Alchimia Iubirii
Inima mea, un cerșetor rătăcit,
Caută fluturi în plasa timpului,
Răsărit de dorințe în nopțile eterice,
Însă melancolia mea vicleană îmi umple doar cupa sufletului cu lacrimi
Ce din ea toarnă un toast de suferință și revarsă-n nimicirea a fiecărui fărâme din mine
Așa fi vrut sa fie iubite, sa aibă de ce să se aline ci nu să se spargă în reflexiile unei iubirii de fațadă
Aș vrea și inima să vadă cu proprii ochii că lumea-i nu-i rea ci e doar momentul nepotrivit
Și că într-o zi va fi iubită si nu v-a mai răzbi de durere, iar atunci orice durere va merita
Căci la sfârșitul ei, va exista un sfârșit ce se va contopi într-un destin
Atunci când două inimii pe cer vor poposi împărtășindu-si iubirea
Category: Love poems
All author's poems: jessica_brescan
Date of posting: 23 августа 2024
Views: 163
Poems in the same category
Va încerca....
Poate n-a știut să te iubească,
N-a fost suficient să te dorească,
Poate că este prost,
Ai vărsat lacrimi fără rost
Din pricina unui prost,
Dar el așa iubește,
Fără tine înebunește,
Iartă-l te rog că greșește.....
Este prost,
Nu crede că se poate schimba,
Chiar dacă poate-i fără rost,
Îți promite că va încerca🥺🥺
Ho'oponopono
Ne spun poveștile, că-n lume,
Sunt patru vorbe mari, anume:
"Îmi pare rău", "îți mulțumesc"
Și "iartă-mă" și "te iubesc".
Aceste vorbe au putere
Să vindece orice durere,
S-aducă liniștea-ntre noi,
Să cheme dragostea-nnapoi,
Să ștearg-o lacrimă zglobie,
S-aducă-n locu-i, bucurie
Și, orice rană s-o aline,
Iar răul, să-l transforme-n bine.
..................................
Aș vrea, să nu mai am din nou
Motiv să spun: "îmi pare rău".
Să nu mai fie necesar
Un "iartă-mă" să rostesc iar.
Aș vrea, mereu să tot găsesc
Motive, doar să-ți mulțumesc,
Că-n orice clipă care vine
Tu, ești alăturea de mine.
Și pentru vremea ce trecu
Să-ți mulțumesc, pentru că tu,
Minune a lui Dumnezeu,
Faci parte din destinul meu.
Și, nu vreau sa te plictisesc
Spunând mereu cât te iubesc
Dar, tot o spun căci, vreau s-o ști.
Am s-o repet în orice zi,
Ca-n orice clipă ce-o să vie,
Să ai în suflet bucurie
Știind că inima cuiva,
Mereu, i-alaturi de a ta.
De ce nu vii...?
Îmi cântă doru-n depărtare,
Din codri verzi, de pe poteci,
Și-un murmur rece de izvoare,
Îmi spune întruna c-ai să pleci.
Din praf și umbre nasc stihii,
Și plânge struna de vioară,
Și-aș vrea arcușul ei să fii,
Dar încă nu e primăvară...
Plângând ascult numai tăcerea,
Și-mi pare a fi un lung festin,
Încerc să-ngrop sub ploi durerea,
Dar într-o clipă nor devin.
Apoi opresc, să uit de toate,
Să-mbrac uitarea-n trup divin,
Căci viața-i duhul ce se zbate,
În carnea unui lut străin...
Și mă îndrept spre zări absente,
Spre visul care nu-i al meu,
Mișcările îmi sunt inexistente,
Și umbra-mi e, dar nu sunt eu.
Și totuși, tremurând sub stele,
Mă-nalț din norii mei târzii,
Și strig cu fața-ntre zăbrele,
De ce nu vii, de ce nu vii?
Gînd asimetric
Te simt călătoare în praf de furtună,
Pierdută-n grămezi de cuvinte...
Cu mîna întinsă, nesigur, pășești înainte.
Și iară neliniști și gînduri s-adună
Pe repede-nainte.
Un cîntec spart, vocale căzute-n consoane,
Ascuse-n cuvinte de Calul Troian...
Și ceri, cu strigătul mut, portretul primului an,
Ce curge, se varsă-n neant,
În cioburi fine de porțelan.
Și rîzi. Mereu un zîmbet pe chipu-ți duios.
