THE CHRONICLES OF TÂRGU JIU
THE CHRONICLES OF TÂRGU JIU
The story takes place at the beginning of the 16th century in a fictional kingdom known as the Kingdom of Northern Oltenia, whose capital is Târgu Jiu. The kingdom is ruled by King Constantin, a just, courageous, and God-fearing ruler, and Queen Liliana, renowned for her kindness and compassion toward the poor, the sick, and orphans. In the year 1509, their son Nicolae, the heir to the throne, is born.
Nicolae grows up in a family that teaches him faith, justice, and love for others. His father tells him that a true king must always be ready to give his life for his people, while his mother reads the Holy Scriptures to him and teaches him humility, mercy, and forgiveness. At the same time, the high nobleman Vlad secretly prepares a conspiracy to overthrow the royal family.
Facing the growing threat of the Ottoman Empire and the unrest spreading across Europe, King Constantin strengthens alliances with neighboring states and prepares the army to defend the kingdom. In 1516, he personally leads his forces in the Battle of the Jiu River, achieving a great victory. However, on his return, he is treacherously assassinated in an attack orchestrated by the conspirators.
The entire kingdom falls into mourning. Shortly afterward, Queen Liliana is poisoned by Vlad's followers. Before her death, she blesses her son and urges him to love God, to be just, to forgive whenever possible, and to protect the innocent. Left an orphan at only six years old, Nicolae is secretly taken out of the royal fortress by the elderly servant Maria and the loyal soldiers Radu and Vladimir.
Hidden in the Parâng Mountains, Nicolae spends his childhood and adolescence far from the throne. Maria teaches him to read and write, while Radu and Vladimir train him in the arts of warfare and kingship. Every day Nicolae reads the Holy Bible, strengthening his faith. At the age of seventeen, he receives his father's sword and swears to reclaim his kingdom—not out of a desire for revenge, but to restore justice.
Former soldiers of King Constantin and many faithful people join his cause. Together they march toward Târgu Jiu. Many of the defenders of the capital recognize the rightful heir and side with him. Vlad is captured and brought to trial. Nicolae is crowned King Nicolae I of the Kingdom of Northern Oltenia. He reduces taxes, rebuilds the fortresses, reopens schools and hospitals, helps the needy, and rules with justice, earning the love and respect of his people.
Five years of peace and prosperity follow. Yet the kingdom's success awakens the envy of its enemies. A new conspiracy arises, and a coup d'état forces Nicolae to abandon the throne. To spare the capital from destruction and save his people from needless bloodshed, he escapes through a secret passage together with Radu and Vladimir, promising that one day he will return.
The three men arrive in the Grand Duchy of Moscow, where Nicolae's grandfather, Ieremia, resides. The old man welcomes him with great affection and, before his death, leaves him a letter. In it, he advises Nicolae to travel to the distant Kingdom of Joseon, whose king had once been his close friend and would surely receive him with kindness.
After his grandfather's funeral, Nicolae, Radu, and Vladimir begin a long journey eastward. Thirty-one days later, they arrive in Joseon. The king receives them with great honor in memory of his friendship with Ieremia and welcomes Nicolae into the royal palace.
Nicolae learns the language and customs of the land without ever abandoning his Christian faith. Every morning he reads the Holy Scriptures and prays. The King of Joseon is deeply impressed by Nicolae's wisdom, humility, and noble character. The two engage in many conversations about God, justice, leadership, and forgiveness. Nicolae demonstrates that true wisdom comes from God and that a ruler should govern through justice and love rather than fear.
During the meetings of the Great Council of Joseon, Nicolae respectfully speaks about his faith without forcing it upon others. The ministers and scholars admire his character, and the king appoints him as one of his closest advisors.
For two years, Nicolae helps the King of Joseon govern the kingdom wisely. Later, at the king's encouragement, he meets the noblewoman Eun-hee, a young woman admired for her kindness and wisdom. They marry, and God blesses them with children. Nicolae finds a new family and a new home, yet he never forgets his homeland.
Every day he continues to pray for the Kingdom of Northern Oltenia and keeps alive the hope that one day he will return to see his people and his native land once again.
The central message of The Chronicles of Târgu Jiu is that true power is not found in a crown, a sword, or worldly riches, but in faith in God, justice, love for others, the courage to do what is right, and the hope that endures even through life's greatest trials. Nicolae is a ruler who loses his throne and his homeland, but never loses his faith. That faith guides his entire life and prepares him for the challenges that still lie ahead.[Cristian Diaconița]
Categoria: Proza
Toate poeziile autorului: Cristian Diaconița 
Data postării: 5 august
Timp de citire: ~8 min.
Vizualizări: 228
Alte poezii ale autorului
Pilda Copacului Rănit și a Umbrei Sale
Pilda Copacului Rănit și a Umbrei Sale
Într-un sat îndepărtat trăia odată un om pe nume Ion, care purta în suflet răni pe care nimeni nu le putea vedea. Când era copil, casa în care trăia nu era întotdeauna un loc al liniștii. Tatăl său era aspru și, în loc să-l învețe cu răbdare și iubire, îl pedepsea cu cruzime. Copilul creștea cu frică în inimă și cu lacrimi pe care adesea le ascundea de ceilalți.
Ion se întreba uneori:
— De ce tocmai cei care ar trebui să ne iubească cel mai mult ne pot răni cel mai adânc?
Dar nu primea niciun răspuns.
Anii au trecut, iar copilul a devenit bărbat. Însă, deși trupul lui crescuse, o parte din sufletul său rămăsese copilul speriat de odinioară. Rănile pe care le primise nu dispăruseră; ele se ascunseseră adânc în inima lui.
Pentru a uita de durere, Ion a început de tânăr să caute alinare în lucruri care nu puteau vindeca sufletul. A început să fumeze, iar mai târziu să bea. Pentru o vreme, avea impresia că uită. Dar durerea pe care o ascunzi nu moare; ea rămâne înăuntru și crește în tăcere.
Ion avea și un fiu. Își iubea copilul, poate mai mult decât putea să spună. Dar nu știa întotdeauna cum să arate iubirea. Uneori, când era cuprins de mânie, devenea rece și aspru tocmai cu cel care îi era cel mai aproape.
Cu străinii putea fi bun și prietenos. Cu oamenii din jur putea să vorbească frumos și să ofere ajutor. Dar în propria casă, unde sufletul lui era cel mai descoperit, ieșeau la iveală umbrele trecutului.
Fiul său nu înțelegea.
— De ce tatăl meu este bun cu alții, dar uneori atât de aspru cu mine?
Și copilul nu știa că uneori oamenii care au fost răniți nu au învățat niciodată să-și vindece propriile răni.
Într-o zi, un bătrân înțelept din sat l-a văzut pe Ion stând singur și i-a spus:
— Ai văzut vreodată un copac care a fost lovit de furtuni?
Ion a răspuns:
— Am văzut.
Bătrânul i-a spus:
— Dacă furtunile îi rup ramurile și nimeni nu îl îngrijește, uneori copacul crește strâmb. Nu pentru că a ales să fie strâmb, ci pentru că a crescut luptând împotriva vântului. Dar chiar și un copac rănit poate fi îngrijit. Și, chiar dacă poartă urmele furtunii, poate să ofere umbră și roade.
Ion a tăcut mult timp.
Apoi bătrânul a continuat:
— Să nu lași furtuna care te-a rănit să devină furtuna pe care o lași în urma ta.
Aceste cuvinte au rămas în inima lui.
Dar viața lui Ion fusese grea, iar anii de durere, fumat și băutură își cereau prețul. Trupul lui a început să slăbească. Nu a avut parte de o viață lungă și a plecat din această lume înainte de a apuca să vadă toate zilele pe care poate și le-ar fi dorit.
După plecarea lui, cei care îl cunoscuseră și-au amintit lucruri diferite despre el. Unii își aminteau bunătatea lui. Alții își aminteau asprimea lui. Dar nimeni nu putea cunoaște în întregime războiul pe care îl purtase în suflet.
Fiul său a crescut și, într-o zi, a înțeles un lucru important:
Un om poate face rău și totuși să fi fost, la rândul lui, rănit. Înțelegerea trecutului nu face răul să dispară și nu îl transformă în bine, dar ne poate ajuta să nu ducem mai departe aceeași durere.
Și fiul și-a spus în inima lui:
„Nu pot schimba ceea ce a fost înaintea mea. Nu pot șterge lacrimile celor care au suferit. Dar pot alege ca durerea să se oprească aici. Nu voi răspunde rănii cu o altă rană, ci voi căuta să pun iubire acolo unde a fost lipsă de iubire.”
Aceasta este învățătura pildei:
Omul rănit poate răni, dacă nu caută vindecare. Dar cel care înțelege durerea trecutului poate rupe lanțul și poate începe o nouă poveste. Nu suntem întotdeauna vinovați pentru rănile pe care le-am primit, dar putem alege ce facem cu ele.
Căci cea mai mare biruință nu este să întorci răul pentru rău, ci să nu lași întunericul altora să stingă lumina din tine.
❤️🙏[Cristian Diaconița]
500 de Poezii Creștine 251–300
251. Împărăția Cerurilor
Dincolo de lumea trecătoare
Există-o veșnică lumină,
Unde sufletul găsește pace
Și dragostea nu se termină.
Doamne, ajută-mă să caut
Împărăția Ta mereu,
Să nu iubesc mai mult lumea
Decât pe Tine, Dumnezeu.
Cristian Diaconița
252. Viața veșnică
Viața aceasta trece repede
Ca o clipă într-un vis,
Dar nădejdea mea rămâne
În Hristos, Cel ce a promis.
Doamne, păstrează-mi sufletul
În credință și iubire,
Ca să pot primi, prin mila Ta,
Darul vieții fără sfârșire.
Cristian Diaconița
253. Ziua Judecății
Va veni o zi în care
Fiecare om va sta
Înaintea lui Dumnezeu
Și faptele și le va vedea.
De aceea vreau de astăzi
Să trăiesc cu suflet curat,
Să iubesc și să fac bine
Cât timp încă mi-ai lăsat.
Cristian Diaconița
254. Judecătorul drept
Tu ești Judecătorul lumii,
Drept și fără de păcat,
Și cunoști fiecare inimă
Și tot ce omul a lucrat.
Doamne, nu mă lăsa în rău,
Ci întoarce-mă mereu,
Ca în ziua judecății
Să găsesc mila Ta.
Cristian Diaconița
255. Cartea vieții
Înaintea Ta, Doamne Sfinte,
Nimic nu poate fi ascuns,
Tu cunoști fiecare faptă
Și fiecare gând ascuns.
Scrie, Doamne, în inima mea
Credința, dragostea și pacea,
Ca numele meu să rămână
În cartea vieții prin harul Tău.
Cristian Diaconița
256. Îngerul păzitor
Îngerul meu păzitor
Mă însoțește zi și noapte,
Mă îndeamnă către bine
Și mă ferește de păcate.
Doamne, păzește-mă prin el
De primejdii și ispite,
Și condu-mă pe calea dreaptă
Către cele fericite.
Cristian Diaconița
257. Glasul îngerilor
În cer se-aude cântare
De îngeri înaintea Ta,
Iar sufletul meu dorește
Să Te slăvească asemenea.
Primește, Doamne, cântarea mea,
Chiar dacă este mică și smerită,
Căci vine dintr-o inimă
Care Te caută necontenit.
Cristian Diaconița
258. Heruvimii
Heruvimii Te slăvesc, Doamne,
Înaintea tronului ceresc,
Iar eu, un om atât de mic,
Cu smerenie Te iubesc.
Învață-mă să Te slăvesc
Prin tot ce fac și tot ce spun,
Și să păstrez în viața mea
Un suflet sincer și bun.
Cristian Diaconița
259. Serafimii
Serafimii cântă neîncetat:
„Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul!”
Iar cerul se umple de slavă
Înaintea Celui Preaînalt.
Doamne, fă și inima mea
Un altar de rugăciune,
În care numele Tău sfânt
Să fie mereu în cântare.
Cristian Diaconița
260. Sfânta Treime
Slavă Tatălui Celui veșnic,
Slavă Fiului iubit,
Slavă Duhului Sfânt,
Dumnezeului cel desăvârșit.
O singură dumnezeire,
Trei Persoane în iubire,
Taină sfântă și adâncă
Ce ne cheamă la mântuire.
Cristian Diaconița
261. Tatăl nostru
Tatăl nostru din ceruri,
Numele Tău fie sfințit,
Vie Împărăția Ta,
Iar voia Ta să fie împlinită.
Pâinea noastră dă-ne astăzi,
Iartă-ne greșelile noastre,
Și păzește-ne de rău,
Doamne, în toate zilele noastre.
Cristian Diaconița
262. Împărate Ceresc
Împărate Ceresc, Mângâietorule,
Duhul Adevărului cel Sfânt,
Vino și locuiește-n noi
Și curăță-ne de tot păcatul.
Mântuiește, Bunule, sufletele noastre
Și fă-ne vrednici de iubirea Ta,
Ca să trăim în pace și credință
Sub lumina harului Tău.
Cristian Diaconița
263. Preasfânta Treime
Preasfântă Treime, miluiește-ne,
Doamne, curăță păcatele noastre,
Stăpâne, iartă fărădelegile noastre,
Sfinte, cercetează și vindecă slăbiciunile noastre.
Pentru numele Tău cel sfânt,
Miluiește-ne și ne mântuiește,
Și dă-ne pace în suflet
Și lumină în viață.
Cristian Diaconița
264. Crezul
Cred în Tatăl cel Atotputernic,
Creatorul cerului și al pământului,
Și în Iisus Hristos, Fiul Său,
Care pentru noi S-a întrupat.
Cred în Duhul Sfânt, în Biserică,
În învierea morților și viața veșnică,
Și mărturisesc cu credință
Nădejdea mântuirii.
Cristian Diaconița
265. Iisus Hristos
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
A venit în lume pentru noi,
Să ne ridice din păcat
Și să ne ducă spre lumină.
El este Domn și Mântuitor,
El este Calea către Tatăl,
Și cine crede cu iubire
Găsește viață în Hristos.
Cristian Diaconița
266. Nașterea Domnului
În Betleem, în noaptea sfântă,
S-a născut Pruncul cel Preasfânt,
Iar îngerii cântau în ceruri
Și pace vesteau pe pământ.
Maica Domnului Îl privea
Cu dragoste și cu smerenie,
Iar lumea primea în acea noapte
Lumina mântuirii.
Cristian Diaconița
267. Peștera din Betleem
Într-o peșteră smerită
S-a arătat Lumina lumii,
Nu într-un palat împărătesc,
Ci în simplitatea unei iesle.
Doamne, învață-mă smerenia
Pe care ai arătat-o nouă,
Și fă-mi inima asemenea
Peșterii ce Te-a primit.
Cristian Diaconița
268. Magii
Trei magi au venit de departe
Urmând lumina stelei sfinte,
Aducând daruri Pruncului
Și plecându-se înaintea Lui.
Și noi să venim cu inimă curată
Înaintea lui Hristos,
Aducându-I drept dar viața
Și iubirea noastră.
Cristian Diaconița
269. Steaua
Steaua din Betleem a luminat
Drumul celor ce Te căutau,
Și i-a condus până la Pruncul
Pe care îngerii Îl lăudau.
Fii și pentru mine, Doamne,
Steaua care-mi arată drumul,
Când nu mai știu unde să merg
Și sufletul îmi este tulburat.
Cristian Diaconița
270. Maica Domnului
Preacurată Maică a Domnului,
Tu ai primit vestea cea sfântă
Și ai răspuns cu smerenie
Chemării lui Dumnezeu.
Roagă-te pentru noi, Marie,
Când suntem slabi și încercați,
Și condu-ne mereu spre Fiul Tău,
Iisus Hristos, Mântuitorul.
Cristian Diaconița
271. Buna Vestire
Îngerul a venit la Maria
Și i-a vestit taina cea mare:
Că din ea Se va naște Hristos,
Mântuitorul omenirii.
Prin ascultarea ei smerită
A venit în lume Mântuitorul,
Iar noi să învățăm de la dânsa
Credința și ascultarea.
Cristian Diaconița
272. Elisabeta
Elisabeta a primit cu bucurie
Vizita Maicii Domnului,
Iar pruncul din pântecele ei
A tresăltat de bucurie.
Doamne, fă și inima mea
Să tresalte când Te simte aproape,
Și să recunoască în orice clipă
Prezența Ta cea sfântă.
Cristian Diaconița
273. Ioan Botezătorul
Ioan Botezătorul a strigat
În pustiu către oameni:
„Pregătiți calea Domnului
Și îndreptați cărările Lui!”
Ajută-mă și pe mine, Doamne,
Să-mi îndrept calea vieții,
Să las păcatul în urmă
Și să Te primesc în inimă.
Cristian Diaconița
274. Iordanul
La râul Iordanului, Hristos
A venit să Se boteze,
Iar cerurile s-au deschis
Și Duhul Sfânt S-a arătat.
Glasul Tatălui a mărturisit
Iubirea pentru Fiul Său,
Iar noi primim prin această taină
Chemarea către Dumnezeu.
Cristian Diaconița
275. Botezul
Prin Botez omul începe
Un drum nou în Dumnezeu,
Lăsând în urmă păcatul
Și primind harul Său.
Doamne, ajută-mă să păstrez
Curată credința primită,
Și să nu uit niciodată
Chemarea Ta cea sfântă.
Cristian Diaconița
276. Pustia
În pustie, Hristos a stat
În post și rugăciune,
Biruitor asupra ispitei
Și statornic în misiunea Sa.
Când vin ispitele la mine,
Dă-mi putere, Doamne Sfinte,
Să aleg adevărul Tău
Și să nu cad în înșelare.
Cristian Diaconița
277. Ispitirea
Vrăjmașul L-a ispitit pe Hristos,
Dar Domnul a rămas neclintit,
Arătându-ne nouă tuturor
Cum răul poate fi biruit.
Când ispita mă încearcă,
Dă-mi putere să spun „nu”,
Și să aleg întotdeauna
Calea care duce spre Dumnezeu.
Cristian Diaconița
278. Chemarea
Hristos îi cheamă pe oameni
Să-L urmeze pe calea Sa,
Să lase în urmă păcatul
Și să-și schimbe viața.
Doamne, aud și eu chemarea
Și vreau să-Ți urmez pașii,
Cu credință și cu iubire
În toate zilele mele.
Cristian Diaconița
279. Pescarul
Pescarul și-a lăsat mreaja
Când Hristos l-a chemat,
Și a pornit fără teamă
Pe drumul cel minunat.
Învață-mă și pe mine, Doamne,
Să las ceea ce mă ține,
Și să Te urmez cu credință
Oriunde mă vei chema.
Cristian Diaconița
280. Apostolii
Doisprezece oameni simpli
Au devenit vestitori ai credinței,
Purtând în lume Evanghelia
Și numele lui Hristos.
Doamne, arată-mi și mie
Cum pot face bine în lume,
Prin cuvânt, prin faptă și iubire
În numele Tău cel sfânt.
Cristian Diaconița
281. Petru
Petru a fost pescar simplu,
Dar Hristos l-a chemat la Sine,
Și el a lăsat mrejele
Pentru o misiune mai mare.
Doamne, chiar dacă sunt slab,
Dacă mă chemi, vreau să vin,
Și să lucrez cu credință
Pentru binele aproapelui.
Cristian Diaconița
282. Andrei
Andrei, cel dintâi chemat,
L-a găsit pe Hristos și-a vestit
Cu bucurie fratelui său
Că L-a aflat pe Mesia.
Învață-ne să nu păstrăm
Credința doar pentru noi,
Ci să vestim prin viața noastră
Binele către cei din jur.
Cristian Diaconița
283. Toma
Toma s-a îndoit o vreme,
Dar când L-a întâlnit pe Domnul
A mărturisit cu credință
Învierea lui Hristos.
Doamne, când apar îndoieli,
Nu mă lăsa să mă îndepărtez,
Ci ajută-mă să caut adevărul
Și să rămân aproape de Tine.
Cristian Diaconița
284. Filip
Filip L-a întâlnit pe Hristos
Și a mers să-i spună lui Natanael
Că L-a găsit pe Cel promis,
Pe Mântuitorul lumii.
Doamne, pune în mine bucuria
De a Te mărturisi cu dragoste,
Nu prin ceartă sau mândrie,
Ci printr-o viață curată.
Cristian Diaconița
285. Natanael
Natanael a venit să vadă
Și L-a întâlnit pe Hristos,
Iar îndoiala lui s-a schimbat
Într-o mărturisire de credință.
Doamne, ajută-mă să caut
Adevărul cu inimă sinceră,
Și când îl voi găsi,
Să nu mă mai despart de Tine.
Cristian Diaconița
286. Matei
Matei stătea la vamă
Când Hristos l-a chemat,
Iar el a lăsat totul în urmă
Și după Domnul a plecat.
Aceasta-mi arată, Doamne,
Că omul se poate schimba,
Când primește chemarea Ta
Și răspunde cu credință.
Cristian Diaconița
287. Marcu
Marcu a vestit Evanghelia
Despre Hristos, Mântuitorul,
Și a lăsat Bisericii
O mărturie despre Domnul.
Doamne, fă și viața mea
O mică mărturie curată,
Prin care oamenii să vadă
Lumina Evangheliei Tale.
Cristian Diaconița
288. Luca
Luca a scris despre Hristos
Și despre faptele Apostolilor,
Păstrând pentru Biserică
Mărturia sfântă a credinței.
Doamne, ajută-mă să citesc
Cuvântul cu inimă deschisă,
Ca să înțeleg mai bine
Calea pe care Tu mă chemi.
Cristian Diaconița
289. Ioan Evanghelistul
Ioan a vorbit despre Cuvântul
Care era dintru început,
Și despre lumina adevărată
Care în lume a venit.
Doamne, fă-mă să înțeleg
Taina iubirii Tale mari,
Și să rămân în lumina Ta
În toate zilele mele.
Cristian Diaconița
290. Evanghelia după Matei
Matei ne vestește despre Hristos,
Împăratul și Mesia,
Cel promis de prooroci
Pentru mântuirea lumii.
Doamne, deschide-mi mintea
Când citesc Evanghelia,
Ca să înțeleg Cuvântul Tău
Și să-l trăiesc cu credință.
Cristian Diaconița
291. Evanghelia după Marcu
Marcu vestește cu putere
Faptele și minunile Domnului,
Arătând lumii pe Hristos
Ca Fiul lui Dumnezeu.
Fă-mi, Doamne, inima atentă
La fiecare cuvânt citit,
Ca Evanghelia să devină
Viață în sufletul meu.
Cristian Diaconița
292. Evanghelia după Luca
Luca ne vestește iubirea
Lui Hristos pentru cei pierduți,
Pentru săraci și pentru oameni
Ce caută să fie mântuiți.
Doamne, fă-mă milostiv
Cu cei pe care-i întâlnesc,
Ca prin iubirea mea smerită
Să mă apropii de Hristos.
Cristian Diaconița
293. Evanghelia după Ioan
Ioan ne vestește despre Cuvânt,
Despre lumină și iubire,
Despre Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
Venit în lume pentru mântuire.
Să păstrez în inima mea
Cuvintele Evangheliei sfinte,
Ca ele să-mi fie mereu
Lumină înainte.
Cristian Diaconița
294. Cuvântul s-a făcut trup
Cuvântul S-a făcut trup
Și a locuit printre oameni,
Iar slava Sa s-a arătat
Celui ce crede cu iubire.
Taină mare și minunată,
Pe care mintea n-o cuprinde,
Dar inima o poate primi
Prin credință și smerenie.
Cristian Diaconița
295. Apa prefăcută în vin
La nunta din Cana Galileii
Hristos a făcut o minune,
Prefăcând apa în vin
Și arătând slava Sa.
Doamne, transformă și viața mea
Când este goală și lipsită,
Și umple-o cu harul Tău
Și cu iubirea Ta sfințită.
Cristian Diaconița
296. Cana Galileii
În Cana Galileii s-a arătat
Un început al minunilor Domnului,
Iar ucenicii au văzut
Slava lui Iisus Hristos.
Doamne, fă și din casa mea
Un loc al păcii și iubirii,
În care să fie mereu
Prezența și binecuvântarea Ta.
