Iubirea
Semnificația iubirii pentru mine?
O sublimă operă de artă pură, nexplicabilă în cuvinte de a omenirii infinită înviorare.
O operă unicat, fără de o copie posibil existentă în lume căci e creată însăși de creator.
O muză ce ne inspiră cu înflorirea eternității, un paradis al inimilor artiste ce își tatueze pe suflet poezii compuse chiar de ei cu mare dor.
Cu dor s-o întâlnească și să îmbrățișeze speranța ei
În alții arde cu splendoare, dar în a mea inimă goală arde doar cu dor de " veșmintele ei "fâțarnice cu mimarea sa nerelistică.
Și știu că cu toți o așteptați, dar v-ati gândit vreodată că așteptați în zadar?
Căci iubirea nu se cerșește, nu se așteaptă, ea se trăiește.
Ea își face preznența singură de la sine la momentul potrivit.
De aceea să nu vă lăsați amăgiți căci când o forțați se va întruchipa doar într-o iluzie. Vrând iubirea cu orice preț, uităm că noi suntem de fapt prețul, iar dacă vreodată ai trăit" o iubire ipocrită" nu uita ca a fost doar o întâmplare, iar iubirea adevărată merită orice deceniu de așteptare.
Și mulți călători pe acestă lume ne vor iubi, dar nu toți vor rămâne, căci atunci când "iubirea vieții" noastre ne părăsește vine una eternă ce ne va defini, cu sfârșitul unei grații a rodului iubirii. Iar chipurile ne vor fii pictate pe pânza paradisului, pe arpiile iubirii.
Cu adevărat doar atunci vom fi binecuvântați și biruiți de iubire.
Poems in the same category
Am iubit o mască
Am iubit o mască... ce frumos mințea,
Un surâs de ceară, ochi fără durere,
Dar în nopți tăcute, când tăcea și ea,
Ascundeam sub pernă lacrimile mele.
Am iubit o mască... i-am făcut altar,
Aprinzând în gânduri lumânări de vis,
Însă ceara scursă, devenea coșmar,
Iar lumina noastră se scurgea-n abis.
Am iubit o mască... i-am jurat să fiu,
Umbra ei de noapte, pasul ei de gheață,
Chiar de-aveam sub pleoape cerul cel pustiu,
Răsăream nostalgic ca o dimineață.
Am iubit o mască... o iubesc și-acum,
Am lăsat în spate tot ce n-am aflat,
Amăgiri și lacrimi, le-am făcut parfum,
Și-am iubit orbește, până m-am uscat.
Am iubit o mască... și-i vorbeam mereu,
Ca și cum din taină mi-ar fi fost făcută,
O credeam icoana sufletului meu,
Și-o slăvea întruna inima-mi cernută.
Am iubit o mască... poate n-a fost ea,
Poate-am plămădit-o din nevoi ascunse,
Chiar iubirea-n sine, poartă masca sa,
Ca o primăvară fără flori și frunze.
Doi golâmbi
doi golâmbi
dinspre-asfințit se-ndreaptă,
lăsându-se purtați de soartă
doi golîmbi
privesc ningăul cum trece,
dar în Decembrie abia începe timpul rece
doi golîmbi
oare-s pregătiți să-nvingă al lor drum
fără să se facă scrum?
doi golîmbi
așteaptă să vină iar Cuptor,
visând că vremea-i va lăsa să-și facă un foișor
doi golîmbi
stau de vorbă ore în șir
pe-o cruce într-un cimitir
doi golîmbi
se uită unul la altul,
senin mai e albastrul!
