1  

Spre curaj

Unde gânduri tăcute vorbesc
Nelagate de stelele ce grăiesc
De unde numai tu pe cer apari
Edict dat în sine ca mereu tu să-mi resari

Așa cum în ale mele degete scriu
Indicator clar numai ție ca plâns de fluviu
Depicție că numai ți-e îți pot ilustra
In dulci povestiri numai un surâs încarna

Sper numai la o dorință sosie
Pentru a mea muză a inscripțiilor de hârtie
A ști că a da timpul înapoi nu-i a mea timie

Rog către al tău cer și ale mele stele
Unic protejându-ți visele
Ti-e măcar alinare să-ți aducă printre ele.

Din "Volumul Ceai de portocale și scorțișoară"


Categoria: Poezii de dragoste

Toate poeziile autorului: Andrei Lehanceanu poezii.online Spre curaj

Data postării: 21 octombrie

Vizualizări: 32

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

Încercare – capitolul II

                   Mijiţi în sânge-moarte

 

Ca două clipe împreunate

Două timpuri îngemănate

Eu și tu alergând sub marea

Căutându-ne amarul

Vieții-n doi de a nu mai fi.

 

Când te-am văzut

O clipă doar

Într-o joi sau poate nu,

Inima mi s-a oprit

Și pe loc m-am îndrăgostit.

 

Parcă erai și totuși nu

O părere singulară

A cuvântului sfârșit.

Totodată am alergat

Tot atunci te-am și strigat

Însă pieptu-mi bubuia

Inima-mi tresălta

Ca un nebun țipând amarnic

În zadar te-am căutat

Unde ești,

Unde, poți fi tu oare?

 

Zână a vieții sfâșietoare

Crăiasa a nopții înșelătoare.

 

Însă tu, nu m-ai văzut

N-ai alergat, nu te-ai oprit

Tot ai mers urcând mereu

Dealuri, munți fără-ncetare,

Săvârșind fără să vrea,

Cu privirea ta,

Mii de victime,

Colaterale,

Mii de daune,

Marginale,

Ca și mine

Sau ca tine

Ca și noi,

Poate ca voi.

 

Pentru o clipă am cunoscut

Fericirea, de a putea,

Uita,

Întreg trecutu-mi viciat

Viitorul tulburat

Și prezentul cariat.

Al unui simț a cărui stare

Deșteptată de-o sărutare

Nu există, să-i dau un nume

Nici prenume sau altceva.

Închipuită-n visarea

Fericirii de moment.

Zi și noapte

Prizonier

Legat pe veci,

De vraja ta,

Sub umbra ta,

Etern voi fi.

 

Tu respiri același aer,

Dar ai uitat

Cândva

Am fost și eu

O mică parte din expirația ta.

 

M-ai aruncat ca un gunoi

Ca un abces plin de puroi.

Mereu un altul, altundeva

Mereu în zare,

Căutând în veci, pe veci,

O nouă,

Transformare.

 

 

O secundă chipul tău

În timpul meu el va rămâne

O torță vie,

Mistuitoare,

A unei clipe milenare

În vidul cosmic atârnată

De mintea mea dezrădăcinată.

 

Te iubesc,

Dar oare ce e iubirea?

E ca atunci când fără tine

Tot ce văd în jur mă doare

Când de dorul tău îmi vine

Să-mi scot ochii și-al meu văz

Că poate astfel vei rămâne

De-a pururi în ceruri în mintea mea

O icoană,

Imaculată-n amintirea,

Clipei vii

A cărei viață

Tristă și desăvârșită,

N-am trăit-o

Eu niciodată.

 

Sub a sorții nepăsător

Și a sufletului trădător.

 

E târziu în anotimpul fără număr și mișcare

Sunt tot eu

Un oarecare

Trăindu-și clipa despărțirii.

De tine însumi, aș vrea să pot

Dar nu pot, nu voi putea

Același suflet,

Pe care tu,

L-ai aprins fără să știi,

Te rog acum când nu mai ești

Să-l stingi cumva,

Nu ți-aș dori, să mă cunoști,

Ce simt, trăiesc, e monstruos

În fața ta-s... neputincios.

