Am iubit o mască
Am iubit o mască... ce frumos mințea,
Un surâs de ceară, ochi fără durere,
Dar în nopți tăcute, când tăcea și ea,
Ascundeam sub pernă lacrimile mele.
Am iubit o mască... i-am făcut altar,
Aprinzând în gânduri lumânări de vis,
Însă ceara scursă, devenea coșmar,
Iar lumina noastră se scurgea-n abis.
Am iubit o mască... i-am jurat să fiu,
Umbra ei de noapte, pasul ei de gheață,
Chiar de-aveam sub pleoape cerul cel pustiu,
Răsăream nostalgic ca o dimineață.
Am iubit o mască... o iubesc și-acum,
Am lăsat în spate tot ce n-am aflat,
Amăgiri și lacrimi, le-am făcut parfum,
Și-am iubit orbește, până m-am uscat.
Am iubit o mască... și-i vorbeam mereu,
Ca și cum din taină mi-ar fi fost făcută,
O credeam icoana sufletului meu,
Și-o slăvea întruna inima-mi cernută.
Am iubit o mască... poate n-a fost ea,
Poate-am plămădit-o din nevoi ascunse,
Chiar iubirea-n sine, poartă masca sa,
Ca o primăvară fără flori și frunze.
Category: Love poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 18 апреля
Added in favorites: 1
Views: 47
Poems in the same category
A Dobrovățului mireasmă
Ohh prea frumoasa mea iubită,
Blajină și delicată ca o căprioară,
Nu tu ești a Dobrovățului mireasmă
Ce mă cuprinde dar și mă-npresoară,
În prizonieru-ți pe vecie să mă facă?
Neputincios în fața unei aprige iubiri ce nici în cele mai frumoase vise,
Nu mi-ar fi fost trimisă mie,
M-am întrebat mereu...
De ce ?
Doar dacă Cerul cu-ale sale vajnice puteri
Nu mi-ar zâmbi
Cum pare-mi-se că o face astăzi după atâtea seci blesteme...
Dar de la cine sau de ce?
Ce mai contează și ce-mi pasă mie....
Când stau în brațele iubitei mele,
Cuprins de-aceiași dulce mireasmă fie ea și timpurie!
(Horia Stănicel-Vasilica Dragostea mea 26 decembrie 2024)
Suferință
Pe scaun doar cămașa lui
Luminează locul întunecat
Emițând în aer
Un parfum de liliac.
Un ochi căprui si unul albastru
Ce odată ma priveau
Ma făceau sa tremur toată
Si-n brațe-i alunecat
Dansam un vals
Ce părea nesfârșit
Cine putea sa ne avertizeze
De al sorții plan iscusit?
S-a dus iubirea mea
Și cu ea s-a dus și timpul
Frunzele au căzut toate
Prevestind anotimpul.
Adio,dragostea mea!
Eu aici,pe Pământ
Îți voi cânta seara de seara
Adormind plângând.
Și asa destinul ne-a despărțit
Ne-a lăsat singuri pe lume
Tu ești steaua de pe cer
Eu sunt fata fără nume!
Ochii ce nu-i poți uita
Ochii ce nu-i poți uita
Pe dinăuntru te va ataca
Se strecoară fără milă
Și sufletul ți-l înțeapă precum o albină.
Sunt ochii de care te-ai îndrăgostit
Pe care cândva sincer i-ai iubit
Iar astăzi ca răsplată ai primit
Un vis, un suflet neînplinit.
Aceeași ochi în vis se arată
Nopțile albe ți le face
Iar tu trist și supărat
Pe străzi întunecate ai plecat.
În speranța că de ei vei uita
Departe de tine voi pleca
Dar nu-i ușor îți spun acum
Ca acești ochi sunt cu tine în continuare pe drum.
Sufletul ți-e un drum cu pietre
Greu de mers...
Greu de înțeles...
Dar într-o zi vei fi tu iarăși.
Vei fi acel om de altădată
Plin de umor și speranță
Iar în oglindă te privești
Și de acei ochi în veci nu-ți mai amintești.
Mai împlinit ca niciodată
Vei fi de-acum încolo
Atat de mult schimbat vei fi
Și o altă fată vei întâlni .
O poveste de dragoste
Frumoasă veți trăi
Multe visuri ți se va împlini
Iar alături de frumoasa poveste
De ochii din trecut nu-ți vei mai aminti.
Iubește tot ce e frumos
Trăiește așa cum vrei
Și fă-ți viața o bucurie
Alături de a ta actuală soție.
