Lumina De La Dunăre

CRONICILE DIN TÂRGU JIU

Acțiunea se desfășoară la începutul secolului al XVI-lea, într-un regat fictiv numit Regatul Olteniei de Nord, cu capitala la Târgu Jiu. Regatul este condus de regele Constantin, un conducător drept, curajos și credincios lui Dumnezeu, și de regina Liliana, cunoscută pentru bunătatea și grija ei față de săraci, bolnavi și orfani. În anul 1509 li se naște fiul, Nicolae, moștenitorul tronului.

Nicolae crește într-o familie care îl învață credința, dreptatea și iubirea față de oameni. Tatăl său îi spune că un rege trebuie să fie gata să-și dea viața pentru popor, iar mama îi citește din Sfânta Scriptură și îl învață smerenia, mila și iertarea. În același timp, dregătorul Vlad pregătește în taină o conspirație pentru a răsturna familia regală.

În fața amenințării Imperiului Otoman și a tulburărilor din Europa, regele Constantin întărește alianțele cu statele vecine și pregătește armata pentru apărarea regatului. În anul 1516 conduce personal oastea în Bătălia Jiului și obține o mare victorie. La întoarcere însă este ucis mișelește într-un atac pus la cale de conspiratori.

Întregul regat cade în doliu. La scurt timp, regina Liliana este otrăvită de oamenii lui Vlad. Înainte de moarte, își binecuvântează fiul și îl îndeamnă să-L iubească pe Dumnezeu, să fie drept, să ierte când este cu putință și să-i apere pe cei nevinovați. Rămas orfan la numai șase ani, Nicolae este scos pe ascuns din cetate de bătrâna slujitoare Maria și de credincioșii soldați Radu și Vladimir.

Ascuns în Munții Parâng, Nicolae își petrece copilăria și adolescența departe de tron. Maria îl învață să citească și să scrie, iar Radu și Vladimir îl pregătesc în arta războiului și în conducerea unui regat. Nicolae citește zilnic din Biblie și își întărește credința. La vârsta de șaptesprezece ani primește sabia tatălui său și jură să-și recâștige regatul nu din dorință de răzbunare, ci pentru a aduce dreptate.

Foștii soldați ai regelui Constantin și numeroși oameni credincioși i se alătură. Cu sprijinul lor pornește spre Târgu Jiu. Mulți dintre apărătorii cetății trec de partea adevăratului moștenitor, iar Vlad este capturat și judecat. Nicolae este încoronat Regele Nicolae I al Regatului Olteniei de Nord. El reduce birurile, reconstruiește cetățile, redeschide școlile și spitalele, îi ajută pe cei nevoiași și conduce cu dreptate, câștigând iubirea poporului.

Urmează cinci ani de pace și prosperitate. Însă succesul regatului trezește invidia dușmanilor. O nouă conspirație izbucnește, iar o lovitură de stat îl obligă pe Nicolae să părăsească tronul. Pentru a evita distrugerea cetății și moartea poporului, el pleacă printr-un pasaj secret împreună cu Radu și Vladimir, promițând că într-o zi se va întoarce.

Cei trei ajung în Marele Cnezat al Moscovei, unde locuiește bunicul lui Nicolae, Ieremia. Bătrânul îl primește cu dragoste și, înainte de moarte, îi lasă o epistolă. În scrisoare îl sfătuiește să plece în îndepărtatul Regat Joseon, unde regele îi fusese un vechi prieten și îl va primi cu bunătate.

După înmormântarea bunicului, Nicolae, Radu și Vladimir pornesc într-o lungă călătorie spre răsărit. După treizeci și una de zile ajung în Joseon. Regele îi primește cu mare cinste, în amintirea prieteniei cu Ieremia, și îl găzduiește în palatul regal.

Nicolae învață limba și obiceiurile locului, fără să renunțe vreodată la credința sa. În fiecare dimineață citește din Sfânta Scriptură și se roagă. Regele Joseonului este impresionat de înțelepciunea, smerenia și caracterul lui Nicolae, iar între cei doi se leagă numeroase discuții despre Dumnezeu, dreptate, conducerea unui popor și iertare. Nicolae arată că adevărata înțelepciune vine de la Dumnezeu și că un conducător trebuie să domnească prin dreptate și iubire, nu prin frică.

În cadrul Marelui Consiliu al Joseonului, Nicolae vorbește cu respect despre credința sa, fără să o impună altora. Miniștrii și cărturarii îi admiră caracterul, iar regele îl numește unul dintre cei mai apropiați sfătuitori ai săi.

Timp de doi ani, Nicolae îl ajută pe regele Joseonului să conducă regatul cu înțelepciune. Mai târziu, la îndemnul regelui, o cunoaște pe nobila Eun-hee, o tânără respectată pentru bunătatea și înțelepciunea ei. Cei doi se căsătoresc, iar Dumnezeu îi binecuvântează cu copii. Nicolae își găsește o nouă familie și un nou cămin, dar nu își uită niciodată patria.

În fiecare zi continuă să se roage pentru Regatul Olteniei de Nord și păstrează vie speranța că într-o zi se va întoarce pentru a-și revedea poporul și pământul natal.

Mesajul central al Cronicilor din Târgu Jiu este că adevărata putere nu se află în coroană, în sabie sau în bogății, ci în credința în Dumnezeu, în dreptate, în iubirea față de oameni, în curajul de a face binele și în speranța care rămâne vie chiar și în cele mai grele încercări. Nicolae este un conducător care pierde tronul și patria, dar nu își pierde niciodată credința, iar aceasta îi călăuzește întreaga viață și îl pregătește pentru încercările care vor urma.[Cristian Diaconița]

251. Împărăția Cerurilor

Dincolo de lumea trecătoare

Există-o veșnică lumină,

Unde sufletul găsește pace

Și dragostea nu se termină.

Doamne, ajută-mă să caut

Împărăția Ta mereu,

Să nu iubesc mai mult lumea

Decât pe Tine, Dumnezeu.

Cristian Diaconița

252. Viața veșnică

Viața aceasta trece repede

Ca o clipă într-un vis,

Dar nădejdea mea rămâne

În Hristos, Cel ce a promis.

Doamne, păstrează-mi sufletul

În credință și iubire,

Ca să pot primi, prin mila Ta,

Darul vieții fără sfârșire.

Cristian Diaconița

253. Ziua Judecății

Va veni o zi în care

Fiecare om va sta

Înaintea lui Dumnezeu

Și faptele și le va vedea.

De aceea vreau de astăzi

Să trăiesc cu suflet curat,

Să iubesc și să fac bine

Cât timp încă mi-ai lăsat.

Cristian Diaconița

254. Judecătorul drept

Tu ești Judecătorul lumii,

Drept și fără de păcat,

Și cunoști fiecare inimă

Și tot ce omul a lucrat.

Doamne, nu mă lăsa în rău,

Ci întoarce-mă mereu,

Ca în ziua judecății

Să găsesc mila Ta.

Cristian Diaconița

255. Cartea vieții

Înaintea Ta, Doamne Sfinte,

Nimic nu poate fi ascuns,

Tu cunoști fiecare faptă

Și fiecare gând ascuns.

Scrie, Doamne, în inima mea

Credința, dragostea și pacea,

Ca numele meu să rămână

În cartea vieții prin harul Tău.

Cristian Diaconița

256. Îngerul păzitor

Îngerul meu păzitor

Mă însoțește zi și noapte,

Mă îndeamnă către bine

Și mă ferește de păcate.

Doamne, păzește-mă prin el

De primejdii și ispite,

Și condu-mă pe calea dreaptă

Către cele fericite.

Cristian Diaconița

257. Glasul îngerilor

În cer se-aude cântare

De îngeri înaintea Ta,

Iar sufletul meu dorește

Să Te slăvească asemenea.

Primește, Doamne, cântarea mea,

Chiar dacă este mică și smerită,

Căci vine dintr-o inimă

Care Te caută necontenit.

Cristian Diaconița

258. Heruvimii

Heruvimii Te slăvesc, Doamne,

Înaintea tronului ceresc,

Iar eu, un om atât de mic,

Cu smerenie Te iubesc.

Învață-mă să Te slăvesc

Prin tot ce fac și tot ce spun,

Și să păstrez în viața mea

Un suflet sincer și bun.

Cristian Diaconița

259. Serafimii

Serafimii cântă neîncetat:

„Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul!”

Iar cerul se umple de slavă

Înaintea Celui Preaînalt.

Doamne, fă și inima mea

Un altar de rugăciune,

În care numele Tău sfânt

Să fie mereu în cântare.

Cristian Diaconița

260. Sfânta Treime

Slavă Tatălui Celui veșnic,

Slavă Fiului iubit,

Slavă Duhului Sfânt,

Dumnezeului cel desăvârșit.

O singură dumnezeire,

Trei Persoane în iubire,

Taină sfântă și adâncă

Ce ne cheamă la mântuire.

Cristian Diaconița

261. Tatăl nostru

Tatăl nostru din ceruri,

Numele Tău fie sfințit,

Vie Împărăția Ta,

Iar voia Ta să fie împlinită.

Pâinea noastră dă-ne astăzi,

Iartă-ne greșelile noastre,

Și păzește-ne de rău,

Doamne, în toate zilele noastre.

Cristian Diaconița

262. Împărate Ceresc

Împărate Ceresc, Mângâietorule,

Duhul Adevărului cel Sfânt,

Vino și locuiește-n noi

Și curăță-ne de tot păcatul.

Mântuiește, Bunule, sufletele noastre

Și fă-ne vrednici de iubirea Ta,

Ca să trăim în pace și credință

Sub lumina harului Tău.

Cristian Diaconița

263. Preasfânta Treime

Preasfântă Treime, miluiește-ne,

Doamne, curăță păcatele noastre,

Stăpâne, iartă fărădelegile noastre,

Sfinte, cercetează și vindecă slăbiciunile noastre.

Pentru numele Tău cel sfânt,

Miluiește-ne și ne mântuiește,

Și dă-ne pace în suflet

Și lumină în viață.