 

În genunchi îți cad acum

Iartă-mă că am cutezat,

Și o secundă am privit

Al tău chip seducător,

Ai tăi ochi ... neiertători.

 

Mijiți în sânge-moarte.

Mai mult...

Prea multă sensibilitate în norvegiană

Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om. 

Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa. 

Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!

În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"

Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.

Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.

Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.

Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.

Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).

Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.

 

For mye følsomhet

 

Dårlig følsomhet er bra på sin måte. Det er godt å være følsom, å uttrykke vår anger når noen har opplevd mindre hyggelige hendelser, å være sammen med dem, å lytte til dem, å berolige dem, å forstå dem, å lette deres lidelser, å sukke med dem, å gråte med dem. dem, å pakke dem inn når de er kalde, å binde dem når katten klødde dem (at det også var deres feil at den klødde dem, for de vet ikke hvordan de skal leke med den), legge en ispose på dem fra kjøleskapet over en forstuet ankel, tørk tårene deres, gi dem medisin for å få ned feberen, leppepomade for å hindre dem i å bli så sprukne, desinfiser de blødende neglebåndene deres når de ikke visste hvordan de skulle gjøre manikyrene, de ønsket å ha negler lengre enn de hadde naturlig, for det er på moten, og nå har de bare blod på seg, la oss sette myggnetting, slik at de ikke biter dem så mye, suger blodet, ikke overfører malaria eller gulfeber, la oss ta insektmidler, hvis de fortsatt insisterer på å komme inn i huset, la oss også få en vifte til å spre lukten av insektmidler, holde vinduet på gløtt slik at det ikke kommer mygg inn og lukten av insektmiddel kommer ut. La oss justere kjelen til også å gi varmt vann, ikke bare kaldt, for da vil det være behov for enda mer stell. Økonomier tar egentlig ikke hensyn til folks individuelle behov, de er mer et egoistisk behov for én mann.

La oss heller ikke spare på immunforsterkende kosttilskudd, som vitamin C, som smaker deilig sitronaktig og ikke koster for mye, det er rimelig, du kan få det fra en enkel limonade, så har vi ikke grunn til å la være å kjøpe det .

La oss få dem tykke, luftige bluser, bare gode for å være hjemme. La oss ta deres ansiktspleiemaske, maske som forhindrer tidlig opptreden av kråkeføtter og uttrykkslinjer. Vi er for unge til å ha rynker!

Generelt er følsomhet søster til raushet og omsorg, men hva gjør vi når den kommer ut av kontroll, når nye høyder, har ingen grenser? Er det fortsatt en gunstig, sunn, godt forstått følsomhet? Nei selvfølgelig ikke. Allerede er noe i vår måte å være knirkende, og denne følsomheten er hovedsymptomet. Det ville være på sin plass å stille oss selv spørsmål: "Hvorfor er jeg slik?", "Overdriver jeg?", "Hva får meg til å ha så intense reaksjoner på i det vesentlige trivielle ting?"

Du vil finne svaret tapt et sted i fortiden din. Kommer sensitiviteten vi snakker om som et resultat av en traumatisk livsepisode? Tok du ikke så lang tid som du forventet på en eksamen og siden da har du bestemt deg for å gi opp alt, og tenkt at det ikke er noen vits lenger? Fikk du ikke mulighetene du håpet på? Var du på grunn av omstendigheter ikke i stand til å gjøre noe du ville? Hvis svaret er "ja" på minst halvparten av disse, så snakker vi ikke akkurat om sensitivitet, men om en uønsket reaksjon på ting som skjedde, som såret oss et øyeblikk, og som la et uhelt sår helt bak seg.