Autor : Pricope Marian 17.07.2022
Aduceri aminte
E mult de-atunci dar încă-ţi ştiu
adresa
Și-mi amintesc si numărul de
interfon
Strada şi blocul și piesa de la
televizor.
Nu iti plăcea deloc să bei tărie
Vinul născut din tine iti era preferat
Azi erai cald ..mâine rece, echilibrat
Si "baby" îmi spuneai tu mie,
Îţi plăceau serile cu lună plină
Odať o poză cu luna mi-ai trimis
Parfumul tu mi l-ai ghicit din prima
Când cu-n sărut tu m-ai surprins.
Găteai fantastic si îmi spuneai glume
Şi ne-auzeam cu drag în fiecare zi
Eram "clientul premium"..ce mândrie!
Azi scriu poeme de dorul vinului promis...
Dilemă
Oare tricoul ce mereu l-am purtat sau l-am aruncat uneori pe pat,
Nu-ți povestește de mine și cum îi e dor de zilele senine ?
Oare pătura ce m-a învelit, în care eu fericită am adormit,
Nu ți-a trezit niciodată fiori și nu te-a întrebat de-ai mei umeri goi ?
Poate aș fi rugat uneori perna sa îți trimită un coșmar
Și să-ți trezescă sufletul o secundă măcar
Aș fi rugat și cana sa își facă de cap și să răstoarne tot pe locul unde-am stat!
Dar e târziu acum și nici măcar ea nimic din tot ce e nu poate schimba
Căci niciun act nu mai are rost când tu atât de rece privirea ți-ai întors…
În lumina lunii
În ploaie cugetez răbdător,
Lângă râul curgător,
Căutând în singurătate
Dulcea mea jumătate.
Foșnetul liniștit al frunzelor,
Aduce taina cuvintelor.
În timp ce al stelelor splendoare,
Purtându-mi sentimente arzătoare.
În lumina lunii,
Priviri profunde,
Doar sărutul să-i dea glas
Vocii sale blânde.
În ploaie să navigăm grațios,
Ținându-ne strâns de mâini,
Privind-o atent pe ea
Și zâmbetul său frumos.
Să alergăm stingheri în căutare,
Bucurându-ne de fiecare sărutare.
De ploaie să ne-adăpostim,
În iubire să plutim,
Iar când noi ne liniștim,
Secrete să ne șoptim.
Sufletele noastre se împletesc,
Un cuplu cu adevărat ceresc!
Dar tot singur hoinăresc
Și în minte mâhnesc.
Plouă și-n singurătate-mi,
Eu și mine însumi,
Stau și pătimesc,
Pe ea s-o întâlnesc.
În plină lună,
Noapte bună!
A Dobrovățului mireasmă
Ohh prea frumoasa mea iubită,
Blajină și delicată ca o căprioară,
Nu tu ești a Dobrovățului mireasmă
Ce mă cuprinde dar și mă-npresoară,
În prizonieru-ți pe vecie să mă facă?
Neputincios în fața unei aprige iubiri ce nici în cele mai frumoase vise,
Nu mi-ar fi fost trimisă mie,
M-am întrebat mereu...
De ce ?
Doar dacă Cerul cu-ale sale vajnice puteri
Nu mi-ar zâmbi
Cum pare-mi-se că o face astăzi după atâtea seci blesteme...
Dar de la cine sau de ce?
Ce mai contează și ce-mi pasă mie....
Când stau în brațele iubitei mele,
Cuprins de-aceiași dulce mireasmă fie ea și timpurie!
(Horia Stănicel-Vasilica Dragostea mea 26 decembrie 2024)
Suferință
Pe scaun doar cămașa lui
Luminează locul întunecat
Emițând în aer
Un parfum de liliac.
Un ochi căprui si unul albastru
Ce odată ma priveau
Ma făceau sa tremur toată
Si-n brațe-i alunecat
Dansam un vals
Ce părea nesfârșit
Cine putea sa ne avertizeze
De al sorții plan iscusit?
S-a dus iubirea mea
Și cu ea s-a dus și timpul
Frunzele au căzut toate
Prevestind anotimpul.
Adio,dragostea mea!
Eu aici,pe Pământ
Îți voi cânta seara de seara
Adormind plângând.
Și asa destinul ne-a despărțit
Ne-a lăsat singuri pe lume
Tu ești steaua de pe cer
Eu sunt fata fără nume!