Cristian Diaconița
297. Samariteanca
La fântână, Hristos a vorbit
Cu femeia din Samaria,
Și i-a vestit despre apa vie
Care poate potoli setea sufletului.
Doamne, dă-mi și mie
Apa vie a harului Tău,
Ca să nu mai caut viața
În lucruri care trec.
Cristian Diaconița
298. Apa cea vie
Cine bea din apa lumii
Va înseta din nou mereu,
Dar cine primește apa vie
Găsește viață în Dumnezeu.
Doamne, satură-mi sufletul
Cu iubirea Ta cea mare,
Ca să nu mai caut fericirea
În lucruri trecătoare.
Cristian Diaconița
299. Pâinea vieții
Hristos este Pâinea Vieții,
Hrana sufletului flămând,
Și cine vine către El
Găsește viață din belșug.
Doamne, hrănește-mă cu har
Și păstrează-mi credința vie,
Ca sufletul meu să nu piară
Departe de Împărăția Ta.
Cristian Diaconița
300. Lumina lumii
Hristos este Lumina lumii,
Și cine-L urmează nu rămâne
În întunericul păcatului,
Ci merge spre viața veșnică.
Doamne, luminează-mi pașii,
Luminează-mi inima mereu,
Ca în toate zilele vieții
Să merg cu Tine, Dumnezeu.
Cristian Diaconița. 500 DE POEZII CREȘTINE
de Cristian Diaconița
Poeziile 301–350
301. Hristos, Lumina mea
Când lumea pare întunecată
Și drumul meu nu-l mai zăresc,
Ridic privirea către Tine,
Iisuse, Doamne, și Te chem.
Tu ești lumina mea cea vie,
Tu ești nădejdea mea mereu,
Și chiar în noaptea cea mai grea
Mă ține mâna Ta, Dumnezeu.
Cristian Diaconița
302. Sub Crucea Ta
Sub Crucea Ta mă plec, Iisuse,
Cu sufletul îndurerat,
Și văd iubirea Ta cea mare
Pentru omul vinovat.
Nu merit jertfa Ta cea sfântă,
Dar Tu ai mers până la sfârșit,
Ca omul să găsească iarăși
Drumul spre Tatăl infinit.
Cristian Diaconița
303. Golgota
Pe Golgota, sub cerul greu,
Hristos purta păcatul lumii,
Iar Crucea Sa a devenit
Semn al iubirii și-al minunii.
Acolo sângele cel sfânt
A curs pentru întreaga lume,
Iar noi primim prin jertfa Sa
Nădejdea vieții fără moarte.
Cristian Diaconița
304. Învierea
Hristos a înviat din morți,
Biruitor asupra morții,
Și piatra nu L-a putut ține
În întunericul mormântului.
Hristos a înviat cu slavă,
Iar cerul s-a umplut de lumină,
Și pentru noi s-a deschis iar
Nădejdea vieții celei veșnice.
Cristian Diaconița
305. Hristos a înviat!
Hristos a înviat, creștine!
Să cânte cerul și pământul,
Să fie plină de lumină
Și casa, sufletul și gândul.
Hristos a biruit moartea,
Iar noi cu bucurie spunem:
„Adevărat a înviat Hristos!”
Și slavă Lui aducem.
Cristian Diaconița
306. Mormântul gol
Femeile au venit la mormânt
În zorii zilei celei sfinte,
Dar piatra era dată la o parte,
Iar trupul Domnului nu era.
Îngerul le-a vestit minunea:
„Nu este aici, a înviat!”
Și lumea întreagă a primit
Vestea vieții fără de sfârșit.
Cristian Diaconița
307. Maria Magdalena
Maria Magdalena a venit
Cu lacrimi la mormântul gol,
Dar L-a întâlnit pe Domnul
Și inima i s-a umplut de dor.
Doamne, când și eu sunt întristat,
Arată-mi lumina Învierii,
Ca să nu rămân în întuneric,
Ci să găsesc bucuria Ta.
Cristian Diaconița
308. Ucenicii la Emaus
Pe drumul către Emaus
Doi ucenici mergeau întristați,
Dar Hristos li S-a alăturat
Și ochii lor au fost luminați.
Doamne, mergi și Tu cu mine
Pe drumul vieții mele,
Și deschide-mi ochii inimii
Ca să Te recunosc în toate.
Cristian Diaconița
309. Frângerea pâinii
Când pâinea a fost frântă
La Emaus, L-au recunoscut,
Iar inimile lor ardeau
De cuvântul ce l-au auzit.
Doamne, fă să ardă-n mine
Iubirea pentru adevăr,
Și când citesc Sfânta Scriptură
Să Te cunosc tot mai mult.
Cristian Diaconița
310. Toma și Învierea
Toma a dorit să vadă
Și să creadă în Înviere,
Dar când Hristos i S-a arătat,
A mărturisit cu putere.
„Domnul meu și Dumnezeul meu!”
A spus cu inimă smerită,
Iar credința lui ne cheamă
Să credem în Hristos cu toții.
Cristian Diaconița
311. Înălțarea
Pe Muntele Măslinilor
Hristos S-a înălțat la Tatăl,
Iar ucenicii au rămas
Cu nădejdea și făgăduința.
Doamne, îndreaptă-mi și mie
Privirea către cele de sus,
Ca inima mea să nu rămână
Prinsă doar de lumea aceasta.
Cristian Diaconița
312. Rusaliile
Duhul Sfânt S-a pogorât
Peste Apostolii adunați,
Și inimile lor s-au umplut
De putere și de har.
Biserica a început să vestească
Evanghelia în întreaga lume,
Iar glasul Apostolilor
A dus tuturor numele lui Hristos.
Cristian Diaconița
313. Duhul Sfânt
Duhule Sfinte, vino-n mine,
Luminează-mi mintea mea,
Curăță-mi inima de răutate
Și întărește credința mea.
Fii lumină în întuneric,
Fii pace în sufletul meu,
Și condu-mă pe calea dreaptă
Către Împărăția lui Dumnezeu.
Cristian Diaconița
314. Harul
Harul Tău este lumină
Pentru omul obosit,
Este darul fără plată
Pentru sufletul smerit.
Doamne, nu mă lăsa departe
De lucrarea harului Tău,
Ci fă-mă atent la chemarea
Pe care mi-o faci mereu.
Cristian Diaconița
315. Biserica
Biserica este casa
Unde ne-adunăm la rugăciune,
Unde cântarea se ridică
Spre Dumnezeu în comuniune.
Aici ascultăm Cuvântul,
Aici cerem iertare și pace,
Aici ne apropiem de Hristos
Cu inimă smerită.
Cristian Diaconița
316. Sfânta Liturghie
Când clopotul bisericii bate
Și ne cheamă la Liturghie,
Las grijile lumii deoparte
Și vin cu sufletul spre Tine.
În sfântul locaș mă rog
Cu frații mei împreună,
Și cer de la Dumnezeu
Pace, iertare și lumină.
Cristian Diaconița
317. Clopotul
Clopotul sună peste sat
Și cheamă oamenii la rugăciune,
Iar glasul lui se ridică
Peste case și peste lume.
„Veniți la Domnul”, pare-a spune,
„Lăsați grijile pentru-o clipă!”
Și sufletul se îndreaptă
Spre casa cea sfântă.
Cristian Diaconița
318. Biserica din sat
Biserica mică de la margine
Stă liniștită lângă drum,
Dar rugăciunile din ea
Se ridică spre cer acum.
Acolo copilul învață
Să spună „Doamne, ajută!”,
Iar omul bătrân găsește
Mângâiere în rugăciune.
Cristian Diaconița
319. Icoana
În fața sfintei icoane
Mă opresc și mă rog smerit,
Nu lemnului, ci lui Dumnezeu
Și sfinților pe care i-a sfințit.
Icoana îmi amintește
De lumea cerească și sfântă
Și îmi ridică gândul
Din lumea trecătoare.
Cristian Diaconița
320. Candela
O candelă arde încet
În fața icoanei sfinte,
Și luminează în tăcere
Gândurile mele smerite.
Doamne, păstrează candela
Credinței aprinsă-n mine,
Ca să nu mă pierd vreodată
Departe de iubirea Ta.
Cristian Diaconița
321. Tămâia
Fumul tămâiei se ridică
În biserica luminată,
Ca rugăciunea credincioșilor
Să se înalțe către Tatăl.
Primește, Doamne, rugăciunea
Pe care Ți-o aducem azi,
Și umple inimile noastre
Cu pace și cu har.
Cristian Diaconița
322. Sfânta Cruce
Crucea o port la piept
Ca semn al credinței mele,
Și când o privesc îmi amintesc
De jertfa Domnului.
Nu este doar un semn exterior,
Ci chemare la iubire,
La răbdare și la credință
Și la urmarea lui Hristos.
Cristian Diaconița
323. Semnul Sfintei Cruci
Cu dreapta fac semnul Crucii
Și spun: „În numele Tatălui,
Al Fiului și al Sfântului Duh”,
Cu credință în Dumnezeu.
Să-mi fie Crucea apărare
Împotriva răului și-a ispitei,
Și să-mi amintească mereu
De iubirea Mântuitorului.
Cristian Diaconița
324. Rugăciunea de dimineață
Când zorii zilei se arată
Și mă trezesc din somn,
Îți mulțumesc, Doamne Sfinte,
Pentru această nouă zi.
Păzește-mi pașii astăzi,
Ferește-mă de rău,
Și ajută-mă să fac bine
Înaintea Ta, Dumnezeule.
Cristian Diaconița
325. Rugăciunea de seară
Când noaptea vine peste lume
Și liniștea coboară,
Îți mulțumesc pentru ziua
Pe care mi-ai dat-o, Doamne.
Iartă-mi toate greșelile
Și păzește somnul meu,
Iar dimineața fă să mă ridic
Cu gândul către Dumnezeu.
Cristian Diaconița
326. Înainte de masă
Pentru pâinea de pe masă
Îți mulțumim, Doamne Sfinte,
Pentru mâna care ne-a hrănit
Și pentru toate cele primite.
Binecuvântează masa noastră
Și casa în care locuim,
Și fă să nu uităm niciodată
De cei care sunt flămânzi.
Cristian Diaconița
327. După masă
După ce am mâncat, Doamne,
Îți mulțumesc din inimă,
Căci Tu ne-ai dat hrană
Și ne-ai păzit de nevoie.
Ajută-ne să fim recunoscători
Și să împărțim cu cel lipsit,
Ca darurile primite de noi
Să devină binecuvântare.
Cristian Diaconița
328. Rugăciunea copilului
Doamne, eu sunt încă mic,
Dar vreau să Te iubesc,
Să ascult de părinții mei
Și binele să-l săvârșesc.
Păzește-mi inima curată,
Ferește-mă de orice rău,
Și crește-mă în credință
Aproape de Dumnezeu.
Cristian Diaconița
329. Rugăciunea mamei
O mamă își ridică mâinile
Și se roagă pentru copil,
Cerând lui Dumnezeu lumină
Și drum bun pentru al ei fiu.
Doamne, ascultă rugăciunea
Oricărei mame îndurerate,
Și acoperă-i copiii
Cu mila Ta cea mare.
Cristian Diaconița
330. Rugăciunea tatălui
Un tată se roagă în taină
Pentru casa lui iubită,
Cerând putere și răbdare
Pentru familia lui smerită.
Doamne, binecuvântează familiile
Și păstrează-le unite,
În iubire, pace și credință
Și în nădejdea Ta cea sfântă.
Cristian Diaconița
331. Familia creștină
Familia este o biserică
În care iubirea trebuie să crească,
Unde părinții și copiii
Învață împreună să se iubească.
Doamne, păzește fiecare casă
De ceartă și de dezbinare,
Și pune între oameni
Iubirea Ta cea mare.
Cristian Diaconița
332. Părinții
Părinții sunt un dar
Pe care Dumnezeu ni-l dă,
Și trebuie să-i cinstim
Cu dragoste și cu respect.
Doamne, binecuvântează-i
Pe cei ce ne-au crescut cu trudă,
Și ajută-ne să le fim aproape
Cu inimă recunoscătoare.
Cristian Diaconița
333. Copiii
Copiii sunt ca florile
Ce cresc în grădina vieții,
Și au nevoie de iubire,
De credință și de lumină.
Doamne, păzește fiecare copil
De rău și de ispite,
Și dă-le părinți înțelepți
Care să-i conducă spre Tine.
Cristian Diaconița
334. Bunicii
Bunicii poartă-n suflet
Povești, credință și răbdare,
Și ne învață uneori
Ce înseamnă iubirea mare.
Doamne, binecuvântează-i
Pe cei bătrâni și încercați,
Și fă-ne să-i iubim
Și să nu-i lăsăm uitați.
Cristian Diaconița
335. Prietenia
Un prieten adevărat
Nu te lasă când e greu,
Ci rămâne lângă tine
Și te îndeamnă către bine.
Doamne, dă-mi prieteni buni
Și fă-mă și eu prieten bun,
Să nu rănesc și să nu trădez,
Ci să iubesc și să ajut.
Cristian Diaconița
336. Aproapele
Aproapele nu este străin,
Ci om creat de Dumnezeu,
Cu bucurii și cu dureri
Și cu un suflet asemenea mie.
Ajută-mă să-l văd cu iubire,
Nu cu judecată și dispreț,
Și să-i fiu aproape când îi este greu,
Așa cum ne-a învățat Hristos.
Cristian Diaconița
337. Omul sărac
Un om sărac stă lângă drum
Și poate nimeni nu-l vede,
Dar Dumnezeu îi știe viața
Și lacrimile lui cele grele.
Doamne, deschide-mi ochii
Să văd nevoia aproapelui,
Și pune în mâna mea putere
Să-l ajut după putință.
Cristian Diaconița
338. Străinul
Un străin poate veni la ușă
Fără să cunoască pe nimeni,
Dar iubirea creștină îi poate spune:
„Nu ești singur aici.”
Doamne, învață-mă ospitalitatea,
Să primesc omul cu bunătate,
Și să văd în fiecare persoană
Chipul unei făpturi create de Tine.
Cristian Diaconița
339. Cel întristat
Când cineva plânge lângă mine,
Nu vreau să trec nepăsător,
Ci să-i spun un cuvânt bun
Și să-i fiu alături cu drag.
Poate o vorbă simplă
Îi poate schimba ziua grea,
De aceea, Doamne, pune-n mine
Puterea de a mângâia.
Cristian Diaconița
340. Cel bolnav
Când cineva este încercat
Și trupul lui este slăbit,
Doamne, fii aproape de el
Și dă-i nădejde și răbdare.
Iar nouă dă-ne inimă bună
Să-l sprijinim după putere,
Cu rugăciune și iubire
Și cu un cuvânt de mângâiere.
Cristian Diaconița
341. Cel singur
Un om poate fi înconjurat
De oameni și totuși să fie singur,
Dar Dumnezeu vede inima lui
Și nu-l uită niciodată.
Doamne, apropie de cei singuri
Oameni cu inimă bună,
Ca nimeni să nu simtă
Că este uitat de lume.
Cristian Diaconița
342. Cel pierdut
Când un om se rătăcește
Și nu mai știe unde să meargă,
Doamne, trimite-i lumină
Și o mână care să-l ajute.
Fă-ne și pe noi asemenea
Celui care caută oaia pierdută,
Să nu abandonăm pe nimeni
Când are nevoie de ajutor.
Cristian Diaconița
343. Mâna întinsă
O mână întinsă către altul
Poate fi un semn de iubire,
Un gest simplu, dar puternic,
Într-o lume plină de grabă.
Doamne, fă mâinile mele
Mâini care ajută, nu rănesc,
Mâini care ridică omul
Când acesta cade.
Cristian Diaconița
344. Cuvântul bun
Un cuvânt bun spus la timp
Poate vindeca o inimă,
Iar un cuvânt rău și nepăsător
Poate lăsa o rană adâncă.
Doamne, pune pază gurii mele,
Să nu rănesc prin vorbe,
Ci fiecare cuvânt al meu
Să aducă pace și lumină.
Cristian Diaconița
345. Tăcerea
Uneori tăcerea spune
Mai mult decât o mie de cuvinte,
Când omul stă înaintea Domnului
Cu inima smerită.
Învață-mă să tac atunci
Când vorba mea ar răni,
Și să vorbesc atunci când trebuie
Să apăr binele și adevărul.
Cristian Diaconița
346. Gândul curat
Păzește-mi, Doamne, gândul
De tot ce este întunecat,
Și pune în mintea mea
Cuvântul Tău cel luminat.
Căci gândul devine faptă
Și fapta poate deveni drum,
De aceea vreau să aleg
Calea binelui acum.
Cristian Diaconița
347. Inima
Inima omului este adâncă
Și numai Dumnezeu o cunoaște,
El vede rana ascunsă
Și bucuria care crește.
Doamne, locuiește în inima mea
Și curăță tot ce este rău,
Ca ea să devină casă
Pentru iubirea Ta.
Cristian Diaconița
348. Sufletul
Sufletul nu poate fi cumpărat
Cu aur, bani sau bogății,
Căci valoarea lui este veșnică
Înaintea lui Dumnezeu.
Ajută-mă să-mi păstrez sufletul
Departe de păcat și mândrie,
Și să-l hrănesc prin rugăciune,
Credință și iubire.
Cristian Diaconița
349. Viața creștinului
Viața creștinului este drum
Cu încercări și bucurii,
Cu rugăciune și răbdare
Și cu multe lupte zi de zi.
Dar dacă Hristos merge cu noi,
Nu trebuie să ne temem,
Căci El ne poate ridica
De fiecare dată când cădem.
Cristian Diaconița
350. Cu Hristos înainte
Cu Hristos înainte merg
Prin zile bune și prin greu,
Cu Crucea sfântă înainte
Și cu nădejde în Dumnezeu.
Nu știu ce-mi aduce ziua,
Dar știu că Domnul este viu,
Și vreau să merg cu El mereu
Pe drumul către veșnicie.
500 de Poezii Creștine 151–200
151. Cuvântul lui Hristos
Cuvântul Tău, Iisuse Doamne,
Îmi este pâine pentru suflet,
Când lumea-mi pare fără pace
Și gândul meu devine tulbure.
Păstrează-l viu în inima mea,
Să nu-l pierd în lumea trecătoare,
Ci să-l urmez cu credință
În fiecare zi din viață.
Cristian Diaconița
152. Glasul Evangheliei
Se-aude glasul Evangheliei
Ca o lumină peste lume,
Chemând pe omul rătăcit
Să se întoarcă la Hristos.
Ferice de cel ce ascultă
Și pune Cuvântul în faptă,
Căci viața lui va deveni
O mărturie luminată.
Cristian Diaconița
153. Evanghelia
Evanghelia ne vestește
Că Dumnezeu ne-a cercetat,
Că Fiul Său, Iisus Hristos,
Pentru noi S-a întrupat.
A venit să vindece rana
Păcatului din omenire
Și să ne cheme către Tatăl
Prin adevăr și prin iubire.
Cristian Diaconița
154. Fericiți cei blânzi
Fericiți cei blânzi la suflet,
Cei ce nu răspund cu rău,
Căci în inima lor se naște
Pacea sfântă de la Dumnezeu.
Să nu fiu aspru cu aproapele,
Nici plin de mânie și ură,
Ci să păstrez în orice clipă
Blândețea ce spre cer mă urcă.
Cristian Diaconița
155. Fericiți cei milostivi
Fericiți cei milostivi,
Căci mila lor nu se va pierde,
Ci va rămâne înaintea
Lui Dumnezeu ca o lumină.
Ajută-mă să fiu milostiv,
Să văd pe cel ce suferă,
Și să-i întind o mână bună
Când lumea îl uită.
Cristian Diaconița
156. Fericiți cei curați
Fericit este omul care
Păstrează inima curată,
Nu hrănește gânduri rele
Și nu dorește răul altuia.
Doamne, curăță-mi gândul,
Curăță-mi ochii și cuvântul,
Ca să pot vedea lumina
Și frumusețea Ta cea sfântă.
Cristian Diaconița
157. Făcătorii de pace
Fericiți sunt cei ce caută
Să împace oameni certați,
Cei ce sting focul mâniei
Și aduc pace între frați.
Doamne, fă-mă făcător de pace,
Nu pricină de ceartă-n lume,
Ci să duc în orice casă
Iubirea sfântă în al Tău nume.
Cristian Diaconița
158. Lumina din întuneric
Când noaptea cade peste suflet
Și speranța pare să dispară,
Hristos aprinde o lumină
Și întunericul se destramă.
Nu există noapte atât de grea
Pe care El să n-o străbată,
Căci Domnul este Lumina
Ce nu se stinge niciodată.
Cristian Diaconița
159. Rugăciunea inimii
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu,
Miluiește-mă pe mine,
Când mă abat de la calea Ta
Și mă îndepărtez de Tine.
Această rugăciune simplă
Să-mi fie mereu în inimă,
Ca un izvor de pace sfântă
În fiecare zi din viață.
Cristian Diaconița
160. Numele lui Iisus
Numele Tău, Iisuse Sfinte,
Este lumină și alinare,
Este nădejde pentru omul
Ce trece prin încercare.
Când rostesc numele Tău sfânt,
Sufletul meu găsește pace,
Și simt că nu sunt singur
În tot ceea ce viața-mi face.
Cristian Diaconița
161. Doamne, ajută-mă
Doamne, ajută-mă să fiu
Un om mai bun în fiecare zi,
Să nu rănesc prin vorba mea
Și să știu mereu a iubi.
Când cad, ridică-mă din nou,
Când greșesc, îndreaptă-mă,
Iar când mă pierd printre ispite,
Arată-mi calea către Tine.
Cristian Diaconița
162. Calea adevărului
Adevărul nu se schimbă
După voia oamenilor,
El rămâne veșnic și curat
În Cuvântul Mântuitorului.
Doamne, păzește-mă de minciună,
De înșelare și de rătăcire,
Și fă-mă să iubesc adevărul
Cu întreaga mea ființă.
Cristian Diaconița
163. Hristos, Adevărul
Tu ești Calea și Adevărul,
Viața sufletului meu,
Și cine vine către Tine
Se apropie de Dumnezeu.
Nu vreau să caut alte drumuri
Care duc spre rătăcire,
Ci să rămân mereu cu Tine
În credință și iubire.
Cristian Diaconița
164. Păstorul cel bun
Păstorul cel bun își caută oaia
Când aceasta se rătăcește,
Și nu se odihnește până când
Din nou în turmă o găsește.
Așa și Tu, Iisuse Doamne,
M-ai căutat când am plecat,
Și prin iubirea Ta cea mare
Spre Tine iar m-ai îndreptat.
Cristian Diaconița
165. Oaia pierdută
M-am rătăcit prin multe locuri
Și am uitat de glasul Tău,
Dar Bunul Păstor m-a găsit
Și m-a întors spre Dumnezeu.
Acum vreau să rămân cu Tine,
Să nu mai plec de lângă turmă,
Ci să urmez glasul Tău sfânt
Pe calea care duce-acasă.
Cristian Diaconița
166. Talanții
Doamne, nu vreau să îngrop
Darul pe care mi l-ai dat,
Ci vreau să-l folosesc cu grijă
Și să-l întorc înmiit curat.
Dă-mi înțelepciune să lucrez
Cu darurile primite,
Spre folosul celor din jur
Și spre slava Ta, Părinte.
Cristian Diaconița
167. Vameșul
Un vameș stătea în templu
Și nu îndrăznea să privească sus,
Ci spunea cu inimă smerită:
„Dumnezeule, milostiv fii mie!”
Doamne, învață-mă smerenia,
Să nu mă laud cu ce sunt,
Ci să-mi văd greșelile înainte
Și să cer mila Ta mereu.
Cristian Diaconița
168. Fariseul
Cel care se laudă singur
Nu vede cât de slab poate fi,
Dar omul care se smerește
Își vede sufletul cu adevărat.
Ferește-mă, Doamne, de mândrie,
De judecarea altora,
Și dă-mi să caut îndreptarea
În propria mea inimă.
Cristian Diaconița
169. Zaheu
Zaheu L-a dorit pe Hristos
Și s-a urcat într-un copac,
Ca să-L vadă când trecea
Prin mulțimea din acel loc.