Hvordan kunne et slikt sår leges? Skraper det mer og mer. Sitter og analyserer, hvor kommer det sinnet akkompagnert av følsomhet fra? Du hadde mot til å gå på, jeg vet ikke hvilken svensk høyskole. Og som 19-åring trenger du virkelig mot, å ta flyturen, forlate foreldrenes hus, fra en provinsby, nettopp til et stort universitetssenter. Og det du skal se, veien til suksess og interessante fakulteter å bestå i CV-en, er ikke bare overstrødd med fredelige øyeblikk, at hun er en som liker å rope, skrike, ydmyke studenter for ikke å uttale dette nordlige språket perfekt - germansk, at jeg ikke kan tidene perfekt, at jeg ikke behersker grammatikken og syntaksen... fortsatt perfekt? Jeg vet ikke engang hva som ville være perfekt, hvor perfekt ville være, og jeg tror ikke at subjektiv perfeksjon burde ha betydning. Hvis det var noen objektive standarder, så ja, det er verdt å følge dem, prøve å nå dem, for på den måten kan fremgang virkelig måles og observeres. Mens, hvis det er mål som bare én person ønsker, resten ikke, gir det ingen mening å sammenligne oss selv, uansett kan vi ikke sette pris på eller veie noe ut fra det vi hører. Det er sikkert at den som ydmyker studenter for ikke å vite perfekt, har hjertet til en skogbruker som hogger trær på et løpende bånd uten å se på det han etterlot seg. Ja, vurderingskriteriene er veldig objektive, hvordan kan du som 58 år gammel kvinne, som bare har omgitt deg med svensk hele livet, vurdere at en 19 år gammel student må være din likemann i mestring, i dyktighet ? Vi er der for å lære, hvis vi ble født klare til å lære, ville vi ikke melde oss på noen spesialisering, og det er det, hva ville vi trenge hvis vi allerede visste det? Var det ikke billigere, ingen husleie, ingen togturer, ingen sovesaler, ingen bibliotekmedlemskap, ingen mat pluss mange andre hjelpemidler? Det er morsomt hva som skjer når 58 år gamle kvinner dømmer deg etter sine egne verdier. Det er som om studenten gir meditasjon til et 8 år gammelt barn. Han kan knapt skrive på sitt eget språk på de årene, enn si på engelsk, fransk... Ville det ikke vært traumatiserende å begynne å skjelle ut hvorfor han ikke hadde tid til å mestre innholdet perfekt? Samtidig som? at den som gir privattimer blir vag i uttrykket? Tid, det vil si, han kunne ha forhandlet med moren sin om å be henne om å føde ham ved 5 måneder, ikke ved 9 måneder, som normalt, for å dukke opp i verden tidligere, for å lære tidligere, bare fordi det er det personen ønsker som gir leksjoner. Det er også et spørsmål om jordtid. Så lenge vi lever på samme planet, har vi alle like mye tid, 24 timer, ikke mer.

Denne subjektive perfeksjon av andre gir opphav til sensitiviteter av alle slag. Det er heller ikke fornuftig å strebe etter å ta på den. Vi vet ikke hva personen som ikke er fornøyd med oss vil. Vi vet ikke hva han tenker, hvordan han tenker, hva han foretrekker, hva han ikke foretrekker, hvor mye, hva, hvordan og i hvilken grad.

Andres subjektive perfeksjon er lammende, både følelsesmessig og faktisk. Hvis eleven blir ydmyket hver gang hun åpner munnen, vil hun fortsatt ha tillit til at hun har en sjanse til å bli en god svensktalende? Vil hun fortsatt finne styrken, i dybden av sin sjel, til å gå videre, til å ønske å øve, å lese, å forbedre seg, til hun oppnår språkets flyt, kadens og musikalitet? Nei, det er ingen måte. Han hadde gode intensjoner som falt fra hverandre underveis.

Andres subjektive perfeksjon bremser ned, fortrenger. Som å la læreren din planlegge hver lyd når den skal si den, hvordan den skal si den. Ville ikke denne læringsteknikken skremme deg? Hvor er lidenskapen, sjarmen, den mest uregelmessige og allsidige skjønnheten i språket? Når vil du ha tid til å fokusere på ordforråd, grammatikk, syntaks og hva hun vil når fokuset alltid er på hvordan du snakker? Blir det ikke et hinder du ikke kan overvinne? Rettet som med flervalgstester. Du har kommet til et spørsmål du ikke vet riktig svar på, selv om du allerede har svart godt på det. Hva gjør du? Går du fast der og går ikke videre, bare fordi du ikke vet der? Det ville vært et stort tap, både for takstmannen og for deg (i første omgang).