Ochii ce nu-i poți uita
Ochii ce nu-i poți uita
Pe dinăuntru te va ataca
Se strecoară fără milă
Și sufletul ți-l înțeapă precum o albină.
Sunt ochii de care te-ai îndrăgostit
Pe care cândva sincer i-ai iubit
Iar astăzi ca răsplată ai primit
Un vis, un suflet neînplinit.
Aceeași ochi în vis se arată
Nopțile albe ți le face
Iar tu trist și supărat
Pe străzi întunecate ai plecat.
În speranța că de ei vei uita
Departe de tine voi pleca
Dar nu-i ușor îți spun acum
Ca acești ochi sunt cu tine în continuare pe drum.
Sufletul ți-e un drum cu pietre
Greu de mers...
Greu de înțeles...
Dar într-o zi vei fi tu iarăși.
Vei fi acel om de altădată
Plin de umor și speranță
Iar în oglindă te privești
Și de acei ochi în veci nu-ți mai amintești.
Mai împlinit ca niciodată
Vei fi de-acum încolo
Atat de mult schimbat vei fi
Și o altă fată vei întâlni .
O poveste de dragoste
Frumoasă veți trăi
Multe visuri ți se va împlini
Iar alături de frumoasa poveste
De ochii din trecut nu-ți vei mai aminti.
Iubește tot ce e frumos
Trăiește așa cum vrei
Și fă-ți viața o bucurie
Alături de a ta actuală soție.
Autor : Pricope Marian 17.07.2022
Aduceri aminte
E mult de-atunci dar încă-ţi ştiu
adresa
Și-mi amintesc si numărul de
interfon
Strada şi blocul și piesa de la
televizor.
Nu iti plăcea deloc să bei tărie
Vinul născut din tine iti era preferat
Azi erai cald ..mâine rece, echilibrat
Si "baby" îmi spuneai tu mie,
Îţi plăceau serile cu lună plină
Odať o poză cu luna mi-ai trimis
Parfumul tu mi l-ai ghicit din prima
Când cu-n sărut tu m-ai surprins.
Găteai fantastic si îmi spuneai glume
Şi ne-auzeam cu drag în fiecare zi
Eram "clientul premium"..ce mândrie!
Azi scriu poeme de dorul vinului promis...
Dilemă
Oare tricoul ce mereu l-am purtat sau l-am aruncat uneori pe pat,
Nu-ți povestește de mine și cum îi e dor de zilele senine ?
Oare pătura ce m-a învelit, în care eu fericită am adormit,
Nu ți-a trezit niciodată fiori și nu te-a întrebat de-ai mei umeri goi ?
Poate aș fi rugat uneori perna sa îți trimită un coșmar
Și să-ți trezescă sufletul o secundă măcar
Aș fi rugat și cana sa își facă de cap și să răstoarne tot pe locul unde-am stat!
Dar e târziu acum și nici măcar ea nimic din tot ce e nu poate schimba
Căci niciun act nu mai are rost când tu atât de rece privirea ți-ai întors…
În lumina lunii
În ploaie cugetez răbdător,
Lângă râul curgător,
Căutând în singurătate
Dulcea mea jumătate.
Foșnetul liniștit al frunzelor,
Aduce taina cuvintelor.
În timp ce al stelelor splendoare,
Purtându-mi sentimente arzătoare.
În lumina lunii,
Priviri profunde,
Doar sărutul să-i dea glas
Vocii sale blânde.
În ploaie să navigăm grațios,
Ținându-ne strâns de mâini,
Privind-o atent pe ea
Și zâmbetul său frumos.
Să alergăm stingheri în căutare,
Bucurându-ne de fiecare sărutare.
De ploaie să ne-adăpostim,
În iubire să plutim,
Iar când noi ne liniștim,
Secrete să ne șoptim.
Sufletele noastre se împletesc,
Un cuplu cu adevărat ceresc!
Dar tot singur hoinăresc
Și în minte mâhnesc.
Plouă și-n singurătate-mi,
Eu și mine însumi,
Stau și pătimesc,
Pe ea s-o întâlnesc.
În plină lună,
Noapte bună!
Other poems by the author
Depărtare
V-am văzut bătrâni,
V-am văzut plângând,
Cu atâtea răni,
Toate lăcrimând.
M-ați văzut plecând,
Fără bun rămas,
Umbra-mi tremurând,
La fiece pas.
V-am văzut prin fum,
Umbre pe pământ,
Dorul vostru, scrum,
Risipit de vânt.
