Al meu Testament

Fiecare vis mă îndepărtează de realitate.

Un drum fără sfârșit, dar totuși plin de răspunsuri,
Ce-ar putea fi adevăr, ce-ar putea fi minciună?
În inima mea, fricile se luptă cu dorințele,
Și nimic nu este la fel ca ieri.

Într-o grădină fastuoasă
Cu flori ce par nebuloase,
Ce-ți oferă o fericire
De o frumusețe dureroasă.

Iar cum calci pe bătături cărunte
O să ajungi sus pe-un munte
Și dacă vei privi în amănunte
Vei descoperii numai temple robuste,

Ca și cum ar fi cusute
De anumite minți nevăzute
Concepute cu o simplă interacțiune
Poți simți o interconexiune.

Deși, nimic nu știi,
Parcă cunoști prea multe detalii
Iar din toate, de unde vii,
Te vei ghida după un râu de lacrimi

Și vei ajunge la un Măreț Tron
Unde domnește un demon
Cu-n chip ascuns de copil de bronz
Ce haotic râde într-un fundal fără fond,

Iar dacă o să privești
A lui față desfigurată, cu ochii negri,
Ți se va descoperii că totu-i minciună,
O frumusețe falsă, cu o durere adâncă.

Am în telefon, cateva poze cu ea,

Nimic regizat — un zâmbet, o cafea,

Un tricou larg, părul ciufulit,

Dar Doamne… cât o iubesc. Atât de liniștit.

N-o spun des, că nu-s poet cu normă,

Dar când o văd, lumea prinde formă.

E ceva între noi ce n-are nume,

Mai real decât tot ce zice lumea bună.

Nu-mi trebuie filtre, nici povești sclipite

Am serile cu ea și ochii ei obosiți

Când plânge, nu fug. Când tace, o simt.

E fata aia pe care-o ții, nu o minți.

Și da, poate n-o înțeleg candse frânge 

Dar stau. Rămân și când inima-mi plânge.

Îmi dau seama-atunci, când lumina dispare,

Că iubirea-i o flacără mută, dar care nu moare

Nu dau nici un milimetru din sângele meu,
Nici carne, nici suflet, totul e-al meu.
Nu sunt ruda maimuței, nici rodul tăcerii,
Sunt semizeu, forjat în jarul durerii.

„Tată, ce sunt aceștia?”
— Oameni, fiule, dar nu toți sunt ceea ce par. De aceștia trebuie să te ferești.

„Dar de ce, care-i explicația?”
— Vezi tu, fiule, nu toți șerpii sunt veninoși, dar toți mușcă…

„Și nu știu ce e iubirea?”
— Știu, fiule, dar o folosesc acolo unde nu trebuie: în averi, în păcate, în cele lumești.

„Dar unde le este speranța?”
— În ziua de azi, fiule, speranța este pâinea omului sărac. Cei care o au, o țin strâns; cei care nu, doar o visează.

„Dar ei nu sunt oameni liberi?”
— Se declară liberi, fiule, dar libertatea lor e doar o iluzie. „Mai-marii lumii” le lungesc lanțurile, iar ei cred că au drepturi, dar ,,mâncarea,, le este trasă tot mai departe ca tot să nu ajungă la ea.

„Și nu știu că într-o zi vor muri?”
— Știu, fiule, dar uită că nu avuția va plânge după ei când vor părăsi această lume. Nu lucrurile nesufletești vor fi cele dăruite pentru iertarea sufletelor lor.

„Și unde este adevărul?”
— În fața lor, fiule, dar adevărul doare prea mult ca să-l accepte.

„Tată, dar eu cum trebuie să plec?”
— Când vii pe lume, fiule, vii plângând, iar cei din jur se bucură de venirea ta. Pleacă astfel încât toți să-ți simtă lipsa, iar tu să pleci zâmbind.

„Dar, tată, de ce sunt așa răi?”
— Fiule, Eu sunt Bunătatea Lumii. Ei nu sunt răi, ei sunt fiii Mei.

