THE CHRONICLES OF TÂRGU JIU

PROLOG

 

Cartea care nu trebuia deschisă

 

Într-o seară târzie de toamnă, când frunzele se desprindeau încet din ramurile copacilor și coborau spre pământ asemenea unor mici foi de manuscris purtate de vânt, patru tineri urcau un drum vechi de munte.

 

Drumul era îngust și aproape uitat.

 

Pietrele, acoperite de mușchi, păreau că nu mai văzuseră de multă vreme pași omenești. Pe alocuri, iarba crescuse printre crăpături, iar crengile copacilor se aplecau deasupra cărării, formând un fel de boltă naturală.

 

Cerul se întuneca.

 

Ultimele raze ale soarelui se strecurau printre nori și aprindeau pentru câteva clipe vârfurile munților.

 

Cristian mergea în frunte.

 

Nu vorbea.

 

Avea privirea îndreptată înainte și părea că ascultă ceva ce ceilalți nu puteau auzi.

 

În urma lui mergea Andrei, ținând strâns la piept o mică cruce de lemn.

 

Crucea era simplă, fără podoabe.

 

Dar Andrei o purta cu o grijă deosebită, ca și cum în ea ar fi fost ascunsă o taină.

 

Darius venea după el.

 

Purta o geantă veche, aproape prea grea pentru vârsta lui.

 

În ea se afla un manuscris.

 

Un manuscris pe care îl găsiseră cu câteva zile înainte într-un loc despre care nimeni dintre ei nu voia să vorbească prea mult.

 

Ultimul era Luca.

 

El vorbea cel mai puțin.

 

Privea cerul.

 

Din când în când se oprea pentru o clipă și privea stelele care începeau să apară una câte una.

 

— Mai este mult? întrebă Darius, rupând tăcerea.

 

Cristian continuă să meargă.

 

— Nu știu.

 

— Cum adică nu știi? Noi am plecat de ore întregi.

 

— Știu.

 

— Atunci unde mergem?

 

Cristian se opri.

 

Ceilalți trei se opriră și ei.

 

În fața lor se întindea o vale adâncă, acoperită de ceața serii.

 

— Nu știu, repetă Cristian.

 

Darius îl privi nedumerit.

 

— Atunci de ce continuăm?

 

Cristian ridică ochii spre cer.

 

— Pentru că poate nu noi am ales drumul.

 

Andrei strânse crucea.

 

— Atunci cine l-a ales?

 

Cristian rămase tăcut câteva clipe.

 

— Poate că uneori Dumnezeu pune omul pe un drum înainte ca omul să înțeleagă de ce.

 

Luca zâmbi ușor.

 

— Unele drumuri se înțeleg abia după ce le-ai parcurs.

 

Deodată, în depărtare, printre copaci, se zări o lumină.

 

Cei patru priviră într-acolo.

 

Pe coama dealului se ridica o biserică veche.

 

Turla ei se înălța deasupra pădurii, iar pe acoperiș se vedea o cruce de fier, întunecată de vreme.

 

Nu știau cine o construise.

 

Nu știau de când exista.

 

Știau doar că, în acea seară, biserica părea să-i aștepte.

 

Au urcat.

 

Ușa era întredeschisă.

 

Andrei împinse încet.

 

Un scârțâit lung răsună în interior.

 

În biserică era întuneric.

 

Mirosea a lemn vechi, tămâie și ceară.

 

Pe pereți se vedeau icoane întunecate de vreme.

 

Doar o candelă ardea înaintea unei icoane a Mântuitorului.

 

Flacăra ei tremura.

 

Pe o masă veche, în mijlocul bisericii, se afla o carte.

 

Darius se apropie.

 

Coperta era neagră.

 

Nu avea titlu.

 

Nu avea numele unui autor.

 

Nu avea nicio podoabă.

 

Doar o cruce.

 

Darius întinse mâna.

 

— Nu o deschide, spuse Luca.

 

Darius se opri.

 

— De ce?

 

Luca privea icoana.

 

— Pentru că unele cărți nu se lasă citite fără să-l schimbe pe cel care le citește.

 

Darius zâmbi.

 

— Este doar o carte.

 

Cristian se apropie.

 

Privi coperta.

 

Apoi privi crucea.

 

— Poate că tocmai de aceea trebuie deschisă.

 

Andrei îl opri.

 

— Cristian...

 

— Dacă am fost conduși până aici, poate că există un motiv.

 

Ridică încet coperta.

 

În aceeași clipă, candela începu să ardă mai puternic.

 

Flacăra se înălță.

 

Pereții bisericii tremurară.

 

Icoanele păreau să se miște în lumina aurie.

 

Apoi se auzi un sunet asemănător unui clopot venit de foarte departe.

 

Și, într-o clipă, totul dispăru.

 

Biserica.

 

Masa.

 

Icoanele.

 

Pereții.

 

Pământul.

 

Cei patru călători căzură într-un timp fără început și fără sfârșit.

 

Iar cartea rămase deschisă.

 

---

 

I

 

Povestea magului călător în stele

 

Primul lucru pe care îl văzură fu cerul.

 

Dar nu era cerul pe care îl știau.

 

Stelele păreau atât de aproape, încât aveai impresia că puteai întinde mâna spre ele.

 

Atârnau deasupra pământului asemenea unor candele aprinse într-o biserică nevăzută.

 

Aerul era rece.

 

Pământul strălucea sub lumina lunii.

 

Departe, pe un deal, mergea un bătrân.

 

Avea barba albă și lungă, iar pașii lui erau înceți.

 

În mâna dreaptă ținea un toiag.

 

Când ajunse lângă ei, se opri.

 

— Cine sunteți?

 

Cristian răspunse:

 

— Călători.

 

Bătrânul îi privi cu atenție.

 

— Toți oamenii sunt călători.

 

— Și dumneata?

 

— Eu sunt un om care a căutat.

 

— Ce ai căutat?

 

Bătrânul ridică privirea către stele.

 

— Răspunsul.

 

— Și l-ai găsit?

 

Bătrânul zâmbi.

 

— Am găsit multe răspunsuri.

 

— Atunci de ce pari trist?

 

Bătrânul se sprijini în toiag.

 

— Pentru că uneori omul poate găsi răspunsuri înainte de a înțelege întrebarea.

 

Cei patru tăcură.

 

— Am căutat în stele, continuă el. Am căutat în munți, în cărți, în oameni și în propria mea minte. Am crezut că, dacă voi cunoaște toate tainele lumii, voi cunoaște și taina vieții.

 

— Și ai cunoscut-o?

 

— Nu.

 

— De ce?

 

Bătrânul își puse mâna pe inimă.

 

— Pentru că am uitat să pun întrebarea cea mai simplă.

 

Cristian se apropie.

 

— Care?

 

Bătrânul îl privi drept în ochi.

 

— Cine este Dumnezeu pentru mine?

 

O liniște adâncă se așternu peste câmp.

 

Stelele păreau că ard mai puternic.

 

Luca șopti:

 

— Poate că omul poate cunoaște lumea întreagă și totuși să nu se cunoască pe sine.

 

Bătrânul îl privi cu blândețe.

 

— Ai înțeles.

 

Atunci cerul începu să se schimbe.

 

Stelele se îndepărtară.

 

Dealurile dispărură.

 

În fața lor se deschise un drum luminos.

 

— Mergeți, spuse bătrânul.

 

— Unde?

 

— Spre următoarea întrebare.

 

Și dispăru.

 

---

 

II

 

Gemenii

 

Drumul îi purtă către o cetate împărțită în două.

 

Un zid mare o despărțea în două lumi.

 

În partea de răsărit trăiau oamenii puterii.

 

Aveau palate, armate și bogății.

 

În partea cealaltă trăiau oamenii care căutau înțelepciunea.

 

Aveau puține lucruri, dar își petreceau zilele citind, rugându-se și vorbind despre adevăr.

 

În cetate trăiau doi frați gemeni.

 

Semănau atât de mult la chip, încât nimeni nu-i putea deosebi.

 

Dar sufletele lor erau foarte diferite.

 

Primul spunea:

 

— Omul trebuie să fie puternic.

 

Celălalt răspundea:

 

— Omul trebuie să fie drept.

 

Primul spunea:

 

— Trebuie să-i învingem pe ceilalți.

 

Al doilea răspundea:

 

— Mai întâi trebuie să învingem răul din noi.

 

Cristian îi privi mult timp.

 

— Care dintre voi are dreptate?

 

Cei doi se uitară unul la altul.

 

În cele din urmă, al doilea spuse:

 

— Niciun om nu are dreptate atunci când se pune pe sine în locul lui Dumnezeu.

 

Andrei făcu semnul crucii.

 

În clipa aceea, zidul dintre cele două părți ale cetății începu să se crape.

 

O lumină trecu peste el.

 

Oamenii puterii se opriră.

 

Oamenii înțelepciunii se ridicară.

 

Și, pentru prima dată, cele două părți ale cetății se priviră fără ură.

 

Cristian înțelese că adevărata despărțire dintre oameni nu este făcută din piatră.

 

Este făcută din mândrie.

 

---

 

III

 

Decebal

 

Mai târziu, munții se ridicară înaintea lor.

 

Erau munți înalți și întunecați.

 

Piatra era rece.

 

Vântul cobora din creste.

 

În depărtare se vedea o cetate.

 

Pe zidurile ei stăteau oameni înarmați.

 

Deasupra cetății se afla un rege.

 

Decebal.

 

Privea în depărtare.

 

Nu părea speriat.

 

Dar nici triumfător.

 

Avea pe chip gravitatea omului care știe că istoria nu este niciodată numai despre victorie.

 

Cristian se apropie.

 

— Ce cauți aici?

 

Decebal îl privi.

 

— Îmi caut poporul în veșnicia istoriei.

 

— Și ce va rămâne?

 

Regele se uită către munți.

 

— Nu zidurile.

 

— Atunci ce?

 

— Memoria.

 

Darius întrebă:

 

— Și dacă memoria se pierde?

 

Decebal tăcu.

 

Vântul trecu peste cetate.

 

— Atunci fiecare generație trebuie să înceapă din nou.

 

Cristian privi oamenii de pe ziduri.

 

Înțelese că istoria nu este doar despre cei care au fost.

 

Este și despre cei care vin.

 

---

 

IV

 

Mureșanu

 

Într-o altă vreme ajunseră într-un ținut în care oamenii vorbeau despre libertate.

 

Dar fiecare înțelegea altceva prin acest cuvânt.

 

Unii voiau libertate pentru putere.

 

Alții pentru avere.

 

Unii voiau libertatea de a face orice.

 

Un poet stătea singur și scria.

 

Cristian se apropie.

 

— Ce cauți în cuvinte?

 

Poetul ridică privirea.

 

— Un adevăr care să nu moară odată cu mine.

 

— Și l-ai găsit?

 

— Încă nu.

 

— Atunci de ce continui?

 

Poetul zâmbi.

 

— Pentru că omul nu trebuie să înceteze să caute adevărul doar fiindcă drumul este lung.

 

Luca privi spre o biserică aflată pe deal.

 

— Poate că adevărul nu este o idee.

 

Poetul îl privi.

 

— Atunci ce este?

 

Luca răspunse:

 

— O Persoană.

 

Poetul tăcu.

 

Clopotul bisericii începu să bată.

 

Iar ecoul lui coborî peste vale.

 

---

 

V

 

Memento mori

 

Noaptea veni brusc.

 

În fața lor apăru o cetate uriașă.

 

Avea palate, turnuri, piețe, aur și statui.

 

Oamenii alergau după bogăție.

 

Alții după faimă.

 

Alții după putere.

 

Un împărat își ridica un palat.

 

Un copil se juca pe stradă.

 

Un bătrân își făcea rugăciunea.

 

Apoi timpul trecu.

 

Palatul se prăbuși.

 

Statuile se sfărâmară.

 

Piața se umplu de iarbă.

 

Numele împăratului se uitară.

 

Generațiile trecură.

 

Și tot ceea ce părea veșnic deveni pulbere.

 

Dar, într-un colț al orașului, rămase o biserică.

 

Micuță.

 

Săracă.

 

Cu o cruce simplă.

 

Andrei o privi.

 

— De ce ea a rămas?

 

Cristian răspunse:

 

— Poate pentru că nu a fost construită pentru slava omenească.

 

Darius șopti:

 

— Memento mori.

 

Luca adăugă:

 

— Amintește-ți că ești muritor.

 

Cristian privi crucea.

 

— Dar creștinul își amintește și altceva.

 

— Ce?

 

— Că moartea nu este ultimul cuvânt.

 

---

 

VI

 

Cei trei viteji

 

Într-o vale întâlniră trei războinici.

 

Primul era puternic.

 

Al doilea era inteligent.

 

Al treilea era curajos.

 

Toți trei voiau să fie conducători.

 

Au venit înaintea unui călugăr bătrân.

 

— Care dintre noi este cel mai vrednic? întrebă primul.

 

Călugărul îi privi.

 

— Cel care știe să slujească.

 

Cei trei râseră.

 

— Noi suntem viteji!

 

— Atunci dovediți-o.

 

Călugărul le întinse o găleată.

 

— Duceți apă unui bătrân.

 

Cei trei se priviră.

 

Niciunul nu voia.

 

Atunci călugărul zâmbi.

 

— Iată cât valorează vitejia voastră.

 

Cristian înțelese.

 

Adevărata putere nu se vede întotdeauna în război.

 

Uneori se vede în smerenie.

 

Uneori omul cel mai puternic este cel care poate îngenunchea înaintea lui Dumnezeu și poate întinde mâna către cel căzut.

 

---

 

VII

 

Țiganiada

 

După munți veni o lume cu totul diferită.

 

Era zgomotoasă.

 

Plină de oameni, de râsete și de certuri.

 

Unii vorbeau mult și făceau puțin.

 

Alții se lăudau cu lucruri pe care nu le făcuseră niciodată.

 

Darius începu să râdă.

 

— Parcă ne-am întors în lumea noastră.

 

Andrei îl privi.

 

— De ce?

 

— Pentru că oamenii sunt aceiași în toate veacurile.

 

Cristian zâmbi.

 

— Poate acesta este rostul comicului: să ne arate cât de ridicoli putem deveni atunci când ne luăm prea în serios.

