuie să fii „altceva” –
o rochie, o mască, un păr strălucitor, dar niciodată un suflet.
Aș vrea să-ți spun că în mijlocul acestor oglinzi
nu este nimic mai frumos decât tu în neființa ta.
Fără haine care să îți strângă trupul,
fără glet sau vopsea pe chip,
fără cuvinte care să te definească sau să te limiteze.
Doar tu și lumina care iese din ochii tăi.
Pentru că frumusețea nu se ascunde în părul tău
sau în rochia ce îți strânge pielea.
Ea este în respirația ta,
în fiecare pas pe care îl faci
într-o lume care te vrea îmbrăcată în „nu sunt destul”
și totuși, tu ești tot ce trebuie să fii:
sufletul tău în formă de trup.
Fii mai mult decât o mască.
Fii mai mult decât o rochie.
Fii un vis viu, un gând liber.
Nu te ascunde în spatele unei imagini
pe care nimeni nu o va înțelege vreodată complet.
Rămâi așa cum ești – unică, reală, nemărginită.
Și lasă lumea să te vadă așa cum te vede Dumnezeu:
fără filtre, fără trucuri, fără măști.
Nemurire în cuvinte
În zbuciumul ființei, în pulsul ce mă poartă,
Un vis prinde aripi, se scrie o hartă.
Mă văd printre file, cu gânduri aprinse,
O lume ce curge din suflet și vise.
Sunt fericită, e clar, să las o amprentă,
În cărți să-mi găsesc a vieții mea tentă.
Să-mi fie cuvântul o flacără vie,
În sufletul lumii, o veșnică ie.
Dar teama mă strânge, un abis mă pândește,
Că-n clipa finală, totul se oprește.
Că moartea-mi va pune un punct în poveste,
Și timpul, hainul, cu uitarea mă crește.
Dar nu, nu vreau să fiu doar o scânteie,
Ci focul ce-n lume rămâne-o idee.
Cuvintele mele să treacă prin ere,
Să fie o șoaptă ce veacuri o cere.
Sunt vie în foile ce mâinile-mbracă,
Sunt cântecul lumii, o umbră ce zacă.
Nu moartea m-aprinde, ci dorul de-a scrie,
Un nume ce-n oameni, pe veci să învie.
Geneza iubirii care a fost
În umbra timpului, unde cuvintele apun,
Te caut în doruri ce-n mine răspund.
Eram începutul, o lume-nflorită,
Tu zeu al privirii, eu stea adormită.
Îți mai amintești cum râdeau nopțile goale,
Cum tăcerile noastre prindeau aripi de soare?
Din fragilul "te iubesc" se năștea universul,
Un haos frumos, un cântec, reversul.
Dar timpul, hainul sculptor al vieții,
A rupt din noi bucuria dimineții.
Am devenit străini în propria poveste,
Un labirint tăcut, cu uși fără ferestre.
Și totuși te chem, o, dor al trecutului,
Să m-atingi ca la începutul începutului.
Nu pentru că lipsa ta mă sfâșie,
Ci pentru că eram o lume fără granițe, vie.
Să uităm ce-am pierdut, să devenim ce-am fost,
Suflete flamânde, dansând fără rost.
Îți dau acest strigăt, un cântec nescris,
Iubirea e geneza unui paradis.
Când casa e o iluzie
Auzim chiar din copilărie, de prin rude și neamuri veniți din străinătate că nicăieri nu-i ca acasă
Dar ce te faci oare atunci omule când aceea dulce acasă e inexistentă?
Într-un om nu-ți mai pui nădejdea, dar al minte să îți fie adăpostul unde tu îți pleci capul
Și când iubirea-n viața ta e străină, camera din sufletul tău rămâne pustie si soră doar cu moartea
Și chiar se merită să ucizi tot ce e viu din tine ca să poți să dai totul? Să poți munci mai mult tot pentru timpul trecător. Simți că totul e în zadar, hoinarești peste munții și văi, dar oare o faci pentru tine sau iarăși doar pentru această lume și ceasul ei ce trece de pe o zi pe alta?