Te-am iubit de nu mai pot,

După atât amar de timp

Si-mi este foarte tare frig

Că după tine, usa sa o închid, nu pot

Te-am iubit de nu mai pot

Ca mai apoi, sa vrei mai mult

"Iubita mea, ti-as da de-al lumii tot,

Dar Dumnezeu, eu nu-s, sunt un biet om"

Blestemat sa te iubesc

Sau binecuvantat ca te-am avut?

Niciodată nu am sa deslusesc

Acest sumbru mister profund.

Nu știu cine a încurcat lucrurile mai mult,

Însă știu cine a iubit mai profund

Căci din suferință, se naște dragostea,

Un lucru foarte scump, ce nu costă nimic.....

Un trandafir s-a ofilit
Cândva, la început de vară
Trist, ignorat și neiubit,
Uitat în arșița de-afară

S-a scuturat tot așteptând
Ca ploaia să nu-l ocolească
Sau măcar roua, când și când,
Petalele să-i umezească.

Mai mulți din jur l-au amăgit
Că ploaia nu vine chemată,
Dar c-o să vină negreșit
Când nu te-aștepți, așa, deodată.

În așteptare au trecut
Ani mulți de lacrimi și suspine,
Dar ploaia tot n-a apărut
Și nici nu da vreun semn că vine.

Din cerul unor ochi senini
Ea continua neabătută,
Să cadă peste mărăcini
Și peste lanuri de cucută.

Și când ajunse-ntr-un târziu,
Petalele-i zăceau pe trepte,
Căci trandafirul sângeriu
Murise, obosit s-aștepte.

Acum degeaba potopea
Pământul tot, înverșunată...
Nimic nu mai putea schimba,
Ce-i mort nu-nvie niciodată.

Degeaba norii-ntunecați
Pe cer a început să-i strângă,
Cu stropii-n lacrimi transformați,
Nu mai putea decât să-l plângă.

De-ar fi ar da și soarele
Și-n beznă grea ar bate drumul,
Să-i mângâie petalele
Și să-i mai simtă iar parfumul.

Căzu câteva ore-n șir
Nevrând să se obișnuiască
Cu gândul că un trandafir
Nicicând n-o să mai înflorească.

Așa a fost lăsat de sus
Și poate-așa va fi să fie,
Mereu un trandafir răpus,
Mereu o ploaie prea târzie.

De după norii în delir
Un curcubeu stă să apară,
Un zâmbet trist de trandafir,
Pierdut la început de vară.

Unde ești tu, bătrână noapte?

Acum, când am nevoie de tine?

Mi-e dor de tine, tanara moarte;

Tu vino iarăși pe la mine.

Să stăm sub clar de lună

Și să ne povestim din viață;

Cu tine, tânără moarte,

Vreau sa fim iar împreună

Să-ți simt liniștea furibundă 

Ce-o emani ca pe-o ceață.

Dulcea mea moarte!

Vino azi, vino si maine!

Căci vreau sa te iubesc

Doar pe tine, nemuritoare moarte!

Sa te liniștesc sa adormi in vesnicie,

 Sa te alint sa uiți de timpuri infantile.

Sa ma ierți ca nu am fost cum sunt,

Prin paginile trecutului nici tu

nu ai fost un sfânt!

Vreau sa îmi amintesc de tine,

sa nu uit ca te-am iubit.

M-am decis sa șterg cuvintele care

știu ca te-ar fi rănit.

Te voi elibera de trecut și voi

pleca și eu departe,

Sa lăsam timpul sa ne șteargă

amintirile deșarte. 

Se aprind lumânări pe tărâmul

celor adormiți, 

Linistea e asurzitoare și cei

plecați sunt amintiți.

Portalul dintre lumi se deschide

in sărbătoare sumbra,

Amintirea celor dragi va eclipsa

și a morții umbra.

Trecuti in neființa,unii demoni,

alții îngeri credincioși

Sfarsitul vieții separa sufletele

curate de cei păcătoși.