M-a chemat spre voi,
Glasul greu, tăcut,
Și am plâns cu ploi,
Dintr-un ochi de lut.
Eu, rămân străin,
Prins de-un timp hain,
Și, cu-al meu suspin,
Vă port în destin.
Pașii voștri grei,
Liniștea-mi zdrobesc,
Umbrele de ieri,
Prin mine trăiesc.
Dar tot ce-ați pierdut,
Eu port în cuvânt,
Fiindcă am tăcut,
Ca un vechi mormânt.
Aș pleca, dar aș mai sta...
Pe lungi alei întunecate,
Stau băncuțele posace,
Și suspină întreaga noapte,
Că de oameni sunt sărace.
Eu mă plimb de-a lungul lor,
Aș pleca, dar aș mai sta,
Că de tine îmi este dor,
De ochii tăi, de gura ta...
Să stăm singuri pe-o băncuță,
Îngânați de glas de greieri,
Să-ți ating mâna călduță,
Ochii mari să ți-i cutreier.
Să plutim în vis pe stele,
Luna să ne fie nună,
S-aud glasul dragei mele,
Cum mă strigă, cum răsună.
Să cădem într-o poveste,
Plini de farmec și iubire,
Apoi să le dăm de veste,
Tu mireasă și eu mire.
Dar nu ești...și singuratic,
Mă cufund în noaptea grea,
Bate-un vânt ușor molatic,
Aș pleca, dar aș mai sta...
Suflare de viață
În focul mic ce tremură-n cărbune,
Se sting, pe rând, văpăi ce n-au murit,
Iar vântul afară suflă amărăciune,
Și totu-i trist, și parcă îmbătrânit.
Un ceas de-aramă bate-n pieptul serii,
Și sfărâmă clipa-n vreme de amar,
Iar mâna mea, străină mângâierii,
Întoarce file vechi din calendar.
Afară-i toamnă, frunză-nlăcrimată,
Iar ploaia toarce fire de noroi,
În trup mi-e frig, și inima uitată,
Privește trist spre drumul dinapoi.
Trec umbre prin perdeaua veche-a serii,
Și parcă le cunosc, dar nu mai știu,
De-s pașii mei pierduți în pragul verii,
Ori visuri tinere, ce au ajuns târziu.
Și-n bezna grea ce curge peste casă,
Ca un străin, tăcerea mi-o ascult,
Și simt în os, și-n carne cum apasă,
Suflarea duhului peste un trup de lut.
Hai toamnă…
Hai toamnă, fă-mi frunza de-aramă,
Iarna să-mi bată în suflet cu teamă,
Amurgul fă-l roșu ca văpaia de foc,
Păsări să cânte al meu nenoroc...
Hai toamnă, fă-mi părul galben ca luna,
Din stele apuse împletește-mi cununa,
Zorii să-i verși în ochii-mi albaștri,
Să pot să vorbesc cu sfinți și sihaștri.
Hai toamnă, îngână-mi visarea târzie,
Presoară-mi cărarea cu iasomie,
Cu ploaie să-mi torni un cântec uitat,
Să-l port peste iarnă ca dor legănat.
Hai toamnă, dă-mi vântul să-mi smulgă căința,
Să-mi tremure vocea șoptindu-ți dorința,
Să scriu pe ferestre, cu abur și scrum,
Povești de iubire ce miros a parfum.
Hai toamnă, rămâi în inima-mi stinsă,
Ca fraga uscată, de brumă atinsă,
Să-mi curgă prin vene trecutul tău greu,
Să fiu ca un foșnet pe aripi de zeu.
Hai toamnă, într-o noapte, ca adiere,
Deschide lin ușa și intră-n unghere,
Te-așază la masa cu roade mănoase,
Să mâncăm și să bem cu perdelele trase.
Un fir de iarbă...
Mi-e sete de tăcerea ce-ți tremură pe buze,
De taina ce tresaltă în trupul tău aprins,
În tine curg izvoare iar ochii-ţi sunt ecluze,
Ce-opresc păcate mute cu lacrimi de nestins.
În ochii tăi de jar sclipesc chemări divine,
Și-n irisul adânc se frâng lumi de mister,
Se naște nemurirea din visurile-ți pline,
Iar eu mă pierd în tine ca nourii prin cer.
Pe buzele-ți de foc se-așterne rugăciunea,
Un cântec fără glas ce suie către zări,
Și-n mângâierea ta își pleacă fruntea luna,
Topind în al meu sânge eterne depărtări.