doi golîmbi
caută să se mai încălzească,
prin alte părți să se odihnească
doi golîmbi
poate au intrat cândva și-n casa ta
și ai crezut că-s altceva
doi golîmbi
au făcut din beznă dimineață
și au preschimbat iedera-n ineață
doi golîmbi,
îndrăgostiți pe-o bancă-n frig afară,
înfruntă anotimpurile care zboară
doi golîmbi
ar rămâne în aer pentru o eternitate,
căci acolo grijile dispar toate
doi golîmbi
caută a vieții norocoasă stea,
n-au idee că s-au născut deja sub ea
doi golâmbi
se amăgesc că-i ușor să trăiască departe,
așa că au omorât universul care-i desparte
doi golâmbi
se prefac că-s rezistenți la durere
când ei sunt ca-n intoxicația cronică cu metale grele
doi golâmbi
se întreba dacă mai e mult
până-n ziua în care în viață nu va mai fi crunt
doi golâmbi
au dat foc alegoriei reci ce i-a adus împreună
și au înălțat un lampion ce le-a ținut loc de lună
doi golâmbi
se cutremură de lugubrul de după moarte
și nici nu și-au pictat portretul de noapte
doi golâmbi
cânta către răsărit
cu versuri ce demult s-au rătăcit
doi golâmbi,
că-s naivi imunologic au înțeles deja,
tot ce-ar vrea e sa tolereze liniștea cumva
doi golâmbi
trăiesc sub cerul liber cu un fluturatic sentiment,
dar Epicleza tot sfânta rămâne în orice moment
doi golâmbi
sunt de nedespărțit
și, totuși, încă nu s-au întâlnit
.Melancolie
Dacă aș putea redenumi toamna …
o melancolie
n-ar mai fi toamnă pentru tine, așa-i?
Ah … n-aș putea să-ți răpesc așa ceva.
Și pe urmă, pentru mine ar fi
plină de spini,
Aș sângera de tine ușor…
prin fiecare frunză căzută,
și aș muri mereu și mereu …
cu fiecare dor,
de tine.
(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7 - Toate drepturile rezervate)
Ultimul dans
Încă te simt în palmele mele,
Umbra ta arde pe piele,
Încă mai știu cum se dansează
În doi – și-apoi unul se pierde.
Ultimul dans n-a avut muzică,
Doar pași pe podele reci,
N-ai spus nimic, n-am întrebat,
Am știut că era pentru veci.
Acum îți dansez amintirea,
Prin gânduri ce curg în tăcere,
Tu ai plecat, dar ritmul rămâne
Să bată-ntr-un gol ce nu piere
Iubirea mea de o data
Țin minte ca
Anul trecut prin noiembrie
Staeam si ma gândeam
La o iubire negasita
Tin minte urâțenia pe
Chipul lui,
Ingamfarea si fitosenia lui.
Dar acum regret vorbele spuse
Caci iubirea negasita
A fost chiar el
(Iubirea mea de o data,de Pavel Eminescu)
Un vis...neîmplinit!
Privește draga mea spre cer
Să vezi ce tristă este luna,
Ne simte că suntem străini
Și cred că știe unde-i vina
Pe-alei, pe seară ne plimbăm,
Și strâns ne ținem noi de mână,
Încrezător îți spun că mi-aș dori
Pe viitor să-mi fii a mea stăpână
Dar nu primesc niciun răspuns
Și parcă nu auzi ce îmi doresc,
Ești lângă mine, dar nu cu mine
Și simt că în zadar eu îți vorbesc
Ne știm de când eram copii
În satul nostru de sub deal,
Și mă vedeam iubit să-ți fiu
Dar cred c-am fost luat de val
Ai acceptat să stăm de vorbă
După a noastră tristă despărțire,
Eu tot sperând poate voi fi iertat
Și pași în doi s-avem spre fericire
Imensa-fost a mea dezamăgire
Când verde-n față mi-a zis c-are iubit,
Că m-a iertat, dar niciodată n-o să uite
Că visul de iubire...rămàne...neîmplinit!
Am iubit o mască
Am iubit o mască... ce frumos mințea,
Un surâs de ceară, ochi fără durere,
Dar în nopți tăcute, când tăcea și ea,
Ascundeam sub pernă lacrimile mele.
Am iubit o mască... i-am făcut altar,
Aprinzând în gânduri lumânări de vis,
Însă ceara scursă, devenea coșmar,
Iar lumina noastră se scurgea-n abis.
Am iubit o mască... i-am jurat să fiu,
Umbra ei de noapte, pasul ei de gheață,
Chiar de-aveam sub pleoape cerul cel pustiu,
Răsăream nostalgic ca o dimineață.
Am iubit o mască... o iubesc și-acum,
Am lăsat în spate tot ce n-am aflat,
Amăgiri și lacrimi, le-am făcut parfum,
Și-am iubit orbește, până m-am uscat.
Am iubit o mască... și-i vorbeam mereu,
Ca și cum din taină mi-ar fi fost făcută,
O credeam icoana sufletului meu,
Și-o slăvea întruna inima-mi cernută.
Am iubit o mască... poate n-a fost ea,
Poate-am plămădit-o din nevoi ascunse,
Chiar iubirea-n sine, poartă masca sa,
Ca o primăvară fără flori și frunze.