Statuia unei femei, un înger plângând

lacrimi împietrite,

Pazeste intrarea cu ochii ei triști

spre pământ ațintite.

Atmosfera e rece,pana și păsările

sunt negre!

Trei cărări de drum separa mormintele

prea sumbre.

Orasul morților e luminat de

candele și lumânări,

Sunt și flori ce alina a

despărțirii supărări. 

Ierarhie morbidă,cripte și

morminte fără nume.

Familii înstărite,alții uitați

deja de lume.

Drumuri parcurse,vieți trecute

prin clepsidra timpului.

Suflete sculptate de o dimensiune

a simțului. 

Soldatii martiri aliniati in dreptul

unei statui militare,

Sunt amintiți și onorați după

a vietii realizare!

Patrioti ce par sa servească

țara și după moarte,

Coroane bogate sunt așezate

la fiecare in parte.

Cladindu-și umbra de-a lungul vieții,

călători spre necunoscut!

Credinciosi in voia sortii,

neînfricați de la început!

Plecați după rasplata,promisiunea

lui Dumnezeu.

Valoarea sufletului o va

decide doar un zeu.

Îngropați adânc in fantezie si

peisajele-i de vis,

Vesnicie au cunoscut prin rândurile

ce le-au au scris.

Somnul cel mai dulce aparține

de autori,

Prin eleganta si rafinament,

de adevăr grăitori!

O clădire asemenea unei biserici

se vede din depărtare,

Ingardind morminte vechi,a

goticului alinare.

Preotii se odihnesc sub pietre

inscripționate in limbi străine,

Cunoștințe bisericești străvechi,

ale misterului morfine.

Aleea vrăjitoarelor e acum

in plină ceata!

Stafii misterioase se fac

simțite in viața.

Ciudate obiecte se ascund

printre morminte,

Lucrari ce țin departe de

toate cele sfinte!

 In dreptul piramidei,

o criptată sub semnul imortalității.

Un trandafir alb amintea de

puterea unității.

Doua surori ajunse la un capăt de drum,

părăsesc a vieții soarta.

In cautare de raspunsuri deschid

a spiritualului poarta.

Într-un colțișor ascuns ,vara e la

adăpost in întuneric.

Peisaj din umbra gri,aer cald

veșnic eteric.

Fragmente dintr-un rai unde îngerii

încă veghează

Timpul nu se opune pentru

cei care creeaza.

O harta macabra dar cat se

poate de reala,

Odihna veșnica după a vieții

înțeleapta morala.

Dumnezeu sa va lumineze calea,

spre cer sa va îndreptați!

Sa fi-ți curați in suflet,

de ingeri preferați!

Sub sclipirea bombei solare,

   se-agită un mic orășel.

E arșiță mare, multă sudoare,

   toți se-aprind ca scânteia pe fier.

Norul grabnic le refuză porunca,

   se prezintă la loc răzbunător.

Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,

   sub nor arde tot pământul de dor...

În mijlocul crizei, țipete răsună,

   nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.

Doi copii se mai țin strâns de mână,

   o speranță într-un gest răvășitor...

Dar și speranța câteodată moare,

   când te-mpungi pe drumul spre izvor...

Apa se duce, apa tot dispare...

   și din măr mai rămâne un veșnic cotor.

Viața e moartă în mica adunare,

   însă, undeva se află acel supraviețuitor.

E grea povara vieții, e gravă provocare,

   nu toți reușesc să scape neiertător.

Așa că, omul oriunde se găsește,

   tot va căuta un mic ajutor.

Și călăuza apare, cu trăsura gonește,

   și-l salvează pe cel muritor.

Curioasă din fire, călăuza întreabă:

   ,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"

Omul sfios, nu știe ce să creadă,

   ,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"

Cu gândul la nor, cu teama crescândă,

    musafirul răspunde cu-n vag mister.

,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",

    o nenorocire venită cu-n aer mișel...

Merge și tot merge trăsura prin vale,

   coboară și urcă fără-ncetare.

