Sfârșit

Doru de acasa  doru ma arde in fiercare zii  cand famlia e departe nu sunt aici râste pierdute glasuri ce dor imi strang inima intr un singur fior  Famlia este acasa este loc sfânt  si blând unde dorul se frange se stinge unsor  cântnd  brațe ce imbraţiesza ochiii ce stiu sa ierte in famlia găsesc  tot in inimna ma astepta

Dintre dune-mpădurite,

Argeșul își cată

cale,

Și-i căderea lui curmată

și urmată

de baraje și canale

Și o urbe basarabă.

Așezare-amestecată

Dintre multe neștiute

Cunoscută, mai degrabă,

Catedrala ortodoxă – o biserică arabă.

Loc de basm șeherezad pe tărâm voievodal

Ca o perlă traforată,

O poemă sidefată.

Turlele unduitoare,

Într-un dans oriental,

Monahal

Taj Mahal,

Opalescent.

Dragoste mistuitoare

Necuprinsă,

Prinsă

-N piatră și ciment.

Peste vale,

Stau hotare pietruite

Între vremuri feudale

și prozaice clădiri

Actuale.

Cu iubiri,

Trăiri

Trăite,

Oraș-sat care preface visele în amintiri

Un decor pestriț de iurte

Șandramale

Blocuri, case, fabrici, hale

Peste vale

Și pe burți.

În trecut, oraș de Curte,

Astăzi, un oraș de curți.

Drumurile potecite

Sinuoase

Peticite

Rătăcite

Printre case

 și blocuri coviltirite

Ca în sat

Clopotele bat

Răcnite

Să anunțe-un răposat.

Un bătrân solemn și sobru ca un nuc

Ține pasul clopotelii, tălăngindu-și mersu-n cale

Cu bătrâna lui, agale,

Peste vale

Duc poveri de ei știute - și le duc.

Teii-ncolonați așteaptă

Lung de bulevard,

Horind ca un gard.

Parcă vor să însoțească

Oameni ce pășesc în șoaptă

Să nu rătăcească

Ori să afle scurtătură de la strada dreaptă.

Schit pustiu la San Nicoară

În uitare,

Nepăsare

De muzeu

Ca un Colizeu

Depărtat de oameni, dară

Sus, în zare,

Mai  apropiat de soare

și de Dumnezeu

Din pădurile arame,

Urși domesticiți

De foame

-Cum, necum-

Cu dulăi sălbăticiți,

Ca într-un safari

Stau la marginea răbdării

și de drum.

Lungă, aspră căutare

De însingurare,

Peste munți

Cărunți,

Poenarilor ruine - fortăreață neatinsă de temuți cuceritori,

Are-n prag întreaga vale

(Argeș, urbe și canale)

Sub covorul gros de nori

 de Marius Boacă

               Intrasem în cameră

               Și era peste tot întuneric,

                Însă mă așezasem să scriu

                Cât gândul e viu

                La o lumină palidă.

              Mă gândeam la noul vers,

             La o nouă frază,o nouă poezie 

             Mă gândeam la-atâtea,fiindcă nu-mi vine să cred !

            Câștig sau pierd,

            Vorbind cu ideile mele.

           Vorbeam

            Dar nu credeam

             Că stăteam cu ideile în nori,

             Dar tot cuvintele nu se așezau pe foi

             Vorbeam cu ideile mele.

Mi-am ridicat încet a mi-a privire

Și mi-am gasit puterea să zâmbesc

M-am înecat în lacrimi dar ti-am purtat iubire

Și brusc mi-ai spus direct să mă opresc.

Chiar de e zbucium între noi

Și pare ca n-a fost nimic.

M-am regasit de mii de ori.

Și risc de nu mai pierd nimic.

Eu n-am putut să mă desprind de tine.

Chiar de era atata de firesc

Plecând am rupt tot ceam  iubit în tine.

Acum sunt fericită,multumesc.

În pridvorul casei mele

Își fac cuib azi rândunele

Câtr-un fir, un puf, un pai,

Pare a fi un colț de rai.

Guralive și istețe 

Știe tot, fără să învețe

Puii cresc, bine hrăniți,

De iubiții lor părinți!

Oh, noapte frumoasa

Stii ca inima ma apasa

Dorul de ea nu ma mai lasa

Nici nu m-as mai duce acasa

Oh, noapte frumoasa

Stelele iti stralucesc

Pasii mei lenti, nu te mai chinuiesc

Privirea o am abatuta, amarul asta ma usuca

Oh, noapte frumoasa,

Tovarasa mi-ai devenit

As sta cu tine la discutii,

Dar s-a crapat de zi.

Oh, noapte frumoasa,

Ce repede tu pleci,

Precum iubita mea cand a plecat

Si m-a lasat cu ochii reci.

Oh, noapte frumoasa,

Te astept din nou

Diseara, la locul nostru,

Langa foisor!

De ce plânge sufletul în noapte?

Pentru că atunci nu mai are unde fugi.

Ziua îl învață să tacă,

noaptea îl lasă să fie… gol.

Plânge pentru absențe care nu se mai vindecă,

pentru voci ce trăiesc doar în amintire,

pentru „dacă” nerostite

și îmbrățișări rămase suspendate în aer.

În noapte, dorul nu mai șoptește —

urlă.

Sapă în piept cu unghii de gheață

și cere nume, chipuri, pași care nu se mai întorc.