Doi golâmbi
doi golâmbi
dinspre-asfințit se-ndreaptă,
lăsându-se purtați de soartă
doi golîmbi
privesc ningăul cum trece,
dar în Decembrie abia începe timpul rece
doi golîmbi
oare-s pregătiți să-nvingă al lor drum
fără să se facă scrum?
doi golîmbi
așteaptă să vină iar Cuptor,
visând că vremea-i va lăsa să-și facă un foișor
doi golîmbi
stau de vorbă ore în șir
pe-o cruce într-un cimitir
doi golîmbi
se uită unul la altul,
senin mai e albastrul!
doi golîmbi
caută să se mai încălzească,
prin alte părți să se odihnească
doi golîmbi
poate au intrat cândva și-n casa ta
și ai crezut că-s altceva
doi golîmbi
au făcut din beznă dimineață
și au preschimbat iedera-n ineață
doi golîmbi,
îndrăgostiți pe-o bancă-n frig afară,
înfruntă anotimpurile care zboară
doi golîmbi
ar rămâne în aer pentru o eternitate,
căci acolo grijile dispar toate
doi golîmbi
caută a vieții norocoasă stea,
n-au idee că s-au născut deja sub ea
doi golâmbi
se amăgesc că-i ușor să trăiască departe,
așa că au omorât universul care-i desparte
doi golâmbi
se prefac că-s rezistenți la durere
când ei sunt ca-n intoxicația cronică cu metale grele
doi golâmbi
se întreba dacă mai e mult
până-n ziua în care în viață nu va mai fi crunt
doi golâmbi
au dat foc alegoriei reci ce i-a adus împreună
și au înălțat un lampion ce le-a ținut loc de lună
doi golâmbi
se cutremură de lugubrul de după moarte
și nici nu și-au pictat portretul de noapte
doi golâmbi
cânta către răsărit
cu versuri ce demult s-au rătăcit
doi golâmbi,
că-s naivi imunologic au înțeles deja,
tot ce-ar vrea e sa tolereze liniștea cumva
doi golâmbi
trăiesc sub cerul liber cu un fluturatic sentiment,
dar Epicleza tot sfânta rămâne în orice moment
doi golâmbi
sunt de nedespărțit
și, totuși, încă nu s-au întâlnit
.Melancolie
Dacă aș putea redenumi toamna …
o melancolie
n-ar mai fi toamnă pentru tine, așa-i?
Ah … n-aș putea să-ți răpesc așa ceva.
Și pe urmă, pentru mine ar fi
plină de spini,
Aș sângera de tine ușor…
prin fiecare frunză căzută,
și aș muri mereu și mereu …
cu fiecare dor,
de tine.
(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7 - Toate drepturile rezervate)
Ultimul dans
Încă te simt în palmele mele,
Umbra ta arde pe piele,
Încă mai știu cum se dansează
În doi – și-apoi unul se pierde.
Ultimul dans n-a avut muzică,
Doar pași pe podele reci,
N-ai spus nimic, n-am întrebat,
Am știut că era pentru veci.
Acum îți dansez amintirea,
Prin gânduri ce curg în tăcere,
Tu ai plecat, dar ritmul rămâne
Să bată-ntr-un gol ce nu piere
Iubirea mea de o data
Țin minte ca
Anul trecut prin noiembrie
Staeam si ma gândeam
La o iubire negasita
Tin minte urâțenia pe
Chipul lui,
Ingamfarea si fitosenia lui.
Dar acum regret vorbele spuse
Caci iubirea negasita
A fost chiar el
(Iubirea mea de o data,de Pavel Eminescu)
Un vis...neîmplinit!
Privește draga mea spre cer
Să vezi ce tristă este luna,
Ne simte că suntem străini
Și cred că știe unde-i vina
Pe-alei, pe seară ne plimbăm,
Și strâns ne ținem noi de mână,
Încrezător îți spun că mi-aș dori
Pe viitor să-mi fii a mea stăpână
Dar nu primesc niciun răspuns
Și parcă nu auzi ce îmi doresc,
Ești lângă mine, dar nu cu mine
Și simt că în zadar eu îți vorbesc
Ne știm de când eram copii
În satul nostru de sub deal,
Și mă vedeam iubit să-ți fiu
Dar cred c-am fost luat de val
Ai acceptat să stăm de vorbă
După a noastră tristă despărțire,
Eu tot sperând poate voi fi iertat
Și pași în doi s-avem spre fericire
Imensa-fost a mea dezamăgire
Când verde-n față mi-a zis c-are iubit,
Că m-a iertat, dar niciodată n-o să uite
Că visul de iubire...rămàne...neîmplinit!