Iar Domnul l-a chemat pe nume
Și i-a adus în casă mântuire,
Arătând că orice om se poate
Întoarce către Dumnezeu.
Cristian Diaconița
170. Vindecarea
Hristos a vindecat bolnavi
Și le-a redat nădejdea vieții,
Atingând inimile oamenilor
Cu mila și iubirea Sa.
Doamne, vindecă în mine
Tot ce este rupt și greu,
Și fă-mi sufletul din nou întreg
În lumina harului Tău.
Cristian Diaconița
171. Orbului i s-au deschis ochii
Un om orb a strigat către Domnul
Cu credință și cu dor,
Iar Hristos i-a redat lumina
Și bucuria ochilor.
Deschide-mi și mie, Doamne,
Ochii sufletului meu,
Ca să văd adevărul
Și să Te urmez mereu.
Cristian Diaconița
172. Leprosul
Zece oameni au fost vindecați,
Dar unul s-a întors la Domnul
Să-I mulțumească pentru darul
Pe care l-a primit prin credință.
Doamne, fă-mă recunoscător,
Să nu uit binele primit,
Ci să mă întorc mereu la Tine
Cu sufletul mulțumit.
Cristian Diaconița
173. Fiica lui Iair
Când toți credeau că totul s-a sfârșit,
Hristos a spus să nu se teamă,
Ci să creadă cu nădejde
În puterea lui Dumnezeu.
Doamne, când speranța mea moare,
Aprinde-o iar în sufletul meu,
Ca să cred chiar și atunci
Când nu mai văd niciun drum.
Cristian Diaconița
174. Lazăr
La mormântul lui Lazăr
Hristos a venit cu iubire,
Și prin puterea Sa dumnezeiască
A arătat biruința vieții.
Doamne, scoate-mă și pe mine
Din mormântul păcatului greu,
Și dă-mi o viață nouă
În lumina Ta.
Cristian Diaconița
175. Femeia cananeeancă
O femeie a venit la Domnul
Cu credință și smerenie,
Cerând milă pentru copilul ei
Și n-a plecat fără nădejde.
Învață-mă, Doamne, stăruința,
Să nu renunț când este greu,
Ci să mă rog cu credință
Și să mă încred în Dumnezeu.
Cristian Diaconița
176. Furtuna de pe mare
Pe mare, valurile creșteau
Și ucenicii se temeau,
Dar Hristos le-a adus pace
Și furtuna s-a liniștit.
Când viața mea este furtună,
Iisuse, fii cu mine,
Și spune inimii mele:
„Nu te teme, Eu sunt aici.”
Cristian Diaconița
177. Pâinile și peștii
Cu puține pâini și câțiva pești
Hristos a hrănit mulțimea,
Arătând că în mâna Domnului
Puținul devine îndestulare.
Doamne, binecuvântează puținul
Pe care îl primesc în viață
Și învață-mă să-l împart
Cu cel ce are nevoie.
Cristian Diaconița
178. Marea Galileei
Pe malul mării Galileei
Hristos și-a chemat ucenicii,
Iar ei au lăsat totul în urmă
Și au pornit după El.
Doamne, când mă chemi și pe mine,
Dă-mi curaj să Te urmez,
Să las ceea ce mă ține
Departe de adevărul Tău.
Cristian Diaconița
179. Muntele Schimbării la Față
Pe munte, Hristos S-a schimbat la față,
Iar slava Lui s-a arătat,
Și ucenicii au văzut
Lumina Sa dumnezeiască.
Doamne, luminează-mi sufletul
Cu harul Tău cel minunat,
Ca să Te iubesc mai mult
Și să rămân credincios.
Cristian Diaconița
180. Moise și Ilie
Moise și Ilie au apărut
În slava Schimbării la Față,
Iar ucenicii au înțeles
Mai mult din taina lui Hristos.
Doamne, unește în mine
Credința, nădejdea și iubirea,
Ca să pot urma calea Ta
Cu inimă smerită.
Cristian Diaconița
181. Rugăciunea din Ghetsimani
În Ghetsimani, Iisuse Doamne,
Te-ai rugat în noaptea grea,
Și ai primit voia Tatălui
Pentru mântuirea lumii.
Învață-mă și pe mine, Doamne,
Să spun cu inimă smerită:
„Facă-se voia Ta în toate”,
Chiar când calea este grea.
Cristian Diaconița
182. Ucenicii
Ucenicii au mers cu Domnul
Prin sate, cetăți și pustiu,
Ascultând cuvântul Său sfânt
Și văzând minunile Lui.
Doamne, fă-mă și pe mine
Ucenic al iubirii Tale,
Să învăț din Evanghelie
Și să trăiesc după ea.
Cristian Diaconița
183. Iuda
Iuda L-a vândut pe Domnul
Pentru arginți și interes,
Dar fapta lui rămâne-n lume
Ca avertisment pentru noi.
Păzește-mă, Doamne, de lăcomie,
De iubirea banului deșart,
Și fă-mi comoara în ceruri
Și nu în lucrurile lumii.
Cristian Diaconița
184. Lepădarea lui Petru
Petru s-a lepădat de Domnul
În ceasul fricii și-al durerii,
Dar după aceea a plâns amar
Și s-a întors cu pocăință.
Doamne, când slăbesc în credință,
Nu mă lăsa să pier,
Ci dă-mi putere să mă întorc
Și să Te iubesc din nou.
Cristian Diaconița
185. Cocoșul
Cocoșul a cântat în noapte
Și Petru și-a amintit cuvântul,
Iar lacrimile pocăinței
I-au curățat sufletul.
Și eu, când greșesc, Iisuse,
Ajută-mă să mă opresc,
Să-mi văd păcatul cu smerenie
Și să mă întorc la Tine.
Cristian Diaconița
186. Crucea
Crucea stă înaintea lumii
Ca semn al iubirii lui Hristos,
Și cine privește către ea
Găsește nădejde și folos.
Doamne, să port crucea mea
Cu credință și răbdare,
Și să nu uit niciodată
Că după Cruce vine Învierea.
Cristian Diaconița
187. Iertarea de pe Cruce
Pe Cruce, în mijlocul durerii,
Hristos a arătat iertare,
Și ne-a învățat că iubirea
Este mai mare decât ura.
Doamne, dă-mi aceeași inimă,
Să pot ierta când sunt rănit,
Și să nu las răutatea
Să-mi stăpânească sufletul.
Cristian Diaconița
188. Tâlharul pocăit
Un tâlhar, în ultima clipă,
S-a întors cu credință la Hristos,
Și a primit făgăduința
Vieții împreună cu Domnul.
Această minune ne arată
Că pocăința poate veni oricând,
Dar să nu așteptăm sfârșitul,
Ci să ne întoarcem astăzi.
Cristian Diaconița
189. Mormântul
Mormântul a primit trupul Domnului,
Dar nu L-a putut ține veșnic,
Căci puterea Învierii
A biruit moartea.
Doamne, când mă gândesc la moarte,
Dă-mi credință și nădejde,
Ca să privesc către viață
Și către Împărăția Ta.
Cristian Diaconița
190. Îngerii
Îngerii slujesc înaintea
Lui Dumnezeu cel Preasfânt,
Și ne amintesc că lumea
Nu este numai acest pământ.
Doamne, păzește-ne prin îngerii
Pe care ni i-ai rânduit,
Și ajută-ne să mergem
Pe drumul Tău cel sfânt.
Cristian Diaconița
191. Maica Domnului
Preasfântă Maică a Domnului,
Cu smerenie Te cinstim,
Și Te rugăm să fii aproape
De cei ce către Tine venim.
Roagă pe Fiul Tău, Iisuse,
Pentru cei slabi și întristați,
Și acoperă-ne cu iubire
Pe noi, cei greu încercați.
Cristian Diaconița
192. Acatistul
Cuvintele unui acatist
Se ridică spre cer în cântare,
Iar inima care se roagă
Primește pace și alinare.
Doamne, primește rugăciunea
Pe care Ți-o aduc cu smerenie,
Și fă din sufletul meu
O casă pentru sfânta iubire.
Cristian Diaconița
193. Paraclisul
În ceasul greu, când sufletul plânge,
Mă apropii cu credință
De rugăciunea către Maica Domnului,
Cerând ajutor și nădejde.
Preasfântă Maică, roagă-te
Pentru noi înaintea Fiului,
Și du-ne către Hristos
Pe calea mântuirii.
Cristian Diaconița
194. Sfinții
Sfinții nu au trăit fără lupte,
Dar au rămas statornici în credință,
Și au transformat încercarea
În prilej de sfințire.
Ajută-ne și pe noi, Doamne,
Să învățăm de la ei iubirea,
Răbdarea, rugăciunea,
Smerenia și credința.
Cristian Diaconița
195. Mucenicii
Mucenicii au mărturisit
Numele lui Hristos cu putere,
Și nici chinurile nu i-au făcut
Să renunțe la credință.
Doamne, dă-ne și nouă curaj
Să nu ne rușinăm de Tine,
Ci să păstrăm credința sfântă
În toate zilele vieții.
Cristian Diaconița
196. Cuvioșii
Cuvioșii au ales tăcerea,
Postul și rugăciunea sfântă,
Și-au căutat în fiecare zi
Împărăția lui Dumnezeu.
Învață-ne și pe noi, Doamne,
Să iubim liniștea și rugăciunea,
Să ne curățăm de patimi
Și să căutăm sfințirea.
Cristian Diaconița
197. Mănăstirea
În mănăstire clopotul bate
Și cheamă sufletul la rugă,
Iar liniștea dintre ziduri
Îndeamnă inima spre Dumnezeu.
Doamne, binecuvântează locurile
În care oamenii se roagă,
Și fă ca rugăciunea lor
Să fie lumină pentru lume.
Cristian Diaconița
198. Calea sfințeniei
Sfințenia nu este mândrie,
Ci luptă împotriva păcatului,
O cale lungă de răbdare
Și de iubire pentru aproapele.
Doamne, ajută-mă să merg
Pe această cale cu smerenie,
Și să nu caut slava lumii,
Ci slava Împărăției Tale.
Cristian Diaconița
199. Nădejdea
Când totul pare fără speranță,
Ridic privirea către cer,
Căci știu că Dumnezeu mă vede
Și în iubirea Lui eu sper.
Nădejdea mea este Hristos,
Nădejdea mea este iubirea,
Nădejdea mea este credința
Și drumul către mântuire.
Cristian Diaconița
200. Credința veșnică
Două sute de cântări s-au strâns
În această carte de credință,
Dar rugăciunea merge mai departe
Ca o lumină către veșnicie.
Doamne, primește fiecare vers
Ca pe-o jertfă mică și smerită,
Și fă ca toate aceste poezii
Să ducă inimile către Tine.
Cristian Diaconița. 500 DE POEZII CREȘTINE
de Cristian Diaconița
Poeziile 201–250
201. Rugăciune către Dumnezeu
Doamne, primește rugăciunea
Ce o aduc înaintea Ta,
Nu pentru vrednicia mea,
Ci pentru mila Ta cea mare.
Păzește-mi sufletul de rău,
Și dă-mi putere să iubesc,
Să merg pe calea Ta cea dreaptă
Și niciodată să nu mă lepăd.
Cristian Diaconița
202. Încrederea
Când nu mai știu ce să aleg
Și toate drumurile-s grele,
Îmi pun nădejdea în Hristos
Și las în mâna Lui problemele.
El știe drumul meu mai bine
Și vede ce eu nu pot vedea,
De aceea vreau cu credință
Să-mi pun viața-n mâna Sa.
Cristian Diaconița
203. Dumnezeu vede
Chiar dacă nimeni nu mă vede
Când fac un bine în tăcere,
Tu, Doamne, știi și vezi lucrarea
Și o primești cu mângâiere.
Nu vreau răsplată de la oameni,
Nici laudă și nici mărire,
Ci vreau să fac binele în taină
Din dragoste și mulțumire.
Cristian Diaconița
204. Glasul conștiinței
În liniștea din miez de noapte
Aud un glas în mine spunând:
„Întoarce-te spre Dumnezeu
Și lasă răul în urmă.”
Conștiința este o lumină
Ce poate arăta greșeala,
Dar numai Domnul poate vindeca
Și poate îndrepta cărarea.
Cristian Diaconița
205. Pocăința
Pocăința nu este numai
O lacrimă ce cade jos,
Ci schimbarea vieții mele
Și întoarcerea la Hristos.
Să las păcatul în urmă
Și să încep un drum curat,
Cu rugăciune și iubire
Spre Dumnezeu, Cel minunat.
Cristian Diaconița
206. Lacrima pocăinței
O lacrimă de pocăință
Poate vorbi fără cuvinte,
Când omul își recunoaște vina
Și caută iarăși cele sfinte.
Doamne, primește lacrima mea
Și spală sufletul meu greu,
Ca să pot începe din nou
În lumina Ta, Dumnezeule.
Cristian Diaconița
207. Spovedania
Când îmi mărturisesc păcatul
Cu inimă sinceră și smerită,
Încep să văd din nou lumina
Și calea mea către Hristos.
Doamne, dă-mi curaj să recunosc
Tot ceea ce am făcut greșit,
Și ajută-mă să mă schimb
Cu sufletul cu adevărat.
Cristian Diaconița
208. Curățirea sufletului
Nu aurul mă face curat,
Nici hainele frumoase ale lumii,
Ci inima care se pocăiește
Și caută mila lui Dumnezeu.
Curăță, Doamne, tot ce este rău
Din gândul și din sufletul meu,
Și fă din mine un om nou
Prin harul Tău cel sfânt.
Cristian Diaconița
209. Smerenia
Smerenia nu înseamnă slăbiciune,
Ci puterea de a recunoaște
Că tot ce avem este un dar
Și că Dumnezeu ne iubește.
Ferește-mă de mândrie, Doamne,
De dorința de a fi mai sus,
Și învață-mă să slujesc
Așa cum ne-a învățat Iisus.
Cristian Diaconița
210. Mândria
Mândria ridică ziduri
Între om și Dumnezeu,
Îl face să uite de ceilalți
Și să se creadă mai presus.
Doamne, smerește-mi inima
Când începe să se înalțe,
Și pune în locul mândriei
Iubire și bunătate.
Cristian Diaconița
211. Ascultarea
Ascultarea de Dumnezeu
Este calea către lumină,
Când omul lasă voia sa
Și caută voia cea divină.
Doamne, ajută-mă să ascult
Cuvântul Tău cu credință,
Și să nu aleg după dorințe
Ce mă îndepărtează de Tine.
Cristian Diaconița
212. Poruncile Domnului
Poruncile Tale sunt lumină
Pentru sufletul rătăcit,
Ele ne arată calea
Pe care trebuie să mergem.
Ajută-mă să le păstrez
Nu doar în minte, ci în faptă,
Ca viața mea să fie mereu
O mărturie curată.
Cristian Diaconița
213. Iubește-L pe Dumnezeu
Să-L iubesc pe Dumnezeu
Cu toată inima mea,
Cu sufletul și cugetul
Și cu întreaga viață a mea.
Iar dragostea aceasta sfântă
Să nu rămână doar cuvânt,
Ci să se vadă prin iubirea
Pe care-o port către cei din jur.
Cristian Diaconița
214. Iubește-ți aproapele
Aproapele meu este fratele
Pe care Dumnezeu mi l-a dat,
Și chiar dacă uneori mă doare,
Trebuie să-l iubesc cu adevărat.
Să nu răspund cu răutate,
Să nu păstrez în mine ură,
Ci să aleg mereu iertarea
Și dragostea cea bună.
Cristian Diaconița
215. Nu judeca
Nu judeca pe cel ce cade,
Căci poate mâine vei cădea,
Și numai Dumnezeu cunoaște
Adâncul inimii cuiva.
Mai bine roagă-te pentru dânsul
Și întinde-i mâna când îi este greu,
Căci dragostea aproapelui
Este porunca lui Dumnezeu.
Cristian Diaconița
216. Iertarea
Când cineva mă rănește, Doamne,
Ajută-mă să pot ierta,
Să nu păstrez în suflet ură
Și să nu răspund cu răutate.
Căci Tu ne-ai arătat pe Cruce
Ce înseamnă adevărata iubire:
Să ierți chiar și atunci când doare
Și să alegi mereu pacea.
Cristian Diaconița
217. Dragostea
Dragostea adevărată rabdă,
Nu caută răul nimănui,
Nu se laudă și nu se umflă,
Ci caută binele aproapelui.
Doamne, să am această dragoste
În fiecare zi din viața mea,
Ca prin ea să Te pot vedea
Și să rămân aproape de Tine.
Cristian Diaconița
218. Bunătatea inimii
O inimă bună nu întreabă
„Ce primesc dacă ajut?”,
Ci vede omul care suferă
Și se apropie fără teamă.
Doamne, pune în mine bunătate,
Să nu trec nepăsător,
Ci să fiu pentru cei din jur
Un semn al iubirii Tale.
Cristian Diaconița
219. Milostenia ascunsă
Când dai celui sărac în taină
Și nimeni nu te vede-n lume,
Cerul cunoaște fapta bună
Și Dumnezeu îi știe numele.
Nu căuta aplauze sau slavă,
Ci fă milostenia curat,
Din dragoste pentru aproapele
Și pentru Domnul Preaînalt.
Cristian Diaconița
220. Darul
Tot ceea ce primesc în viață
Este un dar de la Dumnezeu,
Și vreau să fiu recunoscător
Pentru fiecare lucru bun.
Să nu spun: „Eu am făcut totul”,
Uitând de Cel ce m-a ajutat,
Ci să spun cu inimă smerită:
„Slavă Ție pentru toate!”
Cristian Diaconița
221. Mulțumirea
Mulțumesc pentru pâinea zilnică,
Pentru apă și pentru lumină,
Pentru oamenii pe care-i iubesc
Și pentru fiecare zi senină.
Mulțumesc și pentru încercări,
Căci m-au făcut să înțeleg
Că fără Tine, Doamne Sfinte,
Pe drumul vieții nu pot merge.
Cristian Diaconița
222. Bucuria
Bucuria adevărată
Nu se cumpără cu bani,
Ea vine din inima care
Își pune nădejdea în Dumnezeu.
Chiar și-n ziua cea mai grea
Pot găsi un strop de lumină,
Când știu că Hristos este cu mine
Și iubirea Lui mă ține.
Cristian Diaconița
223. Pace
Dă-mi, Doamne, pace în suflet,
Când în jur este tulburare,
Și fă-mi inima asemenea
Unui lac liniștit sub soare.
Să nu răspund la rău cu rău,
Să nu aprind focul mâniei,
Ci să aduc în orice loc
Pacea sfântă a iubirii.
Cristian Diaconița
224. Răbdarea creștinului
Creștinul nu renunță ușor
Când drumul devine greu,
Ci se roagă și merge înainte
Cu nădejde în Dumnezeu.
Răbdarea este o virtute
Ce crește încet în suflet,
Prin încercări și prin rugăciune
Și prin iubire către Domnul.
Cristian Diaconița
225. Nădejdea
Când nu mai văd nicio ieșire
Și lumea pare fără drum,
Ridic ochii către cer
Și spun: „Hristos este cu mine.”
Nădejdea nu mă lasă singur,
Nici când sufletul meu plânge,
Căci Dumnezeu poate deschide
O ușă chiar și când nu văd.
Cristian Diaconița
226. Curaj
Dă-mi, Doamne, curaj să spun
Când ceva nu este bine,
Să nu mă tem de oameni
Mai mult decât mă tem de Tine.
Curajul creștin nu este ură,
Ci puterea de a sta drept,
Cu adevărul în inimă
Și cu iubire pentru toți.
Cristian Diaconița
227. Adevărul
Adevărul poate uneori
Să doară, dar el vindecă,
Pe când minciuna pare dulce
Și sufletul îl înșală.
Doamne, păstrează-mă în adevăr
Și ferește-mă de minciună,
Ca vorba mea să fie curată
Și inima mea să fie bună.
Cristian Diaconița
228. Cuvântul și fapta
Nu este suficient să spun
Că Îl iubesc pe Dumnezeu,
Dacă în viața mea de fiecare zi
Nu fac ceea ce este bun.
Cuvântul trebuie să devină faptă,
Iar credința să rodească,
Ca viața mea să mărturisească
Iubirea Domnului ceresc.
Cristian Diaconița
229. Roadele credinței
Credința adevărată rodește
Iubire, pace și răbdare,
Bunătate și blândețe
Și o inimă milostivă.
Doamne, fă să crească-n mine
Roade bune zi de zi,
Ca oamenii să vadă-n viața mea
Lumina Ta cea vie.
Cristian Diaconița
230. Pomul bun
Pomul bun se cunoaște
După roadele pe care le dă,
Iar omul se cunoaște-n lume
După faptele din viața sa.
Doamne, fă-mă pom roditor,
Cu roade bune și curate,
Ca să aduc folos celor din jur
Și slavă numelui Tău sfânt.
Cristian Diaconița
231. Grâul
Ca grâul care crește-n câmp
Sub ploaie, soare și furtună,
Așa să crească și credința
În inima mea cea bună.
Și când va veni vremea roadelor,
Să nu fie sufletul meu gol,
Ci plin de fapte bune
Și de iubirea lui Hristos.
Cristian Diaconița
232. Vița
Hristos este vița cea adevărată,
Iar noi suntem mlădițele Lui,
Și fără El nu putem face
Nimic folositor în viață.
Doamne, ține-mă aproape de Tine,
Ca să pot aduce rod bogat,
Și să nu mă usuc departe
De izvorul Tău curat.
Cristian Diaconița
233. Viața
Viața mea este un dar
Pe care Tu mi l-ai oferit,
Și vreau să o trăiesc cu rost,
Cu sufletul către cer privit.
Nu știu cât timp îmi este dat,
De aceea vreau în fiecare zi
Să fac un bine și să iubesc
Și să mă apropii de Tine.
Cristian Diaconița
234. Timpul
Timpul trece ca un râu
Și nu se întoarce niciodată,
De aceea fiecare clipă
Trebuie trăită cu folos.
Doamne, nu mă lăsa să pierd
Anii în lucruri trecătoare,
Ci ajută-mă să strâng în cer
Comori care nu pier.
Cristian Diaconița
235. Comoara din cer
Nu vreau să strâng comori pe pământ
Care ruginesc și pier,
Ci vreau să am o inimă bogată
În fapte bune înaintea Ta.
Căci adevărata comoară
Nu este aurul din lume,
Ci iubirea, credința și mila
Păstrate în numele lui Hristos.
Cristian Diaconița
236. Casa sufletului
Casa sufletului meu, Doamne,
Vreau să fie curată mereu,
Să nu intre gânduri rele
Și să rămâi Tu în ea.
Curăță fiecare încăpere
A inimii mele slabe,
Și fă din ea un loc de pace
În care numele Tău să fie.
Cristian Diaconița
237. Veghea
Vegheați, spune Evanghelia,
Căci nu știm ziua și ceasul,
De aceea vreau să fiu mereu
Cu sufletul pregătit.
Nu vreau să dorm în nepăsare
Și să uit de Dumnezeu,
Ci să păstrez candela aprinsă
În inima mea mereu.
Cristian Diaconița
238. Candela inimii
Candela inimii mele
Să nu se stingă niciodată,
Ci să ardă prin credință
În orice zi din viață.
Dacă vântul lumii bate,
Apără-mi flacăra, Iisuse,
Și fă ca lumina ei să arate
Calea către Tine.
Cristian Diaconița
239. Ușa
„Eu sunt Ușa”, ne-ai spus, Doamne,
Și prin Tine intrăm la viață,
Iar sufletul care Te caută
Găsește adevăr și pace.
Deschide-mi, Doamne, ușa inimii
Când vin spre Tine cu smerenie,
Și ajută-mă să rămân
În casa iubirii Tale.
Cristian Diaconița
240. Pâinea zilnică
Pentru pâinea de fiecare zi
Îți mulțumesc, Părinte Sfânt,
Căci toate darurile vieții
Vin din mâna Ta.
Învață-mă să nu risipesc
Și să împart cu cel flămând,
Ca pâinea mea să fie binecuvântată
Prin dragostea către aproapele.