La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,

   călăuza pare că-i dă crezare.

O vie se vede din trăsură, ce veste!

   și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.

De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!

   doar un strop, că mi-e sete de mor!"

Zis și făcut, întocmai se întâmplă,

    omul o culege și setea-și potolește.

Mai trece un timp și tot stă la pândă,

    la margine de drum, doi saci zărește.

Se-ndură de călăuză să oprească din nou,

    câteva straie de-ar găsi prin ele.

Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".

    și omul repede s-a și schimbat în ele.

Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,

    dar îl trezește un răcnet asurzitor.

Pe drum, o bătrână geme de sete,

    ,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"

Însă călătorul vrea acum să doarmă,

    de babă să se ocupe altă soartă.

Și hotărât, poruncește ca din goarnă:

    ,,tot înainte, că-i oricum moartă!"

Mai merge trăsura, mai merge cât poate,

    până ce un copil jupuit zărește.

Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",

    călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"

Cu nervii la pământ, sătul de omenie,

    omul se vede stăpânul companiei.

Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"

    iar călăuza rămâne supusă tiraniei.

Trăsura iese din acel orășel,

    a văzut și altele... destule...

Pe un drum nou a luat-o-n mister, 

   soluții s-au găsit, chiar cu sutele.

Omul apoi observă o groapă,

    ,,aici trebuie să facă un ocol."

Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,

    și nici urmă de cel salvator...

Omul se jelește, zbiară mai puternic:

    ,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"

Doar norul se observă, la fel de grabnic,

    ca în ziua când el se-ascundea de foc.

Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,

    călătorul se nimicește într-un glas sonor.

,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,

    pe veci să trăiești întunericul arzător."

Cum trece repede timpul,

Sufletul se ascunde ca un fricos

Care nu-și mai arată chipul

Dincolo de peretele luminos.

Lacrimile cad pe sol,

De la durerea apăsătoare 

Jos pe dușumeaua zidită din namol

Unde se formează o închisă culoare.

Că te și ascunzi în cușcă 

Cu o poftă de izolare,

Dar simți cum te mușcă 

Tristețea de-a privi un soare

Ce-ți aducea un haz 

Pe buzele înroșite, 

Fără niciun necaz 

În zilele însorite.

El șef al sistemului 

O stea,ca un glob roșcat 

Ne aducea sentimentului

O măreață melancolie de neuitat,

Și când te apucă ghinionul

Țe tine să nu pleci,

Din gheare;el spiritul 

Nu te eliberează nici în veci.

Și iată cum jertfele nu mai curg

Din curajul ieșit,

Către speranța din amurg 

De-a privi un ultim moment strălucit.

Se-ntunecă orizontul,

Adierea se răcește, 

Viața face pe mortul,

Speranța se răstignește.

Se-aud munții prăbușindu-se, 

Stânci se sfarmă ca dinții-ncleștați,

Arbori sfinți trosnesc ca oase,

Fluvii uscate de sânge umflate, 

Strigăt de moarte animalele-și cântă, 

Orice moarte-i lacrimă de sfântă

Cerșită-n genunchi pe mila-nfrântă.

În jur se face-ntuneric și n-aud,

Cicatrici de ger pe trupul nud,

Aerul îngheață și devine greu,

Pot să uit de orice empireu.

Sub mine pământul se crapă și cad,

Se vede o rază blândă de Iad

Ce m-așteaptă anevoie cu drag,

Ponoase pentru bine să trag.

Demoni amuzați îmi ies în cale

S-am parte de căderi infernale,

Dar iute-ncremenesc pe loc,

Să mă vadă, pe mine!,-n foc?

Din respect, dinții-și scrâșnesc,

Asupra-mi se năpustesc:

Oasele-mi zdrobesc,

Carnea mi-o jupoaie, 

Sângele-mi beau,

Pasiunea mi-o vedeau.

Și cad atât de-nfipt-n Iad

Încât îl pustiesc și-l destram,

Dovedind Celui Divin cât pot să decad

Și El tot să rămână mai infam.