 

Un om se lăuda că este cel mai mare dintre toți.

 

Altul spunea că știe toate răspunsurile.

 

Un al treilea voia să conducă lumea.

 

Luca îi privi și spuse:

 

— Omul care vrea să conducă lumea ar trebui mai întâi să învețe să-și conducă propria inimă.

 

Și, pentru prima dată după multe zile, cei patru râseră împreună.

 

---

 

VIII

 

Horiade

 

Călătoria deveni grea.

 

Ajunseră într-un ținut în care oamenii suferiseră.

 

Acolo nu mai era loc pentru glume.

 

Era nedreptate.

 

Era sărăcie.

 

Era revoltă.

 

Cristian văzu chipurile oamenilor.

 

— Nu putem trece mai departe ca și cum nu am fi văzut nimic.

 

Andrei îl aprobă.

 

— Creștinul nu trebuie să fie indiferent la suferința aproapelui.

 

Un bătrân se apropie.

 

— Dar ce poate face un singur om?

 

Cristian răspunse:

 

— Poate începe prin a nu mai trece pe lângă cel care suferă.

 

— Și dacă nu este suficient?

 

— Atunci mai facem un pas.

 

— Și dacă nici acela nu este suficient?

 

— Mai facem unul.

 

— Până când?

 

Cristian privi crucea din mâna lui Andrei.

 

— Până când Dumnezeu ne va spune că am făcut tot ce am putut.

 

---

 

IX

 

Mitologice

 

În acea noapte, Cristian visă.

 

Văzu zeități, eroi și împărați.

 

Toți promiteau oamenilor nemurirea.

 

Unii prin putere.

 

Alții prin frumusețe.

 

Alții prin glorie.

 

Cristian întrebă:

 

— De ce vă temeți?

 

Nimeni nu răspunse.

 

Apoi toate chipurile dispărură.

 

Rămase un singur bătrân.

 

— Tu cine ești?

 

— Omul care a înțeles prea târziu că omul nu devine nemuritor doar pentru că este ținut minte.

 

— Atunci cum?

 

Bătrânul arătă spre o lumină.

 

Cristian o privi.

 

Era lumina unei candele.

 

— Prin Dumnezeu.

 

Cristian se trezi.

 

Pentru câteva clipe nu știa unde se află.

 

Andrei dormea.

 

Darius dormea.

 

Luca privea focul.

 

— Ai visat? întrebă Luca.

 

Cristian încuviință.

 

— Da.

 

— Ce ai văzut?

 

Cristian privi flacăra.

 

— Că omul caută nemurirea în toate locurile, cu excepția celui în care trebuie să o caute.

 

Luca nu răspunse.

 

Doar făcu semnul crucii.

 

---

 

X

 

Întâlnirea

 

După multe zile, cei patru se reuniră într-o vale.

 

Fiecare purta ceva.

 

Cristian avea manuscrisul.

 

Andrei avea crucea.

 

Darius avea cartea.

 

Luca avea lumânarea.

 

— Ce am învățat? întrebă Darius.

 

Cristian răspunse:

 

— Că trecutul este mare.

 

Andrei adăugă:

 

— Că omul este slab.

 

Luca continuă:

 

— Că timpul trece.

 

Darius întrebă:

 

— Și atunci ce rămâne?

 

Cristian ridică încet crucea.

 

— Dumnezeu.

 

Vântul trecu peste vale.

 

Flacăra lumânării se aplecă, dar nu se stinse.

 

---

 

XI

 

Călătoria spre Bizanț

 

Înaintea lor apăru un oraș de aur.

 

Cupolele străluceau.

 

Mozaicurile scânteiau în lumina soarelui.

 

Icoanele păreau că privesc lumea.

 

Clopotele răsunau peste cetate.

 

Era o lume bizantină.

 

O lume în care piatra, aurul, lumina și credința se întâlneau într-o singură mărturisire.

 

În centrul orașului se ridica un templu uriaș.

 

Cei patru intrară.

 

Deasupra lor se înălțau cupolele.

 

Lumina cădea peste chipurile sfinților.

 

Dar cel mai mult îi impresionă o icoană.

 

Hristos Pantocrator privea către ei.

 

Nu era o privire de condamnare.

 

Era o privire care vedea tot.

 

Binele.

 

Răul.

 

Frica.

 

Mândria.

 

Speranța.

 

Căderea.

 

Ridicarea.

 

Cristian îngenunche.

 

Ceilalți trei făcură la fel.

 

Și atunci înțeleseră.

 

Călătoria lor nu fusese despre trecut.

 

Nu fusese despre războaie.

 

Nu fusese despre împărați.

 

Nu fusese despre glorie.

 

Fusese despre suflet.

 

Omul poate traversa veacuri întregi și poate rămâne același dacă nu își schimbă inima.

 

Dar poate păși o singură dată înaintea lui Dumnezeu și poate începe o viață nouă.

 

---

 

XII

 

Cartea

 

Când reveniră în biserica veche, manuscrisul era din nou pe masă.

 

Darius îl deschise.

 

Acum paginile nu mai erau goale.

 

Erau pline.

 

Dar nu cu povestea celor pe care îi întâlniseră.

 

Cu povestea lor.

 

Cristian citi:

 

„Patru oameni au plecat să caute sensul istoriei și au descoperit că istoria fără Dumnezeu este doar o succesiune de umbre.”

 

Andrei continuă:

 

„Au căutat vitejia și au găsit smerenia.”

 

Darius:

 

„Au căutat nemurirea și au găsit credința.”

 

Luca:

 

„Au căutat lumina și au găsit Crucea.”

 

Cartea se închise singură.

 

În aceeași clipă, candela se aprinse.

 

Cei patru înțeleseră că drumul lor se terminase.

 

Sau, mai bine spus, că adevăratul lor drum abia începea.

 

---

 

EPILOG

 

Calea

 

Dimineața îi găsi în fața bisericii.

 

Cerul era limpede.

 

Munții străluceau sub primele raze ale soarelui.

 

Luca aprinse lumânarea.

 

Andrei ridică crucea.

 

Darius luă manuscrisul.

 

Cristian privi înainte.

 

— Și acum?

 

— Acum ne întoarcem, spuse Andrei.

 

— Unde?

 

— În lumea noastră.

 

Cristian zâmbi.

 

— Dar lumea noastră nu mai este aceeași.

 

Darius întrebă:

 

— De ce?

 

Cristian privi spre răsărit.

 

— Pentru că noi nu mai suntem aceiași.

 

Porniră.

 

În urma lor rămase biserica.

 

Înaintea lor se întindea lumea.

 

O lume care încă avea războaie.

 

O lume care încă avea mândrie.

 

O lume care încă avea nedreptate.

 

Dar și o lume în care un om putea aprinde o lumânare.

 

Un om putea ierta.

 

Un om putea ajuta.

 

Un om putea ridica pe cel căzut.

 

Un om putea spune:

 

„Doamne, luminează-mi calea.”

 

Și poate că aceasta era adevărata epopee.

 

Nu povestea împăraților.

 

Nu povestea cuceritorilor.

 

Nu povestea celor care au vrut să fie nemuritori.

 

Ci povestea omului care, după ce a rătăcit prin toate veacurile, se întoarce la Dumnezeu.

 

Cristian se opri o clipă.

 

Privi spre biserica îndepărtată.

 

Crucea de pe turla ei strălucea în lumina dimineții.

 

Apoi făcu semnul crucii.

 

— Să mergem.

 

Cei patru continuară drumul.

 

Nu știau ce avea să le aducă ziua.

 

Nu știau ce oameni vor întâlni.

 

Nu știau câte încercări îi așteptau.

 

Dar știau un lucru.

 

Nu mai mergeau singuri.

 

Deasupra lor, soarele răsărea.

 

Lumina lui se așeza peste munți, peste păduri, peste drumuri și peste case asemenea unei binecuvântări.

 

Iar undeva, în adâncul sufletului lor, rămânea ecoul unei singure chemări:

 

Să mergi înainte.

Să nu uiți.

Să ierți.

Să iubești.

Să crezi.

Și, atunci când drumul devine greu, să privești spre Cruce.

 

Pentru că uneori omul călătorește prin istorie pentru a descoperi lumea.

 

Alteori călătorește prin lume pentru a se descoperi pe sine.

 

Dar cea mai lungă călătorie este aceea de la inimă la Dumnezeu.

 

Iar cei patru călători porniseră, fără să știe, tocmai pe acest drum.

 

Drumul Crucii prin veacuri.

 

Sfârșit.

Era odată un copil care, într-o zi, a simțit o durere puternică la picior. Pentru o clipă, lumea parcă s-a oprit. Îi era atât de rău, încât simțea că puterile îl părăsesc. Îi era frică și nu știa ce avea să se întâmple. Se uita în jur și își dorea doar ca durerea să treacă. În inima lui se auzea un singur gând: „Doamne, mi-e teamă.” Dar, în mijlocul fricii, o altă voce parcă îi răspundea: „Nu trebuie să fii fără frică pentru a fi curajos. Curajul începe atunci când îți este frică și totuși alegi să mergi mai departe.” A venit ajutorul, iar după un timp durerea s-a liniștit. Copilul a înțeles că acea zi, deși îl speriase, nu avea să fie sfârșitul drumului său. A rămas cu o amintire, dar și cu o lecție: Uneori, Dumnezeu nu ne ferește de toate durerile, dar ne poate da puterea să trecem prin ele. Și, când mai târziu își amintea de acea zi, nu mai vedea doar frica. Vedea și copilul care, deși credea că nu mai poate, a rezistat. Morala: Nu este rușinos să te temi și nici să simți că nu mai poți. Chiar și omul curajos poate tremura. Important este să nu-ți pierzi nădejdea atunci când treci prin încercare, pentru că după durere poate veni vindecarea, iar după frică poate veni pacea.

 

[Cristian Diaconița]

PROLOG

 

✥ CLOPOTUL DIN MIEZUL NOPȚII ✥

 

Cu mult timp în urmă, într-un ținut ascuns între munți, păduri și râuri repezi, exista un sat numit Valea Crucii.

 

Nu era un sat mare.

 

Avea câteva zeci de case, o moară veche, un han, o fântână în mijlocul uliței și o biserică ridicată pe un deal.

 

Biserica era cea mai veche clădire din sat.

 

Zidurile ei albe păstrau urmele vremurilor trecute. Pe bolta altarului era pictat Hristos Pantocrator, iar în pronaos străjuiau icoanele sfinților.

 

Înaintea icoanei Mântuitorului ardea neîncetat o candelă.

 

Oamenii spuneau că acea candelă nu se stinsese niciodată.

 

Nici în războaie.

 

Nici în foamete.

 

Nici în iernile cumplite.

 

Nici atunci când satul fusese aproape părăsit.

 

În acel sat trăia un copil pe nume Constantin.

 

Avea doisprezece ani.

 

Era curios, curajos și uneori încăpățânat.

 

Dar, mai presus de toate, Îl iubea pe Dumnezeu.

 

În fiecare dimineață intra în biserică.

 

Își făcea semnul Sfintei Cruci, se apropia de icoana lui Hristos și șoptea:

 

— Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine!

 

Apoi ieșea și își începea ziua.

 

Uneori se ruga pentru mama lui.

 

Alteori pentru tatăl său.

 

În alte zile se ruga pentru vreun vecin bolnav.

 

Uneori se ruga chiar pentru oameni pe care nu-i cunoștea.

 

Într-o seară, bunica îl întrebă:

 

— Constantine, de ce vorbești atât de mult cu Dumnezeu?

 

Copilul ridică ochii.

 

— Pentru că El este singurul care mă ascultă chiar și atunci când eu nu știu ce să spun.

 

Bunica zâmbi.

 

— Atunci să nu încetezi niciodată să te rogi.

 

În acea noapte, Constantin adormi.

 

Dar, la miezul nopții, se auzi clopotul.

 

DONG!

 

Constantin deschise ochii.

 

DONG!

 

Se ridică din pat.

 

DONG!

 

Al treilea sunet făcu ferestrele să tremure.

 

Copilul privi spre deal.

 

Biserica era luminată.

 

Dar satul dormea.

 

Constantin se îmbrăcă și ieși.

 

Când ajunse la biserică, ușa era deschisă.

 

Intră.

 

Nu era nimeni.

 

Doar candela.

 

Și o carte așezată pe analog.

 

Era mare, veche și legată în piele.

 

Pe copertă era o cruce aurită.

 

Sub cruce erau scrise cu litere vechi:

 

HRONICA ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII

 

Constantin întinse mâna.

 

Când atinse cartea, candela se aprinse brusc.

 

O lumină aurie umplu biserica.

 

Cartea se deschise singură.

 

Pe prima pagină apăru un rând:

 

„Cel ce dorește să găsească Lumina trebuie să învețe să treacă prin întuneric.”

 

Constantin înghiți în sec.

 

— Doamne?

 

O voce blândă se auzi în biserică:

 

— Constantine!

 

Copilul îngenunche.

 

— Cine ești?

 

— Nu te teme.

 

— Ce trebuie să fac?

 

— Să pornești.

 

— Unde?

 

Cartea începu să-și întoarcă singură paginile.

 

Pe ultima dintre ele apăru o hartă.

 

Era desenată cu aur.

 

Pe hartă se vedeau munți, râuri, cetăți și o cruce mare în partea de răsărit.

 

Sub ea era scris:

 

„Împărăția Luminii.”

 

Constantin strânse cartea la piept.

 

— Doamne, dacă aceasta este calea pe care mi-o dai, voi merge.

 

Candela se stinse.

 

Și aventura începu.

 

---

 

CARTEA I

 

✥ CETATEA FLORILOR ȘI CUNUNA NUNȚII ✥

 

Dimineața, satul era în sărbătoare.

 

Maria și Andrei urmau să se căsătorească.

 

Femeile coceau pâini.

 

Bărbații împodobeau porțile.

 

Copiii alergau pe ulițe.

 

Casele erau pline de flori.

 

În curtea miresei se auzeau cântece.

 

Constantin privea bucuria oamenilor.

 

Își amintea de ceea ce îi spusese bunica:

 

— O nuntă adevărată nu este doar despre haine frumoase și cântece. Este despre două suflete care își făgăduiesc să meargă împreună înaintea lui Dumnezeu.