Other poems by the author
Dacă aș fi moartă, m-ar iubi?
Dacă aș fi moartă, m-ar iubi?”
Ce să mai fac, să te fac să simți?
Să îți dau tot ce am, să mă dau uitării,
Să mă pierd în tăcere, să renunț la mine?
Dar mă întrept mereu: mă vei iubi cu adevărat?
Dacă aș fi moartă, m-ar iubi?
Ar rămâne dorul tău, sau timpul mă va șterge?
Căci acum, în viață, mă simt adesea singură,
Și nu știu dacă inima ta mă ține sau mă lasă.
Aș da orice ca iubirea să nu fie o iluzie,
Să nu fiu doar un moment trecut, uitat,
Dar dacă n-aș fi, m-ar iubi mai mult?
Ar regreta când totul s-ar stinge și-ar pleca?
Dacă aș fi moartă, m-ar iubi?
Sau doar atunci ar înțelege ce am fost?
Cum să îți cer să mă iubești acum,
Când, poate, nu mă vezi cu adevărat?
Și totuși, în adâncul meu, sper că da,
Că iubirea nu se măsoară în viață sau moarte,
Ci în acele clipe când inima bate,
Chiar și atunci când nu mai sunt.
Frumusețe visată
Aș vrea să fiu și eu frumoasă,
Cu chipul lumii îmbrățișat,
Dar nu sunt decât o umbră josă,
Un vis neîmplinit și prăfuit, uitat.
Mă privesc în oglindă și tremur,
Căci fața mea nu poartă nici un zâmbet,
Doar ochii goi, plini de umbră,
Și-n inimă doar doruri, un eșec.
Aș vrea să fiu ca ele, râzând,
Cu pielea strălucind ca un cristal,
Dar eu sunt doar o lacrimă plângând,
O umbră pierdută, un simplu fatal.
Mă văd frumoasă în vise, dar nu în lume,
În realitate sunt doar un chip fără culoare,
Mă înăbușă tăcerea, mă risipesc în lume,
Și nu găsesc în mine vreo rază de soare.
Căci frumusețea nu va veni,
Chiar dacă aș plânge un veac întreg,
Rămân doar eu, și nimeni nu mă va iubi,
Cu sufletul frânt și fără vreun legământ.
Aș vrea să fiu și eu frumoasă,
Dar chipul meu s-a pierdut în ceață,
Iar tot ce îmi rămâne e doar o glumă proastă,
Un vis de frumusețe, acum o rază ce se sparge în noapte.
Și în final, când nimic nu mai contează,
Căci am pierdut și ultima speranță,
Mă las purtată de vântul ce mă vrea,
O umbră fără formă, uitată în tăcere, fără viață.
Parfumul unei străine
Și mă-n întrebă pentru a mia oară, cu tot același proaste ironii ale lui, unde mi s-a pierdut parfumul
Întrebarea răsună din nou și se năpustește asupra inimii mele prăfuite și a vechilor ei meleaguri
Poate pentrucă eu nu-i sunt aleasa și cea cu care dansează e doar umbra străinei ce și-a pierdut parfumul nemaifiindu-i permis în meleagul în care obișnuia să cutreere, în cămara sufletului a prea iubitului său
Când a realizat și a lui suflet plin de culori răspunsul la întrebările lui, a început a amuțit în tăcere, nevrând să renunțe la egoul său pentru că știa și el ca ea a fost singura care i-a inundat sufletul cu miresmele verii
A făcut sacrificiul cel mai nobil, s-a stins și acum e cu sufletul vejtejit doar ca să-i aprindă-n abis nopții scânteie cu prețul de a rămâne nefericită pentru tot restul vieții, iar el să lumineze în splendoare culorii ce i-a stors-o din sufletul ei plin de viață fără nicio remușcare
Căci pentru el ea e doar o străină, iar pentru ea el este totul: visul ei, speranța ei, durerea și iubirea ei neîmplinită, lumina ce nu se va stinge niciodată în inima ei, chiar dacă pentru el, ea va rămâne veșnic un chip uitat în negura timpului
Fără Rost
De ce să scriu? Cuvintele-s o glumă,
Pe foi de lacrimi, lupta mea se-ndruma.