Som et svar på andres subjektive perfeksjon, må vi bygge vårt eget sett med verdier, vår egen perfeksjon, som oppmerksomhet, være objektiv, av flere grunner: for ikke å nå den følsomheten som hindrer oss i å gjøre hva vi vil og føler selv at vi utvikler oss, så mye som det er menneskelig mulig, uten å være begrenset av andre, av andre aspekter og av andre omstendigheter.

Mai mult...

Per aspera ad astra

Într-un trecut de demult, doi îndrăgostiți,

Împreună într-o poveste de iubire s-au ivit.

Un băiat și o fată, suflete unite-n dorinți,

Semanand in gradina lor, cate-un dor nemaipomenit.

 

Au crescut împreună, ca florile din soarele bland,

Cu razele de dragoste îmbrățișându-i tandru, în gând.

În ochii lor strălucea o stea înserată,

Iar drumul lor alături era o cale împărțită.

 

Înflorind iubirea, au sădit în fiecare colț,

Flori delicate, în culori de rouă și de stele,

Dar destinul crud a întors roata vieții,

De cand ea a decis un alt drum.

 

Acum drumul lor, cândva plin de flori înflorite,

E gol și pustiu, întristând privirile triste.

Acolo unde iubirea lor creștea și înflora,

Sunt doar petale ofilite, semnul despărțirii amare.

 

Florile lor, odată vii și pline de culoare,

Astăzi sunt martore ale durerii și-a uitării amare.

Lacrimile despartirii au udat pământul uscat,

Iar florile lor s-au înclinat, obosite și-ntristate.

 

Petalele căzute, semn al iubirii pierdute,

Sunt acum amintiri, cu tristețe reproduse.

În sufletul băiatului, o durere adâncă zace,

Căci iubirea lor s-a risipit, într-o clipă, în noapte.

 

Dar chiar și în tăcere, în acest întuneric greu,

Iubirea lor rămâne vie, în amintirea lor mereu.

Drumul lor pustiu, cu flori ofilite în urmă,

E simbolul tristeții, al unei iubiri ce-a pierdut o lupta.

 

Astfel, în această poezie tristă și plină de nostalgie,

Se adună suferința și amărăciunea din inimie.

 

Mai mult...

Poem de seară

 

Poemele de seară îți aparțin doar ție ...

Nu au prea multe rânduri,

Mă au pe mine și pe tine

Ca personaje vii ce-s vesel colorate!

Iubindu-ne din timpurile vechi Sau antice,demult apuse,

Atât de vechi încât nici nume nu purtam....

Eram doar duhuri vorbitoare

Ce caută iubirea,

Eu căutându-te pe tine

Iar tu mă așteptai pe mine,

Știu bine ce îți spun...

Iubirea exista atunci ca și în zilele prezente,

Mulți gânditori se întrebau,

Dacă este cumva virtute?

Să poți să mori pentru amor sau libertate,

Sau să refuzi o simplă existență

Vorbesc acum de mine,

Nemaiputând concepe viața fără tine!

Poemele de seară îți aparțin doar ție ...

Nu au prea multe rânduri,

Mă au pe mine și pe tine

Și se termină vesel cu vorbe de iubire,

Le scriu altfel de fiecare dată,

Ți le trimit într-o cutie cu fundă violet

Culoarea-ți preferată!

(6 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mai mult...

Dragoste

Cu mâinile împreunate, așa aș vrea să ne trezim,
Să îmi șoptești în miez de noapte cât de mult noi ne iubim.
Și de-ar fi să-mi scald iar fața
Ar fi în apa de argint,
Căci aș fi sigură de asta
Și niciodată n-am muri.

Aș vrea să-ți curgă lin pe piele
Doar basme vii cu flori de tei,
Să facem din ele cunună
Păzindu-ne mereu de rău.

Să-mi prinzi în păr doar floricele
Ce-au strâns în ele anii buni,
Să-mi pui pe degete inele
Să știu că-s anii noștri bruni.

Să știm ce-nseamnă lipsa noastră
Când peste văi or tot veni
Soldații care-i rătăcisem
Și ne citeau doar poezii.

Așteaptă-mă, iubite dragă,
Căci noi doi nu vom mai muri,
Iar legămintele de apă
Niciodată n-or pieri.