 

Seara, biserica era plină.

 

Preotul ridică Evanghelia.

 

— Iubirea este un dar, dar și o răspundere.

 

Constantin privi icoana Mântuitorului.

 

Pentru o clipă i se păru că lumina din icoană se mișcă.

 

În acea lumină văzu un înger.

 

Îngerul îi șopti:

 

— Prima lecție: iubirea nu este doar bucurie. Iubirea este și jertfă.

 

Apoi dispăru.

 

Constantin înțelese.

 

Și, în noaptea aceea, porni la drum.

 

---

 

CARTEA II

 

✥ CÂNTAREA PĂMÂNTULUI ȘI LACRIMA PLUGARULUI ✥

 

Constantin ajunse într-o vale întinsă.

 

Acolo trăiau sute de oameni.

 

Munceau pământul de dimineața până seara.

 

Dar erau săraci.

 

Un om bogat luase aproape toate ogoarele.

 

Țăranii munceau din greu și abia aveau pâine pentru copii.

 

Un bătrân pe nume Ilie îl întâmpină.

 

— Cine ești?

 

— Sunt Constantin.

 

— Și unde mergi?

 

— Caut Împărăția Luminii.

 

Bătrânul zâmbi trist.

 

— Atunci ai venit într-un loc întunecat.

 

Constantin privi câmpurile.

 

— De ce?

 

— Pentru că oamenii au uitat că pământul trebuie lucrat cu dreptate.

 

În aceeași zi, omul bogat veni.

 

— Plecați de aici! strigă el.

 

Oamenii tăcură.

 

Constantin se ridică.

 

— De ce le iei pământul?

 

— Pentru că pot.

 

— Și dacă poți, înseamnă că este și drept?

 

Bogatul îl privi furios.

 

— Cine te-a învățat să vorbești așa?

 

— Dumnezeu.

 

Bogatul izbucni în râs.

 

— Dumnezeu?

 

— Da.

 

În acea noapte, bogatul avu un vis.

 

Se afla singur într-un câmp.

 

Avea aur.

 

Avea case.

 

Avea ogoare.

 

Dar nu era nimeni lângă el.

 

Nici soție.

 

Nici copii.

 

Nici prieteni.

 

Doar pământ.

 

O voce îi spuse:

 

„Ai câștigat pământul și ai pierdut oamenii.”

 

Bogatul se trezi speriat.

 

Dimineața îi chemă pe țărani.

 

Le înapoie ogoarele.

 

Bătrânul Ilie își făcu semnul Crucii.

 

— Dumnezeu să-ți schimbe inima!

 

Constantin plecă mai departe.

 

---

 

CARTEA III

 

✥ BALADA CALULUI ALB ȘI MĂNĂSTIREA DIN NORI ✥

 

La marginea unei păduri, Constantin găsi un cal alb.

 

Animalul era rănit.

 

Constantin îi dădu apă.

 

Îi curăță rana.

 

Calul îl privi îndelung.

 

Apoi porni spre munte.

 

Constantin îl urmă.

 

Drumul deveni din ce în ce mai greu.

 

Ajunse la o mănăstire construită pe stâncă.

 

Acolo trăia un călugăr foarte bătrân.

 

— Te așteptam, Constantin.

 

— De unde mă cunoașteți?

 

— Cartea te-a trimis.

 

Constantin scoase Hronica.

 

Călugărul o privi.

 

— Aceasta nu este o carte obișnuită.

 

— Ce este?

 

— Este o oglindă.

 

— A cui?

 

— A inimii.

 

Călugărul îi puse o întrebare:

 

— Ce cauți?

 

Constantin răspunse:

 

— Adevărul.

 

— Și ce vei face când îl vei găsi?

 

Constantin se gândi.

 

— Nu știu.

 

Bătrânul zâmbi.

 

— Atunci mai ai multe de învățat.

 

---

 

CARTEA IV

 

✥ FLORILE DIN TEMNIȚA NEAGRĂ ✥

 

Constantin coborî muntele și ajunse într-o cetate.

 

Acolo exista o temniță.

 

Înăuntru erau oameni care făcuseră multe rele.

 

Constantin intră.

 

Un deținut îi strigă:

 

— Pleacă!

 

— De ce?

 

— Pentru că sunt rău.

 

Constantin îl privi.

 

— Și?

 

— Nu mai există iertare pentru mine.

 

Constantin tăcu.

 

Apoi spuse:

 

— Dacă nu ar exista iertare, nimeni dintre noi nu ar mai avea speranță.

 

Omul începu să plângă.

 

— Crezi că Dumnezeu mă mai poate primi?

 

— Da.

 

— Chiar și pe mine?

 

— Dacă te pocăiești cu adevărat.

 

În noaptea aceea, omul se rugă pentru prima dată după mulți ani.

 

Dimineața, între două pietre din curtea temniței crescuse o floare albă.

 

Paznicul o văzu.

 

Constantin zâmbi.

 

— Dumnezeu ne arată uneori cele mai frumoase lucruri în cele mai neașteptate locuri.

 

---

 

CARTEA V

 

✥ PSALMUL COPILULUI ÎN MUNTE ✥

 

Constantin urcă pe un munte.

 

Era singur.

 

Privi cerul.

 

— Doamne, unde ești?

 

Niciun răspuns.

 

— Mă auzi?

 

Tăcere.

 

Constantin începu să plângă.

 

— Mi-e teamă.

 

Vântul bătea.

 

— Nu știu dacă fac bine.

 

Tăcere.

 

— Dar nu voi înceta să Te caut.

 

Atunci norii se despărțiră.

 

O rază de lumină coborî peste munte.

 

Constantin nu văzu chipul lui Dumnezeu.

 

Dar simți pace.

 

Și înțelese:

 

Uneori, Dumnezeu nu răspunde prin cuvinte. Răspunde prin pacea pe care o pune în inimă.

 

---

 

CARTEA VI

 

✥ CÂNTAREA MAMEI SUB CRUCE ✥

 

Drumul îl duse într-un sat lovit de război.

 

Acolo întâlni o femeie.

 

Avea trei fii.

 

Toți plecaseră la luptă.

 

Niciunul nu se întorsese.

 

Mama stătea la poartă.

 

În fiecare seară privea drumul.

 

Constantin se apropie.

 

— Pe cine aștepți?

 

— Pe fiii mei.

 

— Vor veni?

 

Femeia tăcu.

 

Apoi începu să plângă.

 

Constantin nu știa ce să spună.

 

A îngenuncheat.

 

— Mă rog pentru ei.

 

Femeia se așeză lângă el.

 

— Și eu.

 

Au stat acolo până dimineața.

 

Constantin învățase o nouă lecție:

 

Există dureri pe care nu le poți vindeca prin cuvinte. Uneori poți doar să stai lângă cel care suferă și să te rogi.

 

---

 

CARTEA VII

 

✥ CETATEA FĂRĂ ICOANE ✥

 

După multe zile, Constantin ajunse într-o cetate uriașă.

 

Era plină de aur.

 

Palate.

 

Piețe.

 

Turnuri.

 

Dar nu exista nicio biserică.

 

Nicio cruce.

 

Nicio icoană.

 

Nimeni nu se ruga.

 

Împăratul îl primi.

 

— Cine ești?

 

— Constantin.

 

— Ce cauți?

 

— Împărăția Luminii.

 

Împăratul râse.

 

— Eu am construit cea mai mare cetate din lume.

 

Constantin îl privi.

 

— Ești fericit?

 

Împăratul tăcu.

 

— Ai aur.

 

— Da.

 

— Ai putere.

 

— Da.

 

— Ai tot ce îți dorești.

 

— Da.

 

Constantin întrebă:

 

— Atunci de ce ești singur?

 

Împăratul se ridică.

 

— Ieși!

 

Constantin plecă.

 

În acea noapte, împăratul privi luna de la fereastră.

 

Pentru prima dată se întrebă:

 

„Poate că am totul, dar nu am pace.”

 

---

 

CARTEA VIII

 

✥ ISPITA CELOR TREI COROANE ✥

 

Într-o pădure, Constantin întâlni trei oameni.

 

Primul purta o coroană de aur.

 

— Vrei bogăție?

 

— Nu.

 

Al doilea purta o coroană de argint.

 

— Vrei putere?

 

— Nu.

 

Al treilea purta o coroană împodobită cu pietre prețioase.

 

— Vrei să fii vestit?

 

Constantin răspunse:

 

— Nu.

 

— Atunci ce vrei?

 

Constantin își făcu semnul Crucii.

 

— Vreau să rămân cu Dumnezeu.

 

Cei trei oameni dispărură.

 

Erau umbre.

 

Ispitele îl urmăreau.

 

Dar Constantin începuse să înțeleagă că cea mai mare victorie nu este să cucerești un dușman.

 

Este să-ți păstrezi inima curată.

 

---

 

CARTEA IX

 

✥ GRĂDINA LUI ADAM ȘI A EVEI ✥

 

Într-o noapte, Constantin visă.

 

Se afla într-o grădină.

 

Totul era perfect.

 

Florile.

 

Copacii.

 

Apa.

 

Lumina.

 

Acolo îi văzu pe Adam și Eva.

 

Apoi văzu căderea.

 

Văzu rușinea.

 

Văzu frica.

 

— De ce se ascund? întrebă Constantin.

 

Un înger răspunse:

 

— Pentru că păcatul îl face pe om să fugă de Dumnezeu.

 

— Dumnezeu îi va abandona?

 

— Nu.

 

— Atunci ce va face?

 

Îngerul privi spre depărtare.

 

Constantin văzu o Cruce.

 

— Va veni după ei.

 

Constantin începu să plângă.

 

Acum înțelegea ceva ce nu înțelesese înainte:

 

Dumnezeu nu a încetat niciodată să-l caute pe om.

 

---

 

CARTEA X

 

✥ CUVÂNTUL ȘI PIATRA VIE ✥

 

Constantin găsi o peșteră.

 

Pe o piatră erau scrise cuvintele:

 

„Cuvântul poate răni.”

 

Pe o altă piatră:

 

„Cuvântul poate vindeca.”

 

Un bătrân îi explică:

 

— Cu aceeași gură poți binecuvânta și poți blestema.

 

— Cum trebuie să vorbesc?

 

— Ca și cum fiecare cuvânt ar trebui să treacă mai întâi prin inima ta.

 

Constantin luă pana.

 

Scrise:

 

„Doamne, pune strajă gurii mele și lumină în inima mea.”

 

Apoi continuă drumul.

 

---

 

CARTEA XI

 

✥ CÂINELE DE LA POARTA ÎMPĂRĂȚIEI ✥

 

La marginea unui sat, Constantin găsi un câine bătrân.

 

Era murdar și slăbit.

 

Dar nu pleca de la poarta unei case.

 

— De ce stai aici?

 

Câinele îl privi.

 

Casa era pustie.

 

Stăpânul murise cu ani în urmă.

 

Dar câinele rămăsese.

 

Constantin îi dădu pâine.

 

Animalul își puse capul pe mâna lui.

 

Constantin zâmbi.

 

— Tu ai învățat ceva ce oamenii uită.

 

Credincioșia.

 

Și plecă mai departe.

 

---

 

CARTEA XII

 

✥ MAREA FURTUNĂ ✥

 

Într-o zi, Constantin ajunse la mare.

 

Trebuia să treacă pe celălalt țărm.

 

Se urcă într-o corabie.

 

La început, apa era liniștită.

 

Apoi cerul se întunecă.

 

Vântul începu să urle.

 

Valurile se ridicară.

 

Oamenii strigau:

 

— Vom muri!

 

Constantin tremura.

 

Dar își făcu semnul Crucii.

 

— Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne!

 

Un om strigă:

 

— Roagă-te mai tare!

 

Constantin începu să se roage.

 

Și ceilalți i se alăturară.

 

Furtuna nu dispăru imediat.

 

Dar frica lor începu să scadă.

 

După multe ore, marea se liniști.

 

Căpitanul spuse:

 

— Nu știu dacă rugăciunea a oprit furtuna.

 

Constantin privi cerul.

 

— Poate că uneori Dumnezeu nu oprește furtuna.

 

— Atunci ce face?

 

— Ne învață să trecem prin ea.

 

---

 

CARTEA XIII

 

✥ CEI DOISPREZECE PESCARI AI LUMINII ✥

 

Pe celălalt țărm, Constantin întâlni doisprezece pescari.

 

Fiecare era diferit.

 

Unul era curajos.

 

Altul era înțelept.

 

Unul era tăcut.

 

Altul vorbea mult.

 

Unul se temea.

 

Altul nu se temea de nimic.

 

Constantin îi întrebă:

 

— De ce sunteți împreună?

 

Cel mai bătrân răspunse:

 

— Pentru că singuri suntem slabi.

 

— Și împreună?

 

— Împreună putem purta greutățile unii altora.

 

Constantin înțelese:

 

Credința nu este doar un drum pe care îl parcurgi singur. Este și o comunitate.

 

---

 

CARTEA XIV

 

✥ RĂZBOIUL CEL MARE ✥

 

În depărtare se auzeau trâmbițe.

 

Un război se apropia.

 

Două armate veneau una împotriva celeilalte.

 

Constantin ajunse între ele.

 

Un general îi spuse:

 

— Pleacă!

 

— De ce?

 

— Aici nu este loc pentru copii.

 

Constantin privi soldații.

 

— Și pentru oameni este?

 

Generalul tăcu.

 

Constantin ridică o cruce.

 

— Dacă trebuie să luptăm, să nu ne transformăm în monștri.

 

— Ce vrei să spui?

 

— Că și dușmanul are suflet.

 

Generalul îl privi lung.

 

În noaptea aceea, soldații din ambele tabere încetară focul pentru câteva ore.

 

Au îngropat morții.

 

Au dat apă răniților.

 

Unii au plâns.

 

Războiul nu s-a terminat atunci.

 

Dar oamenii și-au amintit că, înainte de a fi soldați, erau oameni.

 

---

 

CARTEA XV

 

✥ ÎMPĂRATUL ÎNTUNERICULUI ✥

 

Constantin ajunse, în cele din urmă, la hotarul Împărăției Luminii.