În palma ta, furtuna, se stinge în lumină,
Și focuri ancestrale îmi ard tăcut în piept,
Tu ești o rugă moartă, dar dulce și divină,
Un dor ce-l port pe buze, și taina ce-o aștept.
Din glasul tău răsare o toamnă-ntreagă-n mine,
Cu frunze de-ntuneric ce cad încet pe trup,
Și-n tine se adună păcate și destine,
În care se revoltă, același pătimaș sărut.
Un cer ce-și pierde norii mi-e sufletul de-acum,
Pe care-l mistui lin, ca jarul într-un vânt,
Tu ești ispita veche ce-mi arde orice drum,
Și-aș vrea să fiu o clipă din timpul tău mărunt.
Dar sunt un fir de iarbă uitat într-o pădure,
Ce-și scrie-n umbra lunii un ultim jurământ,
Că te-oi iubi o viață... iar inima să-ndure,
Tot focul tău, iubito, până voi fi mormânt.
Contopire
Aș vrea să fiu tremurul ierbii sub pas,
Secunda ce-i leagănă glezna-n tăcere,
Un foșnet stingher ce-n urmă a rămas,
Umbra ei caldă cu miros de plăcere.
Să-i fiu amurgul topit în privire,
Cenușa fierbinte a zilei ce moare,
Să ard în lumina priviri-i subțire,
Precum o plăpândă rază de soare.
Aș vrea să mă frâng, să-i dărui lumină,
Să-mbrac haina nopții, s-o legăn în vis,
Să fiu mângâierea ce părintesc o alină,
Ursitoarea nebună ce un prinț i-a promis.
Să-i fiu rădăcina adâncă din sânge,
Să-i cresc printre gânduri ca ram înverzit,
Să-i port primăvara în floarea ce plânge,
Și toamna-n oftatul de vânt răvășit.
Și dacă destinul va vrea să m-alunge,
Să fiu doar lumina ce-n vis i-a rămas,
Un ultim sărut ce pe buze se frânge,
Tremurul ierbii sub molcomu-i pas.
Depărtare
V-am văzut bătrâni,
V-am văzut plângând,
Cu atâtea răni,
Toate lăcrimând.
M-ați văzut plecând,
Fără bun rămas,
Umbra-mi tremurând,
La fiece pas.
V-am văzut prin fum,
Umbre pe pământ,
Dorul vostru, scrum,
Risipit de vânt.
M-a chemat spre voi,
Glasul greu, tăcut,
Și am plâns cu ploi,
Dintr-un ochi de lut.
Eu, rămân străin,
Prins de-un timp hain,
Și, cu-al meu suspin,
Vă port în destin.
Pașii voștri grei,
Liniștea-mi zdrobesc,
Umbrele de ieri,
Prin mine trăiesc.
Dar tot ce-ați pierdut,
Eu port în cuvânt,
Fiindcă am tăcut,
Ca un vechi mormânt.
Aș pleca, dar aș mai sta...
Pe lungi alei întunecate,
Stau băncuțele posace,
Și suspină întreaga noapte,
Că de oameni sunt sărace.
Eu mă plimb de-a lungul lor,
Aș pleca, dar aș mai sta,
Că de tine îmi este dor,
De ochii tăi, de gura ta...
Să stăm singuri pe-o băncuță,
Îngânați de glas de greieri,
Să-ți ating mâna călduță,
Ochii mari să ți-i cutreier.
Să plutim în vis pe stele,
Luna să ne fie nună,
S-aud glasul dragei mele,
Cum mă strigă, cum răsună.
Să cădem într-o poveste,
Plini de farmec și iubire,
Apoi să le dăm de veste,
Tu mireasă și eu mire.
Dar nu ești...și singuratic,
Mă cufund în noaptea grea,
Bate-un vânt ușor molatic,
Aș pleca, dar aș mai sta...
Suflare de viață
În focul mic ce tremură-n cărbune,
Se sting, pe rând, văpăi ce n-au murit,
Iar vântul afară suflă amărăciune,
Și totu-i trist, și parcă îmbătrânit.
Un ceas de-aramă bate-n pieptul serii,
Și sfărâmă clipa-n vreme de amar,
Iar mâna mea, străină mângâierii,
Întoarce file vechi din calendar.
Afară-i toamnă, frunză-nlăcrimată,
Iar ploaia toarce fire de noroi,
În trup mi-e frig, și inima uitată,
Privește trist spre drumul dinapoi.