Un chin ce-n flăcări s-a născut, tăcut,
Și arde-n mine ca un soare mut.
Strigătul meu? E doar un ecou,
Într-un pustiu ce nu va fi al meu.
Nimeni nu aude, nimeni nu vrea,
Să simtă prăpădul ce-mi sfarmă ființa mea.
Ce rost mai are să-mi torn sufletul?
Să-l fac pocal pentru veninul hulii?
Cuvintele-s arme, dar cui să le dau,
Când lumea adoarme, surdă-n al meu hau?
Rima mea, o capcană, un joc de-oglinzi,
Se sparge pe buze ca ploaia-n cenzuri.
Metaforele mele sunt morminte tăcute,
Pentru dorințe ce-n noapte se pierd neștiute.
Nicio mână nu vine să prindă durerea,
Niciun ochi să-și vadă-n suspin mizeria.
Sunt un geniu pierdut într-o lume banală,
Un steag fluturând pe o insulă goală.
Și oricum, ce contează? Nimic nu sfârșește.
Lupta se repetă, timpul se topește.
Mă zvârcolesc în acest cerc blestemat,
Dar rostul de-a scrie e de mult îngropat.
Sunt doar un dansator în flăcări de gheață,
Un zeu prăbușit, pierdut în viață.
Aș arde tot cerul, dar ce-ar schimba?
Când lumea de jos nici n-ar clipi, cumva.
Așa că las penița să ruginească,
Și las foaia albă, uitată, să pască.
Pentru că oricum, la capătul drumului,
Nu-i nimeni să-nțeleagă suspinul genunii.
Iubire strivită sub umbra minciunii
Tu, cel ce mi-ai stârnit iubirea-n piept,
Ce-ai ars ca un foc ce părea înțelept,
Mi-ai promis cerul, stelele, raiul divin,
Dar tot ce-ai dorit a fost trupul străin.
M-ai făcut să cred în povești nemuritoare,
Că noi suntem altfel, că dragostea doare,
Dar nu-i așa, nu dragostea rănește,
Ci omul ce minte, ce doar te folosește.
Cuvintele tale erau mângâieri,
Dar mâinile tale căutau doar plăceri.
Privirea-ți părea adâncă, curată,
Dar ochii tăi mă priveau ca pe-o pradă furată.
Eu te iubeam, cu tot ce eram,
Și-n brațele tale credeam că rămân.
Dar tu ai plecat, cu inima mea zdrobită,
Lăsând în urma ta o iubire rănită.
Acum mă întreb, ce-ai simțit, de fapt?
A fost ceva real, sau doar un păcat?
Eu ți-am dat suflet, tu mi-ai luat doar trup,
Și-ai plecat râzând, lăsându-mă sub lup.
Dar știi ce? Nu-ți voi mai plânge trădarea,
Voi lăsa timpul să-mi vindece zarea,
Căci dragostea mea a fost adevărată,
Iar tu doar un actor, cu o mască stricată.
Azi nu te mai vreau, nici nu te mai chem,
Mi-ai arătat ce-nseamnă un suflet de lemn.
Și poate cândva, vei înțelege târziu,
Că ai pierdut o iubire ce n-ai să mai știi.
Nu vreau să fie ea
Nu vreau să fie „ea” în viața ta,
Să-ți umple golul ce-am fost cândva.
Să-ți dea ce n-am putut, ce n-ai cerut,
Nu vreau să mă-mpart cu trecutul pierdut.
Să o ții de mână, să-i spui ce-mi spuneai,
Să-i dai nopțile lungi ce odată mi le dădeai.
Eu știu, am plecat, dar inima încă se zbate,
Nu vreau să fiu înlocuită, nu vreau s-o ai aproape.
Și ce doare mai tare, ce frica-mi răsfață,
E că, într-o zi, în altă viață,
Voi privi în ochii celui ce-mi va fi soț,
Și-n el te voi vedea, te voi simți.
Nu vreau ca iubirea să fie o umbră,
Un ecou al trecutului, o rană adâncă.
Dar cum să mă vindec, când gândul mă doare,
Că „ea” îți șterge ce eu nu pot repara?
Viitorul meu, te rog, fii curat,
Fii lumină nouă, nu urme de păcat.