 

Dar acolo îl aștepta întunericul.

 

O creatură uriașă se ridică înaintea lui.

 

— Eu sunt Împăratul Întunericului!

 

Constantin tremura.

 

— Ce vrei?

 

— Să te fac să uiți.

 

— Ce?

 

— Să uiți de Dumnezeu.

 

Întunericul îi arătă toate greutățile lumii.

 

Moartea.

 

Războiul.

 

Sărăcia.

 

Suferința.

 

Singurătatea.

 

— Privește lumea! strigă creatura. Unde este Dumnezeul tău?

 

Constantin începu să plângă.

 

Pentru prima dată nu găsea răspuns.

 

Se așeză în genunchi.

 

— Doamne...

 

Întunericul râse.

 

— Vezi? Nu răspunde!

 

Constantin închise ochii.

 

— Chiar dacă nu Te aud...

 

Se ridică.

 

— ...tot Te voi căuta.

 

Întunericul se opri.

 

— Chiar dacă mi-e frică...

 

Constantin strânse crucea.

 

— ...nu Te voi părăsi.

 

O lumină mică apăru în mâna lui.

 

Împăratul Întunericului se retrase.

 

— Nu!

 

Lumina crescu.

 

— Nu!

 

Constantin ridică crucea.

 

— Hristos este Lumina lumii!

 

Întunericul se sfărâmă.

 

Nu într-o explozie, ci asemenea nopții care dispare atunci când răsare soarele.

 

---

 

CARTEA XVI

 

✥ PORȚILE ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII ✥

 

În fața lui Constantin apăru o cetate.

 

Avea ziduri albe.

 

Porți aurite.

 

Turnuri înalte.

 

Deasupra porții era o cruce.

 

Un înger stătea înaintea ei.

 

— Ai ajuns.

 

Constantin întrebă:

 

— Aici este Împărăția?

 

Îngerul răspunse:

 

— Ai crezut că Împărăția este un loc.

 

— Nu este?

 

— Este mai mult decât un loc.

 

— Atunci ce este?

 

Îngerul puse mâna pe inima lui Constantin.

 

— Este Dumnezeu primit în inimă.

 

Porțile se deschiseră.

 

Constantin văzu o lumină pe care nu o mai văzuse niciodată.

 

Dar nu intră.

 

Se întoarse.

 

— Nu pot rămâne.

 

— De ce?

 

— Mai sunt oameni care nu au găsit Lumina.

 

Îngerul zâmbi.

 

— Acum ai înțeles.

 

---

 

CARTEA XVII

 

✥ ÎNTOARCEREA LUI CONSTANTIN ✥

 

Constantin se trezi în biserica din Valea Crucii.

 

Era dimineață.

 

Preotul stătea lângă el.

 

— Unde ai fost?

 

Constantin privi în jur.

 

— Nu știu dacă a fost vis sau călătorie.

 

— Și ce ai învățat?

 

Constantin deschise Hronica.

 

Toate paginile erau pline.

 

Apoi observă ceva.

 

Ultima pagină era goală.

 

— De ce?

 

Preotul zâmbi.

 

— Pentru că povestea nu s-a terminat.

 

Constantin luă pana.

 

— Cine trebuie să scrie mai departe?

 

Preotul îi răspunse:

 

— Tu.

 

---

 

CARTEA XVIII

 

✥ SATUL CARE A ÎNVĂȚAT SĂ SE ROAGE ✥

 

Constantin se întoarse printre oameni.

 

Nu le povesti despre toate minunile.

 

Nu le spuse despre îngeri.

 

Nu le povesti despre Împăratul Întunericului.

 

Le spuse ceva mai simplu:

 

— Rugați-vă!

 

— Pentru ce?

 

— Pentru familie.

 

— Pentru ce altceva?

 

— Pentru dușmani.

 

— Pentru dușmani?!

 

— Da.

 

— De ce?

 

— Pentru că, dacă ne rugăm doar pentru cei pe care îi iubim, încă nu am învățat iubirea deplină.

 

Oamenii au început să se roage.

 

Bătrânii.

 

Copiii.

 

Țăranii.

 

Mamele.

 

Bolnavii.

 

Și, încet, satul s-a schimbat.

 

Nu pentru că oamenii nu mai aveau probleme.

 

Ci pentru că nu mai erau singuri în ele.

 

---

 

CARTEA XIX

 

✥ ULTIMA NOAPTE A BĂTRÂNULUI CONSTANTIN ✥

 

Anii trecură.

 

Constantin îmbătrâni.

 

Părul îi deveni alb.

 

Mâinile îi tremurau.

 

Dar, în fiecare dimineață, mergea la biserică.

 

Se ruga.

 

Ajuta oamenii.

 

Îi învăța pe copii.

 

Și scria.

 

Într-o seară, se așeză înaintea icoanei.

 

— Doamne...

 

Privi candela.

 

— Am mers mult.

 

În liniște, închise ochii.

 

— Uneori am fost curajos.

 

— Alteori mi-a fost frică.

 

— Uneori am avut credință.

 

— Alteori m-am îndoit.

 

— Dar Te-am căutat.

 

O lacrimă îi coborî pe obraz.

 

— Dacă am greșit, iartă-mă.

 

Candela ardea.

 

Constantin zâmbi.

 

— Acum înțeleg.

 

În fața lui apăru aceeași lumină pe care o văzuse în copilărie.

 

Și o voce blândă:

 

— Nu ai fost niciodată singur.

 

Constantin deschise ochii.

 

Înaintea lui era Hristos.

 

Nu ca o imagine îndepărtată, ci ca Lumina însăși.

 

Constantin îngenunche.

 

— Doamne...

 

Și nu mai putu spune nimic.

 

---

 

EPILOG

 

✥ ULTIMA PECETE — LUMINA CARE TRECE DIN INIMĂ ÎN INIMĂ ✥

 

A doua zi, oamenii îl găsiră pe Constantin adormit înaintea icoanei.

 

Lângă el era Hronica.

 

Cartea era deschisă.

 

Ultima pagină, care fusese goală, avea acum câteva cuvinte:

 

„Povestea nu se sfârșește aici.”

 

Sub ele era desenată o cruce.

 

Iar dedesubt:

 

„Lumina trece din inimă în inimă.”

 

Copiii satului se apropiară.

 

Unul dintre ei întrebă:

 

— Cine a scris cartea?

 

Preotul răspunse:

 

— Constantin.

 

— Și ce scrie în ea?

 

Preotul privi cartea.

 

— Despre un copil care a plecat să-L caute pe Dumnezeu.

 

— Și L-a găsit?

 

Preotul zâmbi.

 

— Nu acolo unde se aștepta.

 

— Unde?

 

— În fiecare om pe care l-a ajutat.

 

În fiecare rugăciune.

 

În fiecare iertare.

 

În fiecare faptă bună.

 

În fiecare lacrimă.

 

În fiecare om care s-a ridicat după ce a căzut.

 

Și mai ales în Hristos.

 

Clopotul începu să bată.

 

DONG!

 

Satul se trezi.

 

DONG!

 

Oamenii ieșiră din case.

 

DONG!

 

Soarele răsări peste deal.

 

Razele sale atinseseră crucea bisericii.

 

Crucea străluci.

 

Și, pentru o clipă, întregul sat păru scăldat într-o lumină aurie.

 

Copilul care ținea cartea în mâini se uită spre cer.

 

— Doamne, ce trebuie să fac acum?

 

Vântul mișcă ușor paginile.

 

Pe ultima pagină apăru un singur cuvânt:

 

„CONTINUĂ.”

 

Copilul luă pana.

 

Și începu să scrie.

 

---

 

✝️ SFÂRȘITUL PRIMEI HRONICI

 

DAR NU ȘI SFÂRȘITUL LUMINII

 

„Lumina luminează în întuneric, iar întunericul n-a biruit-o.”

 

HRONICA ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII

1.

Astăzi se-adună-n lumină curată,

 

Toți Sfinții cerești în slavă bogată.

 

Rugă și cânt răsună în noi,

 

Doamne, spre Tine ne-ntoarcem cu noi.

 

2.

 

Prin jertfa lor sfântă, prin lacrimi și dor,

 

Au scris pe pământ iubirea în zbor.

 

Cu sânge și har au sfințit căi grele,

 

Purtând crucea vieții cu inimă aleasă.

 

3.

 

Departe-n lumină, acum se-ncunună,

 

Îngeri și Sfinți în cânt se adună.

 

Ei strălucesc ca stelele clare,

 

Purtându-ne-n taină prin vremi trecătoare.

 

4.

 

În lupte aprinse, în chin și durere,

 

Au stat mărturie la sfânta putere.

 

Și-n slava cea veșnică, Sfinții veghează,

 

Cu milă divină pe toți ne-nconjoară.

 

5.

 

Din câmpuri de sânge, din temniți pustii,

 

Au răsărit flori de sfințenie vii.

 

În numele Crucii au mers până-n sfârșit,

 

Cununa vieții primind în zenit.

 

6.

 

O, Doamne, prin Sfinți ne-ntărește cărarea,

 

În inimă pune lumina, răbdarea.

 

Prin ei să cunoaștem al Tău chip curat,

 

Izvor nesecat de har minunat.

 

7.

 

O, Sfinților, frați din Împărăție,

 

Aduceți pe lume a voastră solie:

 

De pace, de dragoste, de dăruire,

 

De jertfă curată și de mântuire.

 

8.

 

În noaptea cea grea când sufletu-i slab,

 

Voi, Sfinți, ne purtați pe drumul cu har.

 

Ne sunteți pildă și sprijin mereu,

 

Slujind în credință pe Bunul Dumnezeu.

 

9.

 

Cu inimă vie, cu glas rugător,

 

Cinstim azi pe Sfinți în cânt înălțător.

 

Ei sunt comoara Bisericii sfinte,

 

Ce strălucește prin veacuri înainte.

 

10.

 

Slăvit fie Domnul ce Sfinți a chemat,

 

Și-n slava Sa mare pe toți i-a așezat.

 

Prin ei să trăim în credință și dor,

 

Spre veșnica pace din sfântul Tău cort.

 

Amin.

Eu am murit…

și iată, parcă m-am născut din nou.

 

Îmi las trecutul să moară.

Tot ceea ce am făcut în trecut nu mai este viața mea.

Nu mai vreau să fiu omul care am fost.

 

Am lăsat în urmă greșelile, rănile și toate lucrurile care m-au îndepărtat de Dumnezeu.

Nu le mai port ca pe o condamnare, ci le las în mâinile Lui.

 

Am căzut.

Am plâns.

M-am pierdut.

Dar Hristos m-a găsit.

 

Când eu nu mai vedeam nicio cale,

El mi-a întins mâna.

Când sufletul meu era în întuneric,

El mi-a arătat din nou lumina.

 

Și atunci am înțeles:

 

Am murit față de trecutul meu

și am înviat prin Hristos.

 

Nu prin puterea mea,

ci prin harul Lui.

 

Nu spun că n-am greșit.

Spun că am fost iertat.

 

Nu spun că trecutul meu n-a existat.

Spun că nu mă mai definește.

 

Astăzi începe o viață nouă.

 

Dacă ieri eram pierdut,

astăzi sunt găsit.

 

Dacă ieri eram în întuneric,

astăzi merg spre lumină.

 

Dacă ieri eram mort în suflet,

astăzi trăiesc.

 

Eu am murit…

și iată, m-am născut din nou.

 

Trecutul meu rămâne în urmă.

Viața mea este înainte.

 

Și înaintea mea este Hristos.

 

Am înviat din nou prin Hristos.

Iar acum vreau să trăiesc pentru El.                                                             


[De Cristian Diaconița]

351. Rugăciunea inimii

 

Doamne Iisuse, Fiul Sfânt,

Miluiește sufletul meu,

Când mă clatin pe cărare

Și mă îndepărtez de Dumnezeu.

 

Ține-mi mintea în rugăciune,

Inima în pace și har,

Și ajută-mă să rămân

Lângă Tine iar și iar.

 

Cristian Diaconița

 

352. Doamne, miluiește

 

Doamne, miluiește-mă,

Când păcatul mă apasă,

Când puterea mă părăsește

Și tristețea mă cuprinde.

 

Mila Ta este mai mare

Decât toate greșelile mele,

De aceea vin înaintea Ta

Cu nădejde și cu smerenie.

 

Cristian Diaconița

 

353. Mâna lui Dumnezeu

 

Când nu mai pot să merg singur

Și drumul devine greu,

Simt că mă ridică o mână:

Este mâna lui Dumnezeu.

 

El mă sprijină în taină,

Când nimeni nu știe de mine,

Și îmi dă putere să merg

Pe cărarea către bine.

 

Cristian Diaconița

 

354. Ocrotirea

 

Sub acoperământul Tău, Doamne,

Găsesc pace și adăpost,

Când lumea mă înconjoară

Cu teamă și cu zgomot.

 

Păzește-mi sufletul, Iisuse,

De tot răul ce mă-nconjoară,

Și fii cu mine zi și noapte,

În fiecare clipă a vieții.

 

Cristian Diaconița

 

355. Numele lui Iisus

 

Când rostesc numele Tău,

Iisuse, cu inimă smerită,

Sufletul meu găsește pace

Și inima se simte întărită.

 

Numele Tău este nădejde,

Este lumină și iubire,

Este chemarea către cer

Și către sfânta mântuire.

 

Cristian Diaconița

 

356. Hristos în casa mea

 

Doamne, intră în casa mea

Și rămâi cu noi mereu,

Păzește-ne de ceartă și răutate

Și apropie-ne de Dumnezeu.

 

Fă masa noastră loc de pace,

Cuvântul nostru să fie bun,

Iar fiecare zi din casă

Să fie trăită cu Tine.

 

Cristian Diaconița

 

357. Casa binecuvântată

 

O casă nu este bogată

Doar prin aur și avere,

Ci prin oameni care se iubesc

Și se roagă cu putere.

 

Doamne, binecuvântează casa

În care ne-ai așezat,

Și fă din ea un loc de pace

Și de iubire neîncetat.

 

Cristian Diaconița

 

358. Masa familiei

 

La masa familiei ne-adunăm

Și mulțumim lui Dumnezeu,

Pentru pâinea de pe masă

Și pentru tot ce avem.