Mai mult...

Peste chipul tău... Sau în afara timpului...

În viscolul acestei vieți... Cu păduri străine...

Sufletu-mi tot cată... Al liniște-i coline...

Câți ochi reci de piatră... În lume am văzut...

Toți au rătăcit... Cu suflete-n tumult...

 

Și inima-mi tot bântuie... Prin negrul meu necaz...

Fără tine Doamne... Caut lung extaz...

Spune-mi Doamne care... Este calea mea...?

Din câte sunt pe cer... De ce iubesc o stea...?

=============

Reci și lungi iubito... Fost-au anii fără tine...

Nesfârșite nopți... De-o pustietate pline...

Am umblat prin lumea... Dusă de al lumii vis...

Suflet pierdut în lume... O lume în abis...

 

Al codrilor frunze însă... Încă totuși cântă...

Și păsările prin valuri... Încă se mai plimbă...

Prin întunecimea-mi... Sper că te iubesc...

Căci spre lumea fără stele... Mereu eu privesc...

=============

În această lume... De rele obsedată...

Sufletu-mi tot cântă... Prin al picturii artă...

Să tot rup din mine... Al meu trecut smintit...

Ce-n moartă judecată... Lumei cată un sfârșit...

 

Așa nebunia-mi... Rău mă otrăvește...

Iar ochii mei în tine... Flama liniștește...

Căci în lumea neagră... O flamă te-am găsit...

Să-mi fii ascultătoare... Căci sunt al tău iubit...

 

Căci inima-mi ca smoala... De secetă-i crăpată...

Și fosta îmblânzită... Cu palma-ți fermecată...

Și am uitat c-am fost... Rege mort și năcăjit...

Și că văzusem umbra... A întunericului cumplit...

 

Cât păsările cântă... Și calea spre cer ne-o arată...

Cât florile se plâng... Căci lumea e deșartă...

Sunt un simplu om... Și Cerului mă-nchin...

Cât încă mai trăiesc... Voi fi mereu creștin...

 

Și cât există lumea-n... Gânduri rele și introvertite...

Puterile vor fi... Cu suflete perfide...

Mie-mi viața pe pământ... Se stinge în culoare...

Căci pentru timp sunt fluture... Și iubesc o floare...

 

Și tot aștept din ochii tăi... Culoare ca din floare...

Și uneori eu chiar o văd... Și crești ca sub un soare...

Iar raza când te va bate... Și ochii ți se vor deschide...

Atunci să îmi șoptești în liniște... "Eu te iubesc iubite..."

 

Să-mi șoptești cu cîntec viu... De împreunare...

“Tu-mi ești rază de lumină... Pe-o lacrimă de floare...

Să-mi fii tărie pe pământ... Cât moare lumea-n chin...

Sub Cer ție regină... Sub Cer mie stăpân”

 

Cât eu pe tine te iubesc... Sorbește-a mea gândire...

Și vezi că pe pământ... Nu e fericire...

Vezi că lumea și-a pierdut... Toată a sa onoare...

Ceru-i mort pentru cei morți... E hău fără culoare...

 

Și vreau să vad în al tău plâns... Cum mor idei deșarte...

Când o să-ți cadă lacrima... Pe buzele-mi uscate...

Când timpul meu va trece... Pleca-voi în mormânt...

Privește spre eter... Urăște al morții gând...

=============

În vremelnică dansare... Sub Împăratului Cel Ceresc...

Două suflete-n culoare... Împreună cresc...

Prin sclipiri din ochii tăi... Văd că ești suflet al meu...

Din lumea fără stele... Noi spre Dumnezeu…

 

Această poezie e scrisă de personajul principal al unui poem mai amplu care se va numi "Hecto fiu de Flamă". Ea face parte din antractul poemului.

 

Voi mai posta și alte poezii și poate un fragment din poem ...

Alte detalii mai tîrziu...

Mai mult...

Alte poezii ale autorului

Black as the day, white as the night

A score and an eight, that's all it takes for the magic to begin.

I see myself swaying sweet dreams where I was born in the mists of the dark, sieging the

logic with fear and the hope of the following days to come, wishing about the lost future.