Cristian Diaconița

264. Crezul

Cred în Tatăl cel Atotputernic,

Creatorul cerului și al pământului,

Și în Iisus Hristos, Fiul Său,

Care pentru noi S-a întrupat.

Cred în Duhul Sfânt, în Biserică,

În învierea morților și viața veșnică,

Și mărturisesc cu credință

Nădejdea mântuirii.

Cristian Diaconița

265. Iisus Hristos

Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,

A venit în lume pentru noi,

Să ne ridice din păcat

Și să ne ducă spre lumină.

El este Domn și Mântuitor,

El este Calea către Tatăl,

Și cine crede cu iubire

Găsește viață în Hristos.

Cristian Diaconița

266. Nașterea Domnului

În Betleem, în noaptea sfântă,

S-a născut Pruncul cel Preasfânt,

Iar îngerii cântau în ceruri

Și pace vesteau pe pământ.

Maica Domnului Îl privea

Cu dragoste și cu smerenie,

Iar lumea primea în acea noapte

Lumina mântuirii.

Cristian Diaconița

267. Peștera din Betleem

Într-o peșteră smerită

S-a arătat Lumina lumii,

Nu într-un palat împărătesc,

Ci în simplitatea unei iesle.

Doamne, învață-mă smerenia

Pe care ai arătat-o nouă,

Și fă-mi inima asemenea

Peșterii ce Te-a primit.

Cristian Diaconița

268. Magii

Trei magi au venit de departe

Urmând lumina stelei sfinte,

Aducând daruri Pruncului

Și plecându-se înaintea Lui.

Și noi să venim cu inimă curată

Înaintea lui Hristos,

Aducându-I drept dar viața

Și iubirea noastră.

Cristian Diaconița

269. Steaua

Steaua din Betleem a luminat

Drumul celor ce Te căutau,

Și i-a condus până la Pruncul

Pe care îngerii Îl lăudau.

Fii și pentru mine, Doamne,

Steaua care-mi arată drumul,

Când nu mai știu unde să merg

Și sufletul îmi este tulburat.

Cristian Diaconița

270. Maica Domnului

Preacurată Maică a Domnului,

Tu ai primit vestea cea sfântă

Și ai răspuns cu smerenie

Chemării lui Dumnezeu.

Roagă-te pentru noi, Marie,

Când suntem slabi și încercați,

Și condu-ne mereu spre Fiul Tău,

Iisus Hristos, Mântuitorul.

Cristian Diaconița

271. Buna Vestire

Îngerul a venit la Maria

Și i-a vestit taina cea mare:

Că din ea Se va naște Hristos,

Mântuitorul omenirii.

Prin ascultarea ei smerită

A venit în lume Mântuitorul,

Iar noi să învățăm de la dânsa

Credința și ascultarea.

Cristian Diaconița

272. Elisabeta

Elisabeta a primit cu bucurie

Vizita Maicii Domnului,

Iar pruncul din pântecele ei

A tresăltat de bucurie.

Doamne, fă și inima mea

Să tresalte când Te simte aproape,

Și să recunoască în orice clipă

Prezența Ta cea sfântă.

Cristian Diaconița

273. Ioan Botezătorul

Ioan Botezătorul a strigat

În pustiu către oameni:

„Pregătiți calea Domnului

Și îndreptați cărările Lui!”

Ajută-mă și pe mine, Doamne,

Să-mi îndrept calea vieții,

Să las păcatul în urmă

Și să Te primesc în inimă.

Cristian Diaconița

274. Iordanul

La râul Iordanului, Hristos

A venit să Se boteze,

Iar cerurile s-au deschis

Și Duhul Sfânt S-a arătat.

Glasul Tatălui a mărturisit

Iubirea pentru Fiul Său,

Iar noi primim prin această taină

Chemarea către Dumnezeu.

Cristian Diaconița

275. Botezul

Prin Botez omul începe

Un drum nou în Dumnezeu,

Lăsând în urmă păcatul

Și primind harul Său.

Doamne, ajută-mă să păstrez

Curată credința primită,

Și să nu uit niciodată

Chemarea Ta cea sfântă.

Cristian Diaconița

276. Pustia

În pustie, Hristos a stat

În post și rugăciune,

Biruitor asupra ispitei

Și statornic în misiunea Sa.

Când vin ispitele la mine,

Dă-mi putere, Doamne Sfinte,

Să aleg adevărul Tău

Și să nu cad în înșelare.

Cristian Diaconița

277. Ispitirea

Vrăjmașul L-a ispitit pe Hristos,

Dar Domnul a rămas neclintit,

Arătându-ne nouă tuturor

Cum răul poate fi biruit.

Când ispita mă încearcă,

Dă-mi putere să spun „nu”,

Și să aleg întotdeauna

Calea care duce spre Dumnezeu.

Cristian Diaconița

278. Chemarea

Hristos îi cheamă pe oameni

Să-L urmeze pe calea Sa,

Să lase în urmă păcatul

Și să-și schimbe viața.

Doamne, aud și eu chemarea

Și vreau să-Ți urmez pașii,

Cu credință și cu iubire

În toate zilele mele.

Cristian Diaconița

279. Pescarul

Pescarul și-a lăsat mreaja

Când Hristos l-a chemat,

Și a pornit fără teamă

Pe drumul cel minunat.

Învață-mă și pe mine, Doamne,

Să las ceea ce mă ține,

Și să Te urmez cu credință

Oriunde mă vei chema.

Cristian Diaconița

280. Apostolii

Doisprezece oameni simpli

Au devenit vestitori ai credinței,

Purtând în lume Evanghelia

Și numele lui Hristos.

Doamne, arată-mi și mie

Cum pot face bine în lume,

Prin cuvânt, prin faptă și iubire

În numele Tău cel sfânt.

Cristian Diaconița

281. Petru

Petru a fost pescar simplu,

Dar Hristos l-a chemat la Sine,

Și el a lăsat mrejele

Pentru o misiune mai mare.

Doamne, chiar dacă sunt slab,

Dacă mă chemi, vreau să vin,

Și să lucrez cu credință

Pentru binele aproapelui.

Cristian Diaconița

282. Andrei

Andrei, cel dintâi chemat,

L-a găsit pe Hristos și-a vestit

Cu bucurie fratelui său

Că L-a aflat pe Mesia.

Învață-ne să nu păstrăm

Credința doar pentru noi,

Ci să vestim prin viața noastră

Binele către cei din jur.

Cristian Diaconița

283. Toma

Toma s-a îndoit o vreme,

Dar când L-a întâlnit pe Domnul

A mărturisit cu credință

Învierea lui Hristos.

Doamne, când apar îndoieli,

Nu mă lăsa să mă îndepărtez,

Ci ajută-mă să caut adevărul

Și să rămân aproape de Tine.

Cristian Diaconița

284. Filip

Filip L-a întâlnit pe Hristos

Și a mers să-i spună lui Natanael

Că L-a găsit pe Cel promis,

Pe Mântuitorul lumii.

Doamne, pune în mine bucuria

De a Te mărturisi cu dragoste,

Nu prin ceartă sau mândrie,

Ci printr-o viață curată.

Cristian Diaconița

285. Natanael

Natanael a venit să vadă

Și L-a întâlnit pe Hristos,

Iar îndoiala lui s-a schimbat

Într-o mărturisire de credință.

Doamne, ajută-mă să caut

Adevărul cu inimă sinceră,

Și când îl voi găsi,

Să nu mă mai despart de Tine.

Cristian Diaconița

286. Matei

Matei stătea la vamă

Când Hristos l-a chemat,

Iar el a lăsat totul în urmă

Și după Domnul a plecat.

Aceasta-mi arată, Doamne,

Că omul se poate schimba,

Când primește chemarea Ta

Și răspunde cu credință.

Cristian Diaconița

287. Marcu

Marcu a vestit Evanghelia

Despre Hristos, Mântuitorul,

Și a lăsat Bisericii

O mărturie despre Domnul.

Doamne, fă și viața mea

O mică mărturie curată,

Prin care oamenii să vadă

Lumina Evangheliei Tale.

Cristian Diaconița

288. Luca

Luca a scris despre Hristos

Și despre faptele Apostolilor,

Păstrând pentru Biserică

Mărturia sfântă a credinței.

Doamne, ajută-mă să citesc

Cuvântul cu inimă deschisă,

Ca să înțeleg mai bine

Calea pe care Tu mă chemi.

Cristian Diaconița

289. Ioan Evanghelistul

Ioan a vorbit despre Cuvântul

Care era dintru început,

Și despre lumina adevărată

Care în lume a venit.

Doamne, fă-mă să înțeleg

Taina iubirii Tale mari,

Și să rămân în lumina Ta

În toate zilele mele.

Cristian Diaconița

290. Evanghelia după Matei

Matei ne vestește despre Hristos,

Împăratul și Mesia,

Cel promis de prooroci

Pentru mântuirea lumii.

Doamne, deschide-mi mintea

Când citesc Evanghelia,

Ca să înțeleg Cuvântul Tău

Și să-l trăiesc cu credință.

Cristian Diaconița

291. Evanghelia după Marcu

Marcu vestește cu putere

Faptele și minunile Domnului,

Arătând lumii pe Hristos

Ca Fiul lui Dumnezeu.

Fă-mi, Doamne, inima atentă

La fiecare cuvânt citit,

Ca Evanghelia să devină

Viață în sufletul meu.

Cristian Diaconița

292. Evanghelia după Luca

Luca ne vestește iubirea

Lui Hristos pentru cei pierduți,

Pentru săraci și pentru oameni

Ce caută să fie mântuiți.

Doamne, fă-mă milostiv

Cu cei pe care-i întâlnesc,

Ca prin iubirea mea smerită

Să mă apropii de Hristos.

Cristian Diaconița

293. Evanghelia după Ioan

Ioan ne vestește despre Cuvânt,

Despre lumină și iubire,

Despre Hristos, Fiul lui Dumnezeu,

Venit în lume pentru mântuire.