Sufletul plânge pentru că a iubit mult,

mai mult decât a fost învățat să ducă.

Plânge pentru cei pe care îi caută

în fiecare rugăciune,

deși știe că îi va găsi

doar în cer.

Și totuși…

plânge încet, ca să nu sperie dimineața.

Ca nu cumva lumea să vadă

cât de mult doare să fii tare

când îți lipsește cineva

din tine.

Am să-ți spun ceva important, dar promite-mi mai degrabă tăcere,

Sau o supărare măruntă, cât să nu doară prea tare.

Trimite-mi mai degrabă blesteme să-mi lovesc dimineață

degetul mic de colțul patului, ca o pedeapsă și-o confirmare a supărării tale. 🥺

Știi momentele alea când te pierzi în dileme,

Când nu mai știi ce drumuri să alegi?

De exemplu... dacă nu-ți place vinul,

De ce-ai continua, încăpățânată, să-l bei?

Mai ales când ai vrut să nu fii singură,

Dar nimeni n-a ascultat (mai ales știi tu cine)...

Te întrebi ce să faci și rămâi prea mult,

Periculos de mult, tu doar cu tine.

M-am gândit îndelung... 

Și astăzi am mers acolo unde simt că-mi este locul.

Dar n-aș fi făcut-o niciodată dacă nu ar fi vorbit un porumbel cu mine

Și nu mi-ar fi șoptit că și acolo vei fi aproape (așa sper)...

Altfel, ce rost ar mai avea toate astea fără tine? 😔

Când ești supărată mi se pare că semeni cu floarea soarelui,

și deja îmi imaginez cum ai reacționa supărată...

Eu aș fi lângă tine și te-aș privi cu drag într-o după-amiază arzătoare.

Tu ai ști că sunt acolo, dar nu te-ai uita o secundă la mine,

Te-ai uita dându-ți din când în când ochii peste cap, doar înspre soare.

Știu bine că mai fac eu glume uneori,

Dar chiar îmi pasă, mult mai mult decât crezi,

De fiecare stare și de cum te simți...

Pentru că în lumea mea ești importantă și contezi.

Și vreau să te văd mereu, mereu fericită...

Poți să zâmbești puțin pentru mine, chiar și așa… puțin tristă? 🥺

Se știe că este o legătură de afecțiune mai mare între bunici și nepoți.

Asta se poate explica.De cele mai multe ori,părinții sunt prea tineri,

fără expierență. A fi părinte e o răspundere foarte grea.Un părinte tânăr 

nu se compară cu unul la al doilea sau al treilea copil.Deja într-o relație

trebuie perioadă de acomodare-rodajul-cum s-ar spune:

     Doi tineri constată că se iubesc,au curajul și se căsătoresc. Pe parcurcs

descoperă că nu-i leagă nimic în afară de dragoste.Ce fac? Rămân sau 

renunță? În aceste condiții, vine un copil? e foarte greu pentru cel ce riscă.

E greu pentru părinți și pentru viitorii copii, ce-i așteaptă? Marea majoritate

intră în responsabilitatea bunicilor. Aici vor avea liniște și dragoste.Părinții 

vor exista dar la distanță. Însă, bunicii sunt mereu aproape, îi iubesc ca pe ochii 

din cap. Ei sunt fericiți, că au ocazia să fie a doua oară părinți ....dar nepoții 

tânjeșc după dragostea părinților. Ei sunt fericiții să trăiască lângă părinții și 

vacanțele cu bunicii și poveștile lor. 

Mama e 

sufletul imi e incremenit

ochii ii simt grei si reci

pe al tau umar atat de puternic

obrajii ii simt tari si sufocati

in al tau chip de fier

pe care incerc sa l ating cu atat de multa forta

dar nu reusesc sa ajung la el

nu reusesc sa ti vad ochii inlacrimati

si atat de patati

de sange rece

de petale inverzite

si de mireasma sumbra

nu reusesc sa te vad zambind

intr un pasnic amor de primavara

intr un film atat de realistic

si bland

dar atat de neadevarat

nu reusesc sa te iau in brate

caci te ai incolacit in a ta disperare

de a ti cauta propria fericire

o minciuna oare?

nu e de parca ar fi prima data

nu e de parca nu ai vrut ca asta sa se intample

nu e de parca nu ai stiut

nu e de parca nu ai simtit

sau nu ai simtit?

un om crud, un om fara scrupule

un om care nu mai inseamna nimic pentru mine

un om care doar a vizitat gradina mea pitoreasca

un om care a stiut doar sa ia

un om care nu a stiut sa aprecieze

un om care nu vrea sa se schimbe

un om care va ramane la fel

un om care te intoarce si dupa te desface

dupa propriile lui dorinte

cu ce cost?

În rochie albă de mătasă ai apărut în calea mea. Erai aşa de graţioasă, zeiţa mea cu ochi de stea. Erai ca o gingaşă căprioară, Care îşi potoleşte setea la un izvor Şi am înţeles din clipa aceea că veşnic de tine mi-a fost dor. M-am apropiat atunci de tine şi în braţe cu drag te-am ridicat. Erai uşoară ca puful de păpădie şi miroseai a flori de fag. În rochie albă de mătasă ai apărut în viaţa mea. Şi vreau să-mi fii mireasă, zeiţă cu chip de stea. poezie de Vladimir Potlog