Trăiești cu iluzia oarbă că pentru tot ce muncești și aspiri meriți cu adevărat să fii fericit.
În tocmai de asta tot îți amâni și timpul la fericire, nu ești liber să te alegi pe tine.
Ai alege să ai totul, dar n-ai de fapt nimic căci nu știi să iubești ceea ce a mai rămas din tine.
Ai putea iubi un om ca tine?
Cu ochii-n largul mării, poposesc pe malul pierii cu sângele tău ce mi pulsează otrava-n vene
Și, la sfârșitul vieții mă întreb, cum poate zâmbetul tău sa rânească?
Cum poate gura cu grai dulce-suav sa ma sfâșie?
O fi blestem sau legământ?
Sa te dau naibii, ca poate te uit sau poate tu încă nu ești om.
Căci cu ochii dulci de zâmbete și miresme vii de fiori ai mimat suspinul adânc din inima mea, prefăcându-te ca iubești, ca știi sa fi bărbat
Anatomia absenței
Am deschis pieptul, am vrut să te găsesc,
Dar era doar o scorbură, goală, veștedă,
Un vânt mic, subțire,
Care șuiera numele tău.
Te-am căutat în oase, în coastele mele,
Le-am spart cu dalta disperării,
Dar erau albe și goale –
Colivii fără păsări.
Sângele nu mai curge,
Se preface-n ceară, încet,
Amestecându-se cu tăcerea asta lichidă
Care curge din ochii mei.
Te-am căutat în carne,
Dar carnea mea a devenit hârtie –
Scriu pe ea poezii care nu au destinatari,
Doar litere deformate, care urlă.
Aș vrea să mă smulg din mine însumi,
Să mă descompun în cioburi,
Poate sub bucăți voi da de tine,
Ascuns în ruinele mele – arhitectul care a plecat.
Dar tu ești absența.
Un paradox, o rană care nu are corp.
Ești ploaia care cade pe mare,
Fără ecou, fără sfârșit, fără rost.
Și totuși, te scriu.
Pentru că, în lipsa ta,
Eu nu mai sunt decât marginea unei prăpăstii,
Care te strigă,
Care te înghite,
Care te așteaptă.
Fără măști, fără filtre
În lumea aceasta de oglinzi strălucitoare,
unde femeile sunt întotdeauna prea mult sau prea puțin,
se conturează chipuri de fum și oase de lut.
În fiecare colț al lumii, stau siluete cu o masca,
ce nu sunt ale lor,
ci sunt făcute din așteptările altora.
Te întrebi în fiecare dimineață:
„Oare îmi pun astăzi frumos părul sau îl las să fie vânt?
Să-l ascund sub o coroană de spume aurii sau să-l las să se frângă în vântul meu propriu?”
Dar, într-o lume unde frumusețea este o haină de mătase prea strâmtă,
nu există răspunsul corect, nici un loc unde să îți găsești libertatea.
Ai fost învățată să fii „prea largă”
pentru a te potrivi cu rochiile ce se fac prea mici pentru tine.
Ai fost sfătuită să îți ridici fusta, dar cu o privire fugară
pentru că, dacă arăți prea bine, vei fi un semn al rușinii pentru cei care nu înțeleg.
Te privesc ca pe o pânză goală și cer un tablou fără margini,
unde nu poți fi tu însăți fără să îți pierzi identitatea.
Te aranjezi, îți pui un fard de culoare,
dar știi că, dacă o faci, te vei pierde în haina unei iluzii.
Ai fost învățată că „fără machiaj ești nesigură, o floare ofilită în frig”.
Dar dacă te machiezi, ai devenit doar un perete de glet.
Niciodată nu ești tu, dar mereu trebuie să fii „altceva” –
o rochie, o mască, un păr strălucitor, dar niciodată un suflet.
Aș vrea să-ți spun că în mijlocul acestor oglinzi
nu este nimic mai frumos decât tu în neființa ta.
Fără haine care să îți strângă trupul,
fără glet sau vopsea pe chip,
fără cuvinte care să te definească sau să te limiteze.