Să păstrez în inima mea

Cuvintele Evangheliei sfinte,

Ca ele să-mi fie mereu

Lumină înainte.

Cristian Diaconița

294. Cuvântul s-a făcut trup

Cuvântul S-a făcut trup

Și a locuit printre oameni,

Iar slava Sa s-a arătat

Celui ce crede cu iubire.

Taină mare și minunată,

Pe care mintea n-o cuprinde,

Dar inima o poate primi

Prin credință și smerenie.

Cristian Diaconița

295. Apa prefăcută în vin

La nunta din Cana Galileii

Hristos a făcut o minune,

Prefăcând apa în vin

Și arătând slava Sa.

Doamne, transformă și viața mea

Când este goală și lipsită,

Și umple-o cu harul Tău

Și cu iubirea Ta sfințită.

Cristian Diaconița

296. Cana Galileii

În Cana Galileii s-a arătat

Un început al minunilor Domnului,

Iar ucenicii au văzut

Slava lui Iisus Hristos.

Doamne, fă și din casa mea

Un loc al păcii și iubirii,

În care să fie mereu

Prezența și binecuvântarea Ta.

Cristian Diaconița

297. Samariteanca

La fântână, Hristos a vorbit

Cu femeia din Samaria,

Și i-a vestit despre apa vie

Care poate potoli setea sufletului.

Doamne, dă-mi și mie

Apa vie a harului Tău,

Ca să nu mai caut viața

În lucruri care trec.

Cristian Diaconița

298. Apa cea vie

Cine bea din apa lumii

Va înseta din nou mereu,

Dar cine primește apa vie

Găsește viață în Dumnezeu.

Doamne, satură-mi sufletul

Cu iubirea Ta cea mare,

Ca să nu mai caut fericirea

În lucruri trecătoare.

Cristian Diaconița

299. Pâinea vieții

Hristos este Pâinea Vieții,

Hrana sufletului flămând,

Și cine vine către El

Găsește viață din belșug.

Doamne, hrănește-mă cu har

Și păstrează-mi credința vie,

Ca sufletul meu să nu piară

Departe de Împărăția Ta.

Cristian Diaconița

300. Lumina lumii

Hristos este Lumina lumii,

Și cine-L urmează nu rămâne

În întunericul păcatului,

Ci merge spre viața veșnică.

Doamne, luminează-mi pașii,

Luminează-mi inima mereu,

Ca în toate zilele vieții

Să merg cu Tine, Dumnezeu.

Cristian Diaconița.                                                                                          500 DE POEZII CREȘTINE

de Cristian Diaconița

Poeziile 301–350

301. Hristos, Lumina mea

Când lumea pare întunecată

Și drumul meu nu-l mai zăresc,

Ridic privirea către Tine,

Iisuse, Doamne, și Te chem.

Tu ești lumina mea cea vie,

Tu ești nădejdea mea mereu,

Și chiar în noaptea cea mai grea

Mă ține mâna Ta, Dumnezeu.

Cristian Diaconița

302. Sub Crucea Ta

Sub Crucea Ta mă plec, Iisuse,

Cu sufletul îndurerat,

Și văd iubirea Ta cea mare

Pentru omul vinovat.

Nu merit jertfa Ta cea sfântă,

Dar Tu ai mers până la sfârșit,

Ca omul să găsească iarăși

Drumul spre Tatăl infinit.

Cristian Diaconița

303. Golgota

Pe Golgota, sub cerul greu,

Hristos purta păcatul lumii,

Iar Crucea Sa a devenit

Semn al iubirii și-al minunii.

Acolo sângele cel sfânt

A curs pentru întreaga lume,

Iar noi primim prin jertfa Sa

Nădejdea vieții fără moarte.

Cristian Diaconița

304. Învierea

Hristos a înviat din morți,

Biruitor asupra morții,

Și piatra nu L-a putut ține

În întunericul mormântului.

Hristos a înviat cu slavă,

Iar cerul s-a umplut de lumină,

Și pentru noi s-a deschis iar

Nădejdea vieții celei veșnice.

Cristian Diaconița

305. Hristos a înviat!

Hristos a înviat, creștine!

Să cânte cerul și pământul,

Să fie plină de lumină

Și casa, sufletul și gândul.

Hristos a biruit moartea,

Iar noi cu bucurie spunem:

„Adevărat a înviat Hristos!”

Și slavă Lui aducem.

Cristian Diaconița

306. Mormântul gol

Femeile au venit la mormânt

În zorii zilei celei sfinte,

Dar piatra era dată la o parte,

Iar trupul Domnului nu era.

Îngerul le-a vestit minunea:

„Nu este aici, a înviat!”

Și lumea întreagă a primit

Vestea vieții fără de sfârșit.

Cristian Diaconița

307. Maria Magdalena

Maria Magdalena a venit

Cu lacrimi la mormântul gol,

Dar L-a întâlnit pe Domnul

Și inima i s-a umplut de dor.

Doamne, când și eu sunt întristat,

Arată-mi lumina Învierii,

Ca să nu rămân în întuneric,

Ci să găsesc bucuria Ta.

Cristian Diaconița

308. Ucenicii la Emaus

Pe drumul către Emaus

Doi ucenici mergeau întristați,

Dar Hristos li S-a alăturat

Și ochii lor au fost luminați.

Doamne, mergi și Tu cu mine

Pe drumul vieții mele,

Și deschide-mi ochii inimii

Ca să Te recunosc în toate.

Cristian Diaconița

309. Frângerea pâinii

Când pâinea a fost frântă

La Emaus, L-au recunoscut,

Iar inimile lor ardeau

De cuvântul ce l-au auzit.

Doamne, fă să ardă-n mine

Iubirea pentru adevăr,

Și când citesc Sfânta Scriptură

Să Te cunosc tot mai mult.

Cristian Diaconița

310. Toma și Învierea

Toma a dorit să vadă

Și să creadă în Înviere,

Dar când Hristos i S-a arătat,

A mărturisit cu putere.

„Domnul meu și Dumnezeul meu!”

A spus cu inimă smerită,

Iar credința lui ne cheamă

Să credem în Hristos cu toții.

Cristian Diaconița

311. Înălțarea

Pe Muntele Măslinilor

Hristos S-a înălțat la Tatăl,

Iar ucenicii au rămas

Cu nădejdea și făgăduința.

Doamne, îndreaptă-mi și mie

Privirea către cele de sus,

Ca inima mea să nu rămână

Prinsă doar de lumea aceasta.

Cristian Diaconița

312. Rusaliile

Duhul Sfânt S-a pogorât

Peste Apostolii adunați,

Și inimile lor s-au umplut

De putere și de har.

Biserica a început să vestească

Evanghelia în întreaga lume,

Iar glasul Apostolilor

A dus tuturor numele lui Hristos.

Cristian Diaconița

313. Duhul Sfânt

Duhule Sfinte, vino-n mine,

Luminează-mi mintea mea,

Curăță-mi inima de răutate

Și întărește credința mea.

Fii lumină în întuneric,

Fii pace în sufletul meu,

Și condu-mă pe calea dreaptă

Către Împărăția lui Dumnezeu.

Cristian Diaconița

314. Harul

Harul Tău este lumină

Pentru omul obosit,

Este darul fără plată

Pentru sufletul smerit.

Doamne, nu mă lăsa departe

De lucrarea harului Tău,

Ci fă-mă atent la chemarea

Pe care mi-o faci mereu.

Cristian Diaconița

315. Biserica

Biserica este casa

Unde ne-adunăm la rugăciune,

Unde cântarea se ridică

Spre Dumnezeu în comuniune.

Aici ascultăm Cuvântul,

Aici cerem iertare și pace,

Aici ne apropiem de Hristos

Cu inimă smerită.

Cristian Diaconița

316. Sfânta Liturghie

Când clopotul bisericii bate

Și ne cheamă la Liturghie,

Las grijile lumii deoparte

Și vin cu sufletul spre Tine.

În sfântul locaș mă rog

Cu frații mei împreună,

Și cer de la Dumnezeu

Pace, iertare și lumină.

Cristian Diaconița

317. Clopotul

Clopotul sună peste sat

Și cheamă oamenii la rugăciune,

Iar glasul lui se ridică

Peste case și peste lume.

„Veniți la Domnul”, pare-a spune,

„Lăsați grijile pentru-o clipă!”

Și sufletul se îndreaptă

Spre casa cea sfântă.

Cristian Diaconița

318. Biserica din sat

Biserica mică de la margine

Stă liniștită lângă drum,

Dar rugăciunile din ea

Se ridică spre cer acum.

Acolo copilul învață

Să spună „Doamne, ajută!”,

Iar omul bătrân găsește

Mângâiere în rugăciune.

Cristian Diaconița

319. Icoana

În fața sfintei icoane

Mă opresc și mă rog smerit,

Nu lemnului, ci lui Dumnezeu

Și sfinților pe care i-a sfințit.

Icoana îmi amintește

De lumea cerească și sfântă

Și îmi ridică gândul

Din lumea trecătoare.

Cristian Diaconița

320. Candela

O candelă arde încet

În fața icoanei sfinte,

Și luminează în tăcere

Gândurile mele smerite.

Doamne, păstrează candela

Credinței aprinsă-n mine,

Ca să nu mă pierd vreodată

Departe de iubirea Ta.

Cristian Diaconița

321. Tămâia

Fumul tămâiei se ridică

În biserica luminată,

Ca rugăciunea credincioșilor

Să se înalțe către Tatăl.

Primește, Doamne, rugăciunea

Pe care Ți-o aducem azi,

Și umple inimile noastre

Cu pace și cu har.

Cristian Diaconița

322. Sfânta Cruce

Crucea o port la piept

Ca semn al credinței mele,

Și când o privesc îmi amintesc

De jertfa Domnului.

Nu este doar un semn exterior,

Ci chemare la iubire,

La răbdare și la credință

Și la urmarea lui Hristos.

Cristian Diaconița

323. Semnul Sfintei Cruci

Cu dreapta fac semnul Crucii

Și spun: „În numele Tatălui,

Al Fiului și al Sfântului Duh”,

Cu credință în Dumnezeu.