Ascunsă adînc ți-e tăcerea-n priviri...
Vrei un răgaz, cu gînduri culese din amintiri.
Alergi să te-nchizi în adînc,
Ascunsă-n trecutele noastre iubiri.
Iubire fără sfârșit
Te iubesc iubindu-te Interminabil...!
Este refrenul ce ți-l cânt acum...
E timpul acestor nebunești iubiri,
Neîntâlnite ,îți spun,
Să nu crezi că te mint, îți jur!
Din lada ta de zestre am văzut,
Un pergament cu litere de aur,
Bătut cu pietre prețioase,
De marii meșteri antici egipteni,
Pe care era scris în relief
Te voi iubi mereu ca astăzi sau chiar acum,
O altfel de iubire ce-i pentru zei,
De negăsit printre săracii muritori,
Iubire interminabilă,fără sfârșit!
(28 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)
"Ja, einmal ich träumte" în italiană
Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,
auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.
Wie noch nie im Leben fühlt' ich so ein Glück,
denn zum ersten Male lächelst du zurück.
Ich glaube nicht an Träume, so sehr ich auch versuch',
doch hoff' ich eines Tages nur dich zu seh'n
beim Purpursonnenaufgang, wenn wir uns wiederseh'n,
denselben Weg wird an geh'n.
Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,
auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.
Wie noch nie im Leben fühlt' ich so ein Glück,
denn zum ersten Male lächelst du zurück.
Ich glaube nicht an Träume, so sehr ich auch versuch',
doch hoff' ich eines Tages nur dich zu seh'n
beim Purpursonnenaufgang, wenn wir uns wiederseh'n,
denselben Weg wird an geh'n.
Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,
auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.
Wie noch nie im Leben fühlt' ich so ein Glück,
denn zum ersten Male lächelst du zurück.
Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,
auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.
Der Traum geht zu ende, die Sonne sank ins Meer
und als ich erwachte, fand ich dich nicht mehr.
Sì, una volta sognai
Sì, una volta sognai un raggio di sole,
dove ci siamo incontrati, da qualche parte nello spazio.
Non mi sono mai sentito così fortunato come mai prima in vita mia,
perché per la prima volta ricambi il sorriso.
Non credo nei sogni, non importa quanto ci provi
Ma spero che un giorno ti vedrò
all'alba purpurea, quando ci rincontreremo,
si percorrerà la stessa strada.
Sì, una volta sognai un raggio di sole,
dove ci siamo incontrati, da qualche parte nello spazio.
Non mi sono mai sentito così fortunato come mai prima in vita mia,
perché per la prima volta ricambi il sorriso.
Non credo nei sogni, non importa quanto ci provi
Ma spero che un giorno ti vedrò
all'alba purpurea, quando ci rincontreremo,
si percorrerà la stessa strada.
Sì, una volta sognai un raggio di sole,
dove ci siamo incontrati, da qualche parte nello spazio.
Non mi sono mai sentito così fortunato come mai prima in vita mia,
perché per la prima volta ricambi il sorriso.
Sì, una volta sognai un raggio di sole,
dove ci siamo incontrati, da qualche parte nello spazio.
Il sogno volge al termine, il sole sprofonda nel mare
e quando mi sono svegliato non ti ho trovato più.
Other poems by the author
Transcendent
Transcendent fior, transcendentă întâmplare ce mi-a macerat sufletul ce, acum curge mult prea doloros
Și nu-mi mai închape mâinile să cuprind această durere și nici în inimă s-o afund căci m-ai sfâșiat cu a ta dulce și sfântă pulcritudine a minciunii
Și tot-n torentul gândurilor mă păstrează pustie, căci numai eu nu-i sunt singurul gând
Și deși tot ce am trăit m-a fermecat, devenind neomenesc m-a compleșit, pentru că doar un om nemilos poate învinge acest război a lacrimilor ce pulsează prin atâta dor neuitate
Chiar și cârma vieții m-a abandonat, lăsându-mă dezorientată să mai privesc la ceas ultima clipă a vieții
Mă scurg cu fiecare conștientizare că n-ai să-mi mai scrii, deși mi-aș dori să știu dacă măcar mă mai știi
În gândul tău nici nu te inplor să mă mai ții, dar nu aș dori ca tu să-mi fi singurul gând într-o minte ce și așa e zbuciumată de nefericire
Unul dintre o miile de gânduri și cel mai trist, e că eu ca și o semnificație pentru a ta viață, am fost doar un eveniment ephemeral când tu pentru mine ai fost sinecdoza mea
Dar oare mai contează când tu nici nu mă mai poți vedea?