I see myself crying tears of needles, losing myself under the pressure of melody, feeling the
incoming defeat by an avalanche of my own thoughts, never waiting for the end.

 

From "Volumul Floare de piatră/Stone Flower"

Mai mult...

Chitaristul de la 48

Vastele căi, timpurii cuvinte ale sufletului cheie
Rochia rece a vântului, veșmânt alb de
paie
Emanări a două note, sentimente inimii gazde
Acum oferind numai ale sufletului versuri
calde
Urechii blânde trecătoare să lase dor de șoade,
Stătătoare versuri care,
A mea repetată venire, nefericire a două aure
Trecătoare note-n vânt
Est al culoarului, vechi gânduri în urmă lăsând
Partituri de nedescris
Undelemn pentru amândoi, pe foaia albă
scris
Pandantiv nevăzut de mulți, pentru ce-i decis.

 

Din "Volumul Ceai de portocale și scorțișoară"

Mai mult...

Altă Coloană

Veșnică blajină tăcere,
O neașteptată răpire, al tău glas, inima-mi cere,
Coloană de marmură străbate rapid ca un ecou,
Ecoul falnic muzei pătrunzător sufletului nou.
Adâncită în altă coloană, vocea ta dulce cadou.

Tremurând de emoție, cu povești trăite întâmplări,
Alt pas, o revoluție, învăluit în misterioși fiori.

Dar captivat de glas, n-am putut a ți-le privii.
Unice formațiuni de literele, gradină de cuvinte vii
Legate întâmplării neplăcute, șirag vechi de perle,
Caldă a ta voce, simțită serenadă ale cerului stele,
Etern dispărut, furat de coloane, pierdut printre ele.

Din "Volumul Ceai de portocale și scorțișoară"

Mai mult...

Trei degete

Trecătoare umbre ale nopții, unde dorul se destramă,
Ești departe, un vis ce nu se mai întoarce.
A trei degete lipsă să-ți cuprind întreaga viață.

M-aș rătăcii prin labirinturi de amintiri fără voce,
Incât vocea ta un ecou ce mă sfâșie-n tăcere.
Unde trei degete, un abis între noi, ca picături spre neant.

Buna ploaiea, unde cuvintele noastre acolo se pierd,
Iți simt absența, un gol ce nu se umple in vânt.
Trei degete au lipsit să te păstrez în absurd

Din "Volumul Ceai de portocale și scorțișoară"

Mai mult...

Wondering Mind

Driving through deeps and sorrows,
The lone darkness my memory borrows,
Guiding it to the pale bliss of the moon,
 But deep down I know, they'll return soon.

Wondering mind of the vapid night,
How much should I experience your might?
In the dark and velvet shroud I guide,
But why should I be the one thrown aside?

But it's my preemptive resignation,
Traveling far into the deep abstraction,
Going as distant as the lengthy railway,
Knowing in dark there is no portal to decay.

In the house familiar there's no peace,
Because my mind can't find coherence,
Endlessly destined for others to aglow,
My own selfish ambitions to overthrow

From "Volumul Istorie Opusă/Opposing History"

Mai mult...

Gând tăcut

Tremură inima când te simt mai departe,
Ecvestră teamă mă strânge, mă roade în noapte.
Vegherea-ți fuge și mă lasă-n tăcere,
Răpitoare umbre de îndoieli ce mă sperie, mă cere.

Eclipsă de lumină, prins în lanțuri de gânduri,
A te cucerii în nevăzute fapte și dulci rânduri.
Unice minuni din dorință, din teamă profundă,
Literele să-ți capteze atenția ce pare să ascundă.

A inimii bătaie, înfrântă și goală,
Novice dragostei mele e un cântec ce cheamă.
Gânditor sperând că va răspunde, că va veni,
A o îmbrățișă, spunându-mi a mă odihni.

-Mi este dor s-o văd, și frica mă apasă,
Iar timpul trece iute, că clipa e sfioasă,
Numai sper ca-ntr-o zi, când zorii vor veni,
Emancipare a ochilor, și teama va pieri.

Din "Volumul Ceai de portocale și scorțișoară"

Mai mult...