THE CHRONICLES OF TÂRGU JIU
THE CHRONICLES OF TÂRGU JIU
The story takes place at the beginning of the 16th century in a fictional kingdom known as the Kingdom of Northern Oltenia, whose capital is Târgu Jiu. The kingdom is ruled by King Constantin, a just, courageous, and God-fearing ruler, and Queen Liliana, renowned for her kindness and compassion toward the poor, the sick, and orphans. In the year 1509, their son Nicolae, the heir to the throne, is born.
Nicolae grows up in a family that teaches him faith, justice, and love for others. His father tells him that a true king must always be ready to give his life for his people, while his mother reads the Holy Scriptures to him and teaches him humility, mercy, and forgiveness. At the same time, the high nobleman Vlad secretly prepares a conspiracy to overthrow the royal family.
Facing the growing threat of the Ottoman Empire and the unrest spreading across Europe, King Constantin strengthens alliances with neighboring states and prepares the army to defend the kingdom. In 1516, he personally leads his forces in the Battle of the Jiu River, achieving a great victory. However, on his return, he is treacherously assassinated in an attack orchestrated by the conspirators.
The entire kingdom falls into mourning. Shortly afterward, Queen Liliana is poisoned by Vlad's followers. Before her death, she blesses her son and urges him to love God, to be just, to forgive whenever possible, and to protect the innocent. Left an orphan at only six years old, Nicolae is secretly taken out of the royal fortress by the elderly servant Maria and the loyal soldiers Radu and Vladimir.
Hidden in the Parâng Mountains, Nicolae spends his childhood and adolescence far from the throne. Maria teaches him to read and write, while Radu and Vladimir train him in the arts of warfare and kingship. Every day Nicolae reads the Holy Bible, strengthening his faith. At the age of seventeen, he receives his father's sword and swears to reclaim his kingdom—not out of a desire for revenge, but to restore justice.
Former soldiers of King Constantin and many faithful people join his cause. Together they march toward Târgu Jiu. Many of the defenders of the capital recognize the rightful heir and side with him. Vlad is captured and brought to trial. Nicolae is crowned King Nicolae I of the Kingdom of Northern Oltenia. He reduces taxes, rebuilds the fortresses, reopens schools and hospitals, helps the needy, and rules with justice, earning the love and respect of his people.
Five years of peace and prosperity follow. Yet the kingdom's success awakens the envy of its enemies. A new conspiracy arises, and a coup d'état forces Nicolae to abandon the throne. To spare the capital from destruction and save his people from needless bloodshed, he escapes through a secret passage together with Radu and Vladimir, promising that one day he will return.
The three men arrive in the Grand Duchy of Moscow, where Nicolae's grandfather, Ieremia, resides. The old man welcomes him with great affection and, before his death, leaves him a letter. In it, he advises Nicolae to travel to the distant Kingdom of Joseon, whose king had once been his close friend and would surely receive him with kindness.
After his grandfather's funeral, Nicolae, Radu, and Vladimir begin a long journey eastward. Thirty-one days later, they arrive in Joseon. The king receives them with great honor in memory of his friendship with Ieremia and welcomes Nicolae into the royal palace.
Nicolae learns the language and customs of the land without ever abandoning his Christian faith. Every morning he reads the Holy Scriptures and prays. The King of Joseon is deeply impressed by Nicolae's wisdom, humility, and noble character. The two engage in many conversations about God, justice, leadership, and forgiveness. Nicolae demonstrates that true wisdom comes from God and that a ruler should govern through justice and love rather than fear.
During the meetings of the Great Council of Joseon, Nicolae respectfully speaks about his faith without forcing it upon others. The ministers and scholars admire his character, and the king appoints him as one of his closest advisors.
For two years, Nicolae helps the King of Joseon govern the kingdom wisely. Later, at the king's encouragement, he meets the noblewoman Eun-hee, a young woman admired for her kindness and wisdom. They marry, and God blesses them with children. Nicolae finds a new family and a new home, yet he never forgets his homeland.
Every day he continues to pray for the Kingdom of Northern Oltenia and keeps alive the hope that one day he will return to see his people and his native land once again.
The central message of The Chronicles of Târgu Jiu is that true power is not found in a crown, a sword, or worldly riches, but in faith in God, justice, love for others, the courage to do what is right, and the hope that endures even through life's greatest trials. Nicolae is a ruler who loses his throne and his homeland, but never loses his faith. That faith guides his entire life and prepares him for the challenges that still lie ahead.[Cristian Diaconița]
Categoria: Proza
Toate poeziile autorului: Cristian Diaconița 
Data postării: 5 august
Timp de citire: ~8 min.
Vizualizări: 330
Alte poezii ale autorului
ȘCOALA DIN VIITOR
În anul 2100, lumea era mult mai dezvoltată decât în trecut. Orașele aveau clădiri foarte înalte, mijloace de transport moderne și tehnologii care îi ajutau pe oameni în aproape toate activitățile lor.
Școlile se schimbaseră și ele. Elevii nu mai mergeau la cursuri cinci zile pe săptămână. În noul sistem de învățământ, școala se desfășura doar luni și marți. În aceste două zile, elevii aveau un program de aproape opt ore.
De miercuri până duminică, elevii aveau cinci zile libere. În această perioadă se puteau odihni, puteau petrece timp cu familia, puteau citi, face sport sau merge la biserică.
Într-unul dintre marile orașe ale viitorului locuia un băiat pe nume Gabriel.
Gabriel era elev la Școala Sfântului Constantin, o școală modernă în care erau folosite calculatoare, table inteligente, laboratoare moderne și sisteme de învățare cu ajutorul tehnologiei.
Totuși, școala avea și o biserică în curtea sa. Biserica fusese construită în stil bizantin și avea icoane, cupole și o cruce mare deasupra intrării.
Gabriel era creștin ortodox și mergea des la biserică împreună cu familia sa.
Într-o dimineață de luni, Gabriel s-a trezit devreme.
Știa că începea o nouă săptămână de școală. S-a pregătit, și-a luat ghiozdanul și a coborât la micul dejun.
Mama lui l-a întrebat:
— Gabriel, ești pregătit pentru școală?
— Da, mamă. Astăzi este luni și avem aproape opt ore de cursuri.
— Să fii atent la ore și să îi respecți pe profesori și pe colegi.
— Voi fi atent.
Înainte să plece, Gabriel și-a făcut semnul Sfintei Cruci și a spus:
— Doamne, ajută-mă la școală!
Apoi a plecat.
Când a ajuns la școală, a observat că mai mulți elevi intrau în clădire. La intrare se afla profesorul Andrei, directorul școlii.
— Bună dimineața, Gabriel! îi spuse acesta.
— Bună dimineața, domnule profesor!
La ora opt au început cursurile.
În prima parte a zilei, Gabriel a avut matematică, limba română și istorie. După aceea a mers la laboratorul de științe, unde elevii au făcut un experiment.
La ora de istorie au învățat despre Imperiul Bizantin, despre Constantinopol și despre dezvoltarea creștinismului.
Profesorul le-a arătat imagini cu biserici bizantine și le-a explicat importanța lor.
Gabriel a fost foarte atent.
După istorie, elevii au avut ora de religie.
Profesorul le-a vorbit despre credința creștin-ortodoxă și despre importanța rugăciunii.
— Copii, le-a spus profesorul, tehnologia este folositoare dacă este utilizată corect. Dar ea nu poate înlocui credința, familia și responsabilitatea omului.
Gabriel a ascultat cu atenție.
După aproape opt ore de cursuri, ziua de luni s-a terminat.
Gabriel era obosit, dar mulțumit.
Știa că mai avea o singură zi de școală.
A doua zi era marți.
După terminarea zilei de marți, urmau cinci zile libere.
Pentru Gabriel, săptămâna avea un program neobișnuit, dar îi plăcea acest sistem.
În cele două zile de școală învăța cât mai mult, iar în celelalte cinci zile se odihnea și petrecea timp cu familia.
Nu știa însă că, în acea săptămână, avea să învețe una dintre cele mai importante lecții din viața lui.
---
SFÂRȘITUL
După mai multe zile de școală, Gabriel ajunsese să înțeleagă mai bine scopul noului sistem de învățământ.
Luni și marți erau zile dedicate studiului. Programul era lung și elevii trebuiau să fie atenți și responsabili.
De miercuri până duminică aveau cinci zile libere. Gabriel folosea acest timp pentru odihnă, lectură, familie și biserică.
Într-o duminică, Gabriel a mers împreună cu părinții săi la biserică.
Slujba s-a terminat, iar familia a rămas câteva minute în curtea bisericii.
Gabriel privea clădirea școlii aflată în apropiere.
Și-a amintit de toate lecțiile pe care le învățase.
Își amintea de matematică, istorie, limba română, științe și tehnologie.
Dar își amintea mai ales de orele de religie.
În acele ore învățase că educația nu înseamnă doar acumularea de informații.
Un elev trebuie să învețe să fie respectuos, responsabil, sincer și atent față de ceilalți.
Gabriel a înțeles că tehnologia era importantă pentru viitor, dar trebuia folosită cu responsabilitate.
În anul 2100, oamenii puteau să construiască mașini foarte inteligente, să călătorească în spațiu și să folosească sisteme informatice foarte avansate.
Cu toate acestea, oamenii aveau în continuare nevoie de familie, prieteni, credință și valori morale.
În seara acelei duminici, Gabriel și-a pregătit ghiozdanul pentru ziua următoare.
Luni urma să înceapă din nou școala.
El știa că avea să urmeze un program de aproape opt ore, apoi marți încă o zi de cursuri.
După aceea avea să aibă din nou cinci zile libere.
Înainte să se culce, Gabriel s-a rugat.
— Doamne, îți mulțumesc pentru familia mea, pentru școala mea și pentru toate lucrurile pe care le pot învăța. Ajută-mă să folosesc ceea ce învăț pentru a face bine.
Apoi și-a făcut semnul Sfintei Cruci și s-a culcat.
A doua zi avea să înceapă o nouă săptămână.
Gabriel urma să meargă din nou la școala viitorului.
Școala avea să-i ofere cunoștințe despre lume, știință și tehnologie.
Familia avea să-l învețe responsabilitatea și iubirea.
Biserica avea să-i amintească de credință.
Iar Gabriel urma să descopere, pe măsură ce creștea, că toate aceste lucruri puteau face parte din viața lui.
În anul 2100, școala se schimbase foarte mult.
Programul era diferit.
Tehnologia era mult mai avansată.
Elevii mergeau la școală doar două zile și aveau cinci zile de odihnă.
Dar un lucru rămăsese neschimbat:
un copil avea nevoie să învețe nu doar pentru a avea succes în viitor, ci și pentru a deveni un om bun.
Gabriel înțelesese acest lucru.
Și astfel, în fiecare luni dimineața, când intra pe poarta Școlii Sfântului Constantin, își făcea semnul Sfintei Cruci și își începea ziua cu aceeași rugăciune:
— Doamne, ajută-mă să învăț și să fac bine!
Iar școala continua să-și deschidă porțile pentru o nouă generație de elevi.
Sfârșit.
500 de Poezii Creștine 151–200
151. Cuvântul lui Hristos
Cuvântul Tău, Iisuse Doamne,
Îmi este pâine pentru suflet,
Când lumea-mi pare fără pace
Și gândul meu devine tulbure.
Păstrează-l viu în inima mea,
Să nu-l pierd în lumea trecătoare,
Ci să-l urmez cu credință
În fiecare zi din viață.
Cristian Diaconița
152. Glasul Evangheliei
Se-aude glasul Evangheliei
Ca o lumină peste lume,
Chemând pe omul rătăcit
Să se întoarcă la Hristos.
Ferice de cel ce ascultă
Și pune Cuvântul în faptă,
Căci viața lui va deveni
O mărturie luminată.
Cristian Diaconița
153. Evanghelia
Evanghelia ne vestește
Că Dumnezeu ne-a cercetat,
Că Fiul Său, Iisus Hristos,
Pentru noi S-a întrupat.
A venit să vindece rana
Păcatului din omenire
Și să ne cheme către Tatăl
Prin adevăr și prin iubire.
Cristian Diaconița
154. Fericiți cei blânzi
Fericiți cei blânzi la suflet,
Cei ce nu răspund cu rău,
Căci în inima lor se naște
Pacea sfântă de la Dumnezeu.
Să nu fiu aspru cu aproapele,
Nici plin de mânie și ură,
Ci să păstrez în orice clipă
Blândețea ce spre cer mă urcă.
Cristian Diaconița
155. Fericiți cei milostivi
Fericiți cei milostivi,
Căci mila lor nu se va pierde,
Ci va rămâne înaintea
Lui Dumnezeu ca o lumină.
Ajută-mă să fiu milostiv,
Să văd pe cel ce suferă,
Și să-i întind o mână bună
Când lumea îl uită.
Cristian Diaconița
156. Fericiți cei curați
Fericit este omul care
Păstrează inima curată,
Nu hrănește gânduri rele
Și nu dorește răul altuia.
Doamne, curăță-mi gândul,
Curăță-mi ochii și cuvântul,
Ca să pot vedea lumina
Și frumusețea Ta cea sfântă.
Cristian Diaconița
157. Făcătorii de pace
Fericiți sunt cei ce caută
Să împace oameni certați,
Cei ce sting focul mâniei
Și aduc pace între frați.
Doamne, fă-mă făcător de pace,
Nu pricină de ceartă-n lume,
Ci să duc în orice casă
Iubirea sfântă în al Tău nume.
Cristian Diaconița
158. Lumina din întuneric
Când noaptea cade peste suflet
Și speranța pare să dispară,
Hristos aprinde o lumină
Și întunericul se destramă.
Nu există noapte atât de grea
Pe care El să n-o străbată,
Căci Domnul este Lumina
Ce nu se stinge niciodată.
Cristian Diaconița
159. Rugăciunea inimii
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu,
Miluiește-mă pe mine,
Când mă abat de la calea Ta
Și mă îndepărtez de Tine.
Această rugăciune simplă
Să-mi fie mereu în inimă,
Ca un izvor de pace sfântă
În fiecare zi din viață.
Cristian Diaconița
160. Numele lui Iisus
Numele Tău, Iisuse Sfinte,
Este lumină și alinare,
Este nădejde pentru omul
Ce trece prin încercare.
Când rostesc numele Tău sfânt,
Sufletul meu găsește pace,
Și simt că nu sunt singur
În tot ceea ce viața-mi face.
Cristian Diaconița
161. Doamne, ajută-mă
Doamne, ajută-mă să fiu
Un om mai bun în fiecare zi,
Să nu rănesc prin vorba mea
Și să știu mereu a iubi.
Când cad, ridică-mă din nou,
Când greșesc, îndreaptă-mă,
Iar când mă pierd printre ispite,
Arată-mi calea către Tine.
Cristian Diaconița
162. Calea adevărului
Adevărul nu se schimbă
După voia oamenilor,
El rămâne veșnic și curat
În Cuvântul Mântuitorului.