Oare te doare undeva măcar puțin de nu-mi scrii? Nu prea îi vine a crede nici minții melele ultima întrebare adresată căci, trebuia să fii iubit mai întâi ca mai apoi să te simiți-n durere îndurerat de un suflet ce și numele încă nu ți l-a uitat
O societate bolnavă
Noi nu avem nevoie de psihologi,
dar trăim într-o lume bolnavă.
Nu vorbim despre inimi rupte,
despre traume ascunse,
despre copii crescuți în umbra unui zâmbet fals.
Nu ne trebuie analize,
ci doar o adevărată privire în suflet.
Dar suntem prea orbi pentru asta.
Noi spunem că femeile ușoare sunt doar rezultatul alegerilor lor de a se indentifica în societate,
dar ce știm despre mamele lor?
Cum ajung să fie doar umbra unui dor adânc,
cautând o validare pierdută?
Le condamnăm, fără ca mai întâi să analizam, dar le vedem ca un simptom al unei boli mai mari.
O rană ce nu s-a închis niciodată.
Nu vorbim despre violatori,
dar acei bărbați nu sunt doar monștri,
sunt copii crescuți în haos,
unde iubirea era doar o iluzie,
un joc de cuvinte aruncate în vânt.
Ei sunt rezultatul unei lumi care i-a învățat
să iubească doar prin violență,
să consume, să distrugă pentru a simți ceva.
Noi nu ne gândim că, poate,
copiii noștri vor deveni cei care ne vor răni,
vor ajunge să vândă dragostea pentru un strop de drog,
să vândă corpul pentru o validare falsă.
Și nu putem da vina pe nimeni
decât pe noi, cei care nu am învățat să iubim
fără să așteptăm ceva în schimb.
Noi nu avem nevoie de psihologi,
dar trăim într-o lume bolnavă.
O lume în care am uitat ce înseamnă să vindeci,
ce înseamnă să spui „te iubesc” fără să aștepți nimic.
Și poate că fiecare dintre noi
poartă o rană nevăzută,
un gol emoțional pe care îl umplem
cu lucruri care nu ne fac decât să murim puțin câte puțin.
Nu susținem comportamentele acestea,
dar în fiecare dintre noi
există o fărâmă de aceleași răni,
de aceleași greșeli,
pentru că nu știm să vindecăm,
nu știm cum să trăim într-o lume care ne învață să uităm.
Vrem să condamnăm,
vrem să adâncim ura în aceste răni,
dar trebuie să înțelegem:
suntem toți rezultatul unui sistem
care nu știe cum să vindece,
cum să iubim fără frică, fără egoism.
Poate că, într-o lume mai bună,
copiii noștri nu ar vrea să-și vândă corpul,
nu ar căuta droguri pentru a simți că trăiesc,
pentru că nu am mai lăsa durerea să le definească viața.
Click-ul amorului
În lumina rece a unui ecran strălucitor,
Iubirea se frânge în mii de bucăți,
Fiecare like, o vorbă nespună,
Fiecare comentariu, o adiere de dorință neîmpărtășită.
Tu ești acolo, o prezență ce așteaptă,
Printre imagini ce se topesc în timp,
Un zâmbet aparent, dar un suflet plin de întrebări,
Unde te afli, în vâltoarea acestui joc nesfârșit?
El te vede doar prin fereastra lumii virtuale,
Un click, un mesaj, dar nu și un sărut,
Privirea-i se pierde în altele, în mângâieri necunoscute,
Iar tu, femeia ta, rămâi neauzită, îngropată în umbrele cuvintelor.
Nu îți vrea privirea, nu îți cere cuvintele,
Dar îți fură inima, ca pe o monedă de schimb.
În lumea aceasta, de nevoi nesatisfăcute,
Iubirea nu are formă, nu are consistență,
Doar un ecou, o reflexie de dorință ce se stinge.
Tu ai devenit o umbră pe ecran,
O piesă într-un joc de imagini și adorație rapidă,
Unde orice sentiment este un click,
Și fiecare speranță se pierde în goana după altceva.