Doar tu și lumina care iese din ochii tăi.
Pentru că frumusețea nu se ascunde în părul tău
sau în rochia ce îți strânge pielea.
Ea este în respirația ta,
în fiecare pas pe care îl faci
într-o lume care te vrea îmbrăcată în „nu sunt destul”
și totuși, tu ești tot ce trebuie să fii:
sufletul tău în formă de trup.
Fii mai mult decât o mască.
Fii mai mult decât o rochie.
Fii un vis viu, un gând liber.
Nu te ascunde în spatele unei imagini
pe care nimeni nu o va înțelege vreodată complet.
Rămâi așa cum ești – unică, reală, nemărginită.
Și lasă lumea să te vadă așa cum te vede Dumnezeu:
fără filtre, fără trucuri, fără măști.
Nemurire în cuvinte
În zbuciumul ființei, în pulsul ce mă poartă,
Un vis prinde aripi, se scrie o hartă.
Mă văd printre file, cu gânduri aprinse,
O lume ce curge din suflet și vise.
Sunt fericită, e clar, să las o amprentă,
În cărți să-mi găsesc a vieții mea tentă.
Să-mi fie cuvântul o flacără vie,
În sufletul lumii, o veșnică ie.
Dar teama mă strânge, un abis mă pândește,
Că-n clipa finală, totul se oprește.
Că moartea-mi va pune un punct în poveste,
Și timpul, hainul, cu uitarea mă crește.
Dar nu, nu vreau să fiu doar o scânteie,
Ci focul ce-n lume rămâne-o idee.
Cuvintele mele să treacă prin ere,
Să fie o șoaptă ce veacuri o cere.
Sunt vie în foile ce mâinile-mbracă,
Sunt cântecul lumii, o umbră ce zacă.
Nu moartea m-aprinde, ci dorul de-a scrie,
Un nume ce-n oameni, pe veci să învie.
Geneza iubirii care a fost
În umbra timpului, unde cuvintele apun,
Te caut în doruri ce-n mine răspund.
Eram începutul, o lume-nflorită,
Tu zeu al privirii, eu stea adormită.
Îți mai amintești cum râdeau nopțile goale,
Cum tăcerile noastre prindeau aripi de soare?
Din fragilul "te iubesc" se năștea universul,
Un haos frumos, un cântec, reversul.
Dar timpul, hainul sculptor al vieții,
A rupt din noi bucuria dimineții.
Am devenit străini în propria poveste,
Un labirint tăcut, cu uși fără ferestre.
Și totuși te chem, o, dor al trecutului,
Să m-atingi ca la începutul începutului.
Nu pentru că lipsa ta mă sfâșie,
Ci pentru că eram o lume fără granițe, vie.
Să uităm ce-am pierdut, să devenim ce-am fost,
Suflete flamânde, dansând fără rost.
Îți dau acest strigăt, un cântec nescris,
Iubirea e geneza unui paradis.
Când casa e o iluzie
Auzim chiar din copilărie, de prin rude și neamuri veniți din străinătate că nicăieri nu-i ca acasă
Dar ce te faci oare atunci omule când aceea dulce acasă e inexistentă?
Într-un om nu-ți mai pui nădejdea, dar al minte să îți fie adăpostul unde tu îți pleci capul
Și când iubirea-n viața ta e străină, camera din sufletul tău rămâne pustie si soră doar cu moartea
Și chiar se merită să ucizi tot ce e viu din tine ca să poți să dai totul? Să poți munci mai mult tot pentru timpul trecător. Simți că totul e în zadar, hoinarești peste munții și văi, dar oare o faci pentru tine sau iarăși doar pentru această lume și ceasul ei ce trece de pe o zi pe alta?
Trăiești cu iluzia oarbă că pentru tot ce muncești și aspiri meriți cu adevărat să fii fericit.
În tocmai de asta tot îți amâni și timpul la fericire, nu ești liber să te alegi pe tine.
Ai alege să ai totul, dar n-ai de fapt nimic căci nu știi să iubești ceea ce a mai rămas din tine.