Să-mi fie Crucea apărare

Împotriva răului și-a ispitei,

Și să-mi amintească mereu

De iubirea Mântuitorului.

Cristian Diaconița

324. Rugăciunea de dimineață

Când zorii zilei se arată

Și mă trezesc din somn,

Îți mulțumesc, Doamne Sfinte,

Pentru această nouă zi.

Păzește-mi pașii astăzi,

Ferește-mă de rău,

Și ajută-mă să fac bine

Înaintea Ta, Dumnezeule.

Cristian Diaconița

325. Rugăciunea de seară

Când noaptea vine peste lume

Și liniștea coboară,

Îți mulțumesc pentru ziua

Pe care mi-ai dat-o, Doamne.

Iartă-mi toate greșelile

Și păzește somnul meu,

Iar dimineața fă să mă ridic

Cu gândul către Dumnezeu.

Cristian Diaconița

326. Înainte de masă

Pentru pâinea de pe masă

Îți mulțumim, Doamne Sfinte,

Pentru mâna care ne-a hrănit

Și pentru toate cele primite.

Binecuvântează masa noastră

Și casa în care locuim,

Și fă să nu uităm niciodată

De cei care sunt flămânzi.

Cristian Diaconița

327. După masă

După ce am mâncat, Doamne,

Îți mulțumesc din inimă,

Căci Tu ne-ai dat hrană

Și ne-ai păzit de nevoie.

Ajută-ne să fim recunoscători

Și să împărțim cu cel lipsit,

Ca darurile primite de noi

Să devină binecuvântare.

Cristian Diaconița

328. Rugăciunea copilului

Doamne, eu sunt încă mic,

Dar vreau să Te iubesc,

Să ascult de părinții mei

Și binele să-l săvârșesc.

Păzește-mi inima curată,

Ferește-mă de orice rău,

Și crește-mă în credință

Aproape de Dumnezeu.

Cristian Diaconița

329. Rugăciunea mamei

O mamă își ridică mâinile

Și se roagă pentru copil,

Cerând lui Dumnezeu lumină

Și drum bun pentru al ei fiu.

Doamne, ascultă rugăciunea

Oricărei mame îndurerate,

Și acoperă-i copiii

Cu mila Ta cea mare.

Cristian Diaconița

330. Rugăciunea tatălui

Un tată se roagă în taină

Pentru casa lui iubită,

Cerând putere și răbdare

Pentru familia lui smerită.

Doamne, binecuvântează familiile

Și păstrează-le unite,

În iubire, pace și credință

Și în nădejdea Ta cea sfântă.

Cristian Diaconița

331. Familia creștină

Familia este o biserică

În care iubirea trebuie să crească,

Unde părinții și copiii

Învață împreună să se iubească.

Doamne, păzește fiecare casă

De ceartă și de dezbinare,

Și pune între oameni

Iubirea Ta cea mare.

Cristian Diaconița

332. Părinții

Părinții sunt un dar

Pe care Dumnezeu ni-l dă,

Și trebuie să-i cinstim

Cu dragoste și cu respect.

Doamne, binecuvântează-i

Pe cei ce ne-au crescut cu trudă,

Și ajută-ne să le fim aproape

Cu inimă recunoscătoare.

Cristian Diaconița

333. Copiii

Copiii sunt ca florile

Ce cresc în grădina vieții,

Și au nevoie de iubire,

De credință și de lumină.

Doamne, păzește fiecare copil

De rău și de ispite,

Și dă-le părinți înțelepți

Care să-i conducă spre Tine.

Cristian Diaconița

334. Bunicii

Bunicii poartă-n suflet

Povești, credință și răbdare,

Și ne învață uneori

Ce înseamnă iubirea mare.

Doamne, binecuvântează-i

Pe cei bătrâni și încercați,

Și fă-ne să-i iubim

Și să nu-i lăsăm uitați.

Cristian Diaconița

335. Prietenia

Un prieten adevărat

Nu te lasă când e greu,

Ci rămâne lângă tine

Și te îndeamnă către bine.

Doamne, dă-mi prieteni buni

Și fă-mă și eu prieten bun,

Să nu rănesc și să nu trădez,

Ci să iubesc și să ajut.

Cristian Diaconița

336. Aproapele

Aproapele nu este străin,

Ci om creat de Dumnezeu,

Cu bucurii și cu dureri

Și cu un suflet asemenea mie.

Ajută-mă să-l văd cu iubire,

Nu cu judecată și dispreț,

Și să-i fiu aproape când îi este greu,

Așa cum ne-a învățat Hristos.

Cristian Diaconița

337. Omul sărac

Un om sărac stă lângă drum

Și poate nimeni nu-l vede,

Dar Dumnezeu îi știe viața

Și lacrimile lui cele grele.

Doamne, deschide-mi ochii

Să văd nevoia aproapelui,

Și pune în mâna mea putere

Să-l ajut după putință.

Cristian Diaconița

338. Străinul

Un străin poate veni la ușă

Fără să cunoască pe nimeni,

Dar iubirea creștină îi poate spune:

„Nu ești singur aici.”

Doamne, învață-mă ospitalitatea,

Să primesc omul cu bunătate,

Și să văd în fiecare persoană

Chipul unei făpturi create de Tine.

Cristian Diaconița

339. Cel întristat

Când cineva plânge lângă mine,

Nu vreau să trec nepăsător,

Ci să-i spun un cuvânt bun

Și să-i fiu alături cu drag.

Poate o vorbă simplă

Îi poate schimba ziua grea,

De aceea, Doamne, pune-n mine

Puterea de a mângâia.

Cristian Diaconița

340. Cel bolnav

Când cineva este încercat

Și trupul lui este slăbit,

Doamne, fii aproape de el

Și dă-i nădejde și răbdare.

Iar nouă dă-ne inimă bună

Să-l sprijinim după putere,

Cu rugăciune și iubire

Și cu un cuvânt de mângâiere.

Cristian Diaconița

341. Cel singur

Un om poate fi înconjurat

De oameni și totuși să fie singur,

Dar Dumnezeu vede inima lui

Și nu-l uită niciodată.

Doamne, apropie de cei singuri

Oameni cu inimă bună,

Ca nimeni să nu simtă

Că este uitat de lume.

Cristian Diaconița

342. Cel pierdut

Când un om se rătăcește

Și nu mai știe unde să meargă,

Doamne, trimite-i lumină

Și o mână care să-l ajute.

Fă-ne și pe noi asemenea

Celui care caută oaia pierdută,

Să nu abandonăm pe nimeni

Când are nevoie de ajutor.

Cristian Diaconița

343. Mâna întinsă

O mână întinsă către altul

Poate fi un semn de iubire,

Un gest simplu, dar puternic,

Într-o lume plină de grabă.

Doamne, fă mâinile mele

Mâini care ajută, nu rănesc,

Mâini care ridică omul

Când acesta cade.

Cristian Diaconița

344. Cuvântul bun

Un cuvânt bun spus la timp

Poate vindeca o inimă,

Iar un cuvânt rău și nepăsător

Poate lăsa o rană adâncă.

Doamne, pune pază gurii mele,

Să nu rănesc prin vorbe,

Ci fiecare cuvânt al meu

Să aducă pace și lumină.

Cristian Diaconița

345. Tăcerea

Uneori tăcerea spune

Mai mult decât o mie de cuvinte,

Când omul stă înaintea Domnului

Cu inima smerită.

Învață-mă să tac atunci

Când vorba mea ar răni,

Și să vorbesc atunci când trebuie

Să apăr binele și adevărul.

Cristian Diaconița

346. Gândul curat

Păzește-mi, Doamne, gândul

De tot ce este întunecat,

Și pune în mintea mea

Cuvântul Tău cel luminat.

Căci gândul devine faptă

Și fapta poate deveni drum,

De aceea vreau să aleg

Calea binelui acum.

Cristian Diaconița

347. Inima

Inima omului este adâncă

Și numai Dumnezeu o cunoaște,

El vede rana ascunsă

Și bucuria care crește.

Doamne, locuiește în inima mea

Și curăță tot ce este rău,

Ca ea să devină casă

Pentru iubirea Ta.

Cristian Diaconița

348. Sufletul

Sufletul nu poate fi cumpărat

Cu aur, bani sau bogății,

Căci valoarea lui este veșnică

Înaintea lui Dumnezeu.

Ajută-mă să-mi păstrez sufletul

Departe de păcat și mândrie,

Și să-l hrănesc prin rugăciune,

Credință și iubire.

Cristian Diaconița

349. Viața creștinului

Viața creștinului este drum

Cu încercări și bucurii,

Cu rugăciune și răbdare

Și cu multe lupte zi de zi.

Dar dacă Hristos merge cu noi,

Nu trebuie să ne temem,

Căci El ne poate ridica

De fiecare dată când cădem.

Cristian Diaconița

350. Cu Hristos înainte

Cu Hristos înainte merg

Prin zile bune și prin greu,

Cu Crucea sfântă înainte

Și cu nădejde în Dumnezeu.

Nu știu ce-mi aduce ziua,

Dar știu că Domnul este viu,

Și vreau să merg cu El mereu

Pe drumul către veșnicie.

PARTEA I — LUMINA

În noaptea lumii cea adâncă,

Când stelele se-aprind ușor,

Văzu pe cer o sfântă rază,

Ca un luceafăr călător.

Dar nu era lumină lumească,

Nici foc ce piere pe pământ,

Ci era raza cea neapusă,

Venită din slava Tatălui Sfânt.

Și sufletul, privind spre dânsa,

Simți în adânc o chemare,

Ca spre Împărăția cea sfântă,

Spre veșnicie și iertare.

Privi spre cer și, fără teamă,

Își ridică ochii către El,

Căci peste noaptea cea amară

Strălucea Chipul cel de Miel.

„O, Doamne, vino și mă luminează,

Ridică-mi sufletul din întuneric,

Șterge păcatul meu cu mila Ta

Și fă-mi cugetul curat și puternic.