 

Să nu uităm de cel flămând,

De omul care nu are,

Ci să împărțim cu bucurie

Din darurile primite.

 

Cristian Diaconița

 

359. Pâinea împărțită

 

Când pâinea este împărțită

Cu cel ce nu are deloc,

O faptă simplă devine

Un mare semn de iubire.

 

Doamne, învață-mă să dau

Fără să cer răsplată,

Ca binele făcut în taină

Să fie primit de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

360. Milostivirea

 

Fii milostiv, suflete al meu,

Cu omul care suferă,

Nu-l lăsa singur în durere

Și nu-i întoarce spatele.

 

Căci Dumnezeu ne cere nouă

Să fim milostivi și buni,

Să ridicăm pe cel ce cade

Și să vindecăm prin iubire.

 

Cristian Diaconița

 

361. Samarineanul milostiv

 

Un om căzut lângă drum

A fost văzut de un samarinean,

Iar acesta s-a oprit

Și l-a ajutat fără să ceară nimic.

 

Doamne, fă-mi inima asemenea

Celui care vede și ajută,

Ca atunci când aproapele cade

Să nu trec nepăsător.

 

Cristian Diaconița

 

362. Oaia pierdută

 

O oaie s-a pierdut de turmă,

Iar păstorul a plecat s-o caute,

Căci fiecare suflet contează

Înaintea lui Dumnezeu.

 

Când eu mă rătăcesc, Doamne,

Vino și caută-mă iar,

Și întoarce-mă la turma Ta

Cu iubire și cu har.

 

Cristian Diaconița

 

363. Fiul risipitor

 

Fiul risipitor s-a întors

La tatăl său cu pocăință,

Iar tatăl l-a primit cu dragoste

Și cu mare bucurie.

 

Doamne, când mă îndepărtez,

Ajută-mă să mă întorc,

Căci știu că mila Ta este

Mai mare decât păcatul meu.

 

Cristian Diaconița

 

364. Tatăl iubitor

 

Tatăl și-a primit copilul

Fără să-i închidă ușa,

Ci a alergat spre el

Și l-a strâns cu dragoste.

 

Așa este mila Ta, Doamne,

Pentru omul care se întoarce,

Căci Tu nu disprețuiești

Inima care se pocăiește.

 

Cristian Diaconița

 

365. Talantul

 

Fiecăruia i s-a încredințat

Un dar pe care să-l lucreze,

Nu să-l ascundă în pământ,

Ci să-l folosească spre bine.

 

Doamne, arată-mi darul meu

Și învață-mă să-l folosesc

Pentru aproapele meu

Și pentru slava Ta.

 

Cristian Diaconița

 

366. Sămânța

 

Semănătorul a ieșit

Să arunce sămânța în pământ,

Iar unele semințe au rodit

Și altele s-au pierdut.

 

Doamne, fă inima mea

Pământ bun pentru Cuvânt,

Ca să rodească-n viața mea

Credința și iubirea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

367. Lumina sub obroc

 

Lumina nu trebuie ascunsă

Sub un vas sau sub obroc,

Ci trebuie să lumineze

Pentru cei aflați în întuneric.

 

Doamne, nu lăsa credința mea

Să rămână ascunsă în mine,

Ci fă-o lumină pentru alții

Prin fapte bune și iubire.

 

Cristian Diaconița

 

368. Casa zidită pe stâncă

 

Casa zidită pe stâncă

Nu cade când vine furtuna,

Căci temelia ei este tare

Și nu se clatină ușor.

 

Doamne, zidește viața mea

Pe credința în Hristos,

Ca atunci când vin încercările

Să rămân neclintit.

 

Cristian Diaconița

 

369. Furtuna

 

Când furtuna s-a ridicat

Pe mare și valurile au crescut,

Ucenicii s-au temut,

Dar Hristos era cu ei.

 

Doamne, când furtuna vieții

Vine peste sufletul meu,

Amintește-mi că nu sunt singur,

Căci Tu ești cu mine.

 

Cristian Diaconița

 

370. Potolirea furtunii

 

Hristos a certat vântul

Și marea s-a liniștit,

Iar ucenicii au văzut

Puterea Celui ce-i iubea.

 

Doamne, potolește și furtuna

Din inima mea tulburată,

Și dă-mi pacea Ta cea sfântă

În fiecare zi din viață.

 

Cristian Diaconița

 

371. Vindecarea orbului

 

Un orb a strigat către Domnul

Și I-a cerut milă și vedere,

Iar Hristos i-a dat lumină

Și bucurie în suflet.

 

Doamne, vindecă și ochii mei

Ca să văd binele din lume,

Și mai ales deschide-mi ochii

Să Te cunosc pe Tine.

 

Cristian Diaconița

 

372. Lazăr

 

Lazăr a fost chemat din mormânt

De glasul puternic al lui Hristos,

Iar moartea nu a putut opri

Puterea Celui ce este Viața.

 

Doamne, când sufletul meu este rece,

Cheamă-mă iar la viață,

Ridică-mă din păcat

Și apropie-mă de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

373. Vindecarea leprosului

 

Un om bolnav de lepră

A venit la Hristos cu credință,

Iar Domnul l-a curățit

Și i-a redat viața.

 

Doamne, curăță-mi sufletul

De tot ceea ce mă murdărește,

Și ajută-mă să trăiesc

Cu inimă curată.

 

Cristian Diaconița

 

374. Fiica lui Iair

 

O copilă era în pragul morții,

Dar Hristos a venit la ea

Și a ridicat-o cu putere,

Redând bucuria familiei.

 

Doamne, adu speranță

În casele unde este durere,

Și întărește-i pe cei care

Plâng după cei dragi.

 

Cristian Diaconița

 

375. Femeia cu scurgerea de sânge

 

O femeie bolnavă de mulți ani

S-a apropiat cu credință

Și s-a atins de haina Domnului,

Iar puterea ei a fost vindecată.

 

Doamne, dă-mi și mie credință

Când trec prin încercări,

Să nu renunț la rugăciune

Și să Te caut mereu.

 

Cristian Diaconița

 

376. Bartimeu

 

Bartimeu striga către Iisus:

„Fiul lui David, miluiește-mă!”

Și Domnul i-a ascultat glasul

Și i-a dăruit vedere.

 

Când strig către Tine, Doamne,

Nu mă lăsa fără răspuns,

Ci luminează-mi sufletul

Și întărește-mi credința.

 

Cristian Diaconița

 

377. Zaheu

 

Zaheu s-a urcat într-un copac

Ca să-L poată vedea pe Iisus,

Iar Domnul l-a chemat la Sine

Și i-a schimbat inima.

 

Doamne, schimbă și în mine

Tot ce trebuie îndreptat,

Ca viața mea să fie

Un răspuns la chemarea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

378. Vameșul și fariseul

 

Unul se lăuda înaintea Domnului,

Altul spunea: „Dumnezeule, milostiv fii mie!”

Iar smerenia vameșului

A fost mai plăcută lui Dumnezeu.

 

Doamne, păzește-mă de mândrie

Și învață-mă smerenia,

Ca rugăciunea mea să vină

Dintr-o inimă sinceră.

 

Cristian Diaconița

 

379. Fariseul

 

Nu vreau să fiu asemenea

Celui care se laudă mereu,

Uitând că tot ce are

Este primit de la Dumnezeu.

 

Doamne, păzește-mi inima

De slavă deșartă și mândrie,

Și fă-mă să caut mai întâi

Împărăția Ta.

 

Cristian Diaconița

 

380. Vameșul

 

„Dumnezeule, milostiv fii mie!”

A fost rugăciunea lui smerită,

Și plecând capul către pământ

A cerut iertare.

 

Doamne, învață-mă și pe mine

Să mă rog cu inimă smerită,

Și să nu mă cred mai bun

Decât cei din jurul meu.

 

Cristian Diaconița

 

381. Fericirile

 

Fericiți sunt cei smeriți,

Cei blânzi și cei milostivi,

Cei care caută dreptatea

Și cei cu inima curată.

 

Doamne, ajută-mă să trăiesc

După cuvintele Fericirilor,

Ca viața mea să fie luminată

De învățătura lui Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

382. Fericiți cei curați

 

Fericiți cei curați cu inima,

Căci ei vor vedea pe Dumnezeu,

Spune Hristos în Evanghelie,

Chemându-ne la curăție.

 

Doamne, curăță-mi inima

De ură, invidie și păcat,

Ca să pot vedea lumina Ta

Cu suflet adevărat.

 

Cristian Diaconița

 

383. Fericiți cei milostivi

 

Fericiți cei milostivi,

Căci și ei vor primi milă,

Ne spune Domnul tuturor

Și ne cheamă la iubire.

 

Să nu trec pe lângă omul

Care are nevoie de mine,

Ci să-l ajut după putere

Și să fac binele.

 

Cristian Diaconița

 

384. Fericiți făcătorii de pace

 

Fericiți făcătorii de pace,

Căci fii ai lui Dumnezeu se vor chema,

Și această sfântă chemare

Ne învață să iertăm.

 

Doamne, fă-mă făcător de pace

În familia mea și între oameni,

Să sting mânia și cearta

Prin iubire și răbdare.

 

Cristian Diaconița

 

385. Iubirea vrăjmașilor

 

Hristos ne-a chemat să iubim

Chiar și pe cei ce ne rănesc,

Să ne rugăm pentru ei

Și să nu răspundem cu rău.

 

Doamne, aceasta este greu,

Dar Tu poți schimba inima mea,

Ca în locul urii să pun

Iertare și iubire.

 

Cristian Diaconița

 

386. Rugăciunea pentru vrăjmași

 

Doamne, binecuvântează-i

Pe cei care m-au supărat,

Și dacă am greșit față de ei,

Ajută-mă să-mi cer iertare.

 

Nu vreau să port în suflet

Povara urii și a mâniei,

Ci vreau să las totul în mâna Ta

Și să aleg pacea.

 

Cristian Diaconița

 

387. Postul

 

Postul nu este doar lipsa hranei,

Ci și curățirea inimii,

Înfrânarea de la răutate

Și apropierea de Dumnezeu.

 

Doamne, ajută-mă să postesc

Cu înțelepciune și smerenie,

Și să transform postul meu

În iubire și rugăciune.

 

Cristian Diaconița

 

388. Rugăciunea

 

Rugăciunea este respirația

Unui suflet care Te caută,

Este glasul inimii smerite

Care spre Tine se ridică.

 

Doamne, nu mă lăsa să uit

Să mă rog în fiecare zi,

Ci păstrează-mi inima aproape

De Tine, Dumnezeule viu.

 

Cristian Diaconița

 

389. Tăcerea rugăciunii

 

În liniștea bisericii

Îmi plec genunchii înaintea Ta,

Și fără multe cuvinte

Îți spun tot ce am în inimă.

 

Tu cunoști fiecare durere,

Fiecare teamă și dor,

De aceea stau înaintea Ta

Cu sufletul smerit.

 

Cristian Diaconița

 

390. Genunchii plecați

 

Când îmi plec genunchii

Înaintea Ta, Doamne,

Nu este rușine, ci iubire

Și recunoașterea măreției Tale.

 

Învață-mă smerenia

Și păstrează-mi sufletul treaz,

Ca rugăciunea mea să fie

Curată înaintea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

391. Lacrimile

 

Uneori rugăciunea mea

Este doar o lacrimă,

Dar Tu cunoști și lacrima

Pe care nimeni nu o vede.

 

Primește, Doamne, plânsul meu

Și transformă-l în nădejde,

Ca după fiecare durere

Să răsară iar lumina.

 

Cristian Diaconița

 

392. Bucuria creștinului

 

Creștinul poate plânge astăzi,

Dar mâine poate zâmbi,

Căci nădejdea lui este Hristos

Și viața cea veșnică.

 

Bucuria nu înseamnă

Că nu există încercare,

Ci că în mijlocul ei

Nu suntem singuri.

 

Cristian Diaconița

 

393. Nu te teme

 

Nu te teme, suflete,

Când valurile se ridică,

Căci Hristos este cu tine

Și mâna Lui te sprijină.

 

Nu te teme de ziua de mâine,

Ci roagă-te și mergi înainte,

Cu credință în Dumnezeu

Și cu nădejde în inimă.

 

Cristian Diaconița

 

394. Dumnezeu nu mă părăsește

 

Chiar dacă toți m-ar părăsi

Și drumul ar deveni pustiu,

Știu că Dumnezeu rămâne

Cu mine până la sfârșit.

 

El este Tatăl meu ceresc,

El îmi cunoaște fiecare pas,

Și în mâna Lui îmi pun

Viața și sufletul meu.

 

Cristian Diaconița

 

395. Când cad

 

Când cad și mă rănesc

Pe drumul vieții mele,

Nu vreau să rămân la pământ,

Ci să mă ridic prin credință.

 

Doamne, întinde-mi mâna Ta

Și ridică-mă din cădere,

Ca să pot merge iar înainte

Pe calea mântuirii.

 

Cristian Diaconița

 

396. Ridică-te

 

Ridică-te, suflete,

Și nu rămâne în păcat,

Căci Dumnezeu îți dă putere

Să începi din nou.

 

Chiar dacă ai greșit mult,

Nu pierde nădejdea în Domnul,

Ci vino cu pocăință

Și cere-I mila Sa.

 

Cristian Diaconița

 

397. Început nou

 

Fiecare dimineață poate fi

Un început nou în Dumnezeu,

O șansă să repari greșeala

Și să alegi un drum mai bun.

 

Doamne, ajută-mă să nu trăiesc

Prins mereu în trecut,

Ci să merg înainte cu Tine

Spre lumina cea veșnică.

 

Cristian Diaconița

 

398. Calea îngustă

 

Calea spre viață este îngustă

Și nu este întotdeauna ușoară,

Dar Hristos ne cheamă pe ea

Cu iubire și răbdare.

 

Ajută-mă să nu aleg

Drumul larg al păcatului,

Ci să merg pe calea Ta

Chiar dacă este greu.

 

Cristian Diaconița

 

399. Calea vieții

 

Sunt multe drumuri în lume,

Dar numai unul duce la viață:

Drumul credinței în Hristos

Și al iubirii adevărate.