Trec umbre prin perdeaua veche-a serii,
Și parcă le cunosc, dar nu mai știu,
De-s pașii mei pierduți în pragul verii,
Ori visuri tinere, ce au ajuns târziu.
Și-n bezna grea ce curge peste casă,
Ca un străin, tăcerea mi-o ascult,
Și simt în os, și-n carne cum apasă,
Suflarea duhului peste un trup de lut.
Hai toamnă…
Hai toamnă, fă-mi frunza de-aramă,
Iarna să-mi bată în suflet cu teamă,
Amurgul fă-l roșu ca văpaia de foc,
Păsări să cânte al meu nenoroc...
Hai toamnă, fă-mi părul galben ca luna,
Din stele apuse împletește-mi cununa,
Zorii să-i verși în ochii-mi albaștri,
Să pot să vorbesc cu sfinți și sihaștri.
Hai toamnă, îngână-mi visarea târzie,
Presoară-mi cărarea cu iasomie,
Cu ploaie să-mi torni un cântec uitat,
Să-l port peste iarnă ca dor legănat.
Hai toamnă, dă-mi vântul să-mi smulgă căința,
Să-mi tremure vocea șoptindu-ți dorința,
Să scriu pe ferestre, cu abur și scrum,
Povești de iubire ce miros a parfum.
Hai toamnă, rămâi în inima-mi stinsă,
Ca fraga uscată, de brumă atinsă,
Să-mi curgă prin vene trecutul tău greu,
Să fiu ca un foșnet pe aripi de zeu.
Hai toamnă, într-o noapte, ca adiere,
Deschide lin ușa și intră-n unghere,
Te-așază la masa cu roade mănoase,
Să mâncăm și să bem cu perdelele trase.
Un fir de iarbă...
Mi-e sete de tăcerea ce-ți tremură pe buze,
De taina ce tresaltă în trupul tău aprins,
În tine curg izvoare iar ochii-ţi sunt ecluze,
Ce-opresc păcate mute cu lacrimi de nestins.
În ochii tăi de jar sclipesc chemări divine,
Și-n irisul adânc se frâng lumi de mister,
Se naște nemurirea din visurile-ți pline,
Iar eu mă pierd în tine ca nourii prin cer.
Pe buzele-ți de foc se-așterne rugăciunea,
Un cântec fără glas ce suie către zări,
Și-n mângâierea ta își pleacă fruntea luna,
Topind în al meu sânge eterne depărtări.
În palma ta, furtuna, se stinge în lumină,
Și focuri ancestrale îmi ard tăcut în piept,
Tu ești o rugă moartă, dar dulce și divină,
Un dor ce-l port pe buze, și taina ce-o aștept.
Din glasul tău răsare o toamnă-ntreagă-n mine,
Cu frunze de-ntuneric ce cad încet pe trup,
Și-n tine se adună păcate și destine,
În care se revoltă, același pătimaș sărut.
Un cer ce-și pierde norii mi-e sufletul de-acum,
Pe care-l mistui lin, ca jarul într-un vânt,
Tu ești ispita veche ce-mi arde orice drum,
Și-aș vrea să fiu o clipă din timpul tău mărunt.
Dar sunt un fir de iarbă uitat într-o pădure,
Ce-și scrie-n umbra lunii un ultim jurământ,
Că te-oi iubi o viață... iar inima să-ndure,
Tot focul tău, iubito, până voi fi mormânt.
Contopire
Aș vrea să fiu tremurul ierbii sub pas,
Secunda ce-i leagănă glezna-n tăcere,
Un foșnet stingher ce-n urmă a rămas,
Umbra ei caldă cu miros de plăcere.
Să-i fiu amurgul topit în privire,
Cenușa fierbinte a zilei ce moare,
Să ard în lumina priviri-i subțire,
Precum o plăpândă rază de soare.
Aș vrea să mă frâng, să-i dărui lumină,
Să-mbrac haina nopții, s-o legăn în vis,
Să fiu mângâierea ce părintesc o alină,
Ursitoarea nebună ce un prinț i-a promis.
Să-i fiu rădăcina adâncă din sânge,
Să-i cresc printre gânduri ca ram înverzit,
Să-i port primăvara în floarea ce plânge,
Și toamna-n oftatul de vânt răvășit.
Și dacă destinul va vrea să m-alunge,
Să fiu doar lumina ce-n vis i-a rămas,
Un ultim sărut ce pe buze se frânge,
Tremurul ierbii sub molcomu-i pas.