Căci fără Tine, Doamne Sfinte,

Mă risipesc ca praful în vânt,

Dar cu Hristos, prin Sfânta Cruce,

Găsesc nădejde pe pământ.

Când inima mea este slabă,

Tu fii puterea mea, Hristoase,

Când drumul meu se pierde-n noapte,

Tu fii cărarea luminoasă.

Când lumea-mi spune: «Nu mai spera!»,

Tu să-mi șoptești: «Nu te teme!»

Căci mila Ta este mai mare

Decât păcatele din mine.

Când cad sub greul meu de vină,

Nu mă lăsa în deznădejde,

Ci cu iubirea Ta cea sfântă

Aprinde iar în mine nădejde.

Și dacă lacrima îmi cade

În taina nopții peste față,

Primește-o, Doamne, ca pe-o rugă

Și fă din ea izvor de viață.”

Atunci, din cerul fără margini,

Se-aude glasul lin și sfânt:

„Nu te teme, suflete, de noapte,

Eu sunt cu tine pe pământ.

Eu sunt Lumina cea adevărată,

Eu sunt Calea către Tatăl Meu,

Eu sunt Învierea și Viața,

Eu sunt Hristos, Dumnezeul tău.

Eu sunt Păstorul cel ce caută

Oaia pierdută dintre oi,

Eu sunt Pâinea vieții sfinte,

Eu sunt cu voi, în veac, cu voi.

Eu sunt Izvorul fără margini,

Eu sunt nădejdea celor vii,

Eu sunt Lumina celor care

Mă caută în fiecare zi.

Nu te întoarce către lume

Când sufletul ți-e apăsat;

Ridică-ți ochii către Cruce,

Căci pentru tine am răbdat.

Iar dacă drumul ți-e cu spini

Și pașii tăi sunt osteniți,

Adu-ți aminte de iubirea

Cu care oamenii sunt mântuiți.

Căci dragostea Mea nu apune,

Nici mila Mea nu va pieri,

Iar cel ce vine către Mine

Va afla viață-n veșnicii.”

Și peste lume cade pacea,

Iar clopotele sună-n sat,

Chemând poporul la biserică,

La Sfântul Trup și Sfântul Sânge,

Spre viață veșnică date.

Se-aude cântarea din strană,

Sub bolta sfântă de icoane,

Iar fumul tămâiei urcă

Spre cer, pe nevăzute raze.

În fața Crucii, omul plânge,

Dar plânsul lui devine rugăciune,

Căci Crucea nu-i sfârșitul vieții,

Ci poarta către Înviere și minune.

În lemnul Crucii vede lumea

Iubirea care s-a jertfit,

Pe Cel ce pentru toți oamenii

Cu sânge sfânt ne-a izbăvit.

Iar lângă Cruce, Maica Sfântă,

Cu inima străpunsă greu,

Privea spre Fiul ei iubit,

Spre Mântuitorul Dumnezeu.

Maica Domnului, Preacurată,

Privește lumea cu iubire

Și duce rugăciunea noastră

Spre Fiul ei, spre mântuire.

„Preasfântă Maică, roagă-te

Pentru cei slabi și întristați,

Pentru cei singuri și în lacrimi,

Pentru cei greu încercați.

Roagă-te Fiului tău, Maică,

Să ne păzească de păcat,

Să ne întărească-n credință

Și să ne ducă la liman.”

Iar îngerii, în ceruri sfinte,

Cântări de slavă înălțau:

„Slavă lui Dumnezeu în veci,

Căci Fiul Său ne-a mântuit pe noi!

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh, acum și pururea!”

Și omul care caută lumina

Nu mai aleargă după slava lumii,

Ci-și pleacă fruntea înaintea Crucii

Și află pacea în iubirea Lui.

Căci lumea trece ca o umbră,

Iar bogăția piere-n zori,

Dar dragostea lui Dumnezeu rămâne

Și luminează veșnic între noi.

O, Hristoase, Lumina lumii,

Aprinde candela din pieptul meu,

Ca niciodată să nu mă despart

De Tine, Bunule Dumnezeu.

Și când va fi să vină ceasul

În care toate vor tăcea,

Ridică-mă din somnul morții

Și du-mă-n Împărăția Ta.

Acolo nu mai este noapte,

Nici lacrimă, nici chin, nici dor,

Ci numai pace, slavă sfântă

Și viață veșnică în Dumnezeu.

Acolo sfinții Tăi se-adună

În jurul Tronului ceresc,

Cu îngerii și heruvimii

În veșnicie Te slăvesc.

Acolo nu mai este moarte,

Nici despărțire, nici suspin,

Ci numai bucurie sfântă

Și harul Tău cel fără chin.

Iar noi, cu îngerii împreună,

Vom ridica spre cer cântare:

„Slavă Ție, Hristoase,

Lumina cea adevărată,

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh,

Acum și pururea

Și în vecii vecilor. Amin.”

---

PARTEA A II-A — CHEMAREA

Într-o biserică tăcută,

Sub bolta plină de icoane,

Un suflet sta-n genunchi la rugă

Și privea sfintele icoane.

Tămâia urca lin spre ceruri,

Iar candela veghea domol,

Și glasul stranei se ridica

Ca un izvor dintr-un pridvor.

Pe ziduri sfintele icoane

Străluceau în lumina lină,

Iar chipurile celor sfinți

Păreau că ne privesc cu milă.

În fața icoanei lui Hristos,

Sufletul își plecă fruntea:

„O, Hristoase, Fiul Tatălui,

Tu, Cel născut mai înainte de veci,

Luminează-mi calea vieții

Și din păcatul meu mă treci.

Dă-mi răbdare în încercare,

Dă-mi iubire pentru cel străin

Și pune-n mine pacea Ta,

Ca să nu pier în al meu chin.

Nu-mi da mărirea cea deșartă,

Nici bogăția care piere,

Ci dă-mi credință, nădejde, dragoste

Și sufletului meu înviere.

Când mă cuprinde întristarea,

Fii lângă mine, Domnul meu,

Când mă apasă deznădejdea,

Ridică-mă prin harul Tău.

Învață-mă să iert pe oameni,

Precum și Tu m-ai învățat,

Și fă din inima mea, Doamne,

Un templu sfânt și luminat.

Ferește-mă de ură, Doamne,

De răutate și mândrie,

Și pune-n sufletul meu pace,

Iubire și smerenie.”

Și iarăși raza cea cerească

Se coborî peste altar,

Iar sufletul simți în sine

Un har curat și luminat.

Și glasul lui Hristos se-aude:

„Eu sunt cu tine-n orice vreme,

În bucurie și-n dureri;

Ridică-ți ochii către Mine

Și nu te teme de-ncercări.

Prin Cruce vine biruința,

Prin jertfă vine mântuirea,

Prin pocăință vine pacea,

Prin dragoste, desăvârșirea.

De vei cădea, ridică fruntea;

De vei greși, te voi ierta;

De vei striga către Mine,

Cu tine pururea voi sta.

Dar nu te întoarce către păcat

Când mila Mea te-a ridicat;

Ci mergi pe calea pocăinței,

Cu sufletul curat și împăcat.

Iubește-l pe aproapele tău,

Nu răsplăti răul cu rău,

Ci lasă judecata lumii

În mâna Tatălui Meu.

Hrănește pe cel flămând,

Ridică-l pe cel întristat,

Și celui care cade-n cale

Întinde-i mâna cu adevărat.

Căci ceea ce faci celui mic,

Din dragoste și cu smerenie,

Înaintea Tatălui din ceruri

Se face faptă de iubire.

Nu căuta să fii mai mare

Decât aproapele de lângă tine,

Ci fii slujitorul tuturora

Și vei găsi în Mine bine.

Iar când vei fi prigonit de oameni

Pentru credința ta în Mine,

Nu te teme și nu te tulbura:

Eu voi rămâne lângă tine.

Căci Eu am biruit lumea

Și moartea am călcat prin Cruce,

Iar celui care crede-n Mine

Lumina Mea îi va străpunge.”

Și sufletul, cuprins de pace,

Privi spre chipul lui Hristos,

Iar lacrimile lui amare

Se prefăcură-n har frumos.

---

PARTEA A III-A — LUMINA NEAPUSĂ

Deasupra lumii se întinse

O mare liniște de sus

Și peste munți, peste câmpie,

Strălucea Lumina lui Iisus.

Nu ca lumina unei stele

Ce piere când răsare ziua,

Ci ca Lumina cea eternă

Ce biruiește veșnicia.

Și toate cele de sub soare

Se plecară-naintea Lui,

Căci El este Stăpânul vieții,

Izvorul lumii și al harului.

Iar glasuri multe, ca un cor,

Din cer și de pe-acest pământ,

Cântau cu slavă neîncetată

Lui Dumnezeu, Părintelui Sfânt.

„Hristos a înviat din morți,

Cu moartea pe moarte călcând

Și celor din morminte viață

Dăruindu-le, cu harul Său cel sfânt!”

Și peste noaptea cea adâncă

Se ridică zorii cei noi,

Iar lumea, renăscută-n Domnul,

Își plecă fruntea către El.

Piatra mormântului căzuse,

Iar mormântul era gol,

Căci Cel ce pentru noi murise

Înviase biruitor.

Nu mai era puterea morții

Stăpână peste omenire,

Căci Hristos, prin Învierea Sa,

A deschis calea spre nemurire.

Și femeile mironosițe

Cu teamă și cu bucurie

Alergară să vestească lumii

Minunea cea din veșnicie.

„Hristos a înviat!” răsună

În cer, pe dealuri și câmpii,

Iar lumea întreagă se umplu

De vestea vieții pentru vii.

Atunci sufletul înțelese

Că nu există altă cale:

Hristos e Calea, Adevărul,

Hristos e Viața cea din veac.

Și de-ar veni furtuni și moarte

Și de s-ar clătina pământul,

Cel ce se-ncrede-n Dumnezeu

Nu-și va pierde niciodată sufletul.

O, Lumina lui Hristos,

Strălucește peste noi,

Păzește-ne de întuneric

Și ne ridică din nevoi.

Când lumea cade în păcate

Și inimile se răcesc,

Aprinde iar în noi credința

Și dorul după cele cerești.

Când omul uită de iubire

Și caută numai avere,

Adu-i aminte că-n Hristos

Se află adevărata avere.

Când omul uită de rugăciune

Și se îndepărtează de Dumnezeu,

Cheamă-l cu blândețe către Tine

Și luminează-i sufletul mereu.

Cu Maica Sfântă rugătoare,

Cu sfinții Tăi cei luminați,

Cu îngerii și heruvimii,

Păzește-ne pe noi, curați.

Să nu ne pierdem în deșertul

Acestei lumi trecătoare,

Ci să privim spre Împărăția

Cea veșnică și nepieritoare.

Iar când va fi sfârșitul lumii

Și cerul nou se va ivi,

Primește-ne în Împărăție,

Ca să trăim și a Te slăvi.

Și-atunci, în veacul fără de moarte,

Nu va mai fi nici plâns, nici dor,

Ci numai pacea Ta cea sfântă

Și veșnica lumină-n cer.

Slavă Ție, Hristoase,

Cel ce ești Lumina lumii,

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh, acum și pururea,

Și în vecii vecilor. Amin.

---

PARTEA A IV-A — SFÂNTA CRUCE

În liniștea de peste seară,

Când soarele se pierde-n zare,

Un om privea spre Sfânta Cruce

Și căuta în ea salvare.

Nu vedea numai lemnul rece,

Nici numai durerea de pe Golgota,

Ci vedea dragostea cea mare

Ce-a biruit întreaga moarte.

Pe Cruce, Fiul lui Dumnezeu

Și-a întins brațele spre lume,

Chemând pe cei căzuți în păcate

Spre har, iertare și minune.

„O, omule, nu te teme,

Privește Crucea Mea și crede;

Căci dragostea ce am arătat

Nici veșnicia n-o întrece.

Pentru cei care M-au uitat,

Pentru cei care M-au respins,

Pentru cei care M-au rănit,

Eu rugăciune am înălțat.

Iar dacă tu vei veni la Mine

Cu inimă smerită și curată,

Nu te voi lepăda nicicând,

Ci te voi primi ca pe un fiu.”

Și omul plânse înaintea Crucii,

Cu lacrimi calde și smerite,

Căci înțelegea că fără Domnul

Viața rămâne rătăcită.

„Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,

Primește rugăciunea mea,

Și dacă am greșit în viață,

Nu mă lăsa în vina mea.

Ridică-mă când cad, Stăpâne,

Și luminează-mi mintea mea;

Dă-mi putere să fac bine

Și să păzesc porunca Ta.

Să nu rănesc pe nimeni-n lume,

Să nu răspund cu răutate,

Ci să păstrez în pieptul meu

Iubirea Ta cea fără moarte.

Și când voi trece prin încercări,

Să nu Te părăsesc, Hristoase,

Ci să privesc spre Sfânta Cruce

Și să merg înainte, Doamne.”

Iar Crucea strălucea în noapte

Ca o lumină peste sat,

Și sufletul simțea în sine

Că Dumnezeu l-a ascultat.

---

PARTEA A V-A — MAICA DOMNULUI ȘI SFINȚII

Într-o grădină plină de pace,

Sub cerul limpede și sfânt,

Un suflet își ridică ochii

Și auzi un cânt.

Era cântarea Maicii Sfinte,

A celei blânde și curate,

Cea care L-a purtat în pântece

Pe Domnul vieții fără moarte.

„O, Maică Sfântă, Preacurată,

Acoperă-ne cu-al tău har,

Și du rugăciunea noastră

La Fiul tău, la Sfântul Altar.

Când suntem slabi, întărește-ne,

Când suntem triști, mângâie-ne,

Când rătăcim pe căi străine,

Spre Fiul tău călăuzește-ne.

Nu ne lăsa în deznădejde,

Ci roagă-te neîncetat

Ca Fiul tău, Mântuitorul,

Să ne păzească de păcat.”

Iar sfinții se adunară

În lumină înaintea Lui,

Cu chipuri pline de iubire,

În slava Împărăției Lui.

Apostolii, cei doisprezece,

Cei care vesteau Cuvântul sfânt,

Îl lăudau pe Mântuitorul

În cer și peste-acest pământ.

Martirii, care pentru Domnul

Și-au dat și viața lor curată,

Cântau cu îngerii în ceruri

Slava Treimii Preasfântă.

„Nu ne-am temut de moarte, Doamne,

Căci Te-am iubit mai mult decât

Tot ce putea să ne ofere

Această lume de pământ.

Am mers cu Tine până la capăt,

Prin foc, prin sabie și chin,

Iar Tu ne-ai dat cununa vieții

Și ne-ai primit în cerul lin.”

Și omul asculta cu teamă,

Dar și cu mare bucurie,

Căci înțelegea că viața sfântă

Este drumul spre veșnicie.

---

PARTEA A VI-A — ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR

Va veni o zi în care

Pământul nu va mai fi,

Iar cerurile cele vechi

Vor trece și se vor sfârși.

Și Dumnezeu va face toate

Din nou, în slavă și lumină,

Iar cei ce L-au iubit pe Domnul

Vor intra-n Împărăția divină.

Nu va mai fi acolo moarte,

Nici plâns, nici teamă, nici durere,

Ci numai viață fără sfârșit,

Iubire, pace și putere.

Nu va mai fi nici despărțire,

Nici noapte peste cei curați,

Ci Dumnezeu va fi Lumina

Celora care sunt salvați.

Și sufletele celor drepți

Vor străluci precum lumina,

Iar îngerii vor cânta veșnic

Slava Tatălui, a Fiului și-a Duhului.

Atunci se va sfârși păcatul,

Atunci se va sfârși suspinul,

Și omul va vedea cu ochii

Cât de măreț este Divinul.

„O, Doamne, Tu ne-ai dat viață,

Ne-ai ridicat din întuneric,

Ne-ai luminat cu Sfânta Cruce

Și ne-ai chemat spre veșnicie.

Primește-ne în casa Ta,

În Împărăția cea cerească,

Ca să Te lăudăm în veci

Cu toată oastea îngerească.

Să cântăm împreună, Doamne,

Cu sfinții Tăi și îngerii:

Slavă Ție, Hristoase,

Fiul Tatălui Celui Sfânt!

Slavă Crucii Tale sfinte,

Slavă Învierii de pe pământ!

Slavă Tatălui Celui veșnic,

Slavă Fiului iubit,

Slavă Sfântului Duh,

Dumnezeu cel Preaslăvit!

Acum și pururea,

Și în vecii vecilor,

Amin.”

---

EPILOG — LUMINA LUI HRISTOS

Și când se va lăsa tăcerea

Peste acest pământ bătrân,

Când omul nu va mai avea

Nici aur, nici putere-n sân,

Atunci va rămâne doar iubirea

Cu care omul a trăit,

Credința lui în Dumnezeu

Și binele ce l-a săvârșit.

Căci toate trec și toate pier,

Ca norii peste-un câmp pustiu,

Dar Dumnezeu rămâne veșnic,

Același ieri, acum și-n veac.

O, Hristoase, Lumina lumii,

Rămâi cu noi până la sfârșit,

Și când vom trece prin moarte,

Primește-ne în cerul Tău sfințit.

Aprinde candela din suflet,

Să nu se stingă niciodată,

Și fă din inima noastră

O candelă curată.

Iar dacă noaptea ne cuprinde

Și pașii noștri se vor frânge,

Să ne amintim de Sfânta Cruce

Și de Hristos, Cel ce nu plânge.

Căci El a biruit și moartea,

Și iadul nu L-a biruit,

Iar prin Învierea Sa cea sfântă

Pe noi pe toți ne-a mântuit.

De aceea, peste veacuri,

Să răsune glasul sfânt:

„Hristos a înviat din morți,

Cu moartea pe moarte călcând,

Și celor din morminte viață

Dăruindu-le!”

Iar noi, cu inimile curate,

Să ne plecăm înaintea Lui

Și să rostim cu glas de slavă:

Slavă Ție, Hristoase,

Lumina cea adevărată!

Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu!

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh,

Acum și pururea

Și în vecii vecilor.

Amin.



de Cristian Diaconița

Eu am murit…

și iată, parcă m-am născut din nou.

Îmi las trecutul să moară.

Tot ceea ce am făcut în trecut nu mai este viața mea.

Nu mai vreau să fiu omul care am fost.

Am lăsat în urmă greșelile, rănile și toate lucrurile care m-au îndepărtat de Dumnezeu.

Nu le mai port ca pe o condamnare, ci le las în mâinile Lui.

Am căzut.

Am plâns.

M-am pierdut.

Dar Hristos m-a găsit.

Când eu nu mai vedeam nicio cale,

El mi-a întins mâna.

Când sufletul meu era în întuneric,

El mi-a arătat din nou lumina.

Și atunci am înțeles:

Am murit față de trecutul meu

și am înviat prin Hristos.

Nu prin puterea mea,

ci prin harul Lui.

Nu spun că n-am greșit.

Spun că am fost iertat.

Nu spun că trecutul meu n-a existat.

Spun că nu mă mai definește.

Astăzi începe o viață nouă.

Dacă ieri eram pierdut,

astăzi sunt găsit.

Dacă ieri eram în întuneric,

astăzi merg spre lumină.

Dacă ieri eram mort în suflet,

astăzi trăiesc.

Eu am murit…

și iată, m-am născut din nou.

Trecutul meu rămâne în urmă.

Viața mea este înainte.

Și înaintea mea este Hristos.

Am înviat din nou prin Hristos.

Iar acum vreau să trăiesc pentru El.                                                             


[De Cristian Diaconița]

I. Cetatea

În vremea când împărații își purtau coroanele sub bolți de aur, iar drumurile dintre cetăți erau străbătute de negustori, călugări și ostași, se afla, între munți și mare, o cetate cu ziduri albe.

Dimineața, când soarele se ridica deasupra răsăritului, lumina se așeza pe cupolele bisericilor și făcea crucile să strălucească.