Doamne, păzește-mă de minciună,
De înșelare și de rătăcire,
Și fă-mă să iubesc adevărul
Cu întreaga mea ființă.
Cristian Diaconița
163. Hristos, Adevărul
Tu ești Calea și Adevărul,
Viața sufletului meu,
Și cine vine către Tine
Se apropie de Dumnezeu.
Nu vreau să caut alte drumuri
Care duc spre rătăcire,
Ci să rămân mereu cu Tine
În credință și iubire.
Cristian Diaconița
164. Păstorul cel bun
Păstorul cel bun își caută oaia
Când aceasta se rătăcește,
Și nu se odihnește până când
Din nou în turmă o găsește.
Așa și Tu, Iisuse Doamne,
M-ai căutat când am plecat,
Și prin iubirea Ta cea mare
Spre Tine iar m-ai îndreptat.
Cristian Diaconița
165. Oaia pierdută
M-am rătăcit prin multe locuri
Și am uitat de glasul Tău,
Dar Bunul Păstor m-a găsit
Și m-a întors spre Dumnezeu.
Acum vreau să rămân cu Tine,
Să nu mai plec de lângă turmă,
Ci să urmez glasul Tău sfânt
Pe calea care duce-acasă.
Cristian Diaconița
166. Talanții
Doamne, nu vreau să îngrop
Darul pe care mi l-ai dat,
Ci vreau să-l folosesc cu grijă
Și să-l întorc înmiit curat.
Dă-mi înțelepciune să lucrez
Cu darurile primite,
Spre folosul celor din jur
Și spre slava Ta, Părinte.
Cristian Diaconița
167. Vameșul
Un vameș stătea în templu
Și nu îndrăznea să privească sus,
Ci spunea cu inimă smerită:
„Dumnezeule, milostiv fii mie!”
Doamne, învață-mă smerenia,
Să nu mă laud cu ce sunt,
Ci să-mi văd greșelile înainte
Și să cer mila Ta mereu.
Cristian Diaconița
168. Fariseul
Cel care se laudă singur
Nu vede cât de slab poate fi,
Dar omul care se smerește
Își vede sufletul cu adevărat.
Ferește-mă, Doamne, de mândrie,
De judecarea altora,
Și dă-mi să caut îndreptarea
În propria mea inimă.
Cristian Diaconița
169. Zaheu
Zaheu L-a dorit pe Hristos
Și s-a urcat într-un copac,
Ca să-L vadă când trecea
Prin mulțimea din acel loc.
Iar Domnul l-a chemat pe nume
Și i-a adus în casă mântuire,
Arătând că orice om se poate
Întoarce către Dumnezeu.
Cristian Diaconița
170. Vindecarea
Hristos a vindecat bolnavi
Și le-a redat nădejdea vieții,
Atingând inimile oamenilor
Cu mila și iubirea Sa.
Doamne, vindecă în mine
Tot ce este rupt și greu,
Și fă-mi sufletul din nou întreg
În lumina harului Tău.
Cristian Diaconița
171. Orbului i s-au deschis ochii
Un om orb a strigat către Domnul
Cu credință și cu dor,
Iar Hristos i-a redat lumina
Și bucuria ochilor.
Deschide-mi și mie, Doamne,
Ochii sufletului meu,
Ca să văd adevărul
Și să Te urmez mereu.
Cristian Diaconița
172. Leprosul
Zece oameni au fost vindecați,
Dar unul s-a întors la Domnul
Să-I mulțumească pentru darul
Pe care l-a primit prin credință.
Doamne, fă-mă recunoscător,
Să nu uit binele primit,
Ci să mă întorc mereu la Tine
Cu sufletul mulțumit.
Cristian Diaconița
173. Fiica lui Iair
Când toți credeau că totul s-a sfârșit,
Hristos a spus să nu se teamă,
Ci să creadă cu nădejde
În puterea lui Dumnezeu.
Doamne, când speranța mea moare,
Aprinde-o iar în sufletul meu,
Ca să cred chiar și atunci
Când nu mai văd niciun drum.
Cristian Diaconița
174. Lazăr
La mormântul lui Lazăr
Hristos a venit cu iubire,
Și prin puterea Sa dumnezeiască
A arătat biruința vieții.
Doamne, scoate-mă și pe mine
Din mormântul păcatului greu,
Și dă-mi o viață nouă
În lumina Ta.
Cristian Diaconița
175. Femeia cananeeancă
O femeie a venit la Domnul
Cu credință și smerenie,
Cerând milă pentru copilul ei
Și n-a plecat fără nădejde.
Învață-mă, Doamne, stăruința,
Să nu renunț când este greu,
Ci să mă rog cu credință
Și să mă încred în Dumnezeu.
Cristian Diaconița
176. Furtuna de pe mare
Pe mare, valurile creșteau
Și ucenicii se temeau,
Dar Hristos le-a adus pace
Și furtuna s-a liniștit.
Când viața mea este furtună,
Iisuse, fii cu mine,
Și spune inimii mele:
„Nu te teme, Eu sunt aici.”
Cristian Diaconița
177. Pâinile și peștii
Cu puține pâini și câțiva pești
Hristos a hrănit mulțimea,
Arătând că în mâna Domnului
Puținul devine îndestulare.
Doamne, binecuvântează puținul
Pe care îl primesc în viață
Și învață-mă să-l împart
Cu cel ce are nevoie.
Cristian Diaconița
178. Marea Galileei
Pe malul mării Galileei
Hristos și-a chemat ucenicii,
Iar ei au lăsat totul în urmă
Și au pornit după El.
Doamne, când mă chemi și pe mine,
Dă-mi curaj să Te urmez,
Să las ceea ce mă ține
Departe de adevărul Tău.
Cristian Diaconița
179. Muntele Schimbării la Față
Pe munte, Hristos S-a schimbat la față,
Iar slava Lui s-a arătat,
Și ucenicii au văzut
Lumina Sa dumnezeiască.
Doamne, luminează-mi sufletul
Cu harul Tău cel minunat,
Ca să Te iubesc mai mult
Și să rămân credincios.
Cristian Diaconița
180. Moise și Ilie
Moise și Ilie au apărut
În slava Schimbării la Față,
Iar ucenicii au înțeles
Mai mult din taina lui Hristos.
Doamne, unește în mine
Credința, nădejdea și iubirea,
Ca să pot urma calea Ta
Cu inimă smerită.
Cristian Diaconița
181. Rugăciunea din Ghetsimani
În Ghetsimani, Iisuse Doamne,
Te-ai rugat în noaptea grea,
Și ai primit voia Tatălui
Pentru mântuirea lumii.
Învață-mă și pe mine, Doamne,
Să spun cu inimă smerită:
„Facă-se voia Ta în toate”,
Chiar când calea este grea.
Cristian Diaconița
182. Ucenicii
Ucenicii au mers cu Domnul
Prin sate, cetăți și pustiu,
Ascultând cuvântul Său sfânt
Și văzând minunile Lui.
Doamne, fă-mă și pe mine
Ucenic al iubirii Tale,
Să învăț din Evanghelie
Și să trăiesc după ea.
Cristian Diaconița
183. Iuda
Iuda L-a vândut pe Domnul
Pentru arginți și interes,
Dar fapta lui rămâne-n lume
Ca avertisment pentru noi.
Păzește-mă, Doamne, de lăcomie,
De iubirea banului deșart,
Și fă-mi comoara în ceruri
Și nu în lucrurile lumii.
Cristian Diaconița
184. Lepădarea lui Petru
Petru s-a lepădat de Domnul
În ceasul fricii și-al durerii,
Dar după aceea a plâns amar
Și s-a întors cu pocăință.
Doamne, când slăbesc în credință,
Nu mă lăsa să pier,
Ci dă-mi putere să mă întorc
Și să Te iubesc din nou.
Cristian Diaconița
185. Cocoșul
Cocoșul a cântat în noapte
Și Petru și-a amintit cuvântul,
Iar lacrimile pocăinței
I-au curățat sufletul.
Și eu, când greșesc, Iisuse,
Ajută-mă să mă opresc,
Să-mi văd păcatul cu smerenie
Și să mă întorc la Tine.
Cristian Diaconița
186. Crucea
Crucea stă înaintea lumii
Ca semn al iubirii lui Hristos,
Și cine privește către ea
Găsește nădejde și folos.
Doamne, să port crucea mea
Cu credință și răbdare,
Și să nu uit niciodată
Că după Cruce vine Învierea.
Cristian Diaconița
187. Iertarea de pe Cruce
Pe Cruce, în mijlocul durerii,
Hristos a arătat iertare,
Și ne-a învățat că iubirea
Este mai mare decât ura.
Doamne, dă-mi aceeași inimă,
Să pot ierta când sunt rănit,
Și să nu las răutatea
Să-mi stăpânească sufletul.
Cristian Diaconița
188. Tâlharul pocăit
Un tâlhar, în ultima clipă,
S-a întors cu credință la Hristos,
Și a primit făgăduința
Vieții împreună cu Domnul.
Această minune ne arată
Că pocăința poate veni oricând,
Dar să nu așteptăm sfârșitul,
Ci să ne întoarcem astăzi.
Cristian Diaconița
189. Mormântul
Mormântul a primit trupul Domnului,
Dar nu L-a putut ține veșnic,
Căci puterea Învierii
A biruit moartea.
Doamne, când mă gândesc la moarte,
Dă-mi credință și nădejde,
Ca să privesc către viață
Și către Împărăția Ta.
Cristian Diaconița
190. Îngerii
Îngerii slujesc înaintea
Lui Dumnezeu cel Preasfânt,
Și ne amintesc că lumea
Nu este numai acest pământ.
Doamne, păzește-ne prin îngerii
Pe care ni i-ai rânduit,
Și ajută-ne să mergem
Pe drumul Tău cel sfânt.
Cristian Diaconița
191. Maica Domnului
Preasfântă Maică a Domnului,
Cu smerenie Te cinstim,
Și Te rugăm să fii aproape
De cei ce către Tine venim.
Roagă pe Fiul Tău, Iisuse,
Pentru cei slabi și întristați,
Și acoperă-ne cu iubire
Pe noi, cei greu încercați.
Cristian Diaconița
192. Acatistul
Cuvintele unui acatist
Se ridică spre cer în cântare,
Iar inima care se roagă
Primește pace și alinare.
Doamne, primește rugăciunea
Pe care Ți-o aduc cu smerenie,
Și fă din sufletul meu
O casă pentru sfânta iubire.
Cristian Diaconița
193. Paraclisul
În ceasul greu, când sufletul plânge,
Mă apropii cu credință
De rugăciunea către Maica Domnului,
Cerând ajutor și nădejde.
Preasfântă Maică, roagă-te
Pentru noi înaintea Fiului,
Și du-ne către Hristos
Pe calea mântuirii.
Cristian Diaconița
194. Sfinții
Sfinții nu au trăit fără lupte,
Dar au rămas statornici în credință,
Și au transformat încercarea
În prilej de sfințire.
Ajută-ne și pe noi, Doamne,
Să învățăm de la ei iubirea,
Răbdarea, rugăciunea,
Smerenia și credința.
Cristian Diaconița
195. Mucenicii
Mucenicii au mărturisit
Numele lui Hristos cu putere,
Și nici chinurile nu i-au făcut
Să renunțe la credință.
Doamne, dă-ne și nouă curaj
Să nu ne rușinăm de Tine,
Ci să păstrăm credința sfântă
În toate zilele vieții.
Cristian Diaconița
196. Cuvioșii
Cuvioșii au ales tăcerea,
Postul și rugăciunea sfântă,
Și-au căutat în fiecare zi
Împărăția lui Dumnezeu.
Învață-ne și pe noi, Doamne,
Să iubim liniștea și rugăciunea,
Să ne curățăm de patimi
Și să căutăm sfințirea.
Cristian Diaconița
197. Mănăstirea
În mănăstire clopotul bate
Și cheamă sufletul la rugă,
Iar liniștea dintre ziduri
Îndeamnă inima spre Dumnezeu.
Doamne, binecuvântează locurile
În care oamenii se roagă,
Și fă ca rugăciunea lor
Să fie lumină pentru lume.
Cristian Diaconița
198. Calea sfințeniei
Sfințenia nu este mândrie,
Ci luptă împotriva păcatului,
O cale lungă de răbdare
Și de iubire pentru aproapele.
Doamne, ajută-mă să merg
Pe această cale cu smerenie,
Și să nu caut slava lumii,
Ci slava Împărăției Tale.
Cristian Diaconița
199. Nădejdea
Când totul pare fără speranță,
Ridic privirea către cer,
Căci știu că Dumnezeu mă vede
Și în iubirea Lui eu sper.
Nădejdea mea este Hristos,
Nădejdea mea este iubirea,
Nădejdea mea este credința
Și drumul către mântuire.
Cristian Diaconița
200. Credința veșnică
Două sute de cântări s-au strâns
În această carte de credință,
Dar rugăciunea merge mai departe
Ca o lumină către veșnicie.
Doamne, primește fiecare vers
Ca pe-o jertfă mică și smerită,
Și fă ca toate aceste poezii
Să ducă inimile către Tine.
Cristian Diaconița. 500 DE POEZII CREȘTINE
de Cristian Diaconița
Poeziile 201–250
201. Rugăciune către Dumnezeu
Doamne, primește rugăciunea
Ce o aduc înaintea Ta,
Nu pentru vrednicia mea,
Ci pentru mila Ta cea mare.
Păzește-mi sufletul de rău,
Și dă-mi putere să iubesc,
Să merg pe calea Ta cea dreaptă
Și niciodată să nu mă lepăd.
Cristian Diaconița
202. Încrederea
Când nu mai știu ce să aleg
Și toate drumurile-s grele,
Îmi pun nădejdea în Hristos
Și las în mâna Lui problemele.
El știe drumul meu mai bine
Și vede ce eu nu pot vedea,
De aceea vreau cu credință
Să-mi pun viața-n mâna Sa.
Cristian Diaconița
203. Dumnezeu vede
Chiar dacă nimeni nu mă vede
Când fac un bine în tăcere,
Tu, Doamne, știi și vezi lucrarea
Și o primești cu mângâiere.
Nu vreau răsplată de la oameni,
Nici laudă și nici mărire,
Ci vreau să fac binele în taină
Din dragoste și mulțumire.
Cristian Diaconița
204. Glasul conștiinței
În liniștea din miez de noapte
Aud un glas în mine spunând:
„Întoarce-te spre Dumnezeu
Și lasă răul în urmă.”
Conștiința este o lumină
Ce poate arăta greșeala,
Dar numai Domnul poate vindeca
Și poate îndrepta cărarea.
Cristian Diaconița
205. Pocăința
Pocăința nu este numai
O lacrimă ce cade jos,
Ci schimbarea vieții mele
Și întoarcerea la Hristos.
Să las păcatul în urmă
Și să încep un drum curat,
Cu rugăciune și iubire
Spre Dumnezeu, Cel minunat.