Tu nu ești de ajuns, pentru că nu ești altcineva,
Nu ești doar o poză sau o vorbă de moment,
Ci ești mai mult - o femeie, un univers tăcut,
Ce vrea să fie iubită nu dintr-o fantezie,
Ci dintr-o realitate întreagă, dintr-o alegere adevărată.
Dar cine îți va vedea cu adevărat sufletul,
Dacă privirea se pierde între hashtaguri și profile?
Cine te va simți în toată splendoarea ta,
Dacă iubirea devine doar un trend, un vis de vânt?
Femeia adevărată nu cere promisiuni pe care nu le va trăi,
Nu cere să fie aleasă între imagini și dorințe neînfrânate,
Ci cere respect, cere să fie văzută așa cum este:
Nu doar o umbră, nu doar un nume de pe ecran.
Tu ești un univers viu, nu un obiect de consum,
Iar iubirea ta merită să fie trăită, nu filtrată.
Și poate că, într-o zi, cineva va înțelege
Că nu ești doar o imagine pe care o poți înlocui,
Ci o femeie adevărată, cu un suflet ce merită să fie iubit,
Nu doar în cuvinte sau în semne efemere,
Ci în fiecare bătaie a inimii ce așteaptă să fie întâlnită.
Dorul ce mă mistuie
Mi-e dor de tine, cum mi-e dor de viață,
De zilele în care-mi zâmbeai dimineață,
Când eram totul, și tu, univers,
Iar iubirea noastră scria propriul vers.
Erai atât de aproape, la un pas de suflet,
Îți simțeam căldura în fiecare răsuflet,
Ochii tăi îmi luminau întunericul greu,
Și credeam că nici timpul nu ne va rupe mereu.
Te iubeam cu o sete ce n-avea sfârșit,
Fiecare clipă lângă tine era un infinit,
Dar acum zâmbetele sunt doar amintiri,
Un ecou ce apasă pe vechi rătăciri.
Tu... unde ești? Cu cine zâmbești?
Pe cine strângi acum, cui îi promiți povești?
Eu rămân aici, în umbra trecutului meu,
Sufăr, dar nu știi, și poate nici nu-ți mai e greu.
Oare m-ai uitat? Oare ea ți-e destin?
Oare toate jurămintele au fost doar venin?
Tu, ce-mi erai tot, ce-mi erai iubire,
Acum ești un străin ce-mi lasă amărăciune.
Mi-e dor de noi, de râsul senin,
De zilele-n care iubirea era un festin,
Dar astăzi plâng, și fericirea-mi lipsește,
Tu ești departe, iar inima-mi tânjește.
Cât aș vrea să te întorci, să mă privești,
Să-mi spui că încă în taină mă iubești,
Dar poate sunt doar eu, visând în zadar,
Tu ai plecat, iar eu ard într-un jar.
Sufăr, iubesc, dar cui să mai spun?
Când drumul spre tine pare acum nebun.
Mi-e dor, și dorul acesta mă sfâșie încet,
Iar tu... poate nici măcar nu-ți amintești ce-am avut, complet.
Iluzie și euforie
Am căzut iarăși în visare, am căzut în adâncurile inimii tale, dulce cădere spre pierzanie
Și ti-am iubit toată ființa cu închinare, ca mai apoi să îngenunchez în fața proprii mele spânzurare
Te-am purtat pe sufletul cerului împovărat de gloria lacrimilor mele, ce au răsturnat întreg pământul spre disperare
Am vrut doar să te privești pe tine însuți in oglindă, ca drept răspuns al întrebării tale la care îmi este amarul meu ce-l port-n suflet, dar am pierit cu dorul meu de tine doar tremurând în speranța nemuririi
Dansul Stelelor: Ecou al Dragostei Eterne
În grădina dragostei noastre,
Oceanul inimii tale mă învăluie,
Stelele dansului nostru strălucesc,
Focul pasiunii ne arde, tandru și fierbinte
Cu aripile tandreței, ne îmbrățișăm,
În raiul din brațele tale mă pierd,
Pe calea stelelor, călătorim împreună,
Harfa iubirii ne însoțește, dulce și sublimă
Extazul ne învăluie în serenadele nopții,
În idila noastră, găsim liniștea și armonia, fulgii de iubire cad în jurul nostru
Pâinea dulce a împăcării ne hrănește inimile
Cu fascinație și înălțare, te privesc,
În melancolia dulce a clipei, te iubesc,
Înfrigurat de dorința de a fi alături de tine,
În lumea noastră, dragostea este eternă și divină