De aceea oamenii îi spuneau Cetatea de Răsărit.

În centrul cetății se ridica o biserică veche, cu ziduri groase de piatră. Înăuntru, chipurile sfinților priveau din icoane, iar înaintea icoanei lui Hristos ardea o singură candelă.

Se spunea că fusese aprinsă cu multe generații în urmă și că niciodată nu fusese lăsată să se stingă.

În fiecare dimineață, clopotul bisericii răsuna peste acoperișuri.

Dar oamenii nu mai ascultau clopotul ca odinioară.

Îl auzeau, însă nu-l mai înțelegeau.

Cetatea devenise bogată.

Negustorii își umpleau hambarele, meșteșugarii își ridicau case, iar cei puternici își împodobeau porțile cu marmură.

Numai că, pe măsură ce zidurile caselor deveneau mai înalte, inimile oamenilor păreau să se închidă.

Printre ei trăia un băiat pe nume Matei.

Avea paisprezece ani.

Casa lui era mică și acoperită cu șindrilă veche. Locuia împreună cu mama sa, Maria.

Tatăl lui murise când Matei era încă mic.

Maria îl crescuse cu puțin, dar îl învățase să nu se teamă de sărăcie.

— Să nu crezi, fiule, că omul care are puțin este neapărat sărac, îi spunea ea. Uneori, cel care are totul nu are nimic.

Matei nu înțelegea întotdeauna.

Dar își amintea cuvintele.

II. Bătrânul

Într-o seară de iarnă, zăpada se așternuse peste treptele bisericii.

Matei ieșea din biserică după rugăciune când văzu un bătrân așezat lângă poartă.

Avea barba albă și mâinile tremurânde.

Matei se opri.

— Nu ți-e frig?

Bătrânul ridică ochii.

— Frigului nu-i pasă dacă ești bătrân sau tânăr.

Matei zâmbi.

Își scoase mantia.

Era singura lui haină groasă.

— Ia-o.

— Și tu?

— Eu alerg până acasă.

Bătrânul îl privi cu atenție.

— Cum te cheamă?

— Matei.

— Ai făcut un lucru pe care mulți oameni bogați nu l-ar face.

— Ce?

— Ai dat ceea ce aveai, fără să întrebi ce vei primi.

Matei nu răspunse.

Bătrânul strânse mantia la piept.

— Dumnezeu să te țină în lumină, copile.

Matei porni spre casă.

După câțiva pași se întoarse.

Bătrânul dispăruse.

Doar urmele pașilor lui se vedeau în zăpadă.

III. Omul cu hambarele pline

În aceeași cetate trăia Dimitrie, cel mai bogat negustor.

Casa lui avea porți de fier și ferestre mari.

În hambare se aflau saci cu grâu, butoaie cu ulei și lăzi cu fructe uscate.

În pivnițe erau vinuri aduse de peste mare.

Dimitrie avea tot ce își putea dori un om.

Și totuși, în fiecare seară, se așeza lângă cufărul său și număra aurul.

Nu pentru că avea nevoie de el.

Ci pentru că îi era teamă să nu-l piardă.

Într-o dimineață, un copil veni la poarta lui.

— Domnule Dimitrie!

Negustorul ieși.

— Ce vrei?

— Mama mea este bolnavă. Nu avem pâine.

Dimitrie privi copilul.

Apoi privi hambarele.

— Du-te la biserică.

— Am fost.

— Atunci du-te în altă parte.

— Nu mai avem unde.

Dimitrie închise poarta.

Copilul rămase câteva clipe nemișcat.

Apoi plecă.

Dimitrie îl urmări prin deschizătura porții.

Nu știa de ce îl durea ceea ce făcuse.

IV. Visul

În noaptea aceea, Dimitrie adormi greu.

Se făcea că mergea prin propria casă.

Dar casa era goală.

Cuferele erau deschise.

Hambarele erau fără grâu.

Pivnițele erau pustii.

Alergă spre curtea lui.

Nici caii nu mai erau.

— Unde sunt toate? strigă el.

Nimeni nu-i răspunse.

În fața lui apăru biserica.

Ușile erau deschise.

Dimitrie intră.

Era întuneric.

Doar candela din fața icoanei lui Hristos mai ardea.

Se apropie.

Atunci auzi o voce:

— Dimitrie.

Se uită în jur.

Nu era nimeni.

— Ce ai strâns?

— Aur, răspunse el.

— Pentru cine?

Dimitrie tăcu.

— Și ce ai lăsat în urmă?

Atunci se trezi.

Era dimineață.

Pentru prima dată după mulți ani, Dimitrie nu se gândi la aur.

Se gândi la copil.

V. Poarta deschisă

Dimitrie îl căută.

După câteva ore îl găsi într-o casă săracă, aproape de zidul cetății.

Mama copilului era întinsă pe un pat.

Dimitrie puse pe masă pâine, ulei, fructe și medicamente.

Femeia îl privi.

— De ce?

Dimitrie nu știa ce să răspundă.

— Pentru că ieri am închis poarta.

Apoi plecă.

Din acea zi, poarta casei lui Dimitrie rămase deschisă.

Nu mereu.

Dar destul de des încât oamenii să observe.

VI. Vara fără ploaie

Vara veni cu o căldură cumplită.

Pământul se crăpă.

Fântânile scăzură.

Frunzele se îngălbeniră înainte de vreme.

Oamenii priveau cerul în fiecare dimineață.

Norii veneau uneori, dar treceau fără să lase ploaie.

Într-o zi, clopotul bisericii bătu.

Oamenii se adunară în piață.

Preotul le vorbi:

— Cetatea nu va fi salvată dacă fiecare își păzește doar hambarul său.

Nimeni nu răspunse.

Atunci Matei făcu un pas înainte.

— Dacă unul are pâine și altul nu are, ce rost are ca pâinea să putrezească?

Oamenii se uitară la el.

Dimitrie ieși din mulțime.

— Hambarele mele se deschid.

Și se deschiseră.

În acea zi, grâul fu împărțit.

Nu a fost destul pentru toată lumea.

Dar nimeni nu plecă flămând.

VII. Noaptea furtunii

După multe săptămâni de secetă, într-o seară cerul se schimbă.

Un vânt rece coborî dintre munți.

Norii se strânseră deasupra cetății.

Apoi începu ploaia.

La început oamenii se bucurară.

Dar ploaia deveni atât de puternică încât râurile ieșiră din matcă.

Vântul smulse acoperișuri.

Porțile se izbiră de ziduri.

Un turn se prăbuși.

Oamenii alergară spre biserică.

Matei ieși din casă.

Mama lui îl strigă:

— Unde mergi?

— Sunt oameni prinși lângă zid.

— Nu te duce!

Matei se opri.

O clipă se uită spre întuneric.

Apoi plecă.

Dimitrie îl întâlni pe drum.

— Singur?

— Nu.

— Atunci mergem.

VIII. Printre ruine

Apa le ajungea până la genunchi.

Pietrele cădeau din zid.

În întuneric se auzeau strigăte.

Matei găsi o femeie prinsă sub o grindă.

Dimitrie ridică lemnul.

— Mai mult!

Matei trase.

Femeia fu eliberată.

Mai departe găsiră doi copii.

Apoi un bătrân.

Apoi un om pe care Dimitrie îl recunoscu.

Era unul dintre cei care îl insultaseră cu ani în urmă.

Omul era rănit.

Dimitrie îl ridică.

— Ține-te de mine.

— De ce mă ajuți?

Dimitrie răspunse:

— Pentru că acum știu că omul nu devine frate doar atunci când ne face un bine.

Au mers până dimineața.

Când soarele apăru, cetatea era schimbată.

O parte din ziduri dispăruse.

Casele erau distruse.

Dar oamenii fuseseră salvați.

IX. Candela

În biserică, preotul intră încet.

Toată noaptea se temuse că apa va ajunge până la altar.

Dar candela încă ardea.

Flacăra ei era mică.

Foarte mică.

Dar nu se stinsese.

Matei se apropie.

Dimitrie rămase în spatele lui.

— Cum a putut să rămână aprinsă? întrebă el.

Preotul zâmbi.

— Uneori, ceea ce pare mai slab este ceea ce rezistă cel mai mult.

Dimitrie privi flacăra.

Înțelese că nu vorbea doar despre candelă.

X. Cetatea se ridică

După furtună, oamenii începură să reconstruiască.

Nimeni nu mai aștepta ca altcineva să înceapă.

Femeile pregăteau hrană.

Copiii aduceau apă.

Meșteșugarii reparau casele.

Negustorii ofereau materiale.

Dimitrie plătea pentru ceea ce era nevoie.

Matei muncea cot la cot cu ceilalți.

Zilele treceau.

O piatră.

Încă una.

Un lemn.

Un acoperiș.

O ușă.

Cetatea se ridica.

Dar ceva mai important se ridica în sufletele oamenilor.

Într-o seară, Dimitrie îi spuse lui Matei:

— Credeam că eu am salvat oamenii când am deschis hambarele.

Matei îl privi.

— Nu i-ai salvat tu.

— Atunci cine?

— Dumnezeu ne-a pus unii lângă alții.

Dimitrie zâmbi.

— Ai devenit înțelept.

— Nu. Doar am ascultat ce mi-a spus mama.

XI. Clopotul

Clopotul bisericii fusese crăpat.

Nu mai putea suna.

Oamenii voiau să-l topească și să facă unul nou.

Dar un bătrân fierar spuse:

— Putem încerca să-l reparăm.

Au muncit săptămâni întregi.

Într-o dimineață, clopotul fu ridicat din nou în turn.

Toată cetatea aștepta.

Preotul făcu semnul crucii.

Clopotul bătu.

DONG!

Sunetul trecu peste ziduri.

DONG!

Porumbeii se ridicară de pe acoperișuri.

DONG!

Matei privi spre cer.

Pentru el, sunetul nu mai era doar un semnal.

Era amintirea tuturor celor pierduți și speranța celor care rămăseseră.

XII. Ani

Au trecut anii.