Cristian Diaconița
241. Apa
Apa curge limpede din izvor
Și dă viață pământului,
Așa să curgă și iubirea
Din inima creștinului.
Doamne, curăță-mi sufletul
Și fă-l limpede ca un izvor,
Ca fiecare om să găsească
În mine un cuvânt bun.
Cristian Diaconița
242. Izvorul
La Tine este izvorul vieții,
La Tine este lumina mea,
Și când sufletul îmi este însetat,
Mă apropii iar de Tine.
Nu mă lăsa să caut apa
În izvoare care seacă,
Ci condu-mă spre izvorul
Care nu seacă niciodată.
Cristian Diaconița
243. Ploaia
Ploaia cade peste câmpuri
Și le dă putere să rodească,
Așa și harul Tău, Iisuse,
Poate sufletul să-l înnoiască.
Trimite ploaia Ta de har
Peste inima mea uscată,
Ca să răsară iar credința
Și dragostea cea adevărată.
Cristian Diaconița
244. Floarea
O floare mică de pe câmp
Îmi amintește de Creator,
Căci frumusețea ei modestă
Vorbește despre Dumnezeu.
Dacă Tu îmbraci și florile
Cu frumusețe și lumină,
Cu atât mai mult vei avea grijă
De omul care Te caută.
Cristian Diaconița
245. Cerul
Privesc spre cerul plin de stele
Și mă gândesc la Creator,
La măreția Ta cea mare
Și la iubirea Ta pentru om.
Cât de minunată este lumea
Pe care Tu ai zidit-o, Doamne!
Și cât de mic sunt eu înaintea
Măreției Tale fără margini.
Cristian Diaconița
246. Stelele
Stelele strălucesc în noapte
Ca niște lumini pe cer,
Și fiecare parcă spune:
„Slavă lui Dumnezeu!”
Când le privesc, îmi amintesc
Că lumea nu este întâmplare,
Ci poartă urma Creatorului
Și a puterii Sale mari.
Cristian Diaconița
247. Răsăritul
La răsăritul dimineții
Lumina se revarsă peste lume,
Și sufletul meu spune încet:
„Slavă Ție, Dumnezeule!”
Fiecare zi este un dar,
O nouă șansă de iubire,
De aceea vreau să merg cu Tine
Pe calea către mântuire.
Cristian Diaconița
248. Apusul
Când soarele apune încet
Și cerul se umple de culoare,
Îți mulțumesc pentru această zi
Și pentru iubirea Ta cea mare.
Iar când noaptea va veni,
Să-mi dai odihnă și pace,
Și să mă trezești cu bucurie
Într-o nouă zi de har.
Cristian Diaconița
249. Călătoria vieții
Viața este o călătorie
Pe un drum necunoscut,
Dar știu că la capătul ei
Mă așteaptă Dumnezeu.
De aceea merg fără teamă,
Cu credință și nădejde,
Căci Hristos este Călăuza
Ce mă conduce către cer.
Cristian Diaconița
250. Drumul spre Împărăție
Drumul spre Împărăția Cerurilor
Este drumul credinței vii,
Al iubirii și-al pocăinței,
Al rugăciunii zi de zi.
Doamne, ajută-mă să merg
Fără să mă abat din cale,
Până când voi ajunge, prin mila Ta,
La lumina Împărăției Tale.
Fotografia din ramă
Noaptea se așternuse încet peste casa lui Daniel.
Luminile din camere se stinseseră una câte una, iar liniștea se întindea peste pereți ca o pânză nevăzută. Afară, vântul mișca ușor crengile copacilor, iar din când în când câte o mașină trecea pe strada aproape pustie.
Daniel stătea în pat și privea în întuneric.
Nu putea să adoarmă.
Se întorcea de pe o parte pe alta, își trăgea pătura până la bărbie, apoi o dădea jos. Închidea ochii, dar în clipa în care îi închidea, amintirile începeau să vină.
Una câte una.
Greșeli vechi.
Cuvinte urâte.
Minciuni.
Lucruri pe care le făcuse când era mic și pe care atunci nu le înțelegea cu adevărat. Fapte pe care le uitase pentru o vreme, dar care acum se întorceau în mintea lui.
— De ce am făcut toate lucrurile acelea? șopti el.
Nu aștepta niciun răspuns.
Privea tavanul și simțea că în piept i se strânge ceva.
Daniel nu mai era copilul de atunci. Crescuse. Învățase multe. Începuse să înțeleagă diferența dintre bine și rău și înțelesese cât de mult poate răni un om printr-un cuvânt, printr-o faptă sau printr-o alegere greșită.
Dar în noaptea aceea nu se putea gândi la altceva decât la trecut.
Și, cu cât își amintea mai multe, cu atât îi era mai greu.
O lacrimă i se prelinse pe obraz.
Apoi încă una.
Daniel își acoperi fața cu mâinile.
— Doamne...
Vocea i se frânse.
— Îmi pare rău.
Era singur în cameră.
Dar nu se simțea cu adevărat singur.
În adâncul sufletului său știa că Dumnezeu îl vede.
Știa că Dumnezeu îi cunoscuse și copilăria, și greșelile, și clipele în care făcuse lucruri pe care acum le regreta.
Daniel începu să plângă mai tare.
Nu plângea pentru că cineva îl certase.
Nu plângea pentru că îi spusese cineva că este rău.
Plângea pentru că începuse să înțeleagă.
Uneori, omul nu plânge atunci când face răul.
Plânge mai târziu, când înțelege cât rău a făcut.
Daniel își amintea de copilul care fusese.
Un copil care nu știa cât de importante sunt unele lucruri.
Un copil care făcea uneori lucruri rele și apoi mergea mai departe, fără să se gândească prea mult.
Acum însă, privind înapoi, îl durea.
— Dacă aș putea să mă întorc...
Se opri.
Știa că nu poate.
Timpul nu se întoarce.
Ziua de ieri nu poate fi trăită din nou.
O greșeală făcută nu poate fi ștearsă din trecut ca și cum nu ar fi existat.
Dar Daniel își amintea ceva ce auzise cândva la biserică:
Dumnezeu nu cere omului să se întoarcă în timp. Îi cere să se întoarcă spre El.
Daniel își șterse ochii.
Pentru câteva clipe, se făcu liniște.
Apoi se auzi o bătaie ușoară în ușă.
— Daniel?
Era mama lui.
Băiatul nu răspunse.
— Ești bine?
Daniel își ținu respirația.
Mama deschise puțin ușa și se uită în cameră.
— Nu dormi?
— Nu...
Vocea lui era foarte slabă.
Mama intră și se așeză pe marginea patului.
— Ce ai?
Daniel întoarse capul spre perete.
Nu putea să spună.
Cum să-i explice mamei lui ce se întâmpla în sufletul său?
Cum să-i spună că plângea pentru lucruri făcute cu mulți ani în urmă?
Cum să-i spună că îi era rușine de copilul care fusese?
Cum să-i spună că, în acea noapte, sufletul lui parcă își deschisese toate sertarele și scosese la lumină toate greșelile ascunse?
— Nimic, mamă.
Mama îl privi cu îngrijorare.
Știa că nu era „nimic”.
— Ai plâns?
Daniel nu răspunse.
Mama îi puse mâna pe frunte.
— Te doare ceva?
— Nu.
— Atunci ce ai?
Daniel strânse din ochi.
Ar fi vrut să vorbească.
Ar fi vrut să spună tot.
Dar cuvintele nu veneau.
Uneori, durerea din suflet este atât de mare încât omul nu știe să o transforme în cuvinte.
Mama se ridică încet.
— Bine. Dacă nu vrei să-mi spui acum, nu te oblig.
Se îndreptă spre ușă.
— Dar să știi că sunt aici.
Daniel nu răspunse.
După ce mama ieși, el rămase din nou singur.
Și atunci privirea îi căzu asupra unui obiect aflat pe un raft.
O fotografie.
Era o fotografie veche, pusă într-o ramă.
În fotografie era el.
Daniel, copil.
Avea obrajii rotunzi, ochii mari și un zâmbet larg.
Privea fotografia mult timp.
— Tu ai fost eu...
Și îl cuprinse o tristețe adâncă.
Nu ura copilul din fotografie.
De fapt, tocmai pentru că era copil îl durea atât de mult.
Își amintea de toate lucrurile pe care le făcuse atunci.
Unele erau mici.
Altele îl făceau să se rușineze.
Altele îl făceau să se întrebe de ce fusese capabil să facă asemenea lucruri.
Se ridică din pat și luă fotografia.
Ținu rama în mâini.
— Mi-aș fi dorit să știi atunci ceea ce știu acum...
Ochii i se umplură din nou de lacrimi.
— Mi-aș fi dorit să alegi altfel.
Daniel privi chipul copilului.
Apoi, într-un moment de durere și revoltă față de propriul trecut, scoase fotografia din ramă.
O ținu între degete.
Pentru câteva secunde ezită.
Apoi o rupse.
Rrrrip.
Sunetul hârtiei sfâșiate se auzi în camera liniștită.
Daniel rămase nemișcat.
Privi cele două bucăți.
Își dădu seama că fotografia putea fi ruptă.
Dar trecutul nu.
Nu putea să rupă ceea ce fusese.
Nu putea să distrugă copilul din fotografie.
Nu putea să șteargă faptele.
Și atunci înțelese ceva.
Poate că nu trebuia să-și distrugă trecutul.
Poate că trebuia să-l lase în mâinile lui Dumnezeu.
Daniel îngenunche lângă pat.
Cele două bucăți ale fotografiei erau încă în mâna lui.
Le așeză încet pe podea.
Și începu să se roage.
— Doamne...
Tăcu.
Lacrimile îi curgeau pe obraji.
— Tu mă cunoști.
Respiră greu.
— Tu știi ce am făcut. Știi lucrurile pe care nu le-am spus nimănui. Știi greșelile mele. Știi cât de mult regret.
Daniel își plecă fruntea.
— Nu pot să schimb trecutul.
O lacrimă căzu pe podea.
— Dar pot să mă schimb eu.
Pentru prima dată în acea noapte, simți că sufletul începe să se liniștească.
Nu pentru că toate problemele dispăruseră.
Nu pentru că trecutul fusese șters.
Ci pentru că înțelesese că Dumnezeu nu îl privea doar prin greșelile lui.
Dumnezeu vedea și pocăința.
Vedea și lacrimile.
Vedea și dorința de a deveni un om mai bun.
Daniel rămase mult timp în genunchi.
Apoi se ridică.
Se uită la fotografia ruptă.
Luă cele două bucăți și le puse înapoi în ramă.
Fotografia nu mai era întreagă.
Se vedea linia rupturii.
Dar Daniel nu o mai aruncă.
O așeză din nou pe raft.
De data aceasta, nu ca să privească un copil perfect.
Ci ca să-și amintească de unde venise.
Și să nu mai fie omul de atunci.
Se întoarse în pat.
Își puse capul pe pernă.
Ochii încă îi erau umezi.
Dar acum plânsul se transformase într-o liniște adâncă.
Înainte să adoarmă, Daniel șopti:
— Doamne, iartă-mă și ajută-mă să nu mai fiu omul care am fost.
Apoi închise ochii.
Și, pentru prima dată în acea noapte, adormi.
Dimineața, mama lui intră în cameră.
Văzu fotografia.
Observă ruptura.
— Daniel...
El deschise ochii.
Mama luă rama în mâini.
— Ce s-a întâmplat cu fotografia?
Daniel tăcu.
Apoi, după câteva secunde, spuse:
— Am rupt-o aseară.
— De ce?
Daniel privi fotografia.
— Pentru că mi-a fost rușine de copilul din ea.
Mama se așeză lângă el.
— Daniel, copilul acela nu mai poate schimba ce a făcut.
— Știu.
— Dar nici tu nu trebuie să rămâi prizonierul greșelilor lui.
Daniel o privi.
Mama continuă:
— Dacă îți pare rău cu adevărat, atunci folosește regretul ca să devii mai bun. Nu ca să te distrugi.
Daniel începu din nou să plângă.
Dar de data aceasta nu se mai ascunse.
Își sprijini capul pe umărul mamei.
— Mamă...
— Da?
— Îmi pare rău pentru multe lucruri.
Mama îl strânse în brațe.
— Atunci începe de astăzi să faci bine.
Daniel închise ochii.
În acea dimineață, înțelese ceva ce nu înțelesese niciodată când era copil:
Pocăința nu înseamnă să urăști omul care ai fost. Înseamnă să recunoști răul pe care l-ai făcut, să ceri iertare și să alegi o altă cale.
Fotografia rămase pe raft.
Ruptă.
Dar nu aruncată.
Iar ruptura aceea avea să-i amintească mereu lui Daniel că trecutul nu poate fi schimbat.
Însă viitorul poate fi.
Și, mai ales, că atunci când omul se întoarce sincer către Dumnezeu, nu trebuie să creadă că este prea târziu.
Pentru că Dumnezeu vede lacrima care cade în întuneric.
Vede rugăciunea pe care omul abia reușește să o rostească.
Vede regretul ascuns.
Și vede și inima care încearcă să se întoarcă spre lumină.
În noaptea aceea, Daniel plânsese pentru copilul care fusese.
Dar în dimineața următoare s-a trezit cu dorința de a deveni un om nou.
Iar fotografia ruptă a rămas acolo, în ramă, ca o mărturie tăcută:
Trecutul poate lăsa cicatrici, dar nu trebuie să hotărască cine vei fi.
Fotografia din ramă – Partea a II-a
Imaginile din trecut
În zilele care au urmat, Daniel a încercat să-și vadă de viață.
Se trezea dimineața, își făcea rutina obișnuită și încerca să pară că totul era în regulă.
Dar în sufletul lui se întâmplase ceva.
Noaptea aceea deschisese o ușă pe care Daniel o ținuse închisă mult timp.
Iar acum, prin acea ușă, începeau să apară amintiri.
Uneori erau doar câteva secunde.
O cameră.
Un chip.
Un loc.
O situație.
Un cuvânt.
O imagine veche care îi apărea brusc în minte.
Daniel încerca să nu se gândească.
Dar cu cât încerca mai mult să alunge acele imagini, cu atât ele reveneau.
Stătea la masă cu părinții și, dintr-odată, privirea i se oprea într-un punct.
Mama îl întreba:
— Daniel, ești bine?
El tresărea.
— Da.
— Sigur?
— Da, mamă.
Dar nu era bine.
În mintea lui apăruse din nou o imagine dureroasă din trecut.
Daniel își lăsa privirea în jos.
Nu putea să explice.
Nu putea să spună.
Nu știa cum.
Uneori nici măcar el nu înțelegea de ce îl durea atât de tare.
Era ca și cum trecutul devenise un film pe care nu îl putea opri.
Imaginile veneau fără să le cheme.
Și fiecare imagine aducea cu ea o emoție.
Rușine.
Frică.
Regret.
Tristețe.
Vinovăție.
Daniel începea să se întrebe:
De ce îmi apar toate acum?
De ce nu pot să le uit?
De ce mă doare ceva ce s-a întâmplat cu atât timp în urmă?
Într-o seară, părinții lui stăteau în sufragerie.
Mama citea.
Tatăl se uita la televizor.
Daniel era în camera lui.
Privea fotografia din ramă.
Încă se vedea urma rupturii.
Daniel trecu degetul peste fotografie.
— De ce nu pot să uit?
Și iar îi veni în minte o imagine.
Închise ochii.
— Nu...
Își puse mâinile peste față.
— Nu vreau să mă mai gândesc.
Dar imaginea rămânea.
Daniel se ridică și începu să meargă prin cameră.
Nu putea sta locului.
Se simțea prins între trecut și prezent.
Într-un colț al camerei era Biblia.
Daniel o luă.
O deschise fără să știe unde.
Ochii îi căzură asupra unui verset despre omul care se întoarce către Dumnezeu.
Citi încet.
Apoi se opri.
Și începu să plângă.
— Doamne, eu vreau să mă vindec.
Nu știa dacă „vindecare” era cuvântul potrivit.
Dar acesta era cuvântul pe care îl simțea în inimă.
Nu mai voia să fugă de trecut.
Nu mai voia să se ascundă.
Dar îi era teamă să vorbească.
Mai ales cu părinții.
De multe ori, mama lui încerca să se apropie.
— Daniel, te văd trist în ultima vreme.
— Sunt doar obosit.
— Dacă ai ceva pe suflet, poți să-mi spui.
Daniel deschidea gura.
Și apoi tăcea.
Cuvintele erau acolo.
Dar nu puteau ieși.
Îi era teamă că nu va fi înțeles.
Îi era rușine.
Se temea că părinții îl vor privi altfel.
Așa că spunea mereu:
— Sunt bine.
Dar după ce mama pleca, Daniel își ștergea lacrimile.
Într-o noapte, stătea din nou în pat.
Era aproape aceeași liniște ca în noaptea în care plânsese pentru greșelile lui.
Doar că acum înțelegea că în sufletul lui nu erau doar regrete.
Erau și răni.
Unele lucruri pe care le făcuse el.
Alte lucruri pe care le trăise.
Amintiri pe care nu știa cum să le pună în cuvinte.
Și unele imagini care îl făceau să simtă o durere pe care nu o putea explica.
Daniel se întoarse spre perete.
Lacrimile începură să-i curgă.
— Doamne...
Apoi șopti:
— Dacă nu pot să spun oamenilor, măcar Tu știi.
Și pentru prima dată nu mai încercă să se prefacă puternic.
Plânse.
Mult.
În liniște.
Nu pentru că Dumnezeu nu l-ar fi putut vedea.
Ci tocmai pentru că știa că Dumnezeu îl vede.
După un timp, Daniel adormi.
Dimineața, mama găsi Biblia lângă patul lui.
O ridică și o puse pe noptieră.
Nu știa ce se întâmpla în sufletul copilului ei.
Dar începuse să înțeleagă că ceva era în neregulă.
În aceeași zi, îl găsi pe Daniel în fața fotografiei.
— Încă te uiți la ea?
Daniel zâmbi trist.
— Da.
— Ce vezi?
Daniel rămase tăcut.
Apoi spuse:
— Văd un copil care nu știa multe lucruri.
Mama se apropie.
— Și ce simți când îl privești?
Daniel coborî privirea.
— Nu știu.
Mama nu îl presă.
Nu i-a spus: „Spune-mi acum!”
Nu l-a certat.
Doar a rămas lângă el.
Uneori, iubirea înseamnă și să rămâi lângă cineva atunci când nu poate vorbi.
Daniel simți pentru prima dată că poate că într-o zi va reuși.
Nu în acea zi.
Poate nici în următoarea.
Dar într-o zi.
Pentru că Dumnezeu îi dădea curaj încet.
În seara aceea, Daniel îngenunche din nou.
— Doamne, ajută-mă să nu mai fug.
— Ajută-mă să înțeleg ce se întâmplă în mine.
— Ajută-mă să pot vorbi.
— Și dacă nu pot spune totul, ajută-mă să spun măcar primul lucru.
Apoi tăcu.
Și în liniștea camerei simți ceva ce nu mai simțise de mult.
Nădejde.
Nu o nădejde zgomotoasă.
Ci una mică.
Ca o lumină care apare la capătul unui drum întunecat.
Daniel privi din nou fotografia.
Ruptura era încă acolo.
Dar acum o vedea altfel.
Nu mai era doar semnul unei nopți în care își urâse trecutul.
Era semnul unei alegeri.
Daniel nu mai voia să-și distrugă trecutul.
Voia să-l înțeleagă.
Voia să-l pună înaintea lui Dumnezeu.
Și voia, încetul cu încetul, să învețe să vorbească despre ceea ce îl durea.
Pentru că începuse să înțeleagă un adevăr:
Unele răni nu se vindecă prin tăcere.
Uneori, primul pas spre vindecare este să ai curajul să spui: „Mă doare.”
Iar Daniel încă nu putea să spună toate lucrurile.
Dar în acea seară reușise să spună ceva.
Nu părinților.
Ci lui Dumnezeu:
— Doamne, mă doare.
Și pentru el, acelea au fost cele mai importante cuvinte pe care le rostise în mult timp. Fotografia din ramă – Partea a II-a
Imaginile din trecut
În zilele care au urmat, Daniel a încercat să-și vadă de viață.
Se trezea dimineața, își făcea rutina obișnuită și încerca să pară că totul era în regulă.
Dar în sufletul lui se întâmplase ceva.
Noaptea aceea deschisese o ușă pe care Daniel o ținuse închisă mult timp.
Iar acum, prin acea ușă, începeau să apară amintiri.
Uneori erau doar câteva secunde.
O cameră.
Un chip.
Un loc.
O situație.
Un cuvânt.
O imagine veche care îi apărea brusc în minte.
Daniel încerca să nu se gândească.
Dar cu cât încerca mai mult să alunge acele imagini, cu atât ele reveneau.
Stătea la masă cu părinții și, dintr-odată, privirea i se oprea într-un punct.
Mama îl întreba:
— Daniel, ești bine?
El tresărea.
— Da.
— Sigur?
— Da, mamă.
Dar nu era bine.
În mintea lui apăruse din nou o imagine dureroasă din trecut.
Daniel își lăsa privirea în jos.
Nu putea să explice.
Nu putea să spună.
Nu știa cum.
Uneori nici măcar el nu înțelegea de ce îl durea atât de tare.
Era ca și cum trecutul devenise un film pe care nu îl putea opri.
Imaginile veneau fără să le cheme.
Și fiecare imagine aducea cu ea o emoție.
Rușine.
Frică.
Regret.
Tristețe.
Vinovăție.
Daniel începea să se întrebe:
De ce îmi apar toate acum?
De ce nu pot să le uit?
De ce mă doare ceva ce s-a întâmplat cu atât timp în urmă?
Într-o seară, părinții lui stăteau în sufragerie.
Mama citea.
Tatăl se uita la televizor.
Daniel era în camera lui.
Privea fotografia din ramă.
Încă se vedea urma rupturii.
Daniel trecu degetul peste fotografie.
— De ce nu pot să uit?
Și iar îi veni în minte o imagine.
Închise ochii.
— Nu...
Își puse mâinile peste față.
— Nu vreau să mă mai gândesc.
Dar imaginea rămânea.
Daniel se ridică și începu să meargă prin cameră.
Nu putea sta locului.
Se simțea prins între trecut și prezent.
Într-un colț al camerei era Biblia.
Daniel o luă.
O deschise fără să știe unde.
Ochii îi căzură asupra unui verset despre omul care se întoarce către Dumnezeu.
Citi încet.
Apoi se opri.
Și începu să plângă.
— Doamne, eu vreau să mă vindec.
Nu știa dacă „vindecare” era cuvântul potrivit.
Dar acesta era cuvântul pe care îl simțea în inimă.
Nu mai voia să fugă de trecut.
Nu mai voia să se ascundă.
Dar îi era teamă să vorbească.
Mai ales cu părinții.
De multe ori, mama lui încerca să se apropie.
— Daniel, te văd trist în ultima vreme.
— Sunt doar obosit.
— Dacă ai ceva pe suflet, poți să-mi spui.
Daniel deschidea gura.
Și apoi tăcea.
Cuvintele erau acolo.
Dar nu puteau ieși.
Îi era teamă că nu va fi înțeles.
Îi era rușine.
Se temea că părinții îl vor privi altfel.
Așa că spunea mereu:
— Sunt bine.
Dar după ce mama pleca, Daniel își ștergea lacrimile.
Într-o noapte, stătea din nou în pat.
Era aproape aceeași liniște ca în noaptea în care plânsese pentru greșelile lui.
Doar că acum înțelegea că în sufletul lui nu erau doar regrete.
Erau și răni.
Unele lucruri pe care le făcuse el.
Alte lucruri pe care le trăise.
Amintiri pe care nu știa cum să le pună în cuvinte.
Și unele imagini care îl făceau să simtă o durere pe care nu o putea explica.
Daniel se întoarse spre perete.
Lacrimile începură să-i curgă.
— Doamne...
Apoi șopti:
— Dacă nu pot să spun oamenilor, măcar Tu știi.
Și pentru prima dată nu mai încercă să se prefacă puternic.
Plânse.
Mult.
În liniște.
Nu pentru că Dumnezeu nu l-ar fi putut vedea.
Ci tocmai pentru că știa că Dumnezeu îl vede.
După un timp, Daniel adormi.
Dimineața, mama găsi Biblia lângă patul lui.
O ridică și o puse pe noptieră.
Nu știa ce se întâmpla în sufletul copilului ei.
Dar începuse să înțeleagă că ceva era în neregulă.
În aceeași zi, îl găsi pe Daniel în fața fotografiei.
— Încă te uiți la ea?
Daniel zâmbi trist.
— Da.
— Ce vezi?
Daniel rămase tăcut.
Apoi spuse:
— Văd un copil care nu știa multe lucruri.
Mama se apropie.
— Și ce simți când îl privești?
Daniel coborî privirea.
— Nu știu.
Mama nu îl presă.
Nu i-a spus: „Spune-mi acum!”
Nu l-a certat.
Doar a rămas lângă el.
Uneori, iubirea înseamnă și să rămâi lângă cineva atunci când nu poate vorbi.
Daniel simți pentru prima dată că poate că într-o zi va reuși.
Nu în acea zi.
Poate nici în următoarea.
Dar într-o zi.
Pentru că Dumnezeu îi dădea curaj încet.
În seara aceea, Daniel îngenunche din nou.
— Doamne, ajută-mă să nu mai fug.
— Ajută-mă să înțeleg ce se întâmplă în mine.
— Ajută-mă să pot vorbi.
— Și dacă nu pot spune totul, ajută-mă să spun măcar primul lucru.
Apoi tăcu.
Și în liniștea camerei simți ceva ce nu mai simțise de mult.
Nădejde.
Nu o nădejde zgomotoasă.
Ci una mică.
Ca o lumină care apare la capătul unui drum întunecat.
Daniel privi din nou fotografia.
Ruptura era încă acolo.
Dar acum o vedea altfel.
Nu mai era doar semnul unei nopți în care își urâse trecutul.
Era semnul unei alegeri.
Daniel nu mai voia să-și distrugă trecutul.
Voia să-l înțeleagă.
Voia să-l pună înaintea lui Dumnezeu.
Și voia, încetul cu încetul, să învețe să vorbească despre ceea ce îl durea.
Pentru că începuse să înțeleagă un adevăr:
Unele răni nu se vindecă prin tăcere.
Uneori, primul pas spre vindecare este să ai curajul să spui: „Mă doare.”
Iar Daniel încă nu putea să spună toate lucrurile.
Dar în acea seară reușise să spună ceva.
Nu părinților.
Ci lui Dumnezeu:
— Doamne, mă doare.
Și pentru el, acelea au fost cele mai importante cuvinte pe care le rostise în mult timp.
Fotografia din ramă – Partea a III-a și finalul
Lumina care rămâne
Au trecut câteva zile.
Daniel încă avea momente în care imaginile din trecut îi reveneau în minte. Uneori apăreau fără veste, alteori seara, înainte de culcare.
Dar ceva se schimbase.
Daniel nu mai încerca să fugă de Dumnezeu.
Dimpotrivă.
Într-o dimineață, s-a ridicat din pat și a privit spre fereastră. Cerul era încă palid, iar lumina dimineții abia începea să intre în cameră.
S-a gândit la toate nopțile în care plânsese.
Apoi și-a spus:
— Trebuie să mă întorc mai mult către Dumnezeu.
În acea zi, Daniel a mers la biserică.
A intrat încet.
Era liniște.
A privit icoanele, lumina candelelor și oamenii care se rugau.
Pentru câteva clipe nu a spus nimic.
Doar a stat.
Apoi și-a făcut semnul crucii și a șoptit:
— Doamne, am venit.
Nu știa ce altceva să spună.
A rămas acolo.
Cu sufletul lui greu.
Cu toate amintirile lui.
Cu toate greșelile lui.
Cu toate lucrurile pe care nu le putea spune încă.
Și, pentru prima dată după mult timp, Daniel nu s-a mai simțit obligat să ascundă nimic înaintea lui Dumnezeu.
Dumnezeu știa deja.
În zilele următoare, Daniel a început să țină post, după puterea lui și cu îndrumare duhovnicească.
Postul nu era pentru el o pedeapsă.
Era o vreme în care încerca să-și liniștească sufletul, să se roage mai mult și să se apropie de Dumnezeu.
Dimineața se ruga.
Seara se ruga.
Când simțea că amintirile devin prea apăsătoare, se oprea și spunea:
— Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă și ajută-mă.
Uneori repeta rugăciunea de mai multe ori.
Și încet, ceva începu să se schimbe.
Nu într-o singură zi.
Nu ca printr-o minune pe care să o poată explica.
Ci încet.
Ca lumina dimineții care intră într-o cameră întunecată.
Imaginile încă mai apăreau uneori.
Dar nu mai aveau aceeași putere asupra lui.
Daniel începea să înțeleagă că nu trebuie să-și petreacă toată viața privind înapoi.
Într-o seară, se așeză lângă pat și începu să se roage.
— Doamne, îți dau Ție trecutul meu.
Tăcu.
— Îți dau greșelile mele.
Tăcu din nou.
— Îți dau și lucrurile pe care nu le pot spune.
Ochii i se umplură de lacrimi.
— Și te rog să-mi dai pace.
După rugăciune, Daniel rămase câteva minute în liniște.
Apoi observă ceva.
Nu se mai gândea la trecut.
Pentru câteva clipe, mintea lui era liniștită.
Nu mai vedea imaginile dureroase.
Nu mai retrăia aceleași amintiri.
Doar stătea în liniște.
Și simțea pace.
Daniel zâmbi printre lacrimi.
— Mulțumesc, Doamne.
Din ziua aceea, rugăciunea deveni pentru el un loc în care își găsea liniștea.
Când se ruga, începea să uite.
Nu în sensul că trecutul dispăruse.
Ci în sensul că trecutul nu mai ocupa tot sufletul lui.
În locul fricii începea să apară pacea.
În locul rușinii începea să apară nădejdea.
În locul dorinței de a distruge fotografia începea să apară dorința de a înțelege cine fusese și cine putea deveni.
Într-o duminică, Daniel s-a întors acasă de la biserică.
A intrat în camera lui.
Pe raft era fotografia.
Ruptura încă se vedea.
Daniel o luă în mâini.
Se uită la copilul din imagine.
De data aceasta nu mai simți furie.
Nu mai simți rușine.
Zâmbi.
— Te iert.
Apoi se opri.
— Și mă iert pentru că eram un copil care nu știa multe lucruri.
A pus fotografia înapoi în ramă.
A rămas acolo.
Nu perfectă.
Nu ca înainte.
Dar întreagă în felul ei.
La fel era și Daniel.
Nu mai putea schimba tot ce fusese.
Dar putea să meargă înainte.
În acea seară, mama lui intră în cameră.
Îl găsi rugându-se.
Nu l-a întrerupt.
A așteptat.
După ce Daniel a terminat, mama s-a apropiat.
— Ești mai liniștit?
Daniel zâmbi.
— Da.
— Ce s-a schimbat?
Daniel privi spre fotografie.
— Am învățat că nu trebuie să trăiesc mereu în trecut.
Mama îl îmbrățișă.
Daniel nu i-a spus încă tot.
Poate că unele lucruri aveau nevoie de timp.
Dar acum știa că poate vorbi atunci când va fi pregătit.
Știa și că nu este singur.
Și mai ales știa că Dumnezeu nu îl abandonase în nopțile în care plânsese.
Într-o ultimă seară, înainte să adoarmă, Daniel a îngenuncheat.
Camera era liniștită.
Fotografia se afla pe raft.
Daniel și-a făcut semnul crucii.
— Doamne, îți mulțumesc.
Apoi a spus încet:
— Pentru că m-ai ascultat când nu puteam să vorbesc.
— Pentru că m-ai văzut când plângeam.
— Pentru că ai rămas lângă mine când eu credeam că sunt singur.
— Pentru că m-ai învățat să nu-mi mai urăsc trecutul, ci să învăț din el.
A făcut o pauză.
— Și pentru că mi-ai arătat că după o noapte grea poate veni și dimineața.
Daniel s-a ridicat.
S-a așezat în pat.
A privit încă o dată fotografia.
Apoi a închis ochii.
Pentru prima dată după mult timp, nu se mai temea de noapte.
Știa că amintirile pot reveni.
Știa că unele răni au nevoie de timp.
Știa că poate mai avea zile grele.
Dar mai știa ceva:
Nu era singur.
Iar când sufletul lui devenea greu, avea unde să se întoarcă.
La Dumnezeu.
Și în acea noapte Daniel a adormit liniștit.
Pe raft, fotografia ruptă rămânea mărturia unei vieți care nu fusese perfectă.
Dar și mărturia unei schimbări.
Pentru că uneori, Dumnezeu nu ne cere să uităm tot ce am fost.
Ne cere să-I încredințăm Lui ceea ce am fost și să alegem, de astăzi, cine vrem să devenim.
Iar Daniel alesese lumina.
Sfârșit.
Morala
Nu lăsa greșelile trecutului să-ți spună că nu mai există speranță. Pocăința, rugăciunea, iertarea și apropierea de Dumnezeu pot deschide un drum nou. Unele amintiri nu dispar imediat, iar unele răni au nevoie de timp și de ajutor, dar omul nu trebuie să le poarte singur.
500 de Poezii Creștine 1-50
1. Lumina lui Hristos
Hristos coboară peste lume,
Cu har și pace peste noi,
Și-n sufletele cele triste
Aprinde candela-napoi.
La Cruce stăm cu umilință,
Privind spre Cel ce ne-a iubit,
Căci prin a Sa dumnezeire
Pe noi din moarte ne-a trezit.
O, Doamne, fii cu noi în toate,
În zi, în noapte, la necaz,
Și du-ne către Împărăție,
Spre veșnicul Tău sfânt locaș.
Cristian Diaconița
2. Rugăciunea
Când lumea tace și adoarme,
Eu, Doamne, vin să mă rog Ție,
Îți spun durerea mea ascunsă
Și cer lumină-n veșnicie.
Nu aur vreau și nici mărire,
Ci inimă curată vreau,
Să pot ierta pe orice frate
Și către Tine să privesc.
Primește, Doamne, rugăciunea
Pe care-o spun cu glas smerit,
Și nu mă lăsa niciodată
Să uit cât Tu m-ai iubit.
Cristian Diaconița
3. Sub Crucea Ta
Sub Crucea Ta, Iisuse Doamne,
Îmi plec genunchii și suspin,
Căci pentru mine și păcate
Ai suferit amar și chin.
Piroanele au fost durere,
Cununa spini Ți-a fost altar,
Dar dragostea Ta pentru oameni
A fost mai mare decât toate.
Și când mă clatin pe cărare
Și pașii mei se pierd mereu,
Mă uit spre Crucea Ta cea sfântă
Și mă întorc spre Dumnezeu.
Cristian Diaconița
4. Maica Domnului
Preasfântă Maică, Născătoare,
Tu, Maica Domnului Iisus,
Acoperă-ne cu iubire
Și du-ne către Cel de Sus.
În ceas de teamă și durere,
Ridică rugăciunea ta,
Și fii aproape de creștinii
Ce caută în cer pacea.
Tu, floare sfântă și aleasă,
Primește glasul nostru lin,
Și roagă-te pentru noi, Maică,
Când către Domnul noi venim.
Cristian Diaconița
5. Calea spre Cer
Pe calea vieții merg, Iisuse,
Cu pași adesea obosiți,
Dar știu că Tu ești lângă mine
Când pașii mei sunt rătăciți.
Când drumul este plin de spini,
Nu vreau să fug, ci să rămân,
Căci Tu ai mers întâi pe cale
Și m-ai chemat să Te urmez.
Dă-mi, Doamne, inimă smerită,
Credință, dragoste și har,
Ca la sfârșitul vieții mele
Să intru-n cerul Tău cel clar.
Cristian Diaconița. 500 DE POEZII CREȘTINE
de Cristian Diaconița
Poeziile 6–50
6. Inima mea către Hristos
Iisuse, Doamne, vin la Tine,
Cu sufletul smerit și greu,
Aprinde-n mine sfânta pace
Și fă din inimă altarul Tău.
Când lumea-mi pare fără cale,
Tu fii lumina mea mereu,
Căci numai lângă Tine, Doamne,
Găsesc iubirea lui Dumnezeu.
Cristian Diaconița
7. Candela credinței
Aprinde, Doamne, candela
În sufletul meu trecător,
Să lumineze peste toate
Când vine noaptea de fior.
Să nu se stingă niciodată
Credința mea în Dumnezeu,
Ci să rămână peste vreme
Ca o lumină-n drumul meu.
Cristian Diaconița
8. Rugăciune în tăcere
În liniștea acestei seri
Îmi plec genunchii înaintea Ta,
Și spun cu inimă smerită:
„Iisuse, nu mă părăsi.”
Tu știi durerea mea ascunsă,
Tu știi și gândul cel mai greu,
De aceea vin cu toată viața
Și o așez în mâna Ta.
Cristian Diaconița
9. La icoana Maicii Domnului
La icoana Maicii Sfinte
Aprind o candelă ușor,
Și cer în taină mijlocirea
Pentru al meu suflet călător.
Preasfântă Maică, roagă-te
Pentru cei ce Te cinstesc,
Și du-ne către Fiul Tău,
Spre cerul cel dumnezeiesc.
Cristian Diaconița
10. Crucea vieții
Când crucea vieții este grea
Și drumul pare fără sfârșit,
Privesc spre Crucea lui Hristos,
Spre Cel ce pentru noi S-a jertfit.
Atunci găsesc putere iarăși
Să merg cu sufletul curat,
Căci El ne spune prin iubire:
„Nu te teme, Eu te-am chemat.”
Cristian Diaconița
11. Doamne, rămâi cu mine
Doamne, rămâi mereu cu mine
Când zorii vin, când noaptea cade,
Când am lumină în privire
Și când mă cuprind multe griji.
Nu mă lăsa să pierd cărarea
Ce duce către cerul Tău,
Ci ține-mi sufletul aproape
De sfântul Tău nume mereu.
Cristian Diaconița
12. Nădejde
Când toate par că se destramă
Și omul nu mai vede-un drum,
Eu mă încred în Dumnezeu,
Căci El mă poate ridica.
Nădejdea mea nu este lumea,
Nici bogăția ei deșartă,
Ci Domnul care ține viața
Și-mi poate lumina cărarea.
Cristian Diaconița
13. Hristos și pacea
Acolo unde este Hristos
Se naște pacea în suflet,
Iar inima ce Îl primește
Nu mai rămâne fără rod.
Iisuse, fă-mi și mie inima
Un loc curat pentru iubire,
Să pot să duc în lumea aceasta
Lumina Ta și-a Ta sfințire.
Cristian Diaconița
14. Întoarcerea
Am rătăcit prin multe drumuri,
Dar astăzi iarăși Te-am găsit,
Iisuse, Tu m-ai chemat acasă
Și sufletul mi-ai liniștit.
Primește-mă cu milă, Doamne,
Nu după câte am greșit,
Ci după marea Ta iubire
Și harul Tău nemărginit.
Cristian Diaconița
15. Înaintea altarului
În fața sfântului altar
Îmi plec genunchii în tăcere,
Și simt cum sufletul se umple
De pace, har și mângâiere.
Biserica devine casă
Pentru un suflet apăsat,
Iar rugăciunea se ridică
Spre Dumnezeu Cel minunat.
Cristian Diaconița
16. Glasul Evangheliei
Când Evanghelia răsună,
Aud chemarea lui Hristos:
„Veniți la Mine, cei ce sunteți
Osteniți și apăsați.”
Cuvântul Lui îmi este hrană,
Lumină pentru orice zi,
Și mă învață să iubesc
Și să trăiesc pentru cei vii.
Cristian Diaconița
17. Bucuria Învierii
Hristos a înviat din moarte,
Iar piatra nu L-a mai oprit,
Și peste lumea cea cuprinsă
De teamă, viață a răsărit.
Să cânte cerul și pământul,
Să cânte omul credincios:
„Moartea nu are ultimul cuvânt,
Căci a-nviat Iisus Hristos!”
Cristian Diaconița
18. Betleem
În Betleem, în noaptea sfântă,
O stea străluce peste sat,
Iar Pruncul Sfânt Se naște-n iesle,
De îngeri fiind înconjurat.
Păstorii vin cu bucurie,
Magii Îi aduc daruri sfinte,
Iar lumea primește Lumina
Vestită de profeții sfinți.
Cristian Diaconița
19. Îngerul păzitor
Îngerul meu, trimis de Domnul,
Păzește-mi pașii zi de zi,
Ferește-mi sufletul de rău
Și-nvață-mă spre bine a privi.
Când noaptea vine peste mine,
Rămâi aproape, înger sfânt,
Și roagă-te pentru sufletul meu
În drumul meu pe acest pământ.
Cristian Diaconița
20. Iubirea creștină
Iubirea nu răspunde răului
Cu ură și cu răzbunare,
Ci pune peste rana lumii
Balsamul sfânt al unei iertări.
Așa ne-a învățat Hristosul,
Prin viața Sa și prin Crucea Sa:
Să ne iubim unii pe alții
Și să păstrăm în noi iertarea.
Cristian Diaconița
21. Lacrima pocăinței
O lacrimă căzută-n taină
Poate spăla un suflet greu,
Când omul își recunoaște vina
Și se întoarce la Dumnezeu.
Doamne, primește pocăința
Și dă-mi putere să mă schimb,
Să las păcatul în urmă
Și către Tine să mă-ndrept.
Cristian Diaconița
22. Sfânta Liturghie
Când clopotele cheamă lumea
La sfânta slujbă în locaș,
Se umple inima de pace
Și sufletul devine mai curat.
În rugăciune stăm împreună,
Uniți prin credință și iubire,
Și Îl slăvim pe Dumnezeu
Cu inimă și mulțumire.
Cristian Diaconița
23. Sfinții
Sfinții au mers prin încercare
Cu ochii către Dumnezeu,
Și au păstrat credința vie
În orice ceas și-n orice greu.
Ei sunt lumină pentru lume,
Modele sfinte de urmat,
Și ne arată că prin Hristos
Sufletul poate fi curat.
Cristian Diaconița
24. Apostolii
Doisprezece au mers cu Domnul
Pe drumurile Galileei,
Vestind cuvântul Evangheliei
Și Împărăția lui Dumnezeu.
Au dus lumina peste lume,
Cu jertfă și cu mult curaj,
Și au vestit că Iisus Hristos
Este al lumii Mântuitor.
Cristian Diaconița
25. Petru
Petru, pescarul din Galileea,
A lăsat plasa și-a urmat
Pe Cel ce l-a chemat la viață
Și către cer l-a îndreptat.
Chiar dacă uneori s-a clătinat,
Hristos nu l-a abandonat,
Ci i-a redat credința vie
Și turma Sa i-a încredințat.
Cristian Diaconița
26. Ioan
Ioan, apostolul iubirii,
A stat aproape de Hristos,
Și a păstrat în inimă
Cuvântul sfânt și luminos.
El ne învață că iubirea
Este poruncă de la Domnul,
Și cine umblă în iubire
Rămâne-n Dumnezeu cu totul.
Cristian Diaconița
27. Pavel
Pavel a dus Evanghelia
Prin multe țări și prin cetăți,
Vestind pe Hristos cu îndrăzneală
În mijlocul multor greutăți.
N-a fost oprit de suferință,
Nici de prigoană sau de lanț,
Căci dragostea pentru Hristos
Îi era veșnică putere.
Cristian Diaconița
28. Psalmul inimii
Când sufletul meu este trist,
Ridic privirea către cer,
Și spun: „Doamne, Tu ești păstorul,
De nimic nu mă voi teme.”
Tu-mi dai odihnă și lumină,
Mă duci pe cărări de dreptate,
Și chiar de trec prin valea morții,
Tu ești cu mine, Doamne.
Cristian Diaconița
29. Dumnezeul meu
Dumnezeul meu, Părinte Sfânt,
Tu ai creat cerul și pământul,
Și ai pus viață peste toate,
Cu înțelepciunea Ta cea mare.
Primește lauda mea smerită
Și fă-mă vrednic de iubirea Ta,
Să Te caut în fiecare zi
Și să păstrez porunca Ta.
Cristian Diaconița
30. Duhule Sfinte
Duhule Sfinte, vino-n mine,
Adu-mi lumină și curaj,
Curăță gândurile mele
Și fă-mi din inimă locaș.
Călăuzește-mi orice pas,
Ferește-mă de rătăcire,
Și dă-mi iubire pentru oameni,
Credință, pace și smerire.
Cristian Diaconița
31. Smerenia
Smerenia nu caută slavă,
Nici laude de la oameni,
Ci stă în liniște și slujește
Cu dragoste și cu răbdare.
Iisuse, dă-mi această cale,
Să nu mă laud cu nimic,
Ci să mă bucur când pot face
Un bine mic pentru un frate.
Cristian Diaconița
32. Milostenia
O pâine dată celui flămând
Este iubire înaintea Ta,
O haină dată celui gol
Poate aprinde o stea.
Învață-mă să văd aproapele
Și să nu trec nepăsător,
Căci orice bine făcut în taină
Se înalță către Dumnezeu.
Cristian Diaconița
33. Postul inimii
Nu doar de hrană vreau să postesc,
Ci și de ură și mândrie,
De vorbe rele și de judecată,
De orice gând fără iubire.
Ajută-mă, Iisuse Doamne,
Să-mi curăț sufletul mereu,
Ca postul meu să fie jertfă
Și să mă apropie de Dumnezeu.
Cristian Diaconița
34. Iertarea
Doamne, învață-mă să iert
Pe cel ce poate m-a rănit,
Așa cum Tu ne ierți păcatul
Când ne întoarcem smeriți.
Să nu păstrez în mine ura,
Nici răzbunarea să n-o chem,
Ci să răspund cu rugăciune
Și cu iubire să înving.
Cristian Diaconița
35. Drumul spre cer
Nu știu cât este de lung drumul,
Dar știu că vreau să merg cu Tine,
Iisuse, până la sfârșit,
Pe calea care duce bine.
Să nu mă pierd în lumea aceasta,
În lucruri care pier trecând,
Ci să-mi păstrez privirea sus,
Spre cerul Tău cel luminat.
Cristian Diaconița
36. Rugăciunea mamei
O mamă își ridică glasul
Și pentru pruncul ei se roagă,
Cerând lui Dumnezeu lumină
Și pază sfântă peste casă.
Primește, Doamne, rugăciunea
Celui ce plânge pentru ai săi,
Și pune pace peste familie
Și dragoste între copii și părinți.
Cristian Diaconița
37. Casa creștinului
În casa unde se roagă omul
Se aprinde o lumină,
Iar icoana de pe perete
Amintește calea cea bună.
Doamne, binecuvântează casa,
Păzește-i pe cei ce locuiesc,
Și fă ca dragostea și pacea
În ea mereu să înflorească.
Cristian Diaconița
38. Duminica
Duminica este ziua sfântă,
Când clopotul ne cheamă iar,
Să mergem către casa Domnului
Cu sufletul curat și clar.
Să lăsăm grijile deoparte
Și să-I aducem mulțumire,
Căci Dumnezeu ne dăruiește
O zi de pace și iubire.
Cristian Diaconița
39. Lumina Învierii
O, ce lumină minunată
Strălucește în noaptea sfântă!
Hristos a biruit mormântul,
Iar moartea nu mai înspăimântă.
Să cântăm cu toți împreună:
„Hristos a înviat din morți!”
Și să păstrăm această veste
În inimile noastre toate.
Cristian Diaconița
40. Jertfa lui Hristos
Pe Golgota, sub cerul greu,
Hristos Și-a dus Crucea cu iubire,
Și pentru oameni S-a jertfit,
Ca să ne dea nouă mântuire.
Iubirea Lui nu are margini,
Nici lumea n-o poate cuprinde,
Căci din Jertfa Mântuitorului
Nădejdea veșnică se aprinde.
Cristian Diaconița
41. În grădina Ghetsimani
În Ghetsimani, în noaptea grea,
Hristos Se roagă Tatălui,
Iar ucenicii dorm aproape,
În ceasul mare-al încercării.
„Facă-se voia Ta”, răsună
Din rugăciunea Celui Sfânt,
Și El primește Crucea lumii
Din dragoste pentru pământ.
Cristian Diaconița
42. Mormântul gol
Femeile vin dis-de-dimineață
Și găsesc mormântul gol,
Iar îngerul vestește lumii
Că Domnul este viu din nou.
Nu mai este moartea stăpână,
Nu mai domnește întunericul,
Căci Hristos a biruit moartea
Și ne-a deschis drumul spre viață.
Cristian Diaconița
43. Înălțarea
Pe Muntele Măslinilor
Ucenicii privesc spre cer,
Iar Domnul Se înalță-n slavă
După lucrarea Sa pe pământ.
Dar nu ne lasă fără nădejde,
Ci ne trimite Duhul Sfânt,
Să ducem Evanghelia Sa
Până la marginile lumii.
Cristian Diaconița
44. Rusaliile
În ziua sfântă a Cincizecimii
Duhul lui Dumnezeu S-a pogorât,
Iar inimile ucenicilor
De har și foc s-au umplut.
Biserica începe să vestească
Pe Hristos Cel înviat,
Iar Evanghelia străbate lumea
Ca un soare minunat.
Cristian Diaconița
45. Cuvântul lui Dumnezeu
Cuvântul Domnului este lumină
Pentru sufletul care caută,
Este sabie împotriva răului
Și pâine pentru inima flămândă.
Când citesc Sfânta Scriptură,
Îl caut pe Dumnezeu în ea,
Și fiecare pagină mă cheamă
Să trăiesc mai aproape de El.
Cristian Diaconița
46. Împărăția Cerurilor
Dincolo de lumea trecătoare
Există veșnica Împărăție,
Unde cei ce-L iubesc pe Domnul
Vor afla pace și bucurie.
Nu aurul mă cheamă acolo,
Nici slava lumii de aici,
Ci dorul după Dumnezeu
Și viața trăită în iubire.
Cristian Diaconița
47. Judecata
Va veni o zi în care
Fiecare suflet va răspunde,
Iar toate faptele ascunse
Înaintea Domnului vor fi văzute.
De aceea vreau să trăiesc astăzi
Cu inimă curată și smerită,
Să fac bine cât încă pot
Și să cer iertare de la Domnul.
Cristian Diaconița
48. Viața veșnică
Nu pentru lumea aceasta singură
Ne-a chemat Hristos la credință,
Ci pentru viața cea veșnică,
Pentru lumină și făgăduință.
Doamne, păstrează-mi sufletul
În adevăr și în iubire,
Ca la sfârșitul călătoriei
Să aflu veșnica mântuire.
Cristian Diaconița
49. Când sunt singur
Când sunt singur, Tu ești aproape,
Când plâng, Tu vezi lacrima mea,
Când nu mai am putere-n suflet,
Tu îmi întinzi mâna Ta.
Nu mă lăsa, Iisuse Doamne,
Să cad în deznădejde grea,
Ci pune iar lumină-n mine
Și fă să crească nădejdea mea.
Cristian Diaconița
50. Laudă lui Dumnezeu
Slavă Ție, Dumnezeule,
Pentru lumină și pământ,
Pentru viață și iubire,
Pentru al Tău Cuvânt cel Sfânt.
Slavă Ție pentru toate,
Pentru bine și-ncercări,
Căci prin Tine, Doamne Sfinte,
Vom găsi mereu cărări.
500 de Poezii Creștine 351–400
351. Rugăciunea inimii
Doamne Iisuse, Fiul Sfânt,
Miluiește sufletul meu,
Când mă clatin pe cărare
Și mă îndepărtez de Dumnezeu.
Ține-mi mintea în rugăciune,
Inima în pace și har,
Și ajută-mă să rămân
Lângă Tine iar și iar.
Cristian Diaconița
352. Doamne, miluiește
Doamne, miluiește-mă,
Când păcatul mă apasă,
Când puterea mă părăsește
Și tristețea mă cuprinde.
Mila Ta este mai mare
Decât toate greșelile mele,
De aceea vin înaintea Ta
Cu nădejde și cu smerenie.
Cristian Diaconița
353. Mâna lui Dumnezeu
Când nu mai pot să merg singur
Și drumul devine greu,
Simt că mă ridică o mână:
Este mâna lui Dumnezeu.
El mă sprijină în taină,
Când nimeni nu știe de mine,
Și îmi dă putere să merg
Pe cărarea către bine.
Cristian Diaconița
354. Ocrotirea
Sub acoperământul Tău, Doamne,
Găsesc pace și adăpost,
Când lumea mă înconjoară
Cu teamă și cu zgomot.
Păzește-mi sufletul, Iisuse,
De tot răul ce mă-nconjoară,
Și fii cu mine zi și noapte,
În fiecare clipă a vieții.
Cristian Diaconița
355. Numele lui Iisus
Când rostesc numele Tău,
Iisuse, cu inimă smerită,
Sufletul meu găsește pace
Și inima se simte întărită.
Numele Tău este nădejde,
Este lumină și iubire,
Este chemarea către cer
Și către sfânta mântuire.
Cristian Diaconița
356. Hristos în casa mea
Doamne, intră în casa mea
Și rămâi cu noi mereu,
Păzește-ne de ceartă și răutate
Și apropie-ne de Dumnezeu.
Fă masa noastră loc de pace,
Cuvântul nostru să fie bun,
Iar fiecare zi din casă
Să fie trăită cu Tine.
Cristian Diaconița
357. Casa binecuvântată
O casă nu este bogată
Doar prin aur și avere,
Ci prin oameni care se iubesc
Și se roagă cu putere.
Doamne, binecuvântează casa
În care ne-ai așezat,
Și fă din ea un loc de pace
Și de iubire neîncetat.
Cristian Diaconița
358. Masa familiei
La masa familiei ne-adunăm
Și mulțumim lui Dumnezeu,
Pentru pâinea de pe masă
Și pentru tot ce avem.
Să nu uităm de cel flămând,
De omul care nu are,
Ci să împărțim cu bucurie
Din darurile primite.
Cristian Diaconița
359. Pâinea împărțită
Când pâinea este împărțită
Cu cel ce nu are deloc,
O faptă simplă devine
Un mare semn de iubire.
Doamne, învață-mă să dau
Fără să cer răsplată,
Ca binele făcut în taină
Să fie primit de Tine.
Cristian Diaconița
360. Milostivirea
Fii milostiv, suflete al meu,
Cu omul care suferă,
Nu-l lăsa singur în durere
Și nu-i întoarce spatele.
Căci Dumnezeu ne cere nouă
Să fim milostivi și buni,
Să ridicăm pe cel ce cade
Și să vindecăm prin iubire.
Cristian Diaconița
361. Samarineanul milostiv
Un om căzut lângă drum
A fost văzut de un samarinean,
Iar acesta s-a oprit
Și l-a ajutat fără să ceară nimic.
Doamne, fă-mi inima asemenea
Celui care vede și ajută,
Ca atunci când aproapele cade
Să nu trec nepăsător.
Cristian Diaconița
362. Oaia pierdută
O oaie s-a pierdut de turmă,
Iar păstorul a plecat s-o caute,
Căci fiecare suflet contează
Înaintea lui Dumnezeu.
Când eu mă rătăcesc, Doamne,
Vino și caută-mă iar,
Și întoarce-mă la turma Ta
Cu iubire și cu har.
Cristian Diaconița
363. Fiul risipitor
Fiul risipitor s-a întors
La tatăl său cu pocăință,
Iar tatăl l-a primit cu dragoste
Și cu mare bucurie.
Doamne, când mă îndepărtez,
Ajută-mă să mă întorc,
Căci știu că mila Ta este
Mai mare decât păcatul meu.
Cristian Diaconița
364. Tatăl iubitor
Tatăl și-a primit copilul
Fără să-i închidă ușa,
Ci a alergat spre el
Și l-a strâns cu dragoste.
Așa este mila Ta, Doamne,
Pentru omul care se întoarce,
Căci Tu nu disprețuiești
Inima care se pocăiește.
Cristian Diaconița
365. Talantul
Fiecăruia i s-a încredințat
Un dar pe care să-l lucreze,
Nu să-l ascundă în pământ,
Ci să-l folosească spre bine.
Doamne, arată-mi darul meu
Și învață-mă să-l folosesc
Pentru aproapele meu
Și pentru slava Ta.
Cristian Diaconița
366. Sămânța
Semănătorul a ieșit
Să arunce sămânța în pământ,
Iar unele semințe au rodit
Și altele s-au pierdut.
Doamne, fă inima mea
Pământ bun pentru Cuvânt,
Ca să rodească-n viața mea
Credința și iubirea Ta.
Cristian Diaconița
367. Lumina sub obroc
Lumina nu trebuie ascunsă
Sub un vas sau sub obroc,
Ci trebuie să lumineze
Pentru cei aflați în întuneric.
Doamne, nu lăsa credința mea
Să rămână ascunsă în mine,
Ci fă-o lumină pentru alții
Prin fapte bune și iubire.
Cristian Diaconița
368. Casa zidită pe stâncă
Casa zidită pe stâncă
Nu cade când vine furtuna,
Căci temelia ei este tare
Și nu se clatină ușor.
Doamne, zidește viața mea
Pe credința în Hristos,
Ca atunci când vin încercările
Să rămân neclintit.
Cristian Diaconița
369. Furtuna
Când furtuna s-a ridicat
Pe mare și valurile au crescut,
Ucenicii s-au temut,
Dar Hristos era cu ei.
Doamne, când furtuna vieții
Vine peste sufletul meu,
Amintește-mi că nu sunt singur,
Căci Tu ești cu mine.
Cristian Diaconița
370. Potolirea furtunii
Hristos a certat vântul
Și marea s-a liniștit,
Iar ucenicii au văzut
Puterea Celui ce-i iubea.
Doamne, potolește și furtuna
Din inima mea tulburată,
Și dă-mi pacea Ta cea sfântă
În fiecare zi din viață.
Cristian Diaconița
371. Vindecarea orbului
Un orb a strigat către Domnul
Și I-a cerut milă și vedere,
Iar Hristos i-a dat lumină
Și bucurie în suflet.
Doamne, vindecă și ochii mei
Ca să văd binele din lume,
Și mai ales deschide-mi ochii
Să Te cunosc pe Tine.
Cristian Diaconița
372. Lazăr
Lazăr a fost chemat din mormânt
De glasul puternic al lui Hristos,
Iar moartea nu a putut opri
Puterea Celui ce este Viața.
Doamne, când sufletul meu este rece,
Cheamă-mă iar la viață,
Ridică-mă din păcat
Și apropie-mă de Tine.
Cristian Diaconița
373. Vindecarea leprosului
Un om bolnav de lepră
A venit la Hristos cu credință,
Iar Domnul l-a curățit
Și i-a redat viața.
Doamne, curăță-mi sufletul
De tot ceea ce mă murdărește,
Și ajută-mă să trăiesc
Cu inimă curată.
Cristian Diaconița
374. Fiica lui Iair
O copilă era în pragul morții,
Dar Hristos a venit la ea
Și a ridicat-o cu putere,
Redând bucuria familiei.
Doamne, adu speranță
În casele unde este durere,
Și întărește-i pe cei care
Plâng după cei dragi.
Cristian Diaconița
375. Femeia cu scurgerea de sânge
O femeie bolnavă de mulți ani
S-a apropiat cu credință
Și s-a atins de haina Domnului,
Iar puterea ei a fost vindecată.
Doamne, dă-mi și mie credință
Când trec prin încercări,
Să nu renunț la rugăciune
Și să Te caut mereu.
Cristian Diaconița
376. Bartimeu
Bartimeu striga către Iisus:
„Fiul lui David, miluiește-mă!”
Și Domnul i-a ascultat glasul
Și i-a dăruit vedere.
Când strig către Tine, Doamne,
Nu mă lăsa fără răspuns,
Ci luminează-mi sufletul
Și întărește-mi credința.
Cristian Diaconița
377. Zaheu
Zaheu s-a urcat într-un copac
Ca să-L poată vedea pe Iisus,
Iar Domnul l-a chemat la Sine
Și i-a schimbat inima.
Doamne, schimbă și în mine
Tot ce trebuie îndreptat,
Ca viața mea să fie
Un răspuns la chemarea Ta.
Cristian Diaconița
378. Vameșul și fariseul
Unul se lăuda înaintea Domnului,
Altul spunea: „Dumnezeule, milostiv fii mie!”
Iar smerenia vameșului
A fost mai plăcută lui Dumnezeu.
Doamne, păzește-mă de mândrie
Și învață-mă smerenia,
Ca rugăciunea mea să vină
Dintr-o inimă sinceră.
Cristian Diaconița
379. Fariseul
Nu vreau să fiu asemenea
Celui care se laudă mereu,
Uitând că tot ce are
Este primit de la Dumnezeu.
Doamne, păzește-mi inima
De slavă deșartă și mândrie,
Și fă-mă să caut mai întâi
Împărăția Ta.
Cristian Diaconița
380. Vameșul
„Dumnezeule, milostiv fii mie!”
A fost rugăciunea lui smerită,
Și plecând capul către pământ
A cerut iertare.
Doamne, învață-mă și pe mine
Să mă rog cu inimă smerită,
Și să nu mă cred mai bun
Decât cei din jurul meu.
Cristian Diaconița
381. Fericirile
Fericiți sunt cei smeriți,
Cei blânzi și cei milostivi,
Cei care caută dreptatea
Și cei cu inima curată.
Doamne, ajută-mă să trăiesc
După cuvintele Fericirilor,
Ca viața mea să fie luminată
De învățătura lui Hristos.
Cristian Diaconița
382. Fericiți cei curați
Fericiți cei curați cu inima,
Căci ei vor vedea pe Dumnezeu,
Spune Hristos în Evanghelie,
Chemându-ne la curăție.
Doamne, curăță-mi inima
De ură, invidie și păcat,
Ca să pot vedea lumina Ta
Cu suflet adevărat.
Cristian Diaconița
383. Fericiți cei milostivi
Fericiți cei milostivi,
Căci și ei vor primi milă,
Ne spune Domnul tuturor
Și ne cheamă la iubire.
Să nu trec pe lângă omul
Care are nevoie de mine,
Ci să-l ajut după putere
Și să fac binele.
Cristian Diaconița
384. Fericiți făcătorii de pace
Fericiți făcătorii de pace,
Căci fii ai lui Dumnezeu se vor chema,
Și această sfântă chemare
Ne învață să iertăm.
Doamne, fă-mă făcător de pace
În familia mea și între oameni,
Să sting mânia și cearta
Prin iubire și răbdare.
Cristian Diaconița
385. Iubirea vrăjmașilor
Hristos ne-a chemat să iubim
Chiar și pe cei ce ne rănesc,
Să ne rugăm pentru ei
Și să nu răspundem cu rău.
Doamne, aceasta este greu,
Dar Tu poți schimba inima mea,
Ca în locul urii să pun
Iertare și iubire.
Cristian Diaconița
386. Rugăciunea pentru vrăjmași
Doamne, binecuvântează-i
Pe cei care m-au supărat,
Și dacă am greșit față de ei,
Ajută-mă să-mi cer iertare.
Nu vreau să port în suflet
Povara urii și a mâniei,
Ci vreau să las totul în mâna Ta
Și să aleg pacea.
Cristian Diaconița
387. Postul
Postul nu este doar lipsa hranei,
Ci și curățirea inimii,
Înfrânarea de la răutate
Și apropierea de Dumnezeu.
Doamne, ajută-mă să postesc
Cu înțelepciune și smerenie,
Și să transform postul meu
În iubire și rugăciune.
Cristian Diaconița
388. Rugăciunea
Rugăciunea este respirația
Unui suflet care Te caută,
Este glasul inimii smerite
Care spre Tine se ridică.
Doamne, nu mă lăsa să uit
Să mă rog în fiecare zi,
Ci păstrează-mi inima aproape
De Tine, Dumnezeule viu.
Cristian Diaconița
389. Tăcerea rugăciunii
În liniștea bisericii
Îmi plec genunchii înaintea Ta,
Și fără multe cuvinte
Îți spun tot ce am în inimă.
Tu cunoști fiecare durere,
Fiecare teamă și dor,
De aceea stau înaintea Ta
Cu sufletul smerit.
Cristian Diaconița
390. Genunchii plecați
Când îmi plec genunchii
Înaintea Ta, Doamne,
Nu este rușine, ci iubire
Și recunoașterea măreției Tale.
Învață-mă smerenia
Și păstrează-mi sufletul treaz,
Ca rugăciunea mea să fie
Curată înaintea Ta.
Cristian Diaconița
391. Lacrimile
Uneori rugăciunea mea
Este doar o lacrimă,
Dar Tu cunoști și lacrima
Pe care nimeni nu o vede.
Primește, Doamne, plânsul meu
Și transformă-l în nădejde,
Ca după fiecare durere
Să răsară iar lumina.
Cristian Diaconița
392. Bucuria creștinului
Creștinul poate plânge astăzi,
Dar mâine poate zâmbi,
Căci nădejdea lui este Hristos
Și viața cea veșnică.
Bucuria nu înseamnă
Că nu există încercare,
Ci că în mijlocul ei
Nu suntem singuri.
Cristian Diaconița
393. Nu te teme
Nu te teme, suflete,
Când valurile se ridică,
Căci Hristos este cu tine
Și mâna Lui te sprijină.
Nu te teme de ziua de mâine,
Ci roagă-te și mergi înainte,
Cu credință în Dumnezeu
Și cu nădejde în inimă.
Cristian Diaconița
394. Dumnezeu nu mă părăsește
Chiar dacă toți m-ar părăsi
Și drumul ar deveni pustiu,
Știu că Dumnezeu rămâne
Cu mine până la sfârșit.
El este Tatăl meu ceresc,
El îmi cunoaște fiecare pas,
Și în mâna Lui îmi pun
Viața și sufletul meu.
Cristian Diaconița
395. Când cad
Când cad și mă rănesc
Pe drumul vieții mele,
Nu vreau să rămân la pământ,
Ci să mă ridic prin credință.
Doamne, întinde-mi mâna Ta
Și ridică-mă din cădere,
Ca să pot merge iar înainte
Pe calea mântuirii.
Cristian Diaconița
396. Ridică-te
Ridică-te, suflete,
Și nu rămâne în păcat,
Căci Dumnezeu îți dă putere
Să începi din nou.
Chiar dacă ai greșit mult,
Nu pierde nădejdea în Domnul,
Ci vino cu pocăință
Și cere-I mila Sa.
Cristian Diaconița
397. Început nou
Fiecare dimineață poate fi
Un început nou în Dumnezeu,
O șansă să repari greșeala
Și să alegi un drum mai bun.
Doamne, ajută-mă să nu trăiesc
Prins mereu în trecut,
Ci să merg înainte cu Tine
Spre lumina cea veșnică.
Cristian Diaconița
398. Calea îngustă
Calea spre viață este îngustă
Și nu este întotdeauna ușoară,
Dar Hristos ne cheamă pe ea
Cu iubire și răbdare.
Ajută-mă să nu aleg
Drumul larg al păcatului,
Ci să merg pe calea Ta
Chiar dacă este greu.
Cristian Diaconița
399. Calea vieții
Sunt multe drumuri în lume,
Dar numai unul duce la viață:
Drumul credinței în Hristos
Și al iubirii adevărate.
Doamne, fii Călăuza mea
În fiecare zi și ceas,
Ca pașii mei să nu se piardă
Și sufletul meu să nu cadă.
Cristian Diaconița
400. Până la sfârșit
Vreau să merg cu Tine, Doamne,
Până la sfârșitul vieții mele,
Să nu mă lepăd de credință
În zile bune sau în zile grele.
Iar când călătoria se va sfârși,
Să-mi găsești sufletul în credință,
Cu nădejde în mila Ta
Și cu iubire pentru Tine.
Cristian Diaconița. 500 DE POEZII CREȘTINE
de Cristian Diaconița
Poeziile 401–450
401. Sfântul Nicolae
Sfântul Nicolae, bun și blând,
A rămas în lume cunoscut
Pentru milă și iubire,
Pentru binele făcut.
Doamne, pune și în mine
O inimă darnică mereu,
Să ajut pe cel în nevoie
Și să fac voia Ta.
Cristian Diaconița
402. Sfântul Gheorghe
Sfântul Gheorghe a stat cu tărie
În credința lui Hristos,
Nu s-a lepădat de Domnul
Nici în ceasul cel mai greu.
Dă-mi, Doamne, aceeași putere
Să rămân statornic în credință,
Să nu mă clatin înaintea lumii
Și să aleg adevărul.
Cristian Diaconița
403. Sfântul Ioan Botezătorul
Ioan a fost glas în pustie,
Chemând oamenii la pocăință,
Pregătind calea Domnului
Cu smerenie și credință.
Învață-mă și pe mine,
Sfinte Ioane, să mă pocăiesc,
Să-mi îndrept viața înaintea Domnului
Și să iubesc adevărul.
Cristian Diaconița
404. Sfântul Apostol Petru
Petru L-a urmat pe Hristos
Și a vestit Evanghelia,
Iar după căderea lui
S-a întors prin pocăință.
Doamne, când voi cădea și eu,
Nu mă lăsa să deznădăjduiesc,
Ci ridică-mă prin mila Ta
Și ajută-mă să mă îndrept.
Cristian Diaconița
405. Sfântul Apostol Pavel
Pavel a fost prigonitor,
Dar Hristos l-a chemat,
Și dintr-un om al prigoanei
A devenit mare Apostol.
Doamne, schimbă și viața mea
Când greșesc și mă rătăcesc,
Ca prin harul Tău cel sfânt
Să pot începe din nou.
Cristian Diaconița
406. Sfinții Apostoli
Doisprezece au plecat în lume
Cu Evanghelia lui Hristos,
Și au vestit tuturor oamenilor
Că Domnul este Mântuitor.
Au trecut prin multe încercări,
Dar n-au renunțat la credință,
Ci au păstrat până la sfârșit
Numele lui Hristos în inimă.
Cristian Diaconița
407. Sfinții Mucenici
Mucenicii au mărturisit
Pe Hristos până la moarte,
Nu pentru faimă sau avere,
Ci pentru credința cea adevărată.
Doamne, dă-mi și mie curaj
Să apăr credința cu iubire,
Fără ură și fără mândrie,
Ci cu pace și smerenie.
Cristian Diaconița
408. Sfinții
Sfinții sunt oameni care
Au ales calea către Dumnezeu,
Și prin viața lor ne arată
Cum să luptăm cu răul.
Roagă-te pentru noi, sfinților,
Când suntem slabi și încercați,
Ca prin rugăciunile voastre
Să rămânem lângă Hristos.
Cristian Diaconița
409. Calea sfinților
Sfinții au mers prin lume
Cu inimile către cer,
Lăsând în urmă păcatul
Și alegând iubirea.
Doamne, ajută-mă să urmez
Exemplul lor cel luminos,
Și să caut în fiecare zi
Apropierea de Hristos.
Cristian Diaconița
410. Mucenicia
Mucenicul nu s-a lepădat
De Hristos în fața durerii,
Ci a rămas credincios
Până la capătul vieții.
Doamne, dacă vin încercări,
Dă-mi răbdare și credință,
Ca să nu-mi pierd nădejdea
Și să rămân lângă Tine.
Cristian Diaconița
411. Sfântul Dimitrie
Sfântul Dimitrie a rămas
Un exemplu de credință,
Iar Biserica îl cinstește
Pentru viața lui curată.
Doamne, ajută-mă și pe mine
Să iubesc sfințenia,
Și să păstrez în suflet
Credința și nădejdea.
Cristian Diaconița
412. Sfântul Mina
Sfinte Mina, rugătorule,
Roagă-te pentru cei nedreptățiți,
Pentru cei care au pierdut
Și caută ajutor.
Doamne, dă-ne tuturor
Dreptate și inimă curată,
Ca să nu înșelăm pe nimeni
Și să trăim în adevăr.
Cristian Diaconița
413. Sfântul Spiridon
Sfântul Spiridon a fost
Om simplu și plin de credință,
Dar prin viața sa smerită
A devenit lumină pentru mulți.
Doamne, învață-mă simplitatea
Și păzește-mă de mândrie,
Ca să caut mai mult iubirea
Decât slava lumii.
Cristian Diaconița
414. Sfântul Ioan Gură de Aur
Sfântul Ioan a propovăduit
Cuvântul cu multă putere,
Chemând oamenii la pocăință
Și la iubirea aproapelui.
Dă-mi, Doamne, înțelepciune
Să iubesc cuvântul adevărat,
Și să-l împlinesc prin fapte
În viața mea de zi cu zi.
Cristian Diaconița
415. Sfântul Vasile cel Mare
Sfântul Vasile cel Mare
A fost păstor și apărător,
Iubind pe cei săraci
Și slujind lui Dumnezeu.
Doamne, dă-mi o inimă
Care vede omul în nevoie,
Și mâini care să ajute
Fără să aștepte răsplată.
Cristian Diaconița
416. Sfântul Grigorie
Sfântul Grigorie ne învață
Credința și înțelepciunea,
Să păstrăm adevărul
Și să iubim rugăciunea.
Doamne, luminează-mi mintea
Ca să înțeleg credința,
Și păzește-mi inima
De mândrie și de rătăcire.
Cristian Diaconița
417. Sfântul Nectarie
Sfinte Nectarie, rugătorule,
Roagă-te pentru cei în suferință,
Pentru cei care caută
Mângâiere și nădejde.
Doamne, întărește-i pe toți
Cei care trec prin încercări,
Și dă-le răbdare și pace
În fiecare zi.
Cristian Diaconița
418. Sfântul Efrem
Sfinte Efrem, om al rugăciunii,
Învață-ne smerenia,
Să nu ne lăudăm cu noi
Și să ne apropiem de Domnul.
Doamne, curăță-mi sufletul
De mândrie și de slavă,
Și fă-mă să caut mereu
Voia Ta cea bună.
Cristian Diaconița
419. Sfinții Doctori fără de arginți
Sfinții Doctori fără de arginți
Au ajutat fără plată,
Punând iubirea înaintea
Câștigului din această lume.
Doamne, învață-mă și pe mine
Să ajut fără interes,
Și să fac binele din iubire
Pentru aproapele meu.
Cristian Diaconița
420. Cuvioșii
Cuvioșii au ales liniștea,
Postul și rugăciunea,
Lăsând zgomotul lumii
Pentru apropierea de Dumnezeu.
Doamne, dă-mi și mie
Un colț de liniște în inimă,
Unde să Te pot căuta
Fără să fiu tulburat.
Cristian Diaconița
421. Pustnicul
În pustie, un cuvios
Se ruga în tăcere,
Departe de zgomotul lumii,
Dar aproape de Dumnezeu.
Doamne, învață-mă să găsesc
Și în mijlocul lumii tăcerea,
Ca să-mi pot ridica mintea
Către Tine.
Cristian Diaconița
422. Mănăstirea
Mănăstirea stă în liniște
Sub cerul plin de stele,
Iar clopotul cheamă suflete
La rugăciune și priveghere.
Acolo omul caută
Mai mult decât lumea poate da:
Pacea inimii și apropierea
De Dumnezeu.
Cristian Diaconița
423. Călugărul
Călugărul își lasă lumea
Și alege viața de rugăciune,
Cu post, ascultare și smerenie
Și cu inimă către Dumnezeu.
Doamne, chiar dacă eu rămân
În mijlocul lumii acesteia,
Învață-mă să am în inimă
Duhul rugăciunii.
Cristian Diaconița
424. Ascultarea
Ascultarea este grea uneori,
Dar poate naște smerenie,
Când omul nu caută mereu
Să facă numai voia lui.
Doamne, învață-mă să ascult
De ceea ce este bun și drept,
Și să aleg voia Ta
În locul mândriei mele.
Cristian Diaconița
425. Smerenia
Smerenia nu înseamnă
Să te urăști sau să te micșorezi,
Ci să recunoști cu sinceritate
Cine ești înaintea lui Dumnezeu.
Doamne, păzește-mă de mândrie
Și fă-mi inima blândă,
Ca să nu caut slava oamenilor,
Ci binecuvântarea Ta.
Cristian Diaconița
426. Răbdarea
Răbdarea este o virtute
Ce se naște în încercare,
Când omul așteaptă cu credință
Ajutorul lui Dumnezeu.
Doamne, când lucrurile sunt grele,
Dă-mi putere să aștept,
Fără să mă răzvrătesc,
Fără să-mi pierd nădejdea.
Cristian Diaconița
427. Iertarea
Iertarea eliberează sufletul
De povara răutății,
Și deschide o ușă
Către pacea inimii.
Doamne, ajută-mă să iert
Așa cum și Tu ne ierți,
Și să nu păstrez în mine
Răul care mă rănește.
Cristian Diaconița
428. Pocăința
Pocăința este întoarcerea
Din întuneric spre lumină,
Din păcat către Dumnezeu,
Din moarte către viață.
Doamne, primește întoarcerea mea
Și nu mă lăsa să cad iar,
Ci întărește-mi pașii
Pe calea Ta.
Cristian Diaconița
429. Spovedania
Înaintea duhovnicului
Îmi deschid inima smerit,
Mărturisind greșelile mele
Și cerând iertare.
Doamne, dă-mi sinceritate
Să nu ascund păcatul,
Ci să-l recunosc și să mă îndrept
Cu ajutorul harului Tău.
Cristian Diaconița
430. Duhovnicul
Duhovnicul este păstor
Pentru sufletul celui credincios,
Îndemnându-l spre pocăință
Și spre apropierea de Hristos.
Doamne, binecuvântează-i pe cei
Care slujesc Bisericii Tale,
Dă-le înțelepciune și răbdare
Și inimă plină de iubire.
Cristian Diaconița
431. Sfânta Împărtășanie
Cu frică și cu credință
Mă apropii de Sfântul Potir,
Cerând lui Dumnezeu curățire
Și mântuire pentru suflet.
Doamne, ajută-mă să mă apropii
Cu pregătire și smerenie,
Cu pocăință și credință
Și cu inimă curată.
Cristian Diaconița
432. Sfântul Potir
În Sfântul Potir se află
Taina iubirii lui Hristos,
Iar credinciosul se apropie
Cu suflet smerit și cu nădejde.
Doamne, fă-mă vrednic
Să mă apropii de Tine,
Cu frică sfântă și iubire
Și cu inimă curată.
Cristian Diaconița
433. Sfântul Altar
Dincolo de catapeteasmă
Se află Sfântul Altar,
Loc de taină și rugăciune,
Unde se slujește lui Dumnezeu.
Când privesc spre el, Doamne,
Ridică-mi mintea către cer
Și amintește-mi că viața
Nu se termină aici.
Cristian Diaconița
434. Preotul
Preotul stă înaintea altarului
Și se roagă pentru popor,
Cerând de la Dumnezeu
Pace, milă și ajutor.
Doamne, întărește preoții
În slujirea lor cea sfântă,
Și dă-le putere și iubire
Pentru turma Ta.
Cristian Diaconița
435. Evanghelia
Când Evanghelia se citește
În biserica luminată,
Cuvântul lui Hristos răsună
În inima adunată.
Doamne, fă să nu ascult
Doar cu urechile mele,
Ci să pătrundă Cuvântul Tău
Adânc în suflet.
Cristian Diaconița
436. Sfânta Scriptură
Sfânta Scriptură este
O comoară pentru creștin,
Căci în paginile ei găsim
Cuvântul lui Dumnezeu.
Ajută-mă să o citesc
Cu răbdare și credință,
Și să transform ceea ce citesc
În faptă și în viață.
Cristian Diaconița
437. Psalmii
Psalmii sunt cântări
De durere și bucurie,
De pocăință și nădejde,
De iubire către Dumnezeu.
Când sufletul meu este greu,
Să deschid cartea Psalmilor,
Și să-mi găsesc acolo
Rugăciunea inimii.
Cristian Diaconița
438. Psalmul meu
Doamne, Tu ești Păstorul meu,
Și nimic nu-mi va lipsi
Cât timp merg pe calea Ta
Cu inimă și credință.
Chiar dacă trec prin vale,
Nu vreau să mă tem de rău,
Căci știu că Tu ești cu mine
Și mă sprijini mereu.
Cristian Diaconița
439. David
David a fost împărat,
Dar a fost și om încercat,
A căzut, s-a pocăit
Și spre Dumnezeu s-a întors.
Doamne, învață-mă și pe mine
Să-mi recunosc greșeala,
Să nu mă ascund de Tine
Și să caut pocăința.
Cristian Diaconița
440. Psalmul 50
„Miluiește-mă, Dumnezeule!”
Este strigătul celui pocăit,
Care vine înaintea Domnului
Cu sufletul zdrobit.
Doamne, curăță-mi inima,
Înnoiește duhul meu,
Și nu mă lăsa departe
De fața Ta, Dumnezeule.
Cristian Diaconița
441. Psalmul 22
Domnul este Păstorul meu,
De aceea nu mă tem,
El mă conduce spre izvoare
Și îmi dă pace în suflet.
Când trec prin valea întunecată,
Nu mă voi teme de rău,
Căci Tu ești cu mine, Doamne,
Și mă păzești mereu.
Cristian Diaconița
442. Psalmul 150
Lăudați pe Domnul în ceruri,
Lăudați-L în locașul Său,
Lăudați-L pentru puterea
Și pentru măreția Sa.
Tot ce are suflare
Să-L laude pe Dumnezeu!
Iar sufletul meu să cânte
Slavă Domnului mereu!
Cristian Diaconița
443. Cântarea
Când cântarea se ridică
În biserica lui Hristos,
Inima mea se umple
De pace și de bucurie.
Doamne, primește cântarea
Chiar dacă glasul meu e slab,
Căci o cânt din toată inima
Și Ție vreau să o dau.
Cristian Diaconița
444. Amin
Când spun „Amin” la rugăciune,
Îmi pun nădejdea în Dumnezeu,
Și spun cu sufletul întreg:
„Facă-se voia Ta!”
Nu vreau doar să rostesc cuvinte,
Ci să cred ceea ce spun,
Și să trăiesc cu nădejde
În fiecare zi.
Cristian Diaconița
445. Aleluia
Aleluia, slavă Ție,
Dumnezeule Preasfânt!
Cerul și pământul cântă
Numele Tău cel minunat.
Aleluia pentru viață,
Pentru har și mântuire,
Pentru Hristos, Mântuitorul,
Și pentru veșnica iubire.
Cristian Diaconița
446. Slavă lui Dumnezeu
Slavă Ție, Dumnezeule,
Pentru ziua ce-ai lăsat,
Pentru pâinea de pe masă
Și pentru tot ce am primit.
Slavă pentru bucurie,
Slavă chiar și pentru greu,
Căci în toate pot găsi
O chemare către Dumnezeu.
Cristian Diaconița
447. Mulțumirea
Îți mulțumesc, Doamne Sfinte,
Pentru tot ce mi-ai dăruit,
Pentru oamenii din viața mea
Și pentru fiecare răsărit.
Învață-mă recunoștința,
Să nu cer mereu mai mult,
Ci să văd binecuvântarea
În ceea ce deja am primit.
Cristian Diaconița
448. Nădejdea
Când toate par pierdute
Și sufletul este obosit,
Nădejdea în Dumnezeu
Mă ține neclintit.
Căci Hristos nu părăsește
Pe cel care Îl cheamă,
Ci îi dă putere să meargă
Și lumină în întuneric.
Cristian Diaconița
449. Credința
Credința este o lumină
Pe care o păstrăm în suflet,
Chiar când ochii nu pot vedea
Drumul care vine înainte.
Doamne, întărește-mi credința
Când lumea mă încearcă greu,
Ca să rămân mereu aproape
De Tine, Dumnezeul meu.
Cristian Diaconița
450. Dragostea
Dragostea este porunca
Pe care Hristos ne-a lăsat-o,
Să ne iubim unii pe alții
Așa cum El ne-a iubit.
Doamne, fă iubirea mea
Curată, răbdătoare și blândă,
Ca prin ea să mă apropii
De Împărăția Ta cea sfântă.
Poezii de dragoste
Poezii de despărţire
Poezii despre natura
Poezii de primavara
Poezii dedicate Mamei
Poezii pentru copii
Casa Părintească
Poezii pentru tata
Poezii despre animale
Poezii despre moarte
Poezii filozofice
Poezii confesive
Poezii triste
Poezii motivaționale
Proza
Colinde
Poezii comice
Poezii patriotice
Poezii de 8 Martie
Poezii de Paște
Poezii de Anul Nou
Poezii diverse
Gânduri
Dedicaţii
Felicitări
Poezii de prietenie
Poezii din aceiaşi categorie
DE CE
MEREU ÎNTREBARI TRĂITE, RĂMASE FĂRĂ DE RĂSPUN..?
DE ce să fie război și oamenii din tranșee posibil să fie omorâți, posibil să omoare, au un singur țel să mai primească arme, noi arme și mult mai performante?..
Mai bine ar răsădi lanuri de crini albi și arbori de măslin la hotare l
De ce trebuie să fie boli și să ne facem semnul crucii că mai găsim medicamente-n farmacii și mai sunt medici printre paturile din spitale…?.
Mai bine s-adunăm roua dimineții într-un potir și soarele pe cerul senin să ne dea vigoare..
DE CE să cadă grindină ca să poți face în pumn , un bulgăre de zăpadă în plină primăvară, când florile pe crengi de măr deja au zâmbit cu rod în toamnă..
Mai bine în toamnă ,să culegem un măr din propria livadă și zăpezile să ne albească intr-un anume anotimp...
DE CE așa ușor se moare, când viteza vieții este o povară, povară grea…
Mai bine ascultă o baladă cântată de vioară și timpul să se grăbească încet.
DE CE atât de multe întrebări când trandafirul nu mai poate fi privit din prea multa buruiană.
Mai bine dăm dimensiune dimineților și fapte bune zilei îi dăruim ca să ne călăuzească până-n purpuriul ei apus..
De ce voi oameni, lăsați viorile să fie sfărmate de patul puștilor, de frica mitralierelor când concertul lor era doar o frumoasă Rapsodie…
Mai bine haideți să ridicăm ruga către propriile puteri si din deziderate împliniri să ne facem, iar din florile iubirii să clădim de jos până la capitel propriul pilastru….Poate așa nu vor mai rămâne întrebări fără răspuns..
Dar, prea multe minciuni ne sunt spuse și prea mult adevăr ne este ascuns si de aceea rămân întrebări fără răspuns..
Despre inevitabile pierderi
Întotdeauna mi-am zis că o să "sar" de pe pod abia după ce voi fi ajuns la el. De multe ori, am dorit să amân un inevitabil, uneori poate mult prea evident, nu din lașitate, ci mai degrabă din dorința de a câștiga o bucată de timp - timp în care lucrurile pot evolua înspre schimbarea, dacă nu în totalitate, măcar parțial, a acelui teribil și implacabil "inevitabil"...
Căci uneori, oricât te-ai strădui și te-ai zbate, inevitabilul tot se va produce, cu toate implicațiile lui. Trebuie doar să te oprești, să cercetezi variantele, să găsești răscrucea potrivită, făgașul, pe care lucrurile o pot lua. E ca la jocul de șah: dacă nu anticipezi cel puțin două-trei mutări ale adversarului, pe baza cărora să-ți construiești propriile strategii, va fi cu siguranță mat și vei pierde...
Am pierdut multe în viața mea... Pierderi care, și ele, mi-au ciobit și mi-au cioplit, într-un final, însăși propria-mi ființă... Cineva a spus că suntem făuriți din praf de stele; aș putea spune, pornind de la această idee, că pierderile noastre pot fi, la rândul lor, cioburi de stele, din moment ce ne înălțăm și prin ele...
Cioburi de stele, pierderi cu margini tăioase - cum mi-ați șlefuit voi sufletul, pe nesimțite! Nu regret forma la care-am ajuns, dar poate că mi-ar fi fost mai ușor, dacă "tăieturile" ar fi fost mai blânde, poate că mi-aș fi suportat mai ușor rănile, care n-ar mai fi supurat în atâta lumină... N-aș mai fi pierdut atâta lumină...
Ca oricine, în viața mea, am pierdut lucruri la care-am ținut, bani pe care nu i-am avut, sentimente pe care le-am încercat, ființe - dragi sau nu - și timp care nu se va mai întoarce niciodată... Dar, dintre toate, pierderea timpului îmi ustură sufletul cel mai mult... Pentru că omul, în goana lui după adevăr, nu realizează că forma lui, în cele din urmă, este modelată de timpul pe care îl pierde și nu-l mai are…
ROMÂNUL ȘI ARABUL
PROLOG
În vremea clopotelor și a drumurilor lungi
În vremuri de demult, când cetățile își ridicau zidurile spre cer, când călătorii mergeau zile întregi pe drumuri de pământ, iar clopotele mănăstirilor vesteau dimineața și seara peste munți, trăia într-un ținut românesc un om pe nume Ion.
Ion era cunoscut în sat pentru trei lucruri:
era bun la inimă,
era foarte curios,
și vorbea atât de mult, încât până și cocoșul satului se plictisea să-l asculte.
Dacă îl întâlneai dimineața și îl întrebai:
— Ion, ai dormit bine?
Până seara aflai cum dormise bunicul lui în tinerețe, cum se stricase căruța vecinului și de ce unchiul său cumpărase odată un măgar care nu voia să meargă decât înapoi.
Ion nu era bogat și nici puternic.
Dar avea o credință simplă, o inimă ospitalieră și o dorință sinceră de a-i ajuta pe ceilalți.
Într-o dimineață de toamnă, viața lui urma să se schimbe.
Clopotele vechii Mănăstiri a Sfântului Nicolae răsunau peste dealuri.
Dang! Dang! Dang!
Ion mergea spre mănăstire când observă un călător străin la poartă.
Omul purta haine de călătorie, avea un sac pe umăr și ținea în mână un toiag.
Ion se apropie.
— Pace ție!
— Pace și ție! răspunse străinul.
— Ești pierdut?
— Puțin.
Ion zâmbi.
— Atunci ai noroc.
— De ce?
— Pentru că eu mă pricep foarte bine la găsit oameni pierduți.
Străinul râse.
— Și dacă tu ești pierdut?
Ion rămase câteva clipe pe gânduri.
— Atunci suntem doi.
Străinul întinse mâna.
— Mă numesc Yusuf.
— Ion.
— Sunt călător.
— Și eu.
Yusuf se uită la el.
— Tu?
— Eu călătoresc până la satul vecin aproape în fiecare săptămână.
Yusuf izbucni în râs.
— Cred că avem definiții diferite pentru cuvântul „călător”.
Ion îl bătu prietenește pe umăr.
— O să te obișnuiești.
Nu știau atunci că acea întâlnire avea să-i poarte prin păduri, cetăți, mănăstiri și drumuri primejdioase și că avea să-i transforme din doi străini în cei mai buni prieteni.
---
CAPITOLUL I
Străinul de la mănăstire
Părintele Teofan, starețul mănăstirii, îi primi pe cei doi în biserică.
Era un bătrân cu barbă albă și ochi liniștiți.
— Bine ai venit, fiule, îi spuse lui Yusuf.
— Vă mulțumesc, părinte.
Yusuf privi icoanele.
— Am venit de foarte departe pentru a vedea aceste locuri creștine.
— Atunci vei fi primit ca un oaspete.
Ion zâmbi.
— Părinte, pot să-i arăt eu mănăstirea?
Părintele Teofan îl privi.
— Poți.
— Tot?
— Tot.
— Și turnul?
— Da.
— Și pivnița?
— Da.
— Și cămara?
Părintele se opri.
— De ce vrei să-i arăți cămara?
Ion răspunse foarte serios:
— Pentru cultură.
Yusuf izbucni în râs.
Părintele clătină din cap.
— Du-te, Ion.
Ion îl luă pe Yusuf.
— Ai auzit? Avem binecuvântare.
— Pentru ce?
— Pentru cămară.
---
După ce îi arătă curtea, clopotnița și grădina, Ion îl duse în biserică.
Yusuf privi icoanele cu atenție.
— Sunt foarte frumoase.
— Da.
— Ce înseamnă icoanele pentru creștini?
Ion deveni serios.
— Ne amintesc de Dumnezeu, de Maica Domnului și de sfinți. Nu ne închinăm lemnului sau vopselei, ci cinstim persoana reprezentată.
Yusuf dădu din cap.
— Înțeleg.
În acel moment, părintele Teofan veni spre ei.
— Priviți icoana Sfântului Nicolae.
Cei doi se apropiară.
Părintele observă ceva.
— Asta nu era aici.
În partea de jos a icoanei apăruse o mică inscripție.
Era aproape ascunsă.
Ion se apropie.
— Ce scrie?
Părintele citi:
„Când omul răsăritului va întâlni omul ținutului de miazănoapte, se va deschide drumul către comoara ascunsă.”
Ion se uită la Yusuf.
Yusuf se uită la Ion.
— Eu sunt omul răsăritului?
Părintele nu răspunse.
Ion ridică mâna.
— Atunci eu sunt omul miazănoaptei?
Părintele zâmbi.
— Poate.
Ion oftă.
— Părinte, de ce toate lucrurile misterioase încep cu „poate”?
---
CAPITOLUL II
Harta din clopotniță
Părintele Teofan îi conduse în turn.
Acolo, printre funii, grinzi și praful adunat de-a lungul anilor, găsiră o cutie veche.
Ion suflă praful de pe ea.
— Hapciu!
Yusuf râse.
— Ai trezit cutia.
— Nu râde. Praful de aici are probabil mai mulți ani decât mine.
Deschiseră cutia.
Înăuntru era o hartă.
Pe ea se vedeau munți, râuri, drumuri și trei clopote desenate.
În partea de jos scria:
„Trei clopote vor arăta calea. Trei chei vor deschide piatra. Iar cartea va fi găsită de cei care caută nu aurul, ci lumina.”
Yusuf privi harta.
— Este o hartă veche.
— Foarte veche, spuse părintele.
Ion întrebă:
— Și ce trebuie să facem?
— Să aflați unde duc cele trei clopote.
Ion privi harta.
— Părinte...
— Da?
— Nu putem să așteptăm să vină ele la noi?
Părintele începu să râdă.
— Nu.
— Am încercat.
---
CAPITOLUL III
Plecarea
A doua zi, Ion și Yusuf porniră la drum.
Părintele Teofan le dădu pâine, brânză, apă și o mică cruce de lemn.
— Luați-o cu voi.
Ion o primi cu respect.
— Vă mulțumim, părinte.
— Aveți grijă unul de altul.
— Vom avea.
— Și nu vă lăsați conduși de lăcomie.
Yusuf răspunse:
— Nu ne vom lăsa.
Ion tăcu.
Părintele îl privi.
— Ion?
— Da?
— Ai înțeles?
— Da.
— Bine.
Ion se uită la sacul cu merinde.
— Dar dacă găsim ceva bun de mâncare pe drum?
Părintele izbucni în râs.
— Mergi, fiule.
---
CAPITOLUL IV
Calul împărătesc
La un han din apropiere, cei doi găsiră doi cai.
Unul era alb și liniștit.
Celălalt era maro și foarte încăpățânat.
Ion îl privi.
Calul îl privi.
Ion făcu un pas înapoi.
— Yusuf, eu îl aleg pe cel alb.
— De ce?
— Cel maro pare că știe mai multe decât mine.
— Poate chiar știe.
— Atunci este periculos.
Yusuf începu să râdă.
Porniră.
După o vreme, calul lui Ion se opri.
Ion trase de frâu.
— Hai!
Calul nu se mișcă.
— Hai!
Nimic.
Yusuf strigă:
— Ce faci?
— Îl conving.
— Cum?
— Vorbesc cu el.
Yusuf se uită la Ion.
— Și înțelege?
— Până acum nu.
Ion îi șopti calului:
— Dacă mergem mai departe, primești un morcov.
Calul porni imediat.
Yusuf râse.
— Deci ai găsit metoda.
Ion zâmbi.
— Toți avem un punct slab.
---
CAPITOLUL V
Hanul celor trei clopote
Spre seară, ajunseră la un han.
Deasupra porții erau trei clopote.
Ion sări de pe cal.
— Yusuf!
— Ce?
— Uite!
— Cele trei clopote.
— Exact!
Intrară în han.
Hangioaica îi privi atent.
— Sunteți călători?
— Da.
— Ce căutați?
Ion răspunse:
— O carte veche.
Femeia tăcu.
— Cine v-a trimis?
— Părintele Teofan.
Femeia își schimbă expresia.
— Atunci trebuie să vedeți pe cineva.
— Pe cine?
— Pe bătrânul Ilie.
— Unde este?
— În grajd.
Ion se uită la Yusuf.
— De ce toate persoanele importante din poveste locuiesc în grajduri?
---
CAPITOL VI
Bătrânul Ilie
Ilie era un bătrân cu barbă albă și o voce puternică.
Când văzu harta, se ridică.
— De unde aveți asta?
— De la mănăstire.
Ilie oftă.
— Credeam că nu va mai veni nimeni.
Yusuf întrebă:
— Ce știți despre hartă?
— Știu că duce spre o cetate veche.
— Și cheia?
Ilie scoase o cutie.
În ea se afla o cheie.
— Aceasta este prima.
Ion o privi.
— Și celelalte?
— Una este ascunsă în munți.
— Iar a treia?
— Într-o cetate părăsită.
Ion oftă.
— Nu putea fi una lângă fântână?
Ilie râse.
— Nu.
— Am întrebat.
---
CAPITOL VII
Furtuna
A doua zi, cei doi porniră spre munți.
Pe la prânz, cerul se întunecă.
Vântul începu să sufle.
— Vine furtuna! strigă Yusuf.
— O văd!
— Trebuie să găsim adăpost!
— Unde?
— Nu știu!
— Atunci suntem în aceeași situație!
Ploaia începu.
Cei doi găsiră o peșteră.
Intrând, Yusuf aprinse o torță.
Pe pereți erau picturi vechi.
Cruci.
Clopote.
Și un drum desenat.
Ion se apropie.
— Yusuf...
— Da?
— Cred că am găsit următorul indiciu.
În acel moment se auzi un zgomot.
Ion încremeni.
— Ce a fost?
Zgomotul se auzi din nou.
— Urs? întrebă Ion.
— Nu.
— Lup?
— Nu.
Din întuneric apăru un călugăr.
Ion sări înapoi.
— Maica Domnului!
Călugărul îl privi calm.
— Pace vouă.
Ion puse mâna pe inimă.
— Părinte, data viitoare tușește înainte să apari din întuneric!
Călugărul începu să râdă.
---
CAPITOL VIII
Călugărul Damian
Călugărul se numea Damian.
Locuia de mulți ani într-un mic schit din munți.
— Știu legenda cărții, spuse el.
Yusuf îl întrebă:
— Unde este?
— Într-un loc pe care nu-l poate găsi un om care caută aur.
Ion oftă.
— Iar nu este aur.
— Nu.
— Bănuiam.
Călugărul îi conduse într-o încăpere ascunsă.
Acolo se afla o ușă de piatră.
Pe ușă erau trei semne:
clopotul, crucea și steaua.
— Aveți nevoie de trei chei.
Ion scoase cheia de la Ilie.
— Una o avem.
Damian dădu din cap.
— A doua este în cetatea veche.
— Și a treia?
— În locul în care trei drumuri se întâlnesc.
Ion privi harta.
— Și unde este acel loc?
Damian arătă spre vale.
— La răscrucea celor trei drumuri.
Ion zâmbi.
— Asta chiar pare ușor.
Yusuf îl privi.
— Când spui că ceva pare ușor, întotdeauna se întâmplă ceva.
Ion oftă.
— Nu mai spune asta.
---
CAPITOL IX
Răscrucea
A doua zi, ajunseră la o răscruce.
Trei drumuri.
Unul spre nord.
Unul spre sud.
Unul spre munți.
Ion scoase harta.
— Și acum?
Yusuf arătă spre nord.
— Nord.
Ion arătă spre sud.
— Sud.
Se uitară unul la altul.
— Cine are dreptate? întrebă Yusuf.
— Eu.
— De ce?
— Pentru că am zis primul.
— Asta nu este logică.
— Este logică românească.
Au ales drumul din mijloc.
După două ore, ajunseră exact de unde plecaseră.
Yusuf se uită la Ion.
Ion se uită la Yusuf.
— Nu spune nimic.
— Nu spun.
— Bine.
— Dar ai ales tu drumul.
— Știu.
---
CAPITOL X
Cetatea părăsită
După ce se întoarseră la răscruce, urmară drumul corect.
Ajunseră la o cetate veche.
Zidurile erau înalte.
Poarta era deschisă.
— Asta nu-mi place, spuse Yusuf.
— De ce?
— Pentru că o cetate părăsită nu ar trebui să aibă poarta deschisă.
Ion se uită la poartă.
— Poate au uitat să o închidă.
— Acum o mie de ani?
Ion tăcu.
— Bun argument.
Intrară.
În centrul cetății era o capelă veche.
Pe altar se afla o stea de piatră.
Yusuf o ridică.
Dedesubt era cheia.
— Am găsit-o!
În acel moment, se auziră pași.
Ion se întoarse.
La intrare se aflau trei oameni.
Era o ceată de tâlhari.
Conducătorul lor strigă:
— Dați-ne harta!
Ion șopti:
— Yusuf.
— Da?
— Am o idee.
— Care?
— Fugim.
— Este cea mai bună idee pe care ai avut-o azi.
---
CAPITOL XI
Urmărirea
Cei doi alergară spre cai.
Tâlharii îi urmăreau.
Ion urcă pe cal.
Yusuf urcă și el.
— Pleacă!
Caii porniră.
Drumul cobora printre stânci.
— Mai repede! strigă Yusuf.
— Încerc!
— De ce mergi atât de încet?
— Pentru că al meu este cal creștin!
— Ce înseamnă asta?
— Merge numai dacă are voie!
Yusuf începu să râdă.
Tâlharii se apropiau.
Ion observă un pod vechi.
— Yusuf!
— Ce?
— Podul!
— Trebuie să trecem!
Trecură.
Când ajunseră pe partea cealaltă, podul se rupse.
Tâlharii se opriră.
Ion răsuflă ușurat.
— Slavă lui Dumnezeu!
Yusuf zâmbi.
— Am scăpat.
Ion scoase harta.
— Și avem cheia.
— Atunci să mergem.
---
CAPITOL XII
Ultima cheie
Se întoarseră la mănăstirea din munți.
Călugărul Damian îi aștepta.
— Ați găsit cheia?
Yusuf o ridică.
— Da.
— Atunci mai aveți nevoie de ultima.
Ion întrebă:
— Unde este?
Damian zâmbi.
— La mănăstirea voastră.
Ion făcu ochii mari.
— Adică am călătorit până aici și trebuie să ne întoarcem?
— Da.
Ion se așeză pe o piatră.
— Eu cred că această aventură are ceva personal cu mine.
Yusuf râse.
---
CAPITOL XIII
Întoarcerea la Sfântul Nicolae
Când se întoarseră la mănăstire, părintele Teofan îi aștepta.
— V-ați întors.
— Da, părinte.
— Ați găsit cheia?
Ion se uită la el.
— Părinte...
— Da?
— Dumneavoastră știați unde este?
Părintele zâmbi.
— Da.
Ion rămase fără cuvinte.
Yusuf râse.
— Cred că este prima dată când Ion nu știe ce să spună.
— Părinte!
Călugărul scoase o mică cheie de sub haina sa.
— A treia cheie.
Ion aproape că se prăbuși.
— Noi am trecut prin păduri, furtuni, cetăți și tâlhari!
— Știu.
— Și cheia era aici?!
— Da.
Ion se uită spre cer.
— Doamne, dă-mi răbdare.
Yusuf îl bătu pe umăr.
— Măcar am avut aventură.
Ion zâmbi.
— Asta este adevărat.
---
CAPITOL XIV
Camera ascunsă
Cei trei merseră în biserică.
Părintele Teofan îi conduse în spatele altarului.
Acolo se afla o ușă veche, ascunsă după o perdea.
Ion privi cele trei chei.
— Acum?
— Acum.
Prima cheie.
Clic.
A doua.
Clic.
A treia.
Clic.
Ușa se deschise.
Înăuntru era o cameră mică.
Pe o masă de piatră se afla o carte veche.
Coperta era simplă.
Avea o cruce.
Yusuf se apropie.
— Aceasta este cartea?
— Da.
Ion se uită în jur.
— Și unde este aurul?
Părintele îl privi.
— Ion...
— Glumeam.
Cartea era plină de învățături despre credință, milostenie, iertare, pace și iubirea aproapelui.
Yusuf citi cu atenție.
Ion deveni liniștit.
— Atâta drum pentru asta...
Părintele Teofan răspunse:
— Uneori, Dumnezeu îngăduie omului să parcurgă un drum lung pentru a găsi un adevăr simplu.
Ion dădu din cap.
— Acum înțeleg.
Yusuf zâmbi.
— Și eu.
---
CAPITOL XV
Ultima aventură
Credeau că aventura se terminase.
Dar în noaptea aceea, clopotul mănăstirii începu să bată singur.
Dang!
Ion se ridică din pat.
— Yusuf!
— Ce este?
— Clopotul!
— Poate bate vântul.
Dang!
— Nu bate vântul, spuse Ion.
Părintele Teofan intră.
— Ce se întâmplă?
Cei trei merseră spre clopotniță.
Acolo găsiră o ușă deschisă.
Înăuntru era un băiat speriat.
Era un copil din sat care venise să caute un miel pierdut.
Ion îl privi.
— Pentru asta am venit?
Băiatul spuse:
— Mielul meu a intrat aici.
Yusuf începu să râdă.
— Aventura continuă.
Ion oftă.
— Să găsim mielul.
După o oră, îl găsiră în magazia mănăstirii.
Ion îl scoase.
— Iată-l!
Băiatul îl luă în brațe.
— Mulțumesc!
Părintele Teofan zâmbi.
— Vedeți? Uneori cea mai importantă faptă nu este să găsești o carte veche, ci să ajuți un copil să-și găsească mielul.
Ion zâmbi.
— Și mie îmi place mai mult mielul decât harta.
Yusuf râse.
— Pentru că mielul nu te pune să mergi trei zile prin munți.
---
EPILOG
Prietenia
Au trecut anii.
Yusuf s-a întors în țara sa, dar nu a uitat niciodată mănăstirea.
Ion a rămas în sat.
Când primea vești de la Yusuf, mergea imediat la mănăstire să i le spună părintelui Teofan.
Într-o zi, după mulți ani, Yusuf s-a întors.
Ion îl aștepta la poartă.
— Yusuf!
— Ion!
Se îmbrățișară ca doi vechi prieteni.
— Ți-a fost dor de România? întrebă Ion.
— Da.
— De mănăstire?
— Da.
— De mine?
Yusuf zâmbi.
— Și de tine.
Ion se lumină.
— Dar de halva?
Yusuf începu să râdă.
— Mai ales de halva.
Ion scoase imediat o pungă.
— Știam eu!
Părintele Teofan îi privea de la fereastră.
Clopotele începură să bată.
Dang! Dang! Dang!
Yusuf privi mănăstirea.
— Am venit aici ca străin.
Ion îi răspunse:
— Dar ai plecat ca prieten.
Yusuf zâmbi.
— Asta este adevărata comoară.
Ion dădu din cap.
— Da.
Se făcu liniște.
Apoi Ion întrebă:
— Mergem să mâncăm?
Yusuf începu să râdă.
— Știam că vei întreba.
— După atâtea aventuri, merităm.
— Ce avem?
Ion zâmbi larg.
— Pâine, brânză, miere...
Yusuf completă:
— Și halva.
— Exact!
Cei doi intrară în mănăstire.
Clopotele continuau să răsune peste dealuri.
Iar povestea lor rămase în amintirea oamenilor ca povestea Românului și Arabului — doi oameni veniți din locuri diferite, care au descoperit că o prietenie adevărată poate trece peste hotare, limbi și distanțe.
Nu aurul fusese comoara.
Nu cartea.
Nu cheile.
Nu cetatea.
Comoara fusese prietenia.
Iar lumina pe care o căutaseră în toate acele locuri fusese, în cele din urmă, lumina binelui din inima omului.
Ion ieși pentru ultima dată în curtea mănăstirii.
Se uită spre cer.
— Slavă lui Dumnezeu!
Yusuf zâmbi.
— Amin.
Din clopotniță se auzi încă o dată:
Dang! Dang! Dang!
Ion ridică punga cu halva.
— Și slavă pentru asta!
Yusuf izbucni în râs.
Părintele Teofan își făcu semnul crucii și zâmbi.
Iar peste vechea mănăstire se așternu liniștea serii.
SFÂRȘIT
---
MORALA
Omul poate veni dintr-o țară îndepărtată, poate vorbi o altă limbă și poate avea alte obiceiuri, dar bunătatea, respectul, credința, iertarea și prietenia pot uni inimile.
Adevărata comoară nu este aurul pe care îl găsim într-o peșteră, ci binele pe care îl găsim în oameni.
Iar uneori, cele mai mari aventuri ale vieții nu ne duc acolo unde credeam că trebuie să ajungem, ci ne învață cine suntem și cine ne sunt adevărații prieteni.
Liniștea din casă
E liniște în toată casa. Din când în când, în sobă, se aude trosnind, parcă blestemând, câte-un buștean înghițit de flăcări jucăușe și nepăsătoare... Mâța își toarce domol visul șoricesc la picioarele mele, mulțămită că i-am permis să-și lăfăie lenea pe cuvertura de macat a patului. Un ceas ticăie sacadat anunțându-și timpul, în timp ce la ferestre, viforul nebun își urlă din toți rărunchii neputința de a intra în casă și de a rupe această liniște înaltă și sacră de biserică...
Într-un colț de odaie, sub o icoană veche înnegrită de timp, arde palid o cădelniță... chipul sfântului nu se mai vede, s-a pierdut de mult, i-a rămas doar haloul... Pe o policioară stă deschis ceaslovul arătându-și zadărnicia în chirilicele lui slavone... nimeni nu-i mai știe astăzi cuvântul, poate doar bunicul, iar literele-i strâmbe stau martor tăcut în fața timpului.
În rola sobei, se coace încet o pâne... iar pe plită vreo două gutui umplu cu miros proaspăt toate odăile casei, împletindu-și fuiorul cu cel al busuiocului uscat de la capul icoanei. Este seară și faldurile nopții vor să-și coboare din clipă-n clipă cortina de catifea zdrențuită din loc în loc de mici diamante scânteietoare. Frigul de-afară învins de căldura din casă, își scârțâia în zadar nevolnicia sub pași fantomatici.
Deodată, bunicul intră zgomotos în odaie, parcă împins de la spate de necruțătorul vifor, frângând în cioburi tăioase liniștea casei, boncăluind greu, scuturându-se de omătul nins de pe umeri și trosnind brațul de lemne grele în fața gurei flămânde a sobei: Brrr, da' frig îi...
Mă zgâiam la el, la mâinile lui cu degete fine, prelungi, cu pielea subțire, creponată de riduri fine, pătată din loc în loc de pistrui mari, așa după cum sunt caisele vara... Stătea pe un scăuieș în fața sobei, stârnind focul cu vătraiul, agitându-l și vrăjindu-l, iar în mintea mea de copil, parcă și auzeam în șoapte divine, incantațiile cu care bunicul blagoslovea focul... Bre, da' stai locului!, îi zicea el vreunui buștean mai nărăvaș care nu vroia nici în ruptul capului să-și găsească patul de moarte în cenușă.
Și-apoi, liniștea se așternea din nou, fiecare rămânând cu gândurile lui, toată suflarea cădea iarăși în acea dulce amorțeală, părea că însuși timpul se împiedica din curgerea lui eternă, oferindu-mi o clipă, un crâmpei de semi-întuneric în care un nepot și un bunic își scriau, în gând, veșnicia unul altuia...
Mai pot spune doar că astăzi, deși soba s-a stins, mâța nu-și mai toarce demult visul, iar macatul patului stă neatins și rece, focul acela pentru mine nu s-a stins niciodată, fiindcă a încăput și a rămas pentru totdeauna în adâncul inimii mele de copil și arde încă tăcut, cu aceeași flacără jucăușă, vegheat de mâinile calde ale bunicului meu.
Nu totul e iubire
Nu totul e iubire. Uneori forțat, alteori cu lejeritate, mai începe și ura. Și nepăsarea și disperarea și deznădejdia... Dar și grijă și speranță, că de... ea moare ultima, nu-i așa?
Și cu toate la un loc, gestionându-le, - așa după cum manevrează jonglerul mai multe mingi deodată -, ne trăim existența și timpul, nerealizând câteodată cât de anevoios se repară cuvintele grele care odată rostite, se rostogolesc ca pietrele la vale: nu se mai pot întoarce de unde-au pornit oricât ai da...
Căci cu-adevărat cuvintele rostite potrivit, la timpul potrivit, te pot înalța, sau dimpotrivă te pot, cu aceeași potrivire, să te arunce în ghearele deznădejdiei... fiecare dintre noi, să recunoaștem, am simțit mângâierea sau usturimea lor pe propria noastră piele...
Mie, întotdeauna mi-au plăcut cuvintele, fiindcă de mic le-am putut ghici forța, am știut când un cuvânt a adus mângâiere sau a produs amărăciune... Și probabil, că tocmai din aceste motive, am ajuns să le respect, să le dau cuvenită menire...
Acuma, totuși trebuie să recunosc de asemenea, că tot cuvintele stau la baza trăirilor noastre. Firește unele lucruri pot fi "spuse" și fără cuvinte, dar câtă bătaie de cap poate fi atunci când gestul înlocuiește cuvântul, câtă neînțelegere, cât zbucium, când, simplu, cuvântul, chiar și șoptit, poate șterge orice urmă de îndoială și croi calea către însăși trăirile noastre...
Cuvintele grăite, sau cele sugerate din priviri sau gesturi, devin legi ale conștiinței noastre, ne construiesc, ne adună și totodată ne risipesc gândurile care pot îmbraca doar forma cuvintelor încă nerostite...
Stau câteodată și mă gândesc, câtă irosire de gând, fără rostire! Gândurile nebunești se pierd ușor în "să nu...". Cele curate, pot pieri în futilitatea altor cuvinte rostite supra, pentru a fi ascunse, rămase doar "gândite", nu și rostite...
Ah, cât de mult am urât faptul că uneori a trebuit să-mi autocenzurez cuvintele, căutând unele mai puțin "directe", îmbrăcând o trăire într-o altă formă... de multe ori înțeleasă greșit, tocmai pentru că n-a fost înzestrată cu sinceritatea ingenuă din care-a izvorât...
Poate că într-o viață de om, rostim, nu știu, o mie de milioane de cuvinte. Dar câte dintre ele au avut rost, au dat sens trăirii? Câte dintre ele au înălțat, câte au coborât, câte au mângâiat, câte au rănit? Dar mai ales, câte dintre ele n-au fost rostite?
Mi-ar place să cred că odată cu vârsta, gândurile mele s-au domolit în cuvinte corecte, transparente, directe, fără ocolișuri sau înțelesuri subtile, care în fapt ocolesc trăirea... Că am găsit un fel de echilibru yin-yang, între gânduri, trăiri și cuvinte, un fel de împăcare culeasă din trecerea anilor...
De aceea, cumva, duc, așa, o amărăciune în mine, că în timpul care mi s-a scurs, aș fi putut cuvânta mai bine. Mai frumos, mai cu sens... Și cumva, tot am credința, că dintre toate cuvintele mele, în cele pe care le-am rostit până astăzi, am găsit mai multă iubire. Căci deși am vazut că pe lângă iubire încape și grijă și speranță, poate încăpea și ură. Și nepăsare și disperare și deznădejdie... Fiindcă nu totul e iubire...
Copilul cu ochi de lumină
L-am întrebat:
"De unde ai asta?"
Mi-a răspuns, grav aș putea spune:
"De la un bătrân șaman. Mi l-a dat înainte să moară."
Am privit îndelung țestoasa de peruzea în care parcă se adunase tot cerul verii, prinsă cu un șnur, la gâtul firav al copilului.
L-am privit cum îndesa frunze uscate în rucsac și l-am întrebat:
"La ce-ți trebuie frunzele astea? Ce vrei să faci cu ele?"
Mi-a răspuns ușor iritat:
"Vreau să le semăn. Știi, acolo unde stau eu, nu sunt copaci, nu există niciun petec de iarbă. Peste tot unde te uiți, vezi numai ciment, beton, oțel sau sticlă. Nu sunt copaci sau vreo floare. Așa, poate că vor crește și la mine copaci."
"Pentru asta ai nevoie de semințe și nu de frunze.", am spus eu ușor amuzat de seriozitatea copilului.
S-a uitat la mine cu milă și mi-a răspuns:
"Tu nu știi că din frunze răsar alți copaci? Uite, am să te chem după ce am să semăn câteva frunze. Și după ce va ploua. Că frunzele au nevoie de apă. Și de soare."
L-am privit din nou și i-am întins un pumn de frunze roșii, galbene, arămii și verzi:
"Ia-le și pe astea. Trebuie să ai câte una din fiecare culoare."
M-a privit cu ochi mari:
"Nuuu! N-ai înțeles. Nu contează culoarea. Doar ți-am zis: le trebuie apa și soare."
"Corect.", am gândit eu. "Bună observație."
Și abia atunci mi-am dat seama: din ochii copilului izbucneau raze orbitoare de lumină. Iar copilul acela eram eu.
"E toamnă.", am zis copilului din mine, încercând din răsputeri să nu par banal.
"Da!", mi-a răspuns el cu vioiciune. "Dar încă mai este timp!"
"Timp... Pentru ce?", am întrebat eu.
"Să răsară!", mi-a răspuns el simplu.
O, Doamne! Câtă dreptate avea! Am privit cerul și-am zâmbit. Da. Încă mai este timp. Timp pentru toate. Timp pentru mine. Și pentru copilul cu ochi de soare.
#povestire, #inocenta, #speranta, #copil, #metafora, #lumina, #fantasy, #ShadowMan
Susține Poezii Online
Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.
Noutăți literare, poezii și ecouri culturale direct pe telefonul tău.
Urmărește canalul
Secunda unei priviri
Deea
14 septembrie
ador ! supeeerb
Monolog
ora mea de poezie
14 septembrie
Mulțumesc,@un-pahar-de-poezie!🩷 Sunt fericită că versurile mele au putut ajunge și atinge măcar puțin o autoare pe care o apreciez și căreia îi citesc...
Monolog
un-pahar-de-poezie
13 septembrie
Frumoase rânduri... pe alocuri ma regăsesc
Nu-ti port pică si nici regret
un-pahar-de-poezie
13 septembrie
Mulțumesc din suflet!
De ce scriu?
un-pahar-de-poezie
13 septembrie
Frumoase versuri. Mi-au placut tare mult
Secunda unei priviri
Smaranda Ploaie
13 septembrie
Frumos, foarte frumos scris! Ai un stil reflexiv foarte frumos, orientat spre detalii psihologice si emotionale fine. Ultimul vers mi-a lasat un ecou...
Singurătatea florilor
Smaranda Ploaie
13 septembrie
Multumesc frumos!
Din scrumul din pahar
un-pahar-de-poezie
13 septembrie
Mulțumesc din suflet pentru frumoasele aprecieri 🙏🙏🙏🙏
✨ Po.e.m...
Deea
12 septembrie
mulțumesc!!!
✨ Po.e.m...
Dora●Dor
12 septembrie
Versuri care te fac efectiv sa vibrezi! Felicitări 🌹
Nu-ti port pică si nici regret
Dora●Dor
12 septembrie
O poezie superbă și extrem de sinceră. O citești si te regăsești imediat. scrii exact pe sufletul omului. Felicitări pentru eleganță!🌹
✨ Po.e.m...
ora mea de poezie
12 septembrie
O poezie așa cum rar te atinge și îți trezește amintiri!! Felicitări!
✨ Po.e.m...
Vladislav Varzari
12 septembrie
Foarte frumos, această poezie, acest poem mi-a atins inima, bravo, felicitări
Singurătatea florilor
Cătălin Teodoreanu
11 septembrie
Frumos debut!
p.o.e.m
Deea
10 septembrie
mulțumesc