 

Doamne, fii Călăuza mea

În fiecare zi și ceas,

Ca pașii mei să nu se piardă

Și sufletul meu să nu cadă.

 

Cristian Diaconița

 

400. Până la sfârșit

 

Vreau să merg cu Tine, Doamne,

Până la sfârșitul vieții mele,

Să nu mă lepăd de credință

În zile bune sau în zile grele.

 

Iar când călătoria se va sfârși,

Să-mi găsești sufletul în credință,

Cu nădejde în mila Ta

Și cu iubire pentru Tine.

 

Cristian Diaconița.                                                                                          500 DE POEZII CREȘTINE

 

de Cristian Diaconița

 

Poeziile 401–450

 

401. Sfântul Nicolae

 

Sfântul Nicolae, bun și blând,

A rămas în lume cunoscut

Pentru milă și iubire,

Pentru binele făcut.

 

Doamne, pune și în mine

O inimă darnică mereu,

Să ajut pe cel în nevoie

Și să fac voia Ta.

 

Cristian Diaconița

 

402. Sfântul Gheorghe

 

Sfântul Gheorghe a stat cu tărie

În credința lui Hristos,

Nu s-a lepădat de Domnul

Nici în ceasul cel mai greu.

 

Dă-mi, Doamne, aceeași putere

Să rămân statornic în credință,

Să nu mă clatin înaintea lumii

Și să aleg adevărul.

 

Cristian Diaconița

 

403. Sfântul Ioan Botezătorul

 

Ioan a fost glas în pustie,

Chemând oamenii la pocăință,

Pregătind calea Domnului

Cu smerenie și credință.

 

Învață-mă și pe mine,

Sfinte Ioane, să mă pocăiesc,

Să-mi îndrept viața înaintea Domnului

Și să iubesc adevărul.

 

Cristian Diaconița

 

404. Sfântul Apostol Petru

 

Petru L-a urmat pe Hristos

Și a vestit Evanghelia,

Iar după căderea lui

S-a întors prin pocăință.

 

Doamne, când voi cădea și eu,

Nu mă lăsa să deznădăjduiesc,

Ci ridică-mă prin mila Ta

Și ajută-mă să mă îndrept.

 

Cristian Diaconița

 

405. Sfântul Apostol Pavel

 

Pavel a fost prigonitor,

Dar Hristos l-a chemat,

Și dintr-un om al prigoanei

A devenit mare Apostol.

 

Doamne, schimbă și viața mea

Când greșesc și mă rătăcesc,

Ca prin harul Tău cel sfânt

Să pot începe din nou.

 

Cristian Diaconița

 

406. Sfinții Apostoli

 

Doisprezece au plecat în lume

Cu Evanghelia lui Hristos,

Și au vestit tuturor oamenilor

Că Domnul este Mântuitor.

 

Au trecut prin multe încercări,

Dar n-au renunțat la credință,

Ci au păstrat până la sfârșit

Numele lui Hristos în inimă.

 

Cristian Diaconița

 

407. Sfinții Mucenici

 

Mucenicii au mărturisit

Pe Hristos până la moarte,

Nu pentru faimă sau avere,

Ci pentru credința cea adevărată.

 

Doamne, dă-mi și mie curaj

Să apăr credința cu iubire,

Fără ură și fără mândrie,

Ci cu pace și smerenie.

 

Cristian Diaconița

 

408. Sfinții

 

Sfinții sunt oameni care

Au ales calea către Dumnezeu,

Și prin viața lor ne arată

Cum să luptăm cu răul.

 

Roagă-te pentru noi, sfinților,

Când suntem slabi și încercați,

Ca prin rugăciunile voastre

Să rămânem lângă Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

409. Calea sfinților

 

Sfinții au mers prin lume

Cu inimile către cer,

Lăsând în urmă păcatul

Și alegând iubirea.

 

Doamne, ajută-mă să urmez

Exemplul lor cel luminos,

Și să caut în fiecare zi

Apropierea de Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

410. Mucenicia

 

Mucenicul nu s-a lepădat

De Hristos în fața durerii,

Ci a rămas credincios

Până la capătul vieții.

 

Doamne, dacă vin încercări,

Dă-mi răbdare și credință,

Ca să nu-mi pierd nădejdea

Și să rămân lângă Tine.

 

Cristian Diaconița

 

411. Sfântul Dimitrie

 

Sfântul Dimitrie a rămas

Un exemplu de credință,

Iar Biserica îl cinstește

Pentru viața lui curată.

 

Doamne, ajută-mă și pe mine

Să iubesc sfințenia,

Și să păstrez în suflet

Credința și nădejdea.

 

Cristian Diaconița

 

412. Sfântul Mina

 

Sfinte Mina, rugătorule,

Roagă-te pentru cei nedreptățiți,

Pentru cei care au pierdut

Și caută ajutor.

 

Doamne, dă-ne tuturor

Dreptate și inimă curată,

Ca să nu înșelăm pe nimeni

Și să trăim în adevăr.

 

Cristian Diaconița

 

413. Sfântul Spiridon

 

Sfântul Spiridon a fost

Om simplu și plin de credință,

Dar prin viața sa smerită

A devenit lumină pentru mulți.

 

Doamne, învață-mă simplitatea

Și păzește-mă de mândrie,

Ca să caut mai mult iubirea

Decât slava lumii.

 

Cristian Diaconița

 

414. Sfântul Ioan Gură de Aur

 

Sfântul Ioan a propovăduit

Cuvântul cu multă putere,

Chemând oamenii la pocăință

Și la iubirea aproapelui.

 

Dă-mi, Doamne, înțelepciune

Să iubesc cuvântul adevărat,

Și să-l împlinesc prin fapte

În viața mea de zi cu zi.

 

Cristian Diaconița

 

415. Sfântul Vasile cel Mare

 

Sfântul Vasile cel Mare

A fost păstor și apărător,

Iubind pe cei săraci

Și slujind lui Dumnezeu.

 

Doamne, dă-mi o inimă

Care vede omul în nevoie,

Și mâini care să ajute

Fără să aștepte răsplată.

 

Cristian Diaconița

 

416. Sfântul Grigorie

 

Sfântul Grigorie ne învață

Credința și înțelepciunea,

Să păstrăm adevărul

Și să iubim rugăciunea.

 

Doamne, luminează-mi mintea

Ca să înțeleg credința,

Și păzește-mi inima

De mândrie și de rătăcire.

 

Cristian Diaconița

 

417. Sfântul Nectarie

 

Sfinte Nectarie, rugătorule,

Roagă-te pentru cei în suferință,

Pentru cei care caută

Mângâiere și nădejde.

 

Doamne, întărește-i pe toți

Cei care trec prin încercări,

Și dă-le răbdare și pace

În fiecare zi.

 

Cristian Diaconița

 

418. Sfântul Efrem

 

Sfinte Efrem, om al rugăciunii,

Învață-ne smerenia,

Să nu ne lăudăm cu noi

Și să ne apropiem de Domnul.

 

Doamne, curăță-mi sufletul

De mândrie și de slavă,

Și fă-mă să caut mereu

Voia Ta cea bună.

 

Cristian Diaconița

 

419. Sfinții Doctori fără de arginți

 

Sfinții Doctori fără de arginți

Au ajutat fără plată,

Punând iubirea înaintea

Câștigului din această lume.

 

Doamne, învață-mă și pe mine

Să ajut fără interes,

Și să fac binele din iubire

Pentru aproapele meu.

 

Cristian Diaconița

 

420. Cuvioșii

 

Cuvioșii au ales liniștea,

Postul și rugăciunea,

Lăsând zgomotul lumii

Pentru apropierea de Dumnezeu.

 

Doamne, dă-mi și mie

Un colț de liniște în inimă,

Unde să Te pot căuta

Fără să fiu tulburat.

 

Cristian Diaconița

 

421. Pustnicul

 

În pustie, un cuvios

Se ruga în tăcere,

Departe de zgomotul lumii,

Dar aproape de Dumnezeu.

 

Doamne, învață-mă să găsesc

Și în mijlocul lumii tăcerea,

Ca să-mi pot ridica mintea

Către Tine.

 

Cristian Diaconița

 

422. Mănăstirea

 

Mănăstirea stă în liniște

Sub cerul plin de stele,

Iar clopotul cheamă suflete

La rugăciune și priveghere.

 

Acolo omul caută

Mai mult decât lumea poate da:

Pacea inimii și apropierea

De Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

423. Călugărul

 

Călugărul își lasă lumea

Și alege viața de rugăciune,

Cu post, ascultare și smerenie

Și cu inimă către Dumnezeu.

 

Doamne, chiar dacă eu rămân

În mijlocul lumii acesteia,

Învață-mă să am în inimă

Duhul rugăciunii.

 

Cristian Diaconița

 

424. Ascultarea

 

Ascultarea este grea uneori,

Dar poate naște smerenie,

Când omul nu caută mereu

Să facă numai voia lui.

 

Doamne, învață-mă să ascult

De ceea ce este bun și drept,

Și să aleg voia Ta

În locul mândriei mele.

 

Cristian Diaconița

 

425. Smerenia

 

Smerenia nu înseamnă

Să te urăști sau să te micșorezi,

Ci să recunoști cu sinceritate

Cine ești înaintea lui Dumnezeu.

 

Doamne, păzește-mă de mândrie

Și fă-mi inima blândă,

Ca să nu caut slava oamenilor,

Ci binecuvântarea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

426. Răbdarea

 

Răbdarea este o virtute

Ce se naște în încercare,

Când omul așteaptă cu credință

Ajutorul lui Dumnezeu.

 

Doamne, când lucrurile sunt grele,

Dă-mi putere să aștept,

Fără să mă răzvrătesc,

Fără să-mi pierd nădejdea.

 

Cristian Diaconița

 

427. Iertarea

 

Iertarea eliberează sufletul

De povara răutății,

Și deschide o ușă

Către pacea inimii.

 

Doamne, ajută-mă să iert

Așa cum și Tu ne ierți,

Și să nu păstrez în mine

Răul care mă rănește.

 

Cristian Diaconița

 

428. Pocăința

 

Pocăința este întoarcerea

Din întuneric spre lumină,

Din păcat către Dumnezeu,

Din moarte către viață.

 

Doamne, primește întoarcerea mea

Și nu mă lăsa să cad iar,

Ci întărește-mi pașii

Pe calea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

429. Spovedania

 

Înaintea duhovnicului

Îmi deschid inima smerit,

Mărturisind greșelile mele

Și cerând iertare.

 

Doamne, dă-mi sinceritate

Să nu ascund păcatul,

Ci să-l recunosc și să mă îndrept

Cu ajutorul harului Tău.

 

Cristian Diaconița

 

430. Duhovnicul

 

Duhovnicul este păstor

Pentru sufletul celui credincios,

Îndemnându-l spre pocăință

Și spre apropierea de Hristos.

 

Doamne, binecuvântează-i pe cei

Care slujesc Bisericii Tale,

Dă-le înțelepciune și răbdare

Și inimă plină de iubire.

 

Cristian Diaconița

 

431. Sfânta Împărtășanie

 

Cu frică și cu credință

Mă apropii de Sfântul Potir,

Cerând lui Dumnezeu curățire

Și mântuire pentru suflet.

 

Doamne, ajută-mă să mă apropii

Cu pregătire și smerenie,

Cu pocăință și credință

Și cu inimă curată.

 

Cristian Diaconița

 

432. Sfântul Potir

 

În Sfântul Potir se află

Taina iubirii lui Hristos,

Iar credinciosul se apropie

Cu suflet smerit și cu nădejde.

 

Doamne, fă-mă vrednic

Să mă apropii de Tine,

Cu frică sfântă și iubire

Și cu inimă curată.

 

Cristian Diaconița

 

433. Sfântul Altar

 

Dincolo de catapeteasmă

Se află Sfântul Altar,

Loc de taină și rugăciune,

Unde se slujește lui Dumnezeu.

 

Când privesc spre el, Doamne,

Ridică-mi mintea către cer

Și amintește-mi că viața

Nu se termină aici.

 

Cristian Diaconița

 

434. Preotul

 

Preotul stă înaintea altarului

Și se roagă pentru popor,

Cerând de la Dumnezeu

Pace, milă și ajutor.

 

Doamne, întărește preoții

În slujirea lor cea sfântă,

Și dă-le putere și iubire

Pentru turma Ta.

 

Cristian Diaconița

 

435. Evanghelia

 

Când Evanghelia se citește

În biserica luminată,

Cuvântul lui Hristos răsună

În inima adunată.

 

Doamne, fă să nu ascult

Doar cu urechile mele,

Ci să pătrundă Cuvântul Tău

Adânc în suflet.

 

Cristian Diaconița

 

436. Sfânta Scriptură

 

Sfânta Scriptură este

O comoară pentru creștin,

Căci în paginile ei găsim

Cuvântul lui Dumnezeu.

 

Ajută-mă să o citesc

Cu răbdare și credință,

Și să transform ceea ce citesc

În faptă și în viață.

 

Cristian Diaconița

 

437. Psalmii

 

Psalmii sunt cântări

De durere și bucurie,

De pocăință și nădejde,

De iubire către Dumnezeu.

 

Când sufletul meu este greu,

Să deschid cartea Psalmilor,

Și să-mi găsesc acolo

Rugăciunea inimii.

 

Cristian Diaconița

 

438. Psalmul meu

 

Doamne, Tu ești Păstorul meu,

Și nimic nu-mi va lipsi

Cât timp merg pe calea Ta

Cu inimă și credință.

 

Chiar dacă trec prin vale,

Nu vreau să mă tem de rău,

Căci știu că Tu ești cu mine

Și mă sprijini mereu.

 

Cristian Diaconița

 

439. David

 

David a fost împărat,

Dar a fost și om încercat,

A căzut, s-a pocăit

Și spre Dumnezeu s-a întors.

 

Doamne, învață-mă și pe mine

Să-mi recunosc greșeala,

Să nu mă ascund de Tine

Și să caut pocăința.

 

Cristian Diaconița

 

440. Psalmul 50

 

„Miluiește-mă, Dumnezeule!”

Este strigătul celui pocăit,

Care vine înaintea Domnului

Cu sufletul zdrobit.

 

Doamne, curăță-mi inima,

Înnoiește duhul meu,

Și nu mă lăsa departe

De fața Ta, Dumnezeule.

 

Cristian Diaconița

 

441. Psalmul 22

 

Domnul este Păstorul meu,

De aceea nu mă tem,

El mă conduce spre izvoare

Și îmi dă pace în suflet.

 

Când trec prin valea întunecată,

Nu mă voi teme de rău,

Căci Tu ești cu mine, Doamne,

Și mă păzești mereu.

 

Cristian Diaconița

 

442. Psalmul 150

 

Lăudați pe Domnul în ceruri,

Lăudați-L în locașul Său,

Lăudați-L pentru puterea

Și pentru măreția Sa.

 

Tot ce are suflare

Să-L laude pe Dumnezeu!

Iar sufletul meu să cânte

Slavă Domnului mereu!

 

Cristian Diaconița

 

443. Cântarea

 

Când cântarea se ridică

În biserica lui Hristos,

Inima mea se umple

De pace și de bucurie.

 

Doamne, primește cântarea

Chiar dacă glasul meu e slab,

Căci o cânt din toată inima

Și Ție vreau să o dau.

 

Cristian Diaconița

 

444. Amin

 

Când spun „Amin” la rugăciune,

Îmi pun nădejdea în Dumnezeu,

Și spun cu sufletul întreg:

„Facă-se voia Ta!”

 

Nu vreau doar să rostesc cuvinte,

Ci să cred ceea ce spun,

Și să trăiesc cu nădejde

În fiecare zi.

 

Cristian Diaconița

 

445. Aleluia

 

Aleluia, slavă Ție,

Dumnezeule Preasfânt!

Cerul și pământul cântă

Numele Tău cel minunat.

 

Aleluia pentru viață,

Pentru har și mântuire,

Pentru Hristos, Mântuitorul,

Și pentru veșnica iubire.

 

Cristian Diaconița

 

446. Slavă lui Dumnezeu

 

Slavă Ție, Dumnezeule,

Pentru ziua ce-ai lăsat,

Pentru pâinea de pe masă

Și pentru tot ce am primit.

 

Slavă pentru bucurie,

Slavă chiar și pentru greu,

Căci în toate pot găsi

O chemare către Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

447. Mulțumirea

 

Îți mulțumesc, Doamne Sfinte,

Pentru tot ce mi-ai dăruit,

Pentru oamenii din viața mea

Și pentru fiecare răsărit.

 

Învață-mă recunoștința,

Să nu cer mereu mai mult,

Ci să văd binecuvântarea

În ceea ce deja am primit.

 

Cristian Diaconița

 

448. Nădejdea

 

Când toate par pierdute

Și sufletul este obosit,

Nădejdea în Dumnezeu

Mă ține neclintit.

 

Căci Hristos nu părăsește

Pe cel care Îl cheamă,

Ci îi dă putere să meargă

Și lumină în întuneric.

 

Cristian Diaconița

 

449. Credința

 

Credința este o lumină

Pe care o păstrăm în suflet,

Chiar când ochii nu pot vedea

Drumul care vine înainte.

 

Doamne, întărește-mi credința

Când lumea mă încearcă greu,

Ca să rămân mereu aproape

De Tine, Dumnezeul meu.

 

Cristian Diaconița

 

450. Dragostea

 

Dragostea este porunca

Pe care Hristos ne-a lăsat-o,

Să ne iubim unii pe alții

Așa cum El ne-a iubit.

 

Doamne, fă iubirea mea

Curată, răbdătoare și blândă,

Ca prin ea să mă apropii

De Împărăția Ta cea sfântă.

Dintre toate, cel mai greu mi se pare să reconstruiești. Să compui din nou întregul din bucăți, din sfărâmături. Să revezi în minte, iar și iar, ceea ce ai avut și cunoscut cândva și să-l recompui din puzzle-ul complicat care ți se relevă ochilor minții...

Dar chiar și dacă reușești cumva, bucățile lipsă, imposibil de recuperat, vor face ca "întregul", să nu fie complet, scoțând în evidență și mai mult fisurile lipite... Prin urmare, "noul întreg", devine doar o copie a originalului și nimic mai mult, un surogat care ține loc realității.

De câte ori m-am recompus pe mine? De fiecare dată, de atâtea ori de câte ori am fost frânt... Și de fiecare dată am devenit un alt "eu", altul, altfel decât cel de dinainte, o copie mai îmbunătățită a originalului, mai rezistent la înfrângeri... 

M-am ridicat din propriile mele bucăți, precum pheonix-ul din propria-i cenușă, dar a fost oare suficient? Noul "eu" va fi fost el suficient? S-a ridicat el mai presus decât toate celelalte versiuni anterioare?

Poate că da. Sau poate că undeva, adânc în mine, acel nou "eu" poartă înscris în ADN, o informație din începuturi care relevă deja secretul reconstruirii. Noul "eu" se reface firesc, din joacă, din râs, fără să mai simtă durerea sfărâmării.

-De ce râdeai prin somn copile?
-Pentru că doamna educatoare, a zis să stau locului, că dacă nu, mă trântește de face alți șapte din mine! Și m-a trântit, de m-am făcut în alți șapte copii mititei ca mine, mai mici decât mine, care alergau strigând în toate direcțiile!

Și poate tocmai de aceea, ori de câte ori viața mă frânge, simt cum în mine se trezesc iar acei șapte copii mititei, ca mine,— alergând în toate direcțiile, jucându-se, refăcându-mă din râs, din praf de stele și lumină...

Articolul 501 — Libertatea Bisericii

(1) Comunitățile creștine au dreptul să își organizeze viața religioasă potrivit propriei tradiții și în conformitate cu legea.

(2) Prezenta Constituție se adresează tuturor creștinilor, indiferent dacă aparțin tradiției ortodoxe, catolice sau protestante.

(3) Fiecare tradiție își păstrează identitatea, rânduielile și modul propriu de organizare.

Articolul 502 — Respectul între confesiuni

(1) Creștinii ortodocși, catolici și protestanți trebuie să se trateze cu respect.

(2) Diferențele teologice nu justifică ura, violența sau persecutarea celuilalt.

(3) Dialogul dintre creștini trebuie încurajat.

Articolul 503 — Libertatea de a participa la cult

(1) Fiecare creștin are libertatea de a participa la slujbele comunității sale.

(2) Nimeni nu trebuie obligat prin violență să participe la o ceremonie religioasă.

(3) Credința trebuie să fie asumată în mod liber.

Articolul 504 — Respectarea lăcașurilor de cult

(1) Bisericile, catedralele, capelele și celelalte lăcașuri creștine trebuie respectate.

(2) Distrugerea, profanarea și vandalizarea acestora sunt condamnate.

(3) Același principiu al respectului trebuie aplicat și lăcașurilor altor religii.

Articolul 505 — Preoții

(1) Preoții au responsabilitatea de a sluji comunitatea potrivit tradiției lor.

(2) Ei trebuie să manifeste responsabilitate, discreție și respect față de credincioși.

(3) Autoritatea religioasă nu trebuie folosită pentru abuz.

Articolul 506 — Episcopii

(1) Episcopii au responsabilitatea de a supraveghea viața comunităților aflate în grija lor, potrivit tradiției respective.

(2) Ei trebuie să urmărească buna organizare și protejarea credincioșilor.

(3) Orice acuzație gravă privind abuzul trebuie tratată cu seriozitate.

Articolul 507 — Pastorii

(1) Pastorii comunităților protestante au responsabilitatea de a îndruma spiritual comunitatea.

(2) Autoritatea pastorală trebuie exercitată cu responsabilitate.

(3) Pastorul nu trebuie să folosească funcția pentru exploatarea credincioșilor.

Articolul 508 — Diaconii și slujitorii Bisericii

(1) Slujitorii Bisericii trebuie să ofere un exemplu de responsabilitate.

(2) Ei trebuie să respecte credincioșii și regulile comunității.

(3) Funcția religioasă nu conferă dreptul la abuz.

Articolul 509 — Protecția credincioșilor

(1) Credincioșii trebuie protejați împotriva abuzului spiritual, fizic, psihologic și financiar.

(2) Nimeni nu trebuie să fie exploatat datorită credinței sale.

(3) Persoanele vulnerabile trebuie protejate în mod special.

Articolul 510 — Interzicerea abuzului de autoritate religioasă

(1) Autoritatea religioasă nu poate fi folosită pentru amenințarea sau controlarea abuzivă a unei persoane.

(2) Nimeni nu trebuie să pretindă că Dumnezeu îi permite să comită abuzuri.

(3) Credința nu poate fi folosită ca justificare pentru infracțiuni.

Articolul 511 — Confidențialitatea pastorală

(1) Discuțiile pastorale și spirituale trebuie tratate cu responsabilitate și discreție.

(2) Confidențialitatea nu trebuie însă folosită pentru ascunderea abuzurilor sau a infracțiunilor atunci când legea impune sesizarea autorităților.

Articolul 512 — Protecția copiilor în comunitățile religioase

(1) Orice activitate religioasă cu minori trebuie organizată în condiții de siguranță.

(2) Copiii trebuie protejați împotriva oricărei forme de abuz.

(3) Comunitățile trebuie să respecte normele legale privind protecția minorilor.

Articolul 513 — Transparența comunităților

(1) Comunitățile creștine sunt încurajate să aibă reguli clare privind administrarea activităților lor.

(2) Responsabilitatea financiară și administrativă trebuie urmărită cu seriozitate.

(3) Înșelăciunea și folosirea frauduloasă a banilor sunt condamnate.

Articolul 514 — Donațiile

(1) Donațiile către comunitățile religioase trebuie oferite liber.

(2) Nimeni nu trebuie amenințat sau manipulat pentru a dona.

(3) Persoanele aflate în dificultate nu trebuie exploatate financiar.

Articolul 515 — Milostenia Bisericii

(1) Comunitățile creștine sunt încurajate să îi ajute pe cei săraci și vulnerabili.

(2) Ajutorul trebuie oferit cu respect.

(3) Persoana ajutată nu trebuie umilită.

Articolul 516 — Responsabilitatea liderului religios

(1) Liderul religios trebuie să fie un exemplu de responsabilitate morală.

(2) El trebuie să evite minciuna, manipularea și exploatarea.

(3) Funcția religioasă trebuie exercitată în folosul comunității.

Articolul 517 — Interzicerea cultului personal al liderului

(1) Niciun lider religios nu trebuie prezentat ca fiind mai presus de orice responsabilitate.

(2) Credincioșii nu trebuie încurajați să trateze un om ca pe Dumnezeu.

(3) Autoritatea religioasă trebuie exercitată cu smerenie.

Articolul 518 — Ascultarea și discernământul

(1) Creștinul poate respecta îndrumarea liderului său religios.

(2) Ascultarea nu înseamnă obligația de a executa ordine ilegale sau abuzive.

(3) Credinciosul trebuie să păstreze discernământul și responsabilitatea personală.

Articolul 519 — Condamnarea manipulării religioase

(1) Frica de Dumnezeu nu trebuie transformată într-un instrument de manipulare.

(2) Nimeni nu trebuie amenințat cu pedepse inventate pentru a obține bani, supunere sau favoruri.

(3) Învățătura religioasă trebuie prezentată cu responsabilitate.

Articolul 520 — Libertatea conștiinței în Biserică

(1) Credinciosul are dreptul să pună întrebări despre credință.

(2) Întrebările sincere nu trebuie tratate automat ca acte de ură.

(3) Dialogul și educația religioasă trebuie încurajate.

Articolul 521 — Corectarea greșelilor

(1) Atunci când un membru al comunității greșește, corectarea trebuie făcută cu responsabilitate.

(2) Umilirea publică și răzbunarea nu trebuie transformate în metode de disciplină.

(3) Scopul disciplinei creștine trebuie să fie îndreptarea și protejarea comunității.

Articolul 522 — Excluderea din comunitate

(1) Comunitățile religioase pot avea propriile reguli disciplinare, potrivit tradiției și legii.

(2) Nicio măsură disciplinară nu justifică violența fizică.

(3) Persoana exclusă nu își pierde drepturile fundamentale ca ființă umană.

Articolul 523 — Unitatea creștinilor

(1) Creștinii pot coopera în domenii precum ajutorarea săracilor, apărarea vieții, combaterea violenței și sprijinirea familiilor.

(2) Cooperarea nu presupune eliminarea diferențelor doctrinare.

(3) Pacea între creștini trebuie urmărită.

Articolul 524 — Responsabilitatea comunității

(1) Comunitatea creștină are responsabilitatea de a nu ignora suferința unui membru.

(2) Atunci când există un pericol real, protejarea persoanei trebuie să aibă prioritate.

(3) Tăcerea nu trebuie folosită pentru protejarea reputației unei instituții în detrimentul victimei.

Articolul 525 — Principiul slujirii

(1) Autoritatea creștină trebuie să fie slujire, nu dominație.

(2) Preotul, pastorul, episcopul, diaconul și orice alt lider religios trebuie să își exercite responsabilitatea cu smerenie, adevăr și respect.

(3) Nicio funcție religioasă nu este mai presus de demnitatea persoanei și de obligația de a respecta legea.

Dacă, în anumite circumstanțe din viața ta, ți-ar fi fost dat să alegi, ce-ai fi ales între a "dansa ca pasărea pe sârmă", sau a "păși pe pământ solid"?

Îți pun întrebarea asta, fiindcă, vezi tu, eu consider că noi toți suntem suma alegerilor pe care le facem cândva în viață, alegeri pe care nu le bagăm în seamă la momentul... alegerii, ci conștientizăm, mult mai târziu, abia când vedem efectul rezultatelor acelor alegeri... Un fel de efect "butterfly", dacă vrei, ca o punte în timp a ceea ce ai fost la momentul alegerilor și a ceea ce ai devenit ca urmare a efectelor produse de acestea.

Filozofie ieftină, nu-i așa? Dar dacă ți-aș spune că nu-i chiar așa? Fiindcă nu ne este dat să realizăm că atunci când alegem ceva, tocmai ceea ce am ales, este purtător de efecte în viitor: e ca și cum ai ține în mâini un mănunchi de sfori colorate din care alegi doar o sfoară, urmând-o tot restul vieții, și fără să te mai poți întoarce, sfoară care te va conduce către alte mănunchiuri de alte sfori, de unde o vei alege pe următoarea, și tot așa, într-o infinită mare de posibilități! 