Matei deveni bărbat.

Dimitrie îmbătrâni.

Cetatea crescu din nou.

Dar oamenii nu uitară vara secetei și noaptea furtunii.

În fiecare an, în aceeași zi, se adunau în piață.

Nu pentru sărbătoare.

Ci pentru a-și aminti.

Copiii întrebau:

— De ce?

Bătrânii răspundeau:

— Pentru că omul uită repede.

— Ce trebuie să-și amintească?

— Că nu trăiește singur.

XIII. Ultima întâlnire

Într-o iarnă, când Matei avea aproape cincizeci de ani, îl văzu din nou pe bătrânul de la poarta bisericii.

Era exact ca în ziua aceea.

Aceeași privire.

Aceeași liniște.

Matei se apropie.

— Te-am recunoscut.

Bătrânul zâmbi.

— Ai întârziat.

— Te-am căutat.

— Nu trebuia.

— Cine ești?

Bătrânul privi către icoană.

— Sunt un om care a avut nevoie de o haină.

Matei înțelese.

— Atunci ai avut nevoie de mine?

— Nu. Tu ai avut nevoie să înveți să dăruiești.

Matei rămase tăcut.

Bătrânul continuă:

— Acum trebuie să înveți să-i lași și pe alții să dăruiască.

Apoi plecă.

De data aceasta, Matei nu îl urmă.

Știa că nu trebuia.

XIV. Sfârșitul drumului

Mulți ani mai târziu, Matei devenise bătrân.

Într-o seară, intră pentru ultima dată în biserică.

Nu mai putea merge repede.

Se opri în fața icoanei lui Hristos.

Candela ardea.

Flacăra era mică.

Aceeași flacără.

Aceeași lumină.

Matei îngenunche.

— Doamne, spuse el încet, dacă am făcut vreun bine, primește-l Tu. Dacă am greșit, iartă-mă.

Apoi rămase în tăcere.

Afară începu să ningă.

Clopotul bătu o dată.

Matei zâmbi.

A doua oară.

Închise ochii.

A treia oară.

În biserică era liniște.

Candela continua să ardă.

XV. Răsăritul

A doua zi, soarele răsări peste Cetatea de Răsărit.

Lumina se așeză pe cupole.

Crucea bisericii străluci.

Oamenii veniră să se roage.

Dimitrie murise cu mulți ani înainte.

Matei murise acum.

Dar ceea ce lăsaseră în urmă nu era aur.

Era o cetate în care oamenii învățaseră să se privească altfel.

La poarta bisericii, un copil găsi într-o dimineață un om sărac.

Copilul se opri.

Își scoase mantia.

Și i-o întinse.

Bătrânul îl privi.

— Cum te cheamă?

Copilul zâmbi.

— Matei.

Bătrânul ridică ochii spre biserică.

Clopotul începu să bată.

DONG...

Și, deasupra cetății, soarele urcă încet.

Iar candela din biserică ardea mai departe.

Nu pentru că oamenii nu muriseră.

Ci pentru că lumina pe care o aprinseseră în inimile altora nu se stinsese.

Și astfel, povestea Cetății de Răsărit nu s-a încheiat odată cu Matei.

Ea a trecut din tată în fiu, din mamă în copil, din bătrân în tânăr.

Pentru că unele povești nu se termină atunci când ultimul lor personaj pleacă.

Unele povești continuă în oamenii care le învață.

Iar peste Cetatea de Răsărit, în fiecare dimineață, se ridica aceeași lumină.

Lumina lui Hristos.

Sfârșit.

1.

Astăzi se-adună-n lumină curată,

Toți Sfinții cerești în slavă bogată.

Rugă și cânt răsună în noi,

Doamne, spre Tine ne-ntoarcem cu noi.

2.

Prin jertfa lor sfântă, prin lacrimi și dor,

Au scris pe pământ iubirea în zbor.

Cu sânge și har au sfințit căi grele,

Purtând crucea vieții cu inimă aleasă.

3.

Departe-n lumină, acum se-ncunună,

Îngeri și Sfinți în cânt se adună.

Ei strălucesc ca stelele clare,

Purtându-ne-n taină prin vremi trecătoare.

4.

În lupte aprinse, în chin și durere,

Au stat mărturie la sfânta putere.

Și-n slava cea veșnică, Sfinții veghează,

Cu milă divină pe toți ne-nconjoară.

5.

Din câmpuri de sânge, din temniți pustii,

Au răsărit flori de sfințenie vii.

În numele Crucii au mers până-n sfârșit,

Cununa vieții primind în zenit.

6.

O, Doamne, prin Sfinți ne-ntărește cărarea,

În inimă pune lumina, răbdarea.

Prin ei să cunoaștem al Tău chip curat,

Izvor nesecat de har minunat.

7.

O, Sfinților, frați din Împărăție,

Aduceți pe lume a voastră solie:

De pace, de dragoste, de dăruire,

De jertfă curată și de mântuire.

8.

În noaptea cea grea când sufletu-i slab,

Voi, Sfinți, ne purtați pe drumul cu har.

Ne sunteți pildă și sprijin mereu,

Slujind în credință pe Bunul Dumnezeu.

9.

Cu inimă vie, cu glas rugător,

Cinstim azi pe Sfinți în cânt înălțător.

Ei sunt comoara Bisericii sfinte,

Ce strălucește prin veacuri înainte.

10.

Slăvit fie Domnul ce Sfinți a chemat,

Și-n slava Sa mare pe toți i-a așezat.

Prin ei să trăim în credință și dor,

Spre veșnica pace din sfântul Tău cort.

Amin.

Foaia albă, ca un cer liniștit,

Pixul, râu de vise ce curge neostoit.

Nu vă blestem, prieteni tăcuți și sinceri,

Fără voi, drumul meu e gol și fără misteri.

Cuvintele se nasc, se-ntind ca aripi în zbor,

Gândurile devin stele pe un infinit albitor.

Nicăieri nu pot pleca fără voi,

Sunteți busola mea, lumina printre noi.

Autoare Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 19.10.2024

Privea într-o zi de la mine din gând

Apusul de soare pictat de-un artist,

Aproape absentă și-abia respirând

O doamnă în roșu cu chipul ei trist.

Priveam și-eu ceva, mă uitam fix la ea,

Atât de frumoasă c-aproape nu crezi,

Părea doar un vis dar era altceva:

O doamnă în roșu cu ochii ei verzi.

Clipa din gând trebuia folosită,

Declarații fierbinți, vrăjeli, poezii

I-aș fi tot spus dar părea rătăcită

O doamnă de roșu în viața ei gri.

Mă-ntrebam dacă-s treaz sau poate că dorm,

O cam deranjam, mă gândisem să plec,

Dar nu prea puteam, mă vrăjise enorm

O doamnă în roșu și visul ei sec.

Eram ca blocat, un penibil tablou

Până când totul mi-a vorbit despre ea

Și-am fost mai atent, am privit-o din nou

Pe doamna în roșu... era mama mea!

Atunci m-am trezit, nu puteam să o pierd,

I-am zis mai întâi "te iubesc, ca să știi

Și vino mai des, mamă, să te dezmierd

În roșu, în verde sau cum vei pofti!"

A fost frumos... a fost ca niciodată 

Dar n-am să mai implor vreodată

Să-mi dai un semn oricât de mic

...s-a terminat n-a mai rămas nimic...

Poți să stai liniștit, am obosit...

Mă voi gândi la tine în fiecare anotimp

Pentru tot restul vieții mele

Prin vise voi călători în timp

Unde gândurile-mi pot umbla rebele...

Poate te-oi regasi printre ele...

Și aripi imi vor crește inc-o dată 

Si voi zbura căutând a stelelor lumină 

Sperând povestea cu "a fost odată"

Cu finalul blanc ca o foaie velină...

Să ti-o amintești si tu când... Luna va fi plină...

Când sângele își suie rotundul peste verde

Coboară seva toamnei ca ploaie în pământ 

Și mi te lași cuminte a foame de cuvânt 

Pe limba învelită de vinul ce ne pierde.

Când sângele își suie rotundul peste vise 

Consum felii de noapte din palma ta întinsă 

Spre fruntea mea albastră, sedusă și aprinsă

Din frunzele de galben în cearcăne închise. 

Când sângele își suie rotundul peste toamnă 

Cocorii duc speranța în primăveri eterne 

Spre sudul alegoric lăsând ușor sub perne

Un busuioc semantic de fapte ce condamnă. 

O rază timidă de soare
Mă trezește din visare,
Cafeaua fierbinte
cu-aromă de dor,
Mă ține captivă până-n zori,
Cuibărită într-un gând
ascuns,
nepătruns.

Și gândul...
Aleargă cu disperare
Spre tine din nou,
Spre brațele tale.
O nouă zi...
A câta fără tine
Oare?

Ești bucuria vieții mele

și floarea lunii mai,

La tine-mi este fericirea

te rog cu mine stai

Te-am întâlnit în zi de toamnă

în grupul de studenți

Dădeam cu toții consultații

L-ai noștri pacienți

Privirea mi-a căzut pe tine

iar tu m-ai evitat,

Apoi m-ai prins de mână

când pacientul a lătrat

Rapid te-am strâns în brațe

simțind cum tremurai,

Și pentru un minut am fost

nu pământean și-n rai

Îmi amintesc cum te-ai scuzat

fiind în brațele mele,

Și cum privind spre animale

mi-ai zis că ai frică de ele

Cu fața foarte îmbujorată

te-ai depărtat de mine,

Și am văzut pe chipul tău

că ți-i puțin rușine

Atunci am îndrăznit să-ți cer

să vii la o plimbare,

Ai dat afirmativ din cap

în semn de aprobare

A doua zi eram doar noi

în parc pe o cărare,

Am stat pe banca de sub tei

și i-am furat o sărutare

Povestea noastră de iubire 

aici a început,

Și-n anul cinci de facultate

eu mâna i-am cerut

......................................

Acum după o viață împreună

cu fata mea aleasă,

Sunt fericit și împlinit

că am iubirea-n casă!