Cristian Diaconița
206. Lacrima pocăinței
O lacrimă de pocăință
Poate vorbi fără cuvinte,
Când omul își recunoaște vina
Și caută iarăși cele sfinte.
Doamne, primește lacrima mea
Și spală sufletul meu greu,
Ca să pot începe din nou
În lumina Ta, Dumnezeule.
Cristian Diaconița
207. Spovedania
Când îmi mărturisesc păcatul
Cu inimă sinceră și smerită,
Încep să văd din nou lumina
Și calea mea către Hristos.
Doamne, dă-mi curaj să recunosc
Tot ceea ce am făcut greșit,
Și ajută-mă să mă schimb
Cu sufletul cu adevărat.
Cristian Diaconița
208. Curățirea sufletului
Nu aurul mă face curat,
Nici hainele frumoase ale lumii,
Ci inima care se pocăiește
Și caută mila lui Dumnezeu.
Curăță, Doamne, tot ce este rău
Din gândul și din sufletul meu,
Și fă din mine un om nou
Prin harul Tău cel sfânt.
Cristian Diaconița
209. Smerenia
Smerenia nu înseamnă slăbiciune,
Ci puterea de a recunoaște
Că tot ce avem este un dar
Și că Dumnezeu ne iubește.
Ferește-mă de mândrie, Doamne,
De dorința de a fi mai sus,
Și învață-mă să slujesc
Așa cum ne-a învățat Iisus.
Cristian Diaconița
210. Mândria
Mândria ridică ziduri
Între om și Dumnezeu,
Îl face să uite de ceilalți
Și să se creadă mai presus.
Doamne, smerește-mi inima
Când începe să se înalțe,
Și pune în locul mândriei
Iubire și bunătate.
Cristian Diaconița
211. Ascultarea
Ascultarea de Dumnezeu
Este calea către lumină,
Când omul lasă voia sa
Și caută voia cea divină.
Doamne, ajută-mă să ascult
Cuvântul Tău cu credință,
Și să nu aleg după dorințe
Ce mă îndepărtează de Tine.
Cristian Diaconița
212. Poruncile Domnului
Poruncile Tale sunt lumină
Pentru sufletul rătăcit,
Ele ne arată calea
Pe care trebuie să mergem.
Ajută-mă să le păstrez
Nu doar în minte, ci în faptă,
Ca viața mea să fie mereu
O mărturie curată.
Cristian Diaconița
213. Iubește-L pe Dumnezeu
Să-L iubesc pe Dumnezeu
Cu toată inima mea,
Cu sufletul și cugetul
Și cu întreaga viață a mea.
Iar dragostea aceasta sfântă
Să nu rămână doar cuvânt,
Ci să se vadă prin iubirea
Pe care-o port către cei din jur.
Cristian Diaconița
214. Iubește-ți aproapele
Aproapele meu este fratele
Pe care Dumnezeu mi l-a dat,
Și chiar dacă uneori mă doare,
Trebuie să-l iubesc cu adevărat.
Să nu răspund cu răutate,
Să nu păstrez în mine ură,
Ci să aleg mereu iertarea
Și dragostea cea bună.
Cristian Diaconița
215. Nu judeca
Nu judeca pe cel ce cade,
Căci poate mâine vei cădea,
Și numai Dumnezeu cunoaște
Adâncul inimii cuiva.
Mai bine roagă-te pentru dânsul
Și întinde-i mâna când îi este greu,
Căci dragostea aproapelui
Este porunca lui Dumnezeu.
Cristian Diaconița
216. Iertarea
Când cineva mă rănește, Doamne,
Ajută-mă să pot ierta,
Să nu păstrez în suflet ură
Și să nu răspund cu răutate.
Căci Tu ne-ai arătat pe Cruce
Ce înseamnă adevărata iubire:
Să ierți chiar și atunci când doare
Și să alegi mereu pacea.
Cristian Diaconița
217. Dragostea
Dragostea adevărată rabdă,
Nu caută răul nimănui,
Nu se laudă și nu se umflă,
Ci caută binele aproapelui.
Doamne, să am această dragoste
În fiecare zi din viața mea,
Ca prin ea să Te pot vedea
Și să rămân aproape de Tine.
Cristian Diaconița
218. Bunătatea inimii
O inimă bună nu întreabă
„Ce primesc dacă ajut?”,
Ci vede omul care suferă
Și se apropie fără teamă.
Doamne, pune în mine bunătate,
Să nu trec nepăsător,
Ci să fiu pentru cei din jur
Un semn al iubirii Tale.
Cristian Diaconița
219. Milostenia ascunsă
Când dai celui sărac în taină
Și nimeni nu te vede-n lume,
Cerul cunoaște fapta bună
Și Dumnezeu îi știe numele.
Nu căuta aplauze sau slavă,
Ci fă milostenia curat,
Din dragoste pentru aproapele
Și pentru Domnul Preaînalt.
Cristian Diaconița
220. Darul
Tot ceea ce primesc în viață
Este un dar de la Dumnezeu,
Și vreau să fiu recunoscător
Pentru fiecare lucru bun.
Să nu spun: „Eu am făcut totul”,
Uitând de Cel ce m-a ajutat,
Ci să spun cu inimă smerită:
„Slavă Ție pentru toate!”
Cristian Diaconița
221. Mulțumirea
Mulțumesc pentru pâinea zilnică,
Pentru apă și pentru lumină,
Pentru oamenii pe care-i iubesc
Și pentru fiecare zi senină.
Mulțumesc și pentru încercări,
Căci m-au făcut să înțeleg
Că fără Tine, Doamne Sfinte,
Pe drumul vieții nu pot merge.
Cristian Diaconița
222. Bucuria
Bucuria adevărată
Nu se cumpără cu bani,
Ea vine din inima care
Își pune nădejdea în Dumnezeu.
Chiar și-n ziua cea mai grea
Pot găsi un strop de lumină,
Când știu că Hristos este cu mine
Și iubirea Lui mă ține.
Cristian Diaconița
223. Pace
Dă-mi, Doamne, pace în suflet,
Când în jur este tulburare,
Și fă-mi inima asemenea
Unui lac liniștit sub soare.
Să nu răspund la rău cu rău,
Să nu aprind focul mâniei,
Ci să aduc în orice loc
Pacea sfântă a iubirii.
Cristian Diaconița
224. Răbdarea creștinului
Creștinul nu renunță ușor
Când drumul devine greu,
Ci se roagă și merge înainte
Cu nădejde în Dumnezeu.
Răbdarea este o virtute
Ce crește încet în suflet,
Prin încercări și prin rugăciune
Și prin iubire către Domnul.
Cristian Diaconița
225. Nădejdea
Când nu mai văd nicio ieșire
Și lumea pare fără drum,
Ridic ochii către cer
Și spun: „Hristos este cu mine.”
Nădejdea nu mă lasă singur,
Nici când sufletul meu plânge,
Căci Dumnezeu poate deschide
O ușă chiar și când nu văd.
Cristian Diaconița
226. Curaj
Dă-mi, Doamne, curaj să spun
Când ceva nu este bine,
Să nu mă tem de oameni
Mai mult decât mă tem de Tine.
Curajul creștin nu este ură,
Ci puterea de a sta drept,
Cu adevărul în inimă
Și cu iubire pentru toți.
Cristian Diaconița
227. Adevărul
Adevărul poate uneori
Să doară, dar el vindecă,
Pe când minciuna pare dulce
Și sufletul îl înșală.
Doamne, păstrează-mă în adevăr
Și ferește-mă de minciună,
Ca vorba mea să fie curată
Și inima mea să fie bună.
Cristian Diaconița
228. Cuvântul și fapta
Nu este suficient să spun
Că Îl iubesc pe Dumnezeu,
Dacă în viața mea de fiecare zi
Nu fac ceea ce este bun.
Cuvântul trebuie să devină faptă,
Iar credința să rodească,
Ca viața mea să mărturisească
Iubirea Domnului ceresc.
Cristian Diaconița
229. Roadele credinței
Credința adevărată rodește
Iubire, pace și răbdare,
Bunătate și blândețe
Și o inimă milostivă.
Doamne, fă să crească-n mine
Roade bune zi de zi,
Ca oamenii să vadă-n viața mea
Lumina Ta cea vie.
Cristian Diaconița
230. Pomul bun
Pomul bun se cunoaște
După roadele pe care le dă,
Iar omul se cunoaște-n lume
După faptele din viața sa.
Doamne, fă-mă pom roditor,
Cu roade bune și curate,
Ca să aduc folos celor din jur
Și slavă numelui Tău sfânt.
Cristian Diaconița
231. Grâul
Ca grâul care crește-n câmp
Sub ploaie, soare și furtună,
Așa să crească și credința
În inima mea cea bună.
Și când va veni vremea roadelor,
Să nu fie sufletul meu gol,
Ci plin de fapte bune
Și de iubirea lui Hristos.
Cristian Diaconița
232. Vița
Hristos este vița cea adevărată,
Iar noi suntem mlădițele Lui,
Și fără El nu putem face
Nimic folositor în viață.
Doamne, ține-mă aproape de Tine,
Ca să pot aduce rod bogat,
Și să nu mă usuc departe
De izvorul Tău curat.
Cristian Diaconița
233. Viața
Viața mea este un dar
Pe care Tu mi l-ai oferit,
Și vreau să o trăiesc cu rost,
Cu sufletul către cer privit.
Nu știu cât timp îmi este dat,
De aceea vreau în fiecare zi
Să fac un bine și să iubesc
Și să mă apropii de Tine.
Cristian Diaconița
234. Timpul
Timpul trece ca un râu
Și nu se întoarce niciodată,
De aceea fiecare clipă
Trebuie trăită cu folos.
Doamne, nu mă lăsa să pierd
Anii în lucruri trecătoare,
Ci ajută-mă să strâng în cer
Comori care nu pier.
Cristian Diaconița
235. Comoara din cer
Nu vreau să strâng comori pe pământ
Care ruginesc și pier,
Ci vreau să am o inimă bogată
În fapte bune înaintea Ta.
Căci adevărata comoară
Nu este aurul din lume,
Ci iubirea, credința și mila
Păstrate în numele lui Hristos.
Cristian Diaconița
236. Casa sufletului
Casa sufletului meu, Doamne,
Vreau să fie curată mereu,
Să nu intre gânduri rele
Și să rămâi Tu în ea.
Curăță fiecare încăpere
A inimii mele slabe,
Și fă din ea un loc de pace
În care numele Tău să fie.
Cristian Diaconița
237. Veghea
Vegheați, spune Evanghelia,
Căci nu știm ziua și ceasul,
De aceea vreau să fiu mereu
Cu sufletul pregătit.
Nu vreau să dorm în nepăsare
Și să uit de Dumnezeu,
Ci să păstrez candela aprinsă
În inima mea mereu.
Cristian Diaconița
238. Candela inimii
Candela inimii mele
Să nu se stingă niciodată,
Ci să ardă prin credință
În orice zi din viață.
Dacă vântul lumii bate,
Apără-mi flacăra, Iisuse,
Și fă ca lumina ei să arate
Calea către Tine.
Cristian Diaconița
239. Ușa
„Eu sunt Ușa”, ne-ai spus, Doamne,
Și prin Tine intrăm la viață,
Iar sufletul care Te caută
Găsește adevăr și pace.
Deschide-mi, Doamne, ușa inimii
Când vin spre Tine cu smerenie,
Și ajută-mă să rămân
În casa iubirii Tale.
Cristian Diaconița
240. Pâinea zilnică
Pentru pâinea de fiecare zi
Îți mulțumesc, Părinte Sfânt,
Căci toate darurile vieții
Vin din mâna Ta.
Învață-mă să nu risipesc
Și să împart cu cel flămând,
Ca pâinea mea să fie binecuvântată
Prin dragostea către aproapele.
Cristian Diaconița
241. Apa
Apa curge limpede din izvor
Și dă viață pământului,
Așa să curgă și iubirea
Din inima creștinului.
Doamne, curăță-mi sufletul
Și fă-l limpede ca un izvor,
Ca fiecare om să găsească
În mine un cuvânt bun.
Cristian Diaconița
242. Izvorul
La Tine este izvorul vieții,
La Tine este lumina mea,
Și când sufletul îmi este însetat,
Mă apropii iar de Tine.
Nu mă lăsa să caut apa
În izvoare care seacă,
Ci condu-mă spre izvorul
Care nu seacă niciodată.
Cristian Diaconița
243. Ploaia
Ploaia cade peste câmpuri
Și le dă putere să rodească,
Așa și harul Tău, Iisuse,
Poate sufletul să-l înnoiască.
Trimite ploaia Ta de har
Peste inima mea uscată,
Ca să răsară iar credința
Și dragostea cea adevărată.
Cristian Diaconița
244. Floarea
O floare mică de pe câmp
Îmi amintește de Creator,
Căci frumusețea ei modestă
Vorbește despre Dumnezeu.
Dacă Tu îmbraci și florile
Cu frumusețe și lumină,
Cu atât mai mult vei avea grijă
De omul care Te caută.
Cristian Diaconița
245. Cerul
Privesc spre cerul plin de stele
Și mă gândesc la Creator,
La măreția Ta cea mare
Și la iubirea Ta pentru om.
Cât de minunată este lumea
Pe care Tu ai zidit-o, Doamne!
Și cât de mic sunt eu înaintea
Măreției Tale fără margini.
Cristian Diaconița
246. Stelele
Stelele strălucesc în noapte
Ca niște lumini pe cer,
Și fiecare parcă spune:
„Slavă lui Dumnezeu!”
Când le privesc, îmi amintesc
Că lumea nu este întâmplare,
Ci poartă urma Creatorului
Și a puterii Sale mari.
Cristian Diaconița
247. Răsăritul
La răsăritul dimineții
Lumina se revarsă peste lume,
Și sufletul meu spune încet:
„Slavă Ție, Dumnezeule!”
Fiecare zi este un dar,
O nouă șansă de iubire,
De aceea vreau să merg cu Tine
Pe calea către mântuire.
Cristian Diaconița
248. Apusul
Când soarele apune încet
Și cerul se umple de culoare,
Îți mulțumesc pentru această zi
Și pentru iubirea Ta cea mare.
Iar când noaptea va veni,
Să-mi dai odihnă și pace,
Și să mă trezești cu bucurie
Într-o nouă zi de har.
Cristian Diaconița
249. Călătoria vieții
Viața este o călătorie
Pe un drum necunoscut,
Dar știu că la capătul ei
Mă așteaptă Dumnezeu.
De aceea merg fără teamă,
Cu credință și nădejde,
Căci Hristos este Călăuza
Ce mă conduce către cer.
Cristian Diaconița
250. Drumul spre Împărăție
Drumul spre Împărăția Cerurilor
Este drumul credinței vii,
Al iubirii și-al pocăinței,
Al rugăciunii zi de zi.