Să nu-l văd pe el în ochii tăi,
Să fii doar tu, iubirea de după ploi.
Și totuși, un gând mă sfâșie mereu:
De ce „ea” în locul meu?
Dacă aș fi moartă, m-ar iubi?
Dacă aș fi moartă, m-ar iubi?”
Ce să mai fac, să te fac să simți?
Să îți dau tot ce am, să mă dau uitării,
Să mă pierd în tăcere, să renunț la mine?
Dar mă întrept mereu: mă vei iubi cu adevărat?
Dacă aș fi moartă, m-ar iubi?
Ar rămâne dorul tău, sau timpul mă va șterge?
Căci acum, în viață, mă simt adesea singură,
Și nu știu dacă inima ta mă ține sau mă lasă.
Aș da orice ca iubirea să nu fie o iluzie,
Să nu fiu doar un moment trecut, uitat,
Dar dacă n-aș fi, m-ar iubi mai mult?
Ar regreta când totul s-ar stinge și-ar pleca?
Dacă aș fi moartă, m-ar iubi?
Sau doar atunci ar înțelege ce am fost?
Cum să îți cer să mă iubești acum,
Când, poate, nu mă vezi cu adevărat?
Și totuși, în adâncul meu, sper că da,
Că iubirea nu se măsoară în viață sau moarte,
Ci în acele clipe când inima bate,
Chiar și atunci când nu mai sunt.
Frumusețe visată
Aș vrea să fiu și eu frumoasă,
Cu chipul lumii îmbrățișat,
Dar nu sunt decât o umbră josă,
Un vis neîmplinit și prăfuit, uitat.
Mă privesc în oglindă și tremur,
Căci fața mea nu poartă nici un zâmbet,
Doar ochii goi, plini de umbră,
Și-n inimă doar doruri, un eșec.
Aș vrea să fiu ca ele, râzând,
Cu pielea strălucind ca un cristal,
Dar eu sunt doar o lacrimă plângând,
O umbră pierdută, un simplu fatal.
Mă văd frumoasă în vise, dar nu în lume,
În realitate sunt doar un chip fără culoare,
Mă înăbușă tăcerea, mă risipesc în lume,
Și nu găsesc în mine vreo rază de soare.
Căci frumusețea nu va veni,
Chiar dacă aș plânge un veac întreg,
Rămân doar eu, și nimeni nu mă va iubi,
Cu sufletul frânt și fără vreun legământ.
Aș vrea să fiu și eu frumoasă,
Dar chipul meu s-a pierdut în ceață,
Iar tot ce îmi rămâne e doar o glumă proastă,
Un vis de frumusețe, acum o rază ce se sparge în noapte.
Și în final, când nimic nu mai contează,
Căci am pierdut și ultima speranță,
Mă las purtată de vântul ce mă vrea,
O umbră fără formă, uitată în tăcere, fără viață.
Parfumul unei străine
Și mă-n întrebă pentru a mia oară, cu tot același proaste ironii ale lui, unde mi s-a pierdut parfumul
Întrebarea răsună din nou și se năpustește asupra inimii mele prăfuite și a vechilor ei meleaguri
Poate pentrucă eu nu-i sunt aleasa și cea cu care dansează e doar umbra străinei ce și-a pierdut parfumul nemaifiindu-i permis în meleagul în care obișnuia să cutreere, în cămara sufletului a prea iubitului său
Când a realizat și a lui suflet plin de culori răspunsul la întrebările lui, a început a amuțit în tăcere, nevrând să renunțe la egoul său pentru că știa și el ca ea a fost singura care i-a inundat sufletul cu miresmele verii
A făcut sacrificiul cel mai nobil, s-a stins și acum e cu sufletul vejtejit doar ca să-i aprindă-n abis nopții scânteie cu prețul de a rămâne nefericită pentru tot restul vieții, iar el să lumineze în splendoare culorii ce i-a stors-o din sufletul ei plin de viață fără nicio remușcare
Căci pentru el ea e doar o străină, iar pentru ea el este totul: visul ei, speranța ei, durerea și iubirea ei neîmplinită, lumina ce nu se va stinge niciodată în inima ei, chiar dacă pentru el, ea va rămâne veșnic un chip uitat în negura timpului
Fără Rost
De ce să scriu? Cuvintele-s o glumă,
Pe foi de lacrimi, lupta mea se-ndruma.
Un chin ce-n flăcări s-a născut, tăcut,
Și arde-n mine ca un soare mut.
Strigătul meu? E doar un ecou,
Într-un pustiu ce nu va fi al meu.
Nimeni nu aude, nimeni nu vrea,
Să simtă prăpădul ce-mi sfarmă ființa mea.
Ce rost mai are să-mi torn sufletul?
Să-l fac pocal pentru veninul hulii?
Cuvintele-s arme, dar cui să le dau,
Când lumea adoarme, surdă-n al meu hau?
Rima mea, o capcană, un joc de-oglinzi,
Se sparge pe buze ca ploaia-n cenzuri.
Metaforele mele sunt morminte tăcute,
Pentru dorințe ce-n noapte se pierd neștiute.
Nicio mână nu vine să prindă durerea,
Niciun ochi să-și vadă-n suspin mizeria.
Sunt un geniu pierdut într-o lume banală,
Un steag fluturând pe o insulă goală.
Și oricum, ce contează? Nimic nu sfârșește.
Lupta se repetă, timpul se topește.
Mă zvârcolesc în acest cerc blestemat,
Dar rostul de-a scrie e de mult îngropat.
Sunt doar un dansator în flăcări de gheață,
Un zeu prăbușit, pierdut în viață.
Aș arde tot cerul, dar ce-ar schimba?
Când lumea de jos nici n-ar clipi, cumva.
Așa că las penița să ruginească,
Și las foaia albă, uitată, să pască.
Pentru că oricum, la capătul drumului,
Nu-i nimeni să-nțeleagă suspinul genunii.
Iubire strivită sub umbra minciunii
Tu, cel ce mi-ai stârnit iubirea-n piept,
Ce-ai ars ca un foc ce părea înțelept,
Mi-ai promis cerul, stelele, raiul divin,
Dar tot ce-ai dorit a fost trupul străin.
M-ai făcut să cred în povești nemuritoare,
Că noi suntem altfel, că dragostea doare,
Dar nu-i așa, nu dragostea rănește,
Ci omul ce minte, ce doar te folosește.
Cuvintele tale erau mângâieri,
Dar mâinile tale căutau doar plăceri.
Privirea-ți părea adâncă, curată,
Dar ochii tăi mă priveau ca pe-o pradă furată.
Eu te iubeam, cu tot ce eram,
Și-n brațele tale credeam că rămân.
Dar tu ai plecat, cu inima mea zdrobită,
Lăsând în urma ta o iubire rănită.
Acum mă întreb, ce-ai simțit, de fapt?
A fost ceva real, sau doar un păcat?
Eu ți-am dat suflet, tu mi-ai luat doar trup,
Și-ai plecat râzând, lăsându-mă sub lup.
Dar știi ce? Nu-ți voi mai plânge trădarea,
Voi lăsa timpul să-mi vindece zarea,
Căci dragostea mea a fost adevărată,
Iar tu doar un actor, cu o mască stricată.
Azi nu te mai vreau, nici nu te mai chem,
Mi-ai arătat ce-nseamnă un suflet de lemn.
Și poate cândva, vei înțelege târziu,
Că ai pierdut o iubire ce n-ai să mai știi.
Nu vreau să fie ea
Nu vreau să fie „ea” în viața ta,
Să-ți umple golul ce-am fost cândva.
Să-ți dea ce n-am putut, ce n-ai cerut,
Nu vreau să mă-mpart cu trecutul pierdut.
Să o ții de mână, să-i spui ce-mi spuneai,
Să-i dai nopțile lungi ce odată mi le dădeai.
Eu știu, am plecat, dar inima încă se zbate,
Nu vreau să fiu înlocuită, nu vreau s-o ai aproape.
Și ce doare mai tare, ce frica-mi răsfață,
E că, într-o zi, în altă viață,
Voi privi în ochii celui ce-mi va fi soț,
Și-n el te voi vedea, te voi simți.
Nu vreau ca iubirea să fie o umbră,
Un ecou al trecutului, o rană adâncă.
Dar cum să mă vindec, când gândul mă doare,
Că „ea” îți șterge ce eu nu pot repara?
Viitorul meu, te rog, fii curat,
Fii lumină nouă, nu urme de păcat.
Să nu-l văd pe el în ochii tăi,
Să fii doar tu, iubirea de după ploi.
Și totuși, un gând mă sfâșie mereu:
De ce „ea” în locul meu?