Te întrebi, poate, dar cum rămâne cu "variantele de alte posibilități" din trecut pe care le-ai refuzat în detrimentul celei pe care ai ales-o? Cum rămâne cu acele lumi din oglinzi, care se îndepărtează din ce în ce mai mult, până când dispar, se estompează cu totul, neștiind măcar că au existat la momentul alegerii sforii pe care ai urmat-o și care te-a "creat" în persoana care au devenit astăzi?

Sunt ele, oare, cu adevărat destinate pierzaniei? Sau, din când în când, hazardul, îți "întoarce" o astfel de "lume" de urmat, într-un alt mănunchi de alte sfori, poate că de data aceasta o vei alege pe cea potrivită, pe cea care "trebuie", pe cea care te va desăvârși în cel de astăzi? Cine controlează acest vast proces? Cine face ca mănunchiurile de sfori să fie mai dese, sau poate mai rare, astfel încât să atingi, sau să nu atingi, bornele care trebuiesc marcate, bifate, pe parcursul întregii tale vieți? Cine este acest Demiurg, care își țese planul din toate aceste sfori ale noastre, care sunt atât de împletite unele cu altele, sau dimpotrivă, nețesute, astfel încât să ne intersectam, sau nu, destinele la un moment dat al existenței noastre?

Poate că tocmai eu, la un moment dat din viața mea, am ales o sfoară dintr-un astfel de mănunchi, care să mă conducă la acest moment în care să-mi pun tocmai aceste întrebări, să conștientizez și mai acut, cât de strâns suntem unii de alții legați, cât de inter-dependenți suntem unii de alții, că toți, fără excepție, facem parte integrantă dintr-un mare "Tot", care pur și simplu, se numește viață!

Cândva, am ales o sfoară roșie - pasională - care m-a condus către o sfoară albastră, liniștită. Apoi, fără să-mi dau seama, am apucat una galbenă, de alertă, apoi una verde, o altfel de liniște...

Acum, privind în urmă, îmi dau seama câte sfori colorate am ales până în clipa de față.
Le port pe toate înscrise pe chip, în riduri adânci - unele de bucurie, altele de tristețe -, martore tăcute ale trecerii mele prin viață...

Și cine știe câte astfel de sfori o să mai aleg în viitor? Ce culori, ce nuanțe vor avea ele? Cum se vor înnoda ele în "Quippus"-ul incaș al vieții mele? Poate că, în viitor, oamenii - dacă tot am reușit să descifrăm și să mapăm propriul nostru cod genetic, cel care ne subliniază unicitatea - vor putea, la fel, să traducă și Quippus-ul vieții.
Din el poate că vom afla cât de importanți suntem, cât de necesare sunt viețile noastre și cât de adânc suntem legați unii de alții. Pentru că omul, în esență, rămâne un animal social, care are nevoie ca acțiunile sale să-i fie recunoscute, validate, oglindite de ceilalți.

Așa că și eu, ca noi toți ceilalți, dansez uneori ca pasarea pe sârmă sau pășesc mai apăsat pe pământ solid, jucându-mi rolul destinat până la capăt, alegând cuminte sau motivat, sforile colorate care mă definesc, integrându-mă în absolut, ținând pe umerii mei această dulce-amară povară care se numește viață!

 

(Termenul quippus - cunoscut mai frecvent sub forma quipu sau khipu - se referă la dispozitivele istorice de înregistrare și contabilitate formate din sfori înnodate. Acestea au fost folosite pe scară largă de civilizațiile din Anzi, cel mai notabil de către incași. Wikipedia)

Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.

Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.

Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere. 

Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.

Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.

 

Skáldskapur Roalds Dahls í raunveruleikanum

 

Barnasaga Roalds Dahls Matildu hefur líka sannleikskorn. Andlitsmyndin af Matildu (með lítilsháttar frávik frá Matildu sem endurspeglast í skrifum hans) er til í daglegu lífi. Þessi manneskja var að gera umbreytingar, lógaritma, jöfnur af ég veit ekki í hvaða gráðu, útreikninga að krafti 1000 án þess að nota reiknivélaraðgerð símans, lesa frá 4 ára aldri, sjá eigin áhugamál og ástríður á meðan eldri systir hans var að naglalakka hana og bróðir hennar var að horfa á fótboltaleik með ég veit ekki hvaða argentínska liði, ef faðir hennar vanmat hana þá smurði hann fóðrið á jakkanum sem hann klæddist oftast með svitalyktaeyði, hann vissi hversu langur tími mun renna upp af öllu korninu í skálinni hennar, hún vissi líka hver myndi útvega henni og áður en hún kláraðist myndi hún alltaf velja mjólk frá sama fyrirtækinu (því hún var bara hrifin af því), hún gat líka sagt frá útlitið hversu mikið á að hella fyrir til að flæða ekki yfir dúkinn, hún kunni að láta ekki hlæja sig að dansleikjum með því að stíga í fótinn á maka sínum, hún vissi hvenær það myndi rigna með mun betri nákvæmni en AccuWeather appið, hún fann þegar hún var hafnað eða samþykkt af þeim sem voru í ég sver það, fannst hún oft vera misskilin, þó hún skildi alla allan tímann, hún vissi hverjar ástæður og ótta allra voru, hún vissi að láta sig ekki vera síðri, hún kunni að berjast fyrir réttindum sínum , fyrir réttlæti og sannleika. Fyrir hana skipti alltaf máli hvað var sanngjarnt. Hann hefur alltaf verið rólegur, jarðbundinn maður, en jafn fyndinn. Með því að syngja viðleitni allra var enginn látinn óréttur eða hunsaður.

Hann sá fyrirætlanir allra, hvað lífgar hvern mann, hvað hressir hann, hvað dregur niður eða þreytir hann. Hún vissi hverjum hún ætti að treysta og hver hefði svikið hana í flóknari aðstæðum. Cam gæti næstum ímyndað sér hvers megi búast við af hverjum og einum, hvernig þeir myndu bregðast við, hvað myndi fá þá til samstarfs eða hafna hugmyndinni um samvinnu, hvernig þeir myndu tala við hvern og einn. Enginn gat komið henni á óvart með neinu, hún þekkti flestar aðstæður sem gætu komið upp á leiðinni.

Hann gat séð náttúrufegurð fólks, ekki gervifegurð, að það myndi farða sig, að það myndi setja á sig varalit, að það myndi búa til dúnmjúkt bindi í hárið eða að það væri í ræktinni að vinna við allt sitt. hópar vöðva. Nei, ekkert svoleiðis, hún mat fólk fyrir það sem það var, ekki það sem það vildi líta út fyrir að vera. Hún þurfti engar óþarfa snyrtivörur, eðlislægðin var hin raunverulegasta, þess vegna var hún falleg. Það sem var sérstakt við hana var sú staðreynd að hún mat fólk eins og það var, ekki endilega það sem það myndi bjóða eða sanna. Allt þetta gerðist vegna þess að hún sá fólk frá öllum sjónarhornum, gleypti augum þess, las það eins og hún væri að lesa skáldsögur. Hún var fús til að fylgjast með smáatriðum persónuleika hvers og eins, að taka það besta úr hverjum og einum, rétt eins og býfluga safnar frjókornum úr blómum til að vinna úr og breyta í hunang.

Á sama tíma var hún hógvær, hún gerði sér grein fyrir hvað hún gat og hvað ekki. Henni datt aldrei í hug eitt augnablik að hún gæti gert þetta allt sjálf. Hann þekkti sín takmörk. Hún skildi að það eru aðstæður þar sem hún þarf líka að hafa samráð við kunningja sína til að segja álit sitt og starfa með vitneskju um málið.

Hann hafði mjög vel og vandlega skilning á afleiðingum eigin gjörða og hvernig þær gætu haft áhrif á þá sem í kringum hann voru.

Persónan úr bók Roalds Dahls gæti fundið nútímaígildi sitt í engri annarri en Ceciliu.

Cel care sunase la uşa firmei sale de apartament, un bărbat de vreo cincizeci de ani, înalt şi voluminos, cu o faţă rotundă, ca un pepene, şi doi ochi minusculi, iscoditori, se arătă iritat de întîrzierea cu care i se răspunse, motiv pentru care îi îndesă cetăţeanului o legitimaţie sub nas şi dădu să intre pe lângă dânsul, împreună cu alt bărbat, ceva mai scund, dar la fel de impetuos.

 

 - Uşurel, domnilor ! le zise omul blocând intrarea. Cine sunteţi şi ce doriţi, dacă nu vă supăraţi ?

 

     - Comisar Ghiţă Volbură de la Garda Financiară !

     - Comisar Vasile Carabăţ tot de acolo ! Suntem în control !

     -  Şi ?

     -  Cum adică „şi” ? se enervă primul înroşindu-se la faţă. Dă-te la o parte ca să putem intra !

     -  De ce să intraţi ?

     -  Să-ţi verificăm firma, omule ! Nu este aici sediul firmei „Fără Nume” ?

     -  Cum adică „fără nume” ?

     -  Aşa cum auzi, răspunse celălalt răsfoind nervos filele unui dosar. „…S.C Fără Nume SRL, din Aleea Furorii nr. 19, administrată de Sebastian  Stăncescu, apartament 25 !...”

     -  Aici e Aleea Aurorii nr. 19 !

     - Totuşi  pe uşă scrie Sebastian Stăncescu, apartament 25 !

     Omul ridică din umeri.

     - Este posibil ca pe Aleea Furorii să mai exisă unul cu acelaşi nume şi cu acelaşi număr de apartament ! Eu sunt ofiţer de credit la bancă şi n-am fost niciodată administrator de societate.

     - ?!

     - Mai doriţi şi altceva ?

     - Să fiţi foarte atent, îl sfătui primul bătând în retragere, fiindcă individul pe care-l căutăm foloseşte identităţi false, cumpărând şi abandonând societăţi cu datorii uriaşe la stat ! Escrocul operează în zona aceasta de ani de zile ! Grijă mare la acte !

     Imediat ce închise uşa în urma comisarilor Garzii Financiare, cu care se complimentase reciproc, omul chemă un taxi şi nu mult după aceea coborîse scările cu mâinile în buzunare.

   - Pe strada Furorii la nr. 19, X6 !

   - Nu există nicio stradă cu acest nume ! îi zise taximetristul încruntat. Așteptați să întreb la dispecerat!

Centralista îi ceruse să aștepte „o clipă”.

   - Dacă ești pe Erorii, îi explică ea,fă stânga la intersecția cu strada Răzorii, apoi la dreapta pe strada Tumorii și din nou dreapta pe Aleea Terorii, care te scoate în

strada cu sens unic a Furorii, așa că la întoarcere mergi înainte pe strada Duhorii, faci stânga pe strada Rumorii, care te scoate din nou în strada Erorii, unde te așteaptă doi comisari de la Garda Financiară ! Pe Furorii nu există nici un bloc cu inițiala asta !

- Du-mă atunci la Y6 ! spuse Stăncescu zâmbind.Mereu le încurc !

Nu găsiră, desigur nici inițiala Y, iar ciudatul client se hotărâse brusc să coboare la C6, plătind mai mult decât generos cursa.

- Te mai rog ceva,îi spuse el taximetristului înainte de a intra în scara blocului. Transmite-le celor doi comisari de la Garda Financiară să mă caute și pe strada Sudorii !

       cap.3

     Avionul urcă deasupra norilor. Sus, soarele, pare mult mai mare, emanând o lumină intensă.

În jos, un strat gros de nori, încât ai impresia că dacă sări pe ei te pot susține.Deasupra norilor 

se întinde o imensitate ce-ți dă o senzație de teamă. Motorul toarce monoton,ochii obosesc pe 

geamuri și ațipesc. Ne trezește cineva din personal și așează pe măsuțe mici gustări. Urmează 

muzică calmă de ascultare. Se aude vocea calmă a însoțitoarei de bord, în limba rusă de astă dată.

Ne urează bun venit și ne invită să coborâm în ordine.

     Pasagerii trec printun fel de tunel direct din avion în sala aeroportului. Se auzeau voci în toate 

limbile pământului. Trece ceva timp până ce pasagerii pleacă în drumul lor. Grupul nostru a rămas stingher

într-un colț. Așteptăm persoana care ne va fi ghid pe perioada celor 10 zile. D-l Nedelcu își pierduse 

răbdarea cerând explicații.În cel din urmă în fața noastră se oprește o doamnă, stresată, obosită de graba 

cu care venise.

     -Voi sunteți din România? din Galați? întreabă ea...D-a Sabina, văzând greutatea cu care își caută cuvintele

îi sare în ajutor.

     - D-nă eu știu bine rusește, nu vreți să vă ajut să-i explicați ghidului nostru ce s-a întâmplat?

     -O, ce bine că știi rusește, o să vă explic pe drum, acum ne așteaptă șoferul și mai are puțin și face explozie,

așteaptă de trei ore. Toți ne instalăm în autocar bucuroși că problema s-a rezolvat și mergem să ne cazăm la un 

hotel lângă palatul Kremnilului. Natașa așa o chema pe d-na ghidă s-a așezat pe banca de lângă șofer alături de 

d-na Sabina și d-l Nedelcu  și ne -a explicat de ce a întârziat.

     -În această perioadă se fac multe excursii din România și sunt puțini ghizi, nu fac față. S-au uitat prin dosarele 

noastre și la mine au văzut că bunicii mei sunt români și au tras concluzia că poate știu ceva română.Așa se face că am 

întârziat, vă cer scuze...

     -Eu sunt Sabina, am să fac cursuri intensive cu tine Natașa, încât la sfârșitul excursiei să fii bine pregătită pentru 

grupurile ce vor urma

     -Sper să nu fii prea exigentă.

     -Și eu sper să fii un elev  silitor!

     - Mă bucur că totul s-a sfârșit cu bine, mergem la hotel.Aveam azi un tur al Moscovei, dar s-au pierdut trei ore . Acum 

vă pot însoți la o mică plimbare în zonă...avem timp până la masa de seară. 

                                                         va urma