Doamne, ajută-mă să merg
Fără să mă abat din cale,
Până când voi ajunge, prin mila Ta,
La lumina Împărăției Tale.
500 de Poezii Creștine 1-50
1. Lumina lui Hristos
Hristos coboară peste lume,
Cu har și pace peste noi,
Și-n sufletele cele triste
Aprinde candela-napoi.
La Cruce stăm cu umilință,
Privind spre Cel ce ne-a iubit,
Căci prin a Sa dumnezeire
Pe noi din moarte ne-a trezit.
O, Doamne, fii cu noi în toate,
În zi, în noapte, la necaz,
Și du-ne către Împărăție,
Spre veșnicul Tău sfânt locaș.
Cristian Diaconița
2. Rugăciunea
Când lumea tace și adoarme,
Eu, Doamne, vin să mă rog Ție,
Îți spun durerea mea ascunsă
Și cer lumină-n veșnicie.
Nu aur vreau și nici mărire,
Ci inimă curată vreau,
Să pot ierta pe orice frate
Și către Tine să privesc.
Primește, Doamne, rugăciunea
Pe care-o spun cu glas smerit,
Și nu mă lăsa niciodată
Să uit cât Tu m-ai iubit.
Cristian Diaconița
3. Sub Crucea Ta
Sub Crucea Ta, Iisuse Doamne,
Îmi plec genunchii și suspin,
Căci pentru mine și păcate
Ai suferit amar și chin.
Piroanele au fost durere,
Cununa spini Ți-a fost altar,
Dar dragostea Ta pentru oameni
A fost mai mare decât toate.
Și când mă clatin pe cărare
Și pașii mei se pierd mereu,
Mă uit spre Crucea Ta cea sfântă
Și mă întorc spre Dumnezeu.
Cristian Diaconița
4. Maica Domnului
Preasfântă Maică, Născătoare,
Tu, Maica Domnului Iisus,
Acoperă-ne cu iubire
Și du-ne către Cel de Sus.
În ceas de teamă și durere,
Ridică rugăciunea ta,
Și fii aproape de creștinii
Ce caută în cer pacea.
Tu, floare sfântă și aleasă,
Primește glasul nostru lin,
Și roagă-te pentru noi, Maică,
Când către Domnul noi venim.
Cristian Diaconița
5. Calea spre Cer
Pe calea vieții merg, Iisuse,
Cu pași adesea obosiți,
Dar știu că Tu ești lângă mine
Când pașii mei sunt rătăciți.
Când drumul este plin de spini,
Nu vreau să fug, ci să rămân,
Căci Tu ai mers întâi pe cale
Și m-ai chemat să Te urmez.
Dă-mi, Doamne, inimă smerită,
Credință, dragoste și har,
Ca la sfârșitul vieții mele
Să intru-n cerul Tău cel clar.
Cristian Diaconița. 500 DE POEZII CREȘTINE
de Cristian Diaconița
Poeziile 6–50
6. Inima mea către Hristos
Iisuse, Doamne, vin la Tine,
Cu sufletul smerit și greu,
Aprinde-n mine sfânta pace
Și fă din inimă altarul Tău.
Când lumea-mi pare fără cale,
Tu fii lumina mea mereu,
Căci numai lângă Tine, Doamne,
Găsesc iubirea lui Dumnezeu.
Cristian Diaconița
7. Candela credinței
Aprinde, Doamne, candela
În sufletul meu trecător,
Să lumineze peste toate
Când vine noaptea de fior.
Să nu se stingă niciodată
Credința mea în Dumnezeu,
Ci să rămână peste vreme
Ca o lumină-n drumul meu.
Cristian Diaconița
8. Rugăciune în tăcere
În liniștea acestei seri
Îmi plec genunchii înaintea Ta,
Și spun cu inimă smerită:
„Iisuse, nu mă părăsi.”
Tu știi durerea mea ascunsă,
Tu știi și gândul cel mai greu,
De aceea vin cu toată viața
Și o așez în mâna Ta.
Cristian Diaconița
9. La icoana Maicii Domnului
La icoana Maicii Sfinte
Aprind o candelă ușor,
Și cer în taină mijlocirea
Pentru al meu suflet călător.
Preasfântă Maică, roagă-te
Pentru cei ce Te cinstesc,
Și du-ne către Fiul Tău,
Spre cerul cel dumnezeiesc.
Cristian Diaconița
10. Crucea vieții
Când crucea vieții este grea
Și drumul pare fără sfârșit,
Privesc spre Crucea lui Hristos,
Spre Cel ce pentru noi S-a jertfit.
Atunci găsesc putere iarăși
Să merg cu sufletul curat,
Căci El ne spune prin iubire:
„Nu te teme, Eu te-am chemat.”
Cristian Diaconița
11. Doamne, rămâi cu mine
Doamne, rămâi mereu cu mine
Când zorii vin, când noaptea cade,
Când am lumină în privire
Și când mă cuprind multe griji.
Nu mă lăsa să pierd cărarea
Ce duce către cerul Tău,
Ci ține-mi sufletul aproape
De sfântul Tău nume mereu.
Cristian Diaconița
12. Nădejde
Când toate par că se destramă
Și omul nu mai vede-un drum,
Eu mă încred în Dumnezeu,
Căci El mă poate ridica.
Nădejdea mea nu este lumea,
Nici bogăția ei deșartă,
Ci Domnul care ține viața
Și-mi poate lumina cărarea.
Cristian Diaconița
13. Hristos și pacea
Acolo unde este Hristos
Se naște pacea în suflet,
Iar inima ce Îl primește
Nu mai rămâne fără rod.
Iisuse, fă-mi și mie inima
Un loc curat pentru iubire,
Să pot să duc în lumea aceasta
Lumina Ta și-a Ta sfințire.
Cristian Diaconița
14. Întoarcerea
Am rătăcit prin multe drumuri,
Dar astăzi iarăși Te-am găsit,
Iisuse, Tu m-ai chemat acasă
Și sufletul mi-ai liniștit.
Primește-mă cu milă, Doamne,
Nu după câte am greșit,
Ci după marea Ta iubire
Și harul Tău nemărginit.
Cristian Diaconița
15. Înaintea altarului
În fața sfântului altar
Îmi plec genunchii în tăcere,
Și simt cum sufletul se umple
De pace, har și mângâiere.
Biserica devine casă
Pentru un suflet apăsat,
Iar rugăciunea se ridică
Spre Dumnezeu Cel minunat.
Cristian Diaconița
16. Glasul Evangheliei
Când Evanghelia răsună,
Aud chemarea lui Hristos:
„Veniți la Mine, cei ce sunteți
Osteniți și apăsați.”
Cuvântul Lui îmi este hrană,
Lumină pentru orice zi,
Și mă învață să iubesc
Și să trăiesc pentru cei vii.
Cristian Diaconița
17. Bucuria Învierii
Hristos a înviat din moarte,
Iar piatra nu L-a mai oprit,
Și peste lumea cea cuprinsă
De teamă, viață a răsărit.
Să cânte cerul și pământul,
Să cânte omul credincios:
„Moartea nu are ultimul cuvânt,
Căci a-nviat Iisus Hristos!”
Cristian Diaconița
18. Betleem
În Betleem, în noaptea sfântă,
O stea străluce peste sat,
Iar Pruncul Sfânt Se naște-n iesle,
De îngeri fiind înconjurat.
Păstorii vin cu bucurie,
Magii Îi aduc daruri sfinte,
Iar lumea primește Lumina
Vestită de profeții sfinți.
Cristian Diaconița
19. Îngerul păzitor
Îngerul meu, trimis de Domnul,
Păzește-mi pașii zi de zi,
Ferește-mi sufletul de rău
Și-nvață-mă spre bine a privi.
Când noaptea vine peste mine,
Rămâi aproape, înger sfânt,
Și roagă-te pentru sufletul meu
În drumul meu pe acest pământ.
Cristian Diaconița
20. Iubirea creștină
Iubirea nu răspunde răului
Cu ură și cu răzbunare,
Ci pune peste rana lumii
Balsamul sfânt al unei iertări.
Așa ne-a învățat Hristosul,
Prin viața Sa și prin Crucea Sa:
Să ne iubim unii pe alții
Și să păstrăm în noi iertarea.
Cristian Diaconița
21. Lacrima pocăinței
O lacrimă căzută-n taină
Poate spăla un suflet greu,
Când omul își recunoaște vina
Și se întoarce la Dumnezeu.
Doamne, primește pocăința
Și dă-mi putere să mă schimb,
Să las păcatul în urmă
Și către Tine să mă-ndrept.
Cristian Diaconița
22. Sfânta Liturghie
Când clopotele cheamă lumea
La sfânta slujbă în locaș,
Se umple inima de pace
Și sufletul devine mai curat.
În rugăciune stăm împreună,
Uniți prin credință și iubire,
Și Îl slăvim pe Dumnezeu
Cu inimă și mulțumire.
Cristian Diaconița
23. Sfinții
Sfinții au mers prin încercare
Cu ochii către Dumnezeu,
Și au păstrat credința vie
În orice ceas și-n orice greu.
Ei sunt lumină pentru lume,
Modele sfinte de urmat,
Și ne arată că prin Hristos
Sufletul poate fi curat.
Cristian Diaconița
24. Apostolii
Doisprezece au mers cu Domnul
Pe drumurile Galileei,
Vestind cuvântul Evangheliei
Și Împărăția lui Dumnezeu.
Au dus lumina peste lume,
Cu jertfă și cu mult curaj,
Și au vestit că Iisus Hristos
Este al lumii Mântuitor.
Cristian Diaconița
25. Petru
Petru, pescarul din Galileea,
A lăsat plasa și-a urmat
Pe Cel ce l-a chemat la viață
Și către cer l-a îndreptat.
Chiar dacă uneori s-a clătinat,
Hristos nu l-a abandonat,
Ci i-a redat credința vie
Și turma Sa i-a încredințat.
Cristian Diaconița
26. Ioan
Ioan, apostolul iubirii,
A stat aproape de Hristos,
Și a păstrat în inimă
Cuvântul sfânt și luminos.
El ne învață că iubirea
Este poruncă de la Domnul,
Și cine umblă în iubire
Rămâne-n Dumnezeu cu totul.
Cristian Diaconița
27. Pavel
Pavel a dus Evanghelia
Prin multe țări și prin cetăți,
Vestind pe Hristos cu îndrăzneală
În mijlocul multor greutăți.
N-a fost oprit de suferință,
Nici de prigoană sau de lanț,
Căci dragostea pentru Hristos
Îi era veșnică putere.
Cristian Diaconița
28. Psalmul inimii
Când sufletul meu este trist,
Ridic privirea către cer,
Și spun: „Doamne, Tu ești păstorul,
De nimic nu mă voi teme.”
Tu-mi dai odihnă și lumină,
Mă duci pe cărări de dreptate,
Și chiar de trec prin valea morții,
Tu ești cu mine, Doamne.
Cristian Diaconița
29. Dumnezeul meu
Dumnezeul meu, Părinte Sfânt,
Tu ai creat cerul și pământul,
Și ai pus viață peste toate,
Cu înțelepciunea Ta cea mare.
Primește lauda mea smerită
Și fă-mă vrednic de iubirea Ta,
Să Te caut în fiecare zi
Și să păstrez porunca Ta.
Cristian Diaconița
30. Duhule Sfinte
Duhule Sfinte, vino-n mine,
Adu-mi lumină și curaj,
Curăță gândurile mele
Și fă-mi din inimă locaș.
Călăuzește-mi orice pas,
Ferește-mă de rătăcire,
Și dă-mi iubire pentru oameni,
Credință, pace și smerire.
Cristian Diaconița
31. Smerenia
Smerenia nu caută slavă,
Nici laude de la oameni,
Ci stă în liniște și slujește
Cu dragoste și cu răbdare.
Iisuse, dă-mi această cale,
Să nu mă laud cu nimic,
Ci să mă bucur când pot face
Un bine mic pentru un frate.
Cristian Diaconița
32. Milostenia
O pâine dată celui flămând
Este iubire înaintea Ta,
O haină dată celui gol
Poate aprinde o stea.
Învață-mă să văd aproapele
Și să nu trec nepăsător,
Căci orice bine făcut în taină
Se înalță către Dumnezeu.
Cristian Diaconița
33. Postul inimii
Nu doar de hrană vreau să postesc,
Ci și de ură și mândrie,
De vorbe rele și de judecată,
De orice gând fără iubire.
Ajută-mă, Iisuse Doamne,
Să-mi curăț sufletul mereu,
Ca postul meu să fie jertfă
Și să mă apropie de Dumnezeu.
Cristian Diaconița
34. Iertarea
Doamne, învață-mă să iert
Pe cel ce poate m-a rănit,
Așa cum Tu ne ierți păcatul
Când ne întoarcem smeriți.
Să nu păstrez în mine ura,
Nici răzbunarea să n-o chem,
Ci să răspund cu rugăciune
Și cu iubire să înving.
Cristian Diaconița
35. Drumul spre cer
Nu știu cât este de lung drumul,
Dar știu că vreau să merg cu Tine,
Iisuse, până la sfârșit,
Pe calea care duce bine.
Să nu mă pierd în lumea aceasta,
În lucruri care pier trecând,
Ci să-mi păstrez privirea sus,
Spre cerul Tău cel luminat.
Cristian Diaconița
36. Rugăciunea mamei
O mamă își ridică glasul
Și pentru pruncul ei se roagă,
Cerând lui Dumnezeu lumină
Și pază sfântă peste casă.
Primește, Doamne, rugăciunea
Celui ce plânge pentru ai săi,
Și pune pace peste familie
Și dragoste între copii și părinți.
Cristian Diaconița
37. Casa creștinului
În casa unde se roagă omul
Se aprinde o lumină,
Iar icoana de pe perete
Amintește calea cea bună.
Doamne, binecuvântează casa,
Păzește-i pe cei ce locuiesc,
Și fă ca dragostea și pacea
În ea mereu să înflorească.
Cristian Diaconița
38. Duminica
Duminica este ziua sfântă,
Când clopotul ne cheamă iar,
Să mergem către casa Domnului
Cu sufletul curat și clar.
Să lăsăm grijile deoparte
Și să-I aducem mulțumire,
Căci Dumnezeu ne dăruiește
O zi de pace și iubire.
Cristian Diaconița
39. Lumina Învierii
O, ce lumină minunată
Strălucește în noaptea sfântă!
Hristos a biruit mormântul,
Iar moartea nu mai înspăimântă.
Să cântăm cu toți împreună:
„Hristos a înviat din morți!”
Și să păstrăm această veste
În inimile noastre toate.
Cristian Diaconița
40. Jertfa lui Hristos
Pe Golgota, sub cerul greu,
Hristos Și-a dus Crucea cu iubire,
Și pentru oameni S-a jertfit,
Ca să ne dea nouă mântuire.
Iubirea Lui nu are margini,
Nici lumea n-o poate cuprinde,
Căci din Jertfa Mântuitorului
Nădejdea veșnică se aprinde.
Cristian Diaconița
41. În grădina Ghetsimani
În Ghetsimani, în noaptea grea,
Hristos Se roagă Tatălui,
Iar ucenicii dorm aproape,
În ceasul mare-al încercării.
„Facă-se voia Ta”, răsună
Din rugăciunea Celui Sfânt,
Și El primește Crucea lumii
Din dragoste pentru pământ.
Cristian Diaconița
42. Mormântul gol
Femeile vin dis-de-dimineață
Și găsesc mormântul gol,
Iar îngerul vestește lumii
Că Domnul este viu din nou.
Nu mai este moartea stăpână,
Nu mai domnește întunericul,
Căci Hristos a biruit moartea
Și ne-a deschis drumul spre viață.
Cristian Diaconița
43. Înălțarea
Pe Muntele Măslinilor
Ucenicii privesc spre cer,
Iar Domnul Se înalță-n slavă
După lucrarea Sa pe pământ.
Dar nu ne lasă fără nădejde,
Ci ne trimite Duhul Sfânt,
Să ducem Evanghelia Sa
Până la marginile lumii.
Cristian Diaconița
44. Rusaliile
În ziua sfântă a Cincizecimii
Duhul lui Dumnezeu S-a pogorât,
Iar inimile ucenicilor
De har și foc s-au umplut.
Biserica începe să vestească
Pe Hristos Cel înviat,
Iar Evanghelia străbate lumea
Ca un soare minunat.
Cristian Diaconița
45. Cuvântul lui Dumnezeu
Cuvântul Domnului este lumină
Pentru sufletul care caută,
Este sabie împotriva răului
Și pâine pentru inima flămândă.
Când citesc Sfânta Scriptură,
Îl caut pe Dumnezeu în ea,
Și fiecare pagină mă cheamă
Să trăiesc mai aproape de El.
Cristian Diaconița
46. Împărăția Cerurilor
Dincolo de lumea trecătoare
Există veșnica Împărăție,
Unde cei ce-L iubesc pe Domnul
Vor afla pace și bucurie.
Nu aurul mă cheamă acolo,
Nici slava lumii de aici,
Ci dorul după Dumnezeu
Și viața trăită în iubire.
Cristian Diaconița
47. Judecata
Va veni o zi în care
Fiecare suflet va răspunde,
Iar toate faptele ascunse
Înaintea Domnului vor fi văzute.
De aceea vreau să trăiesc astăzi
Cu inimă curată și smerită,
Să fac bine cât încă pot
Și să cer iertare de la Domnul.
Cristian Diaconița
48. Viața veșnică
Nu pentru lumea aceasta singură
Ne-a chemat Hristos la credință,
Ci pentru viața cea veșnică,
Pentru lumină și făgăduință.
Doamne, păstrează-mi sufletul
În adevăr și în iubire,
Ca la sfârșitul călătoriei
Să aflu veșnica mântuire.
Cristian Diaconița
49. Când sunt singur
Când sunt singur, Tu ești aproape,
Când plâng, Tu vezi lacrima mea,
Când nu mai am putere-n suflet,
Tu îmi întinzi mâna Ta.
Nu mă lăsa, Iisuse Doamne,
Să cad în deznădejde grea,
Ci pune iar lumină-n mine
Și fă să crească nădejdea mea.
Cristian Diaconița
50. Laudă lui Dumnezeu
Slavă Ție, Dumnezeule,
Pentru lumină și pământ,
Pentru viață și iubire,
Pentru al Tău Cuvânt cel Sfânt.
Slavă Ție pentru toate,
Pentru bine și-ncercări,
Căci prin Tine, Doamne Sfinte,
Vom găsi mereu cărări.
LUMINA ANULUI 2100
PROLOG
Lumea de după două veacuri
Anul 2100 venise fără să întrebe pe nimeni dacă era pregătit.
Pe Pământ se născuseră deja generații care nu cunoscuseră lumea de odinioară. Pentru ele, lucrurile care păruseră cândva imposibile deveniseră obișnuite.
Orașele erau uriașe. Turnurile de sticlă se ridicau deasupra norilor, iar între clădirile moderne se întindeau grădini suspendate. Vehiculele se deplasau singure, iar oamenii puteau comunica aproape instantaneu cu orice loc de pe Pământ.
Pe cer se vedeau uneori nave care plecau către stațiile spațiale.
Știința făcuse pași uriași.
Dar, în mijlocul acestei lumi care părea aproape perfectă la exterior, exista o întrebare pe care tehnologia nu reușise să o rezolve:
De ce este omul încă neliniștit?
Avea aproape tot ce își putea dori.
Dar nu avea întotdeauna pace.
Într-un mare oraș european se afla o biserică veche, ridicată cu multe decenii înainte.
Era mică în comparație cu turnurile moderne din jurul ei.
Dar avea ceva ce zgârie-norii nu aveau.
Avea tăcere.
Pereții erau acoperiți cu icoane.
În centrul turlei se afla Hristos Pantocrator.
Înaintea icoanelor ardeau candele.
Deasupra ușii era scris:
„Lumina luminează în întuneric.”
Biserica se numea Biserica Sfântul Ioan.
În anul 2100, un tânăr pe nume Andrei avea să-i treacă pragul.
Iar viața lui avea să se schimbe.
---
PARTEA I
COPILUL CARE CĂUTA UN RĂSPUNS
Capitolul 1 – Andrei
Andrei avea șaisprezece ani.
Locuia împreună cu părinții într-un apartament aflat la etajul șaptezeci și doi al unui turn.
Dimineața, ferestrele deveneau transparente automat, lăsând lumina soarelui să pătrundă în încăpere.
În bucătărie, un sistem inteligent pregătea micul dejun.
Totul era ordonat.
Totul era rapid.
Totul era automat.
Dar Andrei nu era fericit.
Într-o dimineață, mama lui îl întrebă:
— Ești bine?
— Da.
— Pari trist.
— Nu sunt trist.
Mama îl privi câteva clipe.
— Atunci de ce te uiți mereu pe fereastră?
Andrei nu răspunse.
Privea orașul.
Milioane de oameni se mișcau sub el.
Și totuși, pentru prima dată în viață, Andrei simțea că lumea era foarte mare, iar el era foarte singur.
---
Capitolul 2 – Întrebarea
La școală, profesorul vorbea despre dezvoltarea civilizației.
— În anul 2100, omenirea a depășit multe dintre limitele trecutului, spuse el. Putem explora spațiul, putem trata boli care odinioară erau foarte greu de vindecat și putem comunica aproape instantaneu.
Un elev ridică mâna.
— Mai există ceva ce oamenii nu pot face?
Profesorul zâmbi.
— Desigur.
— Ce anume?
Profesorul se opri pentru câteva clipe.
— Nu știm încă toate răspunsurile.
Andrei ridică și el mâna.
— Dar știm de ce existăm?
Clasa amuți.
Profesorul îl privi.
— Aceasta este o întrebare filozofică.
— Dar este importantă.
Profesorul nu mai răspunse.
În acea zi, Andrei începu să caute.
Căută în arhive.
Citi cărți.
Ascultă oameni de știință.
Citi filozofi.
Dar întrebarea rămânea:
De ce existăm?
---
PARTEA A II-A
BISERICA
Capitolul 3 – Lumina
Într-o seară rece, Andrei mergea singur prin oraș.
Nu știa unde merge.
Apoi văzu o lumină.
Era o candelă care ardea în spatele unei ferestre mici.
Andrei se opri.
În fața lui se afla Biserica Sfântul Ioan.
Ușa era deschisă.
Intră.
Liniștea îl înconjură.
Nu existau ecrane.
Nu existau reclame.
Nu existau zgomote.
Doar lumina candelelor și mirosul de tămâie.
Andrei privi icoanele.
În fața lui se afla Hristos.
Chipul din icoană era solemn, dar plin de pace.
Din apropiere se auzi o voce:
— Cauți ceva?
Andrei se întoarse.
Era preotul bisericii.
Un bătrân pe nume Părintele Gavriil.
— Nu știu, răspunse Andrei.
— Atunci ai venit într-un loc bun.
— De ce?
— Pentru că aici oamenii vin adesea fără să știe ce caută.
---
Capitolul 4 – Părintele Gavriil
Andrei se așeză.
— Părinte, pot să vă pun o întrebare?
— Poți.
— Dumnezeu mai există într-o lume ca aceasta?
Părintele Gavriil nu se grăbi să răspundă.
Privi spre icoana lui Hristos.
— Fiule, Dumnezeu nu depinde de lume.
— Dar oamenii au devenit atât de diferiți.
— Au devenit mai puternici în anumite privințe. Dar inima omului încă are aceleași întrebări.
— Care?
— Cine sunt? De ce trăiesc? Ce este binele? Ce este răul? Ce se întâmplă după moarte? Și, mai ales, dacă există Cineva care îi iubește.
Andrei tăcu.
Părintele continuă:
— Hristos nu a venit doar pentru oamenii unei anumite epoci.
— Pentru cine a venit?
— Pentru oameni.
— Pentru toți?
— Pentru toți.
---
PARTEA A III-A
CARTEA
Capitolul 5 – Biblia
Părintele Gavriil îl conduse într-o cameră veche.
Pe un raft se afla o Biblie.
Andrei o luă în mâini.
— Este foarte veche.
— Da.
— De ce nu folosiți una digitală?
— Putem folosi și una digitală.
— Atunci de ce o păstrați pe aceasta?
Părintele zâmbi.
— Pentru că oamenii au nevoie uneori să atingă ceea ce au primit de la cei dinaintea lor.
Andrei deschise cartea.
— De unde să încep?
— De la Evanghelie.
— De ce?
— Pentru că acolo Îl întâlnești pe Hristos.
Andrei începu să citească.
Nu înțelese totul.
Dar ceva îl atrăgea.
Nu era doar o carte despre trecut.
Era mărturia unei chemări a omului către Dumnezeu.
---
PARTEA A IV-A
ÎNCERCAREA
Capitolul 6 – Orașul
În următorii ani, Andrei deveni unul dintre cei mai buni elevi.
Învăță despre medicină, tehnologie, istorie și astronomie.
Dar nu uită biserica.
Într-o zi, îi spuse părintelui:
— Cred că Dumnezeu și știința nu trebuie să fie dușmani.
Părintele zâmbi.
— Nu trebuie să fie.
— Atunci de ce oamenii se ceartă?
— Pentru că uneori oamenii confundă ceea ce știu cu ceea ce cred că știu.
Andrei începu să înțeleagă că adevărul nu trebuia căutat cu mândrie.
Trebuia căutat cu sinceritate.
---
Capitolul 7 – Iarna
Într-o iarnă, o serie de furtuni puternice loviră continentul.
Rețelele energetice fură afectate.
Sistemele automate se opriră.
Orașul rămase fără comunicații pentru mai multe zile.
Oamenii care depindeau aproape în totalitate de tehnologie intrară în panică.
În jurul bisericii se adunară sute de oameni.
Părintele Gavriil deschise porțile.
— Intrați.
Oamenii intrară.
Unii aveau nevoie de hrană.
Alții de căldură.
Alții aveau nevoie doar de cineva care să le spună:
„Nu sunteți singuri.”
Andrei începu să ajute.
Căra apă.
Împărțea mâncare.
Mergea la bătrâni.
Stătea lângă copiii speriați.
Într-o noapte îl întrebă pe părinte:
— De ce oamenii sunt mai buni când totul se prăbușește?
Părintele răspunse:
— Poate pentru că atunci își amintesc că nu pot trăi singuri.
---
PARTEA A V-A
ÎNTOARCEREA
Capitolul 8 – Alegerea
După ce orașul își reveni, oamenii se întoarseră la viețile lor.
Mulți uitară repede ce se întâmplase.
Andrei însă nu uită.
Înțelesese ceva:
Un om nu este măsurat doar prin ceea ce poate construi, ci și prin ceea ce este dispus să ofere.
Într-o zi, Părintele Gavriil îi spuse:
— Andrei, într-o zi biserica aceasta nu va mai avea nevoie de mine.
— Nu spuneți asta.
— Este firesc.
— Și cine va avea grijă de ea?
Părintele privi spre icoana lui Hristos.
— Oamenii.
— Care oameni?
— Cei care vor înțelege că lumina trebuie dusă mai departe.
---
PARTEA A VI-A
ULTIMA CĂLĂTORIE A PĂRINTELUI
Capitolul 9 – Bătrânul
Anii trecură.
Andrei deveni profesor.
Părintele Gavriil îmbătrâni.
Într-o seară, Andrei îl găsi stând în fața icoanei.
— Părinte.
— Da?
— Vă este teamă?
Bătrânul zâmbi.
— De ce să-mi fie teamă?
— De moarte.
Părintele privi spre icoana lui Hristos.
— Creștinul nu privește moartea ca pe sfârșitul existenței, ci nădăjduiește în Dumnezeu și în Înviere.
Apoi adăugă:
— Dar nu trebuie să trăim preocupați de moarte. Trebuie să trăim bine cât timp Dumnezeu ne dă viață.
Andrei îi luă mâna.
— Vă mulțumesc.
— Pentru ce?
— Pentru că m-ați învățat să caut.
— Eu nu te-am învățat să găsești.
— Atunci?
— Te-am învățat să nu încetezi să cauți.
---
PARTEA A VII-A
LUMINA RĂMÂNE
Părintele Gavriil muri liniștit câteva luni mai târziu.
Biserica fu plină.
Andrei stătea în fața icoanei.
Își aminti de prima sa întâlnire cu bătrânul.
Atunci întrebase:
„Dumnezeu mai ascultă oamenii în anul 2100?”
Acum cunoștea răspunsul.
Da.
Pentru că Dumnezeu nu ascultă oamenii după anul în care trăiesc.
Îi ascultă pentru că sunt oameni.
---
PARTEA A VIII-A
ANDREI
Mulți ani mai târziu, Andrei devenise bătrân.
Orașul se schimbase din nou.
Clădirile vechi dispăruseră.
Alte tehnologii apăruseră.
Oamenii ajunseseră mai departe în spațiu.
Dar Biserica Sfântul Ioan rămăsese.
Andrei devenise cel care aprindea candela.
În fiecare dimineață.
În fiecare seară.
Într-o zi, un copil intră în biserică.
— Domnule, de ce arde lumina aceea?
Andrei îi răspunse:
— Pentru că cineva trebuie să o păstreze.
— De ce?
— Pentru ca cei care vin după noi să nu uite.
— Ce să nu uite?
Andrei privi spre icoana lui Hristos.
— Să nu uite că omul nu trăiește numai pentru ceea ce poate vedea.
Copilul privi icoana.
— Cine este?
Andrei zâmbi.
— Iisus Hristos.
— Și ce a făcut?
Andrei se așeză lângă el.
— A venit în lume ca să-i cheme pe oameni la Dumnezeu și la iubire.
Copilul îl privi.
— Și povestea Lui s-a terminat?
Andrei clătină din cap.
— Nu.
— De ce?
— Pentru că Învierea nu este sfârșitul unei povești.
— Atunci ce este?
— Începutul nădejdii.
---
EPILOG
PENTRU TOȚI OAMENII
În acea seară, biserica era goală.
Andrei aprinse candela.
Apoi se opri în fața icoanei.
Lumina tremura pe chipul lui Hristos.
Afară, orașul era plin de lumini artificiale.
Dar în biserică exista o altă lumină.
Una pe care niciun om nu o putea fabrica.
Andrei închise ochii.
Își aminti de toate generațiile care trecuseră.
De oamenii care iubiseră.
De cei care greșiseră.
De cei care se pocăiseră.
De cei care ajutaseră.
De cei care se rugaseră.
De cei care păstraseră credința.
Și înțelese că anul 2100 nu fusese, de fapt, povestea unei lumi perfecte.
Fusese povestea omului.
Omul care avea nevoie de Dumnezeu.
Omul care căuta adevărul.
Omul care putea să cadă și să se ridice.
Omul care putea să uite și să-și amintească.
Omul care putea să construiască orașe până la cer, dar care trebuia să învețe mai întâi să-și deschidă inima.
Andrei privi pentru ultima dată candela.
Și șopti:
— Doamne, păstrează lumina aceasta pentru cei care vor veni după noi.
Apoi ieși din biserică.
În urma lui rămase candela.
Flacăra ei era mică.
Dar nu se stingea.
Pentru că, în fiecare generație, exista cineva care o reaprindea.
Și poate că aceasta este adevărata poveste a oamenilor:
Nu cât de mult au cucerit lumea, ci câtă lumină au lăsat în urma lor.
Iar peste ani, peste zeci de ani și peste veacuri, când toate lucrurile omenești se vor schimba, aceeași întrebare va rămâne:
Ce ai făcut cu lumina pe care ai primit-o?
Iar răspunsul fiecărui om va fi al lui.
Pentru că fiecare viață este o poveste.
Fiecare om primește libertatea de a o scrie.
Și fiecare faptă bună poate deveni o lumină pentru altcineva.
Sfârșit.
HRONICA ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII
PROLOG
✥ CLOPOTUL DIN MIEZUL NOPȚII ✥
Cu mult timp în urmă, într-un ținut ascuns între munți, păduri și râuri repezi, exista un sat numit Valea Crucii.
Nu era un sat mare.
Avea câteva zeci de case, o moară veche, un han, o fântână în mijlocul uliței și o biserică ridicată pe un deal.
Biserica era cea mai veche clădire din sat.
Zidurile ei albe păstrau urmele vremurilor trecute. Pe bolta altarului era pictat Hristos Pantocrator, iar în pronaos străjuiau icoanele sfinților.
Înaintea icoanei Mântuitorului ardea neîncetat o candelă.
Oamenii spuneau că acea candelă nu se stinsese niciodată.
Nici în războaie.
Nici în foamete.
Nici în iernile cumplite.
Nici atunci când satul fusese aproape părăsit.
În acel sat trăia un copil pe nume Constantin.
Avea doisprezece ani.
Era curios, curajos și uneori încăpățânat.
Dar, mai presus de toate, Îl iubea pe Dumnezeu.
În fiecare dimineață intra în biserică.
Își făcea semnul Sfintei Cruci, se apropia de icoana lui Hristos și șoptea:
— Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine!
Apoi ieșea și își începea ziua.
Uneori se ruga pentru mama lui.
Alteori pentru tatăl său.
În alte zile se ruga pentru vreun vecin bolnav.
Uneori se ruga chiar pentru oameni pe care nu-i cunoștea.
Într-o seară, bunica îl întrebă:
— Constantine, de ce vorbești atât de mult cu Dumnezeu?
Copilul ridică ochii.
— Pentru că El este singurul care mă ascultă chiar și atunci când eu nu știu ce să spun.
Bunica zâmbi.
— Atunci să nu încetezi niciodată să te rogi.
În acea noapte, Constantin adormi.
Dar, la miezul nopții, se auzi clopotul.
DONG!
Constantin deschise ochii.
DONG!
Se ridică din pat.
DONG!
Al treilea sunet făcu ferestrele să tremure.
Copilul privi spre deal.
Biserica era luminată.
Dar satul dormea.
Constantin se îmbrăcă și ieși.
Când ajunse la biserică, ușa era deschisă.
Intră.
Nu era nimeni.
Doar candela.
Și o carte așezată pe analog.
Era mare, veche și legată în piele.
Pe copertă era o cruce aurită.
Sub cruce erau scrise cu litere vechi:
HRONICA ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII
Constantin întinse mâna.
Când atinse cartea, candela se aprinse brusc.
O lumină aurie umplu biserica.
Cartea se deschise singură.
Pe prima pagină apăru un rând:
„Cel ce dorește să găsească Lumina trebuie să învețe să treacă prin întuneric.”
Constantin înghiți în sec.
— Doamne?
O voce blândă se auzi în biserică:
— Constantine!
Copilul îngenunche.
— Cine ești?
— Nu te teme.
— Ce trebuie să fac?
— Să pornești.
— Unde?
Cartea începu să-și întoarcă singură paginile.
Pe ultima dintre ele apăru o hartă.
Era desenată cu aur.
Pe hartă se vedeau munți, râuri, cetăți și o cruce mare în partea de răsărit.
Sub ea era scris:
„Împărăția Luminii.”
Constantin strânse cartea la piept.
— Doamne, dacă aceasta este calea pe care mi-o dai, voi merge.
Candela se stinse.
Și aventura începu.
---
CARTEA I
✥ CETATEA FLORILOR ȘI CUNUNA NUNȚII ✥
Dimineața, satul era în sărbătoare.
Maria și Andrei urmau să se căsătorească.
Femeile coceau pâini.
Bărbații împodobeau porțile.
Copiii alergau pe ulițe.
Casele erau pline de flori.
În curtea miresei se auzeau cântece.
Constantin privea bucuria oamenilor.
Își amintea de ceea ce îi spusese bunica:
— O nuntă adevărată nu este doar despre haine frumoase și cântece. Este despre două suflete care își făgăduiesc să meargă împreună înaintea lui Dumnezeu.
Seara, biserica era plină.
Preotul ridică Evanghelia.
— Iubirea este un dar, dar și o răspundere.
Constantin privi icoana Mântuitorului.
Pentru o clipă i se păru că lumina din icoană se mișcă.
În acea lumină văzu un înger.
Îngerul îi șopti:
— Prima lecție: iubirea nu este doar bucurie. Iubirea este și jertfă.
Apoi dispăru.
Constantin înțelese.
Și, în noaptea aceea, porni la drum.
---
CARTEA II
✥ CÂNTAREA PĂMÂNTULUI ȘI LACRIMA PLUGARULUI ✥
Constantin ajunse într-o vale întinsă.
Acolo trăiau sute de oameni.
Munceau pământul de dimineața până seara.
Dar erau săraci.
Un om bogat luase aproape toate ogoarele.
Țăranii munceau din greu și abia aveau pâine pentru copii.
Un bătrân pe nume Ilie îl întâmpină.
— Cine ești?
— Sunt Constantin.
— Și unde mergi?
— Caut Împărăția Luminii.
Bătrânul zâmbi trist.
— Atunci ai venit într-un loc întunecat.
Constantin privi câmpurile.
— De ce?
— Pentru că oamenii au uitat că pământul trebuie lucrat cu dreptate.
În aceeași zi, omul bogat veni.
— Plecați de aici! strigă el.
Oamenii tăcură.
Constantin se ridică.
— De ce le iei pământul?
— Pentru că pot.
— Și dacă poți, înseamnă că este și drept?
Bogatul îl privi furios.
— Cine te-a învățat să vorbești așa?
— Dumnezeu.
Bogatul izbucni în râs.
— Dumnezeu?
— Da.
În acea noapte, bogatul avu un vis.
Se afla singur într-un câmp.
Avea aur.
Avea case.
Avea ogoare.
Dar nu era nimeni lângă el.
Nici soție.
Nici copii.
Nici prieteni.
Doar pământ.
O voce îi spuse:
„Ai câștigat pământul și ai pierdut oamenii.”
Bogatul se trezi speriat.
Dimineața îi chemă pe țărani.
Le înapoie ogoarele.
Bătrânul Ilie își făcu semnul Crucii.
— Dumnezeu să-ți schimbe inima!
Constantin plecă mai departe.
---
CARTEA III
✥ BALADA CALULUI ALB ȘI MĂNĂSTIREA DIN NORI ✥
La marginea unei păduri, Constantin găsi un cal alb.
Animalul era rănit.
Constantin îi dădu apă.
Îi curăță rana.
Calul îl privi îndelung.
Apoi porni spre munte.
Constantin îl urmă.
Drumul deveni din ce în ce mai greu.
Ajunse la o mănăstire construită pe stâncă.
Acolo trăia un călugăr foarte bătrân.
— Te așteptam, Constantin.
— De unde mă cunoașteți?
— Cartea te-a trimis.
Constantin scoase Hronica.
Călugărul o privi.
— Aceasta nu este o carte obișnuită.
— Ce este?
— Este o oglindă.
— A cui?
— A inimii.
Călugărul îi puse o întrebare:
— Ce cauți?
Constantin răspunse:
— Adevărul.
— Și ce vei face când îl vei găsi?
Constantin se gândi.
— Nu știu.
Bătrânul zâmbi.
— Atunci mai ai multe de învățat.
---
CARTEA IV
✥ FLORILE DIN TEMNIȚA NEAGRĂ ✥
Constantin coborî muntele și ajunse într-o cetate.
Acolo exista o temniță.
Înăuntru erau oameni care făcuseră multe rele.
Constantin intră.
Un deținut îi strigă:
— Pleacă!
— De ce?
— Pentru că sunt rău.
Constantin îl privi.
— Și?
— Nu mai există iertare pentru mine.
Constantin tăcu.
Apoi spuse:
— Dacă nu ar exista iertare, nimeni dintre noi nu ar mai avea speranță.
Omul începu să plângă.
— Crezi că Dumnezeu mă mai poate primi?
— Da.
— Chiar și pe mine?
— Dacă te pocăiești cu adevărat.
În noaptea aceea, omul se rugă pentru prima dată după mulți ani.
Dimineața, între două pietre din curtea temniței crescuse o floare albă.
Paznicul o văzu.
Constantin zâmbi.
— Dumnezeu ne arată uneori cele mai frumoase lucruri în cele mai neașteptate locuri.
---
CARTEA V
✥ PSALMUL COPILULUI ÎN MUNTE ✥
Constantin urcă pe un munte.
Era singur.
Privi cerul.
— Doamne, unde ești?
Niciun răspuns.
— Mă auzi?
Tăcere.
Constantin începu să plângă.
— Mi-e teamă.
Vântul bătea.
— Nu știu dacă fac bine.
Tăcere.
— Dar nu voi înceta să Te caut.
Atunci norii se despărțiră.
O rază de lumină coborî peste munte.
Constantin nu văzu chipul lui Dumnezeu.
Dar simți pace.
Și înțelese:
Uneori, Dumnezeu nu răspunde prin cuvinte. Răspunde prin pacea pe care o pune în inimă.
---
CARTEA VI
✥ CÂNTAREA MAMEI SUB CRUCE ✥
Drumul îl duse într-un sat lovit de război.
Acolo întâlni o femeie.
Avea trei fii.
Toți plecaseră la luptă.
Niciunul nu se întorsese.
Mama stătea la poartă.
În fiecare seară privea drumul.
Constantin se apropie.
— Pe cine aștepți?
— Pe fiii mei.
— Vor veni?
Femeia tăcu.
Apoi începu să plângă.
Constantin nu știa ce să spună.
A îngenuncheat.
— Mă rog pentru ei.
Femeia se așeză lângă el.
— Și eu.
Au stat acolo până dimineața.
Constantin învățase o nouă lecție:
Există dureri pe care nu le poți vindeca prin cuvinte. Uneori poți doar să stai lângă cel care suferă și să te rogi.
---
CARTEA VII
✥ CETATEA FĂRĂ ICOANE ✥
După multe zile, Constantin ajunse într-o cetate uriașă.
Era plină de aur.
Palate.
Piețe.
Turnuri.
Dar nu exista nicio biserică.
Nicio cruce.
Nicio icoană.
Nimeni nu se ruga.
Împăratul îl primi.
— Cine ești?
— Constantin.
— Ce cauți?
— Împărăția Luminii.
Împăratul râse.
— Eu am construit cea mai mare cetate din lume.
Constantin îl privi.
— Ești fericit?
Împăratul tăcu.
— Ai aur.
— Da.
— Ai putere.
— Da.
— Ai tot ce îți dorești.
— Da.
Constantin întrebă:
— Atunci de ce ești singur?
Împăratul se ridică.
— Ieși!
Constantin plecă.
În acea noapte, împăratul privi luna de la fereastră.
Pentru prima dată se întrebă:
„Poate că am totul, dar nu am pace.”
---
CARTEA VIII
✥ ISPITA CELOR TREI COROANE ✥
Într-o pădure, Constantin întâlni trei oameni.
Primul purta o coroană de aur.
— Vrei bogăție?
— Nu.
Al doilea purta o coroană de argint.
— Vrei putere?
— Nu.
Al treilea purta o coroană împodobită cu pietre prețioase.
— Vrei să fii vestit?
Constantin răspunse:
— Nu.
— Atunci ce vrei?
Constantin își făcu semnul Crucii.
— Vreau să rămân cu Dumnezeu.
Cei trei oameni dispărură.
Erau umbre.
Ispitele îl urmăreau.
Dar Constantin începuse să înțeleagă că cea mai mare victorie nu este să cucerești un dușman.
Este să-ți păstrezi inima curată.
---
CARTEA IX
✥ GRĂDINA LUI ADAM ȘI A EVEI ✥
Într-o noapte, Constantin visă.
Se afla într-o grădină.
Totul era perfect.
Florile.
Copacii.
Apa.
Lumina.
Acolo îi văzu pe Adam și Eva.
Apoi văzu căderea.
Văzu rușinea.
Văzu frica.
— De ce se ascund? întrebă Constantin.
Un înger răspunse:
— Pentru că păcatul îl face pe om să fugă de Dumnezeu.
— Dumnezeu îi va abandona?
— Nu.
— Atunci ce va face?
Îngerul privi spre depărtare.
Constantin văzu o Cruce.
— Va veni după ei.
Constantin începu să plângă.
Acum înțelegea ceva ce nu înțelesese înainte:
Dumnezeu nu a încetat niciodată să-l caute pe om.
---
CARTEA X
✥ CUVÂNTUL ȘI PIATRA VIE ✥
Constantin găsi o peșteră.
Pe o piatră erau scrise cuvintele:
„Cuvântul poate răni.”
Pe o altă piatră:
„Cuvântul poate vindeca.”
Un bătrân îi explică:
— Cu aceeași gură poți binecuvânta și poți blestema.
— Cum trebuie să vorbesc?
— Ca și cum fiecare cuvânt ar trebui să treacă mai întâi prin inima ta.
Constantin luă pana.
Scrise:
„Doamne, pune strajă gurii mele și lumină în inima mea.”
Apoi continuă drumul.
---
CARTEA XI
✥ CÂINELE DE LA POARTA ÎMPĂRĂȚIEI ✥
La marginea unui sat, Constantin găsi un câine bătrân.
Era murdar și slăbit.
Dar nu pleca de la poarta unei case.
— De ce stai aici?
Câinele îl privi.
Casa era pustie.
Stăpânul murise cu ani în urmă.
Dar câinele rămăsese.
Constantin îi dădu pâine.
Animalul își puse capul pe mâna lui.
Constantin zâmbi.
— Tu ai învățat ceva ce oamenii uită.
Credincioșia.
Și plecă mai departe.
---
CARTEA XII
✥ MAREA FURTUNĂ ✥
Într-o zi, Constantin ajunse la mare.
Trebuia să treacă pe celălalt țărm.
Se urcă într-o corabie.
La început, apa era liniștită.
Apoi cerul se întunecă.
Vântul începu să urle.
Valurile se ridicară.
Oamenii strigau:
— Vom muri!
Constantin tremura.
Dar își făcu semnul Crucii.
— Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne!
Un om strigă:
— Roagă-te mai tare!
Constantin începu să se roage.
Și ceilalți i se alăturară.
Furtuna nu dispăru imediat.
Dar frica lor începu să scadă.
După multe ore, marea se liniști.
Căpitanul spuse:
— Nu știu dacă rugăciunea a oprit furtuna.
Constantin privi cerul.
— Poate că uneori Dumnezeu nu oprește furtuna.
— Atunci ce face?
— Ne învață să trecem prin ea.
---
CARTEA XIII
✥ CEI DOISPREZECE PESCARI AI LUMINII ✥
Pe celălalt țărm, Constantin întâlni doisprezece pescari.
Fiecare era diferit.
Unul era curajos.
Altul era înțelept.
Unul era tăcut.
Altul vorbea mult.
Unul se temea.
Altul nu se temea de nimic.
Constantin îi întrebă:
— De ce sunteți împreună?
Cel mai bătrân răspunse:
— Pentru că singuri suntem slabi.
— Și împreună?
— Împreună putem purta greutățile unii altora.
Constantin înțelese:
Credința nu este doar un drum pe care îl parcurgi singur. Este și o comunitate.
---
CARTEA XIV
✥ RĂZBOIUL CEL MARE ✥
În depărtare se auzeau trâmbițe.
Un război se apropia.
Două armate veneau una împotriva celeilalte.
Constantin ajunse între ele.
Un general îi spuse:
— Pleacă!
— De ce?
— Aici nu este loc pentru copii.
Constantin privi soldații.
— Și pentru oameni este?
Generalul tăcu.
Constantin ridică o cruce.
— Dacă trebuie să luptăm, să nu ne transformăm în monștri.
— Ce vrei să spui?
— Că și dușmanul are suflet.
Generalul îl privi lung.
În noaptea aceea, soldații din ambele tabere încetară focul pentru câteva ore.
Au îngropat morții.
Au dat apă răniților.
Unii au plâns.
Războiul nu s-a terminat atunci.
Dar oamenii și-au amintit că, înainte de a fi soldați, erau oameni.
---
CARTEA XV
✥ ÎMPĂRATUL ÎNTUNERICULUI ✥
Constantin ajunse, în cele din urmă, la hotarul Împărăției Luminii.
Dar acolo îl aștepta întunericul.
O creatură uriașă se ridică înaintea lui.
— Eu sunt Împăratul Întunericului!
Constantin tremura.
— Ce vrei?
— Să te fac să uiți.
— Ce?
— Să uiți de Dumnezeu.
Întunericul îi arătă toate greutățile lumii.
Moartea.
Războiul.
Sărăcia.
Suferința.
Singurătatea.
— Privește lumea! strigă creatura. Unde este Dumnezeul tău?
Constantin începu să plângă.
Pentru prima dată nu găsea răspuns.
Se așeză în genunchi.
— Doamne...
Întunericul râse.
— Vezi? Nu răspunde!
Constantin închise ochii.
— Chiar dacă nu Te aud...
Se ridică.
— ...tot Te voi căuta.
Întunericul se opri.
— Chiar dacă mi-e frică...
Constantin strânse crucea.
— ...nu Te voi părăsi.
O lumină mică apăru în mâna lui.
Împăratul Întunericului se retrase.
— Nu!
Lumina crescu.
— Nu!
Constantin ridică crucea.
— Hristos este Lumina lumii!
Întunericul se sfărâmă.
Nu într-o explozie, ci asemenea nopții care dispare atunci când răsare soarele.
---
CARTEA XVI
✥ PORȚILE ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII ✥
În fața lui Constantin apăru o cetate.
Avea ziduri albe.
Porți aurite.
Turnuri înalte.
Deasupra porții era o cruce.
Un înger stătea înaintea ei.
— Ai ajuns.
Constantin întrebă:
— Aici este Împărăția?
Îngerul răspunse:
— Ai crezut că Împărăția este un loc.
— Nu este?
— Este mai mult decât un loc.
— Atunci ce este?
Îngerul puse mâna pe inima lui Constantin.
— Este Dumnezeu primit în inimă.
Porțile se deschiseră.
Constantin văzu o lumină pe care nu o mai văzuse niciodată.
Dar nu intră.
Se întoarse.
— Nu pot rămâne.
— De ce?
— Mai sunt oameni care nu au găsit Lumina.
Îngerul zâmbi.
— Acum ai înțeles.
---
CARTEA XVII
✥ ÎNTOARCEREA LUI CONSTANTIN ✥
Constantin se trezi în biserica din Valea Crucii.
Era dimineață.
Preotul stătea lângă el.
— Unde ai fost?
Constantin privi în jur.
— Nu știu dacă a fost vis sau călătorie.
— Și ce ai învățat?
Constantin deschise Hronica.
Toate paginile erau pline.
Apoi observă ceva.
Ultima pagină era goală.
— De ce?
Preotul zâmbi.
— Pentru că povestea nu s-a terminat.
Constantin luă pana.
— Cine trebuie să scrie mai departe?
Preotul îi răspunse:
— Tu.
---
CARTEA XVIII
✥ SATUL CARE A ÎNVĂȚAT SĂ SE ROAGE ✥
Constantin se întoarse printre oameni.
Nu le povesti despre toate minunile.
Nu le spuse despre îngeri.
Nu le povesti despre Împăratul Întunericului.
Le spuse ceva mai simplu:
— Rugați-vă!
— Pentru ce?
— Pentru familie.
— Pentru ce altceva?
— Pentru dușmani.
— Pentru dușmani?!
— Da.
— De ce?
— Pentru că, dacă ne rugăm doar pentru cei pe care îi iubim, încă nu am învățat iubirea deplină.
Oamenii au început să se roage.
Bătrânii.
Copiii.
Țăranii.
Mamele.
Bolnavii.
Și, încet, satul s-a schimbat.
Nu pentru că oamenii nu mai aveau probleme.
Ci pentru că nu mai erau singuri în ele.
---
CARTEA XIX
✥ ULTIMA NOAPTE A BĂTRÂNULUI CONSTANTIN ✥
Anii trecură.
Constantin îmbătrâni.
Părul îi deveni alb.
Mâinile îi tremurau.
Dar, în fiecare dimineață, mergea la biserică.
Se ruga.
Ajuta oamenii.
Îi învăța pe copii.
Și scria.
Într-o seară, se așeză înaintea icoanei.
— Doamne...
Privi candela.
— Am mers mult.
În liniște, închise ochii.
— Uneori am fost curajos.
— Alteori mi-a fost frică.
— Uneori am avut credință.
— Alteori m-am îndoit.
— Dar Te-am căutat.
O lacrimă îi coborî pe obraz.
— Dacă am greșit, iartă-mă.
Candela ardea.
Constantin zâmbi.
— Acum înțeleg.
În fața lui apăru aceeași lumină pe care o văzuse în copilărie.
Și o voce blândă:
— Nu ai fost niciodată singur.
Constantin deschise ochii.
Înaintea lui era Hristos.
Nu ca o imagine îndepărtată, ci ca Lumina însăși.
Constantin îngenunche.
— Doamne...
Și nu mai putu spune nimic.
---
EPILOG
✥ ULTIMA PECETE — LUMINA CARE TRECE DIN INIMĂ ÎN INIMĂ ✥
A doua zi, oamenii îl găsiră pe Constantin adormit înaintea icoanei.
Lângă el era Hronica.
Cartea era deschisă.
Ultima pagină, care fusese goală, avea acum câteva cuvinte:
„Povestea nu se sfârșește aici.”
Sub ele era desenată o cruce.
Iar dedesubt:
„Lumina trece din inimă în inimă.”
Copiii satului se apropiară.
Unul dintre ei întrebă:
— Cine a scris cartea?
Preotul răspunse:
— Constantin.
— Și ce scrie în ea?
Preotul privi cartea.
— Despre un copil care a plecat să-L caute pe Dumnezeu.
— Și L-a găsit?
Preotul zâmbi.
— Nu acolo unde se aștepta.
— Unde?
— În fiecare om pe care l-a ajutat.
În fiecare rugăciune.
În fiecare iertare.
În fiecare faptă bună.
În fiecare lacrimă.
În fiecare om care s-a ridicat după ce a căzut.
Și mai ales în Hristos.
Clopotul începu să bată.
DONG!
Satul se trezi.
DONG!
Oamenii ieșiră din case.
DONG!
Soarele răsări peste deal.
Razele sale atinseseră crucea bisericii.
Crucea străluci.
Și, pentru o clipă, întregul sat păru scăldat într-o lumină aurie.
Copilul care ținea cartea în mâini se uită spre cer.
— Doamne, ce trebuie să fac acum?
Vântul mișcă ușor paginile.
Pe ultima pagină apăru un singur cuvânt:
„CONTINUĂ.”
Copilul luă pana.
Și începu să scrie.
---
✝️ SFÂRȘITUL PRIMEI HRONICI
DAR NU ȘI SFÂRȘITUL LUMINII
„Lumina luminează în întuneric, iar întunericul n-a biruit-o.”
HRONICA ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII
Cronicile din Târgu Jiu
CRONICILE DIN TÂRGU JIU
Acțiunea se desfășoară la începutul secolului al XVI-lea, într-un regat fictiv numit Regatul Olteniei de Nord, cu capitala la Târgu Jiu. Regatul este condus de regele Constantin, un conducător drept, curajos și credincios lui Dumnezeu, și de regina Liliana, cunoscută pentru bunătatea și grija ei față de săraci, bolnavi și orfani. În anul 1509 li se naște fiul, Nicolae, moștenitorul tronului.
Nicolae crește într-o familie care îl învață credința, dreptatea și iubirea față de oameni. Tatăl său îi spune că un rege trebuie să fie gata să-și dea viața pentru popor, iar mama îi citește din Sfânta Scriptură și îl învață smerenia, mila și iertarea. În același timp, dregătorul Vlad pregătește în taină o conspirație pentru a răsturna familia regală.
În fața amenințării Imperiului Otoman și a tulburărilor din Europa, regele Constantin întărește alianțele cu statele vecine și pregătește armata pentru apărarea regatului. În anul 1516 conduce personal oastea în Bătălia Jiului și obține o mare victorie. La întoarcere însă este ucis mișelește într-un atac pus la cale de conspiratori.
Întregul regat cade în doliu. La scurt timp, regina Liliana este otrăvită de oamenii lui Vlad. Înainte de moarte, își binecuvântează fiul și îl îndeamnă să-L iubească pe Dumnezeu, să fie drept, să ierte când este cu putință și să-i apere pe cei nevinovați. Rămas orfan la numai șase ani, Nicolae este scos pe ascuns din cetate de bătrâna slujitoare Maria și de credincioșii soldați Radu și Vladimir.
Ascuns în Munții Parâng, Nicolae își petrece copilăria și adolescența departe de tron. Maria îl învață să citească și să scrie, iar Radu și Vladimir îl pregătesc în arta războiului și în conducerea unui regat. Nicolae citește zilnic din Biblie și își întărește credința. La vârsta de șaptesprezece ani primește sabia tatălui său și jură să-și recâștige regatul nu din dorință de răzbunare, ci pentru a aduce dreptate.
Foștii soldați ai regelui Constantin și numeroși oameni credincioși i se alătură. Cu sprijinul lor pornește spre Târgu Jiu. Mulți dintre apărătorii cetății trec de partea adevăratului moștenitor, iar Vlad este capturat și judecat. Nicolae este încoronat Regele Nicolae I al Regatului Olteniei de Nord. El reduce birurile, reconstruiește cetățile, redeschide școlile și spitalele, îi ajută pe cei nevoiași și conduce cu dreptate, câștigând iubirea poporului.
Urmează cinci ani de pace și prosperitate. Însă succesul regatului trezește invidia dușmanilor. O nouă conspirație izbucnește, iar o lovitură de stat îl obligă pe Nicolae să părăsească tronul. Pentru a evita distrugerea cetății și moartea poporului, el pleacă printr-un pasaj secret împreună cu Radu și Vladimir, promițând că într-o zi se va întoarce.
Cei trei ajung în Marele Cnezat al Moscovei, unde locuiește bunicul lui Nicolae, Ieremia. Bătrânul îl primește cu dragoste și, înainte de moarte, îi lasă o epistolă. În scrisoare îl sfătuiește să plece în îndepărtatul Regat Joseon, unde regele îi fusese un vechi prieten și îl va primi cu bunătate.
După înmormântarea bunicului, Nicolae, Radu și Vladimir pornesc într-o lungă călătorie spre răsărit. După treizeci și una de zile ajung în Joseon. Regele îi primește cu mare cinste, în amintirea prieteniei cu Ieremia, și îl găzduiește în palatul regal.
Nicolae învață limba și obiceiurile locului, fără să renunțe vreodată la credința sa. În fiecare dimineață citește din Sfânta Scriptură și se roagă. Regele Joseonului este impresionat de înțelepciunea, smerenia și caracterul lui Nicolae, iar între cei doi se leagă numeroase discuții despre Dumnezeu, dreptate, conducerea unui popor și iertare. Nicolae arată că adevărata înțelepciune vine de la Dumnezeu și că un conducător trebuie să domnească prin dreptate și iubire, nu prin frică.
În cadrul Marelui Consiliu al Joseonului, Nicolae vorbește cu respect despre credința sa, fără să o impună altora. Miniștrii și cărturarii îi admiră caracterul, iar regele îl numește unul dintre cei mai apropiați sfătuitori ai săi.
Timp de doi ani, Nicolae îl ajută pe regele Joseonului să conducă regatul cu înțelepciune. Mai târziu, la îndemnul regelui, o cunoaște pe nobila Eun-hee, o tânără respectată pentru bunătatea și înțelepciunea ei. Cei doi se căsătoresc, iar Dumnezeu îi binecuvântează cu copii. Nicolae își găsește o nouă familie și un nou cămin, dar nu își uită niciodată patria.
În fiecare zi continuă să se roage pentru Regatul Olteniei de Nord și păstrează vie speranța că într-o zi se va întoarce pentru a-și revedea poporul și pământul natal.
Mesajul central al Cronicilor din Târgu Jiu este că adevărata putere nu se află în coroană, în sabie sau în bogății, ci în credința în Dumnezeu, în dreptate, în iubirea față de oameni, în curajul de a face binele și în speranța care rămâne vie chiar și în cele mai grele încercări. Nicolae este un conducător care pierde tronul și patria, dar nu își pierde niciodată credința, iar aceasta îi călăuzește întreaga viață și îl pregătește pentru încercările care vor urma.[Cristian Diaconița]
Poezii de dragoste
Poezii de despărţire
Poezii despre natura
Poezii de primavara
Poezii dedicate Mamei
Poezii pentru copii
Casa Părintească
Poezii pentru tata
Poezii despre animale
Poezii despre moarte
Poezii filozofice
Poezii confesive
Poezii triste
Poezii motivaționale
Proza
Colinde
Poezii comice
Poezii patriotice
Poezii de 8 Martie
Poezii de Paște
Poezii de Anul Nou
Poezii diverse
Gânduri
Dedicaţii
Felicitări
Poezii de prietenie
Poezii din aceiaşi categorie
Kiki-Riki
Doamne, ce mai așteptam pachetul de la mătușă-mea, atât de greu venea!, încât cercetam căsuța poștală în fiecare zi, în speranța înștiințării de la poștă: ați primit coletul... vă așteptăm la poștă între orele...
Cred că ajungeam și cu jumătate de oră înainte ca ușița ghișeului să se deschidă și o doamnă blazată cu priviri întotdeauna suspicioase, să-ți smulgă înștiințarea din mâinile tremurânde de emoție, ca mai apoi să caute îndelung "în spate", coletul mult dorit...
Îl primeam cu brațele deschise, simțindu-mă mai degrabă ca fata babei, decât ca cea a moșului, așteptând un pachet cât mai mare, și mă simțeam mereu dezamăgit dacă pachetul nu avea dimensiunile măcar pe jumătate cât le potriveam eu în imaginația mea...
Zburam literalmente cu pachetul în brațe până acasă, știind oricum că trebuia să mai așteptăm câteva ore până când veneau acasă adulții, să-l desfacem împreună și să împărțim bunătățile pe care mătușa cu siguranță ni le pregătise.
Odată desfăcut, după un inventar riguros al comorilor, urma împărțeala: cupoanele cu materiale strălucitoare greu de găsit în comerțul comunist, dar absolut necesare toaletelor feminine pentru nunți și alte zaiafeturi, pungi cu cafea arabica, cutii cu ness și cartușe cu țigări Kent și Marlboro, marfă rară destinată șpăgilor pe la doctori, și nu pentru consum propriu, pungi cu vegeta și cosmeticale nou apărute dar care nu se găseau în comerțul local, precum săpunurile și deodorantele "Fa".
Și în sfârșit dulciuri pentru noi: pliculețe cu praf de suc de portocale și lămâi, sucuri instant ce mergeau bine cu apă minerală sau sifon, tablete de ciocolată, pachete cu gumă de mestecat ce imitau țigaretele și care conțineau ca "surprize" cărți de joc, și ei bine, celebrele alune Kiki-Riki, care erau atât de bine prăjite cu sare, încât chiar dădeau savoare filmelor western de sâmbătă seara de după "Teleenciclopedia".
Îmi amintesc nerăbdarea, o încerc și acum cu fiecare Ajun de Crăciun, sau zi de naștere, acea emoție stăpânită-n frâu, ca încântarea să fie reală, formă maximă de respect pentru cel care dăruiește. Dar îmi place și să fac cadouri. Să ghicesc cu mult înainte dorințe și să le împlinesc, astfel încât surpriza și încântarea să fie maxime, bucuria celui dăruit să fie măcar un pic, așa, și a mea...
Pentru că, da, am încercat și gustul amar al dezamăgirii, când odată intrat în adolescență, cadourile de Crăciun au devenit mai degrabă simbolice spre deloc, Sărbătorile de Iarnă se desfășurau mai degrabă sub zodia lucrului care trebuia făcut, bucuria cadourilor pălind de cele mai multe ori sub imperiul necesităților decât cel al dorințelor.
Așa că, uneori, când deschid o cutie veche sau simt miros de cafea tare, prefer mai degrabă să mă trezesc zâmbind fără să vreau, decât să simt apa searbădă a regretelor. Parcă aud iar foșnetul coletului desfăcut, glasurile amestecate, nerăbdarea noastră cumințită cu greu. Și-mi dau seama că nu pachetul în sine era bucuria, ci felul în care așteptam împreună, felul în care împărțeam și gustam totul ca pe un miracol rar.
Poate că asta a rămas în mine cel mai puternic: nu lucrurile, ci lumina aceea din ochii noștri, suspansul curat al copilăriei, fără umbră de teamă că vom greși sau că nu va fi destul.
Lumina aceea… o voi purta mereu în mine. Și uneori, când viața își pierde gustul, deschid în gând un alt pachet imaginar, venind de departe, cu alune sărate, gumă de mestecat și surprize fără preț. Iar în clipa aceea simt că timpul se dezleagă, și pentru o secundă redevin copilul care aleargă spre casă, cu brațele pline și suflet ușor.
Ceas rezistent la apă în islandeză
Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc.
Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.
La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...
Vatnshelt úr
Það er fallegur snemma janúarmorgunn, við erum í einum virtasta tækniskóla í Suceava sýslu, þar sem okkar ágæti enskukennari, Cecilia (við vitum ekki eftirnafn hennar) er á baðherberginu. Nánar tiltekið á kennaraklósettinu, í kvennadeildinni. Það er gróf byrjun á deginum eftir að 4-5 vekjarar eru stilltir á símann, einn fyrir 12:30, annar fyrir 2:40, tveir í viðbót fyrir son hennar og einn í viðbót fyrir 4:50 á morgnana. Fyrstu tveir áttu að taka sýklalyf, eftir að hann var með einhverja sýkingu af Staphylococcus aureus og ég veit ekki hversu marga aðra stofna af sjúkra- og gram jákvæðum bakteríum sem sonur hans kom með hann úr leikskólanum, síðasta viðvörunin átti að mæta tímanlega kl. stöð og taka strætó í framhaldsskólann (fyrir þá sem ekki vita þá er Cecilia ferðamaður með 15 ára reynslu í flutningum). Venjulega hefði Cecilia getað beðið um frí þar til henni fór að líða betur, að jafna sig, verða orkumeiri, en þú þekkir hana, þú veist hvernig hún er. Hún vill bara Ólympíufara, hún vill að allt sem hún gerir sé skynsamlegt, henni líkar við fagið sem hún kennir og ekki nóg með það, hún vill endurbæta kennsluna í þessu efni, hún hefur jafnvel tilhneigingu til að umbylta og bæta kennsluna þar til- myndi koma það á listastigið. Hann valdi að vinna yfirvinnu í því ríki sem hann er í, því hann veit að í ár verður Ólympíuleikinn haldin í menntaskólanum þar sem hann kennir. Í morgun hafði Cecilia hins vegar ekki tíma til að sinna sjálfri sér og því þurfti hún að fara á klósettið í fyrsta skipti. Allur maskari hennar hefur dreift sér, úr þéttingunni, sem betur fer þurrkar hún afganginn af með nokkrum blautklútum. Svo byrjar hann með þeim þurru að blása í nefið og greyið blæs, að kennararnir í kofunum við hliðina skemmta sér líka. Það rignir athugasemdum eins og: "Þú veist Cecilia, ég á sláttuvél sem ég nota til að skera frumskóginn í kringum húsið og hún gefur frá sér nákvæmlega sömu hljóðin." Kæru kennarar, sýndu samúð og hættu að hlæja að vandamáli Ceciliu, að það sé ekkert grín með örverurnar sem dreifast, þar sem þær birtast sífellt eins og sveppir eftir rigninguna, ég hef á tilfinningunni að heimsendir sé að koma, en þetta er raunveruleikinn, ég er vistfræðilegt ójafnvægi, mengun og bakteríur birtust. Og hlýnun jarðar hjálpar þeim að dafna... Allavega...Cecilia leggur jafn mikla ástríðu í að blása í nefið og hún gerir allt annað, hún hjálpaði mér ekki með nokkrar bækur sem ég þurfti fyrir 10000 árum síðan? Auðvitað já, en ég vil segja að heima hjá henni sést ekki einu sinni liturinn á veggjunum, gifsinu eða ef hún á málverk, að hún sé með bækur upp að ljósakrónunni. Og svona lítur nánast öll herbergi íbúðarinnar út. Ég skildi frekar fljótt að hún hefur brennandi áhuga á því sem hún gerir og vel gert við hana. Það er erfitt að finna ástríðu í einhverju, neinu, ég held í rauninni að ekkert sé skynsamlegt eða kannski þarf ég að halda áfram að leita þangað til ég finn það.
Aftur að sögunni okkar, Cecilia blæs úr nefinu, hendir vefnum eftir að hafa fyllt hann af seyti og blóðtappa, dregur vatn. Því miður, ásamt vefnum fór í holræsi og þetta flotta, nútímalega úr sem hún hafði fengið frá vinkonu sinni í afmæli í september. Það rann af úlnliðnum á honum því í óþarfa flýti (hann komst samt fyrstur) þrýsti hann ekki nógu fast á gripkerfið. Til að gefa smá samhengi er úrið með hitaþolnu armbandi, sem þolir vel vatn, á kassanum stóð að minnsta kosti "500 ATM vatnsþol". Japönsku framleiðendurnir voru ekki að ljúga um gæði vörunnar sem Cecilia var með, Casio G-Shock úr, aðeins of stórt fyrir kvenhönd, svört, kringlótt skífa sem sýnir klukkustundirnar með bláum arabískum tölum. Það veitir mótspyrnu, það er ósnortið enn í dag, aðeins að í gegnum fráveituna átti það aðra leið og flæddi yfir í Suceva vatnið, í stað þess að fylgja því alls staðar. Cecilia skelfur, setur auglýsingu í blaðið, setur upp veggspjöld um allan bæ með myndum af úrinu og lofar verðlaunum fyrir að finna það.
Mánuði eftir að leit hófst er henni tilkynnt að það hafi fundist og að hún komi til að sækja hana. Hann kemur á skrifstofuna, talar við konuna við afgreiðsluna sem gefur honum úrið. Cecilia veit ekki alveg hvernig hún á að bregðast við, þetta er úrið hennar og samt er eins og það sé horfið. Hversu lengi hefur það verið í vatninu þar sem allt er hellt niður, það hefur fengið hergrænan lit, hann mun reyna að fjarlægja það heima, annaðhvort með pincet, eða með naglaþjöl, eða með þvottaefni, eða með hvaða öðrum hreinsiefnum hann getur fundið. Í alvöru, það lítur ekki einu sinni út fyrir að úrið sem honum líkaði svona vel við í fyrstu...
Aventuri din cătănie III
- Stai pe loc! Nu mișca! Parola!, urlu eu în poziție regulamentară și cu arma îndreptată amenințător spre inamic, măcar că, deși în post, aveam doar muniție defensivă, iar arma mea decalibrată ar fi putut, doar-doar, să rănească cel mult ușor vreun "viețaș" aflat în pușcărie, clădire învecinată cu gardul unității...
- Bă ești nebun! Suntem noi: Lorand și Lorant! Ce parolă? Ți-am adus o "săniuță" (pentru necunoscători, "săniuța" era cea mai ieftină, dar și cea mai puturoasă votcă din lume!).
-Aaaa! Lolek și cu Bolek! De ce nu ziceți așa? Lăsați "săniuța", că-i frig al dracului și-am înghețat... Când vine boul ăla de D., să mă schimbe?
- Mai ai o oră! Da' ne-am gândit să ne luăm câte-o "săniuță", că închidea la chioșc...
- Bine v-ați gândit! Hai noroc!, mai zic eu și ciocnind cu ei sticluțele... Da' ceva țigări, aveți? Că le-am terminat pe-ale mele de-acu o oră...
- Avem!, zic ei servindu-mă fiecare cu câte-o țigare...
Îi privesc cum se îndepărtează pe cărarea brumărită de lumina lunii, molcom, ca doi șoricei îmbrăcați în ținută militară. "Simpaticus specimenus", gândesc eu. Și chiar erau de treabă ungurii ăștia doi, căci îmi erau tovarăși de suferință și chiar mai de gașcă decât alți tovarăși români cu suflet hâtru...
Trag din țigare un ultim fum și arunc chiștocul, privindu-i dâra roșie de la înălțimea postului. Mai trag o dușcă de săniuță și încep să cânt:
"Vino mamă să mă vezi,
Vin' la unitate,
Îmbrăcat în haine verzi,
Cum le fac pe toate..."
- Așa, așa, colega! Că bine le zici..., îmi răspunde un "viețaș", de după zăbrele.
- Colegi pe dreacu'! Eu sunt pe șase luni, tu ești pe viață!
"Viețașul" tace... Se lasă o liniște înfiorătoare... Urmăream cum doi pușcăriași își transferau "bunuri" între ei, punându-le în șlapi atârnați de sfoara întinsă între gratiile de la celulele lor învecinate, improvizând funicularul... Deodată aud zgomot...
- Stai pe loc! Nu mișca! Parola!, urlu eu luând iarăși poziția amenințătoare, în râsetele tembele ale pușcăriașilor...
- Bă, eu sunt!, zice boul de D., căci îi recunoscusem statura bondoacă și mutra în lumină lunii...
- Nu-mi pasă! Te găuresc, să moară mama!, îi zic eu împungând aerul amenințător cu baioneta de la armă.
- Vulturul! Parola este "vulturul"! Ce dracu' ai, mă? Ești băut?
- Răspunsul meu este "condorul"! Să-ți stea în gât!, zic eu coborând din post și îndreptându-mă către clădirea gărzii.
Ajuns acolo, mă întâmpină soldatul Mândrilă. El era "viețașul" unității, care fusese pedepsit cu șase luni de "bulău", fiindcă își părăsise postul, ca să-și cumpere de la chioșc un pachet de țigări și o "săniuță". Din păcate pentru el, o inspecție inopinată a OSU, a găsit în post doar arma, frumos rezemată de ghereta postului, că doară nu era să sară gardul unității către chioșc cu arma-n spinare, nu? Problema e că arma avea muniție adevărată și s-ar fi putut întâmpla o nenorocire dacă arma ar fi încăput pe mâini nepotrivite și ar fi fost furată...
Dar Mândrilă era zen, și văzându-mă înghețat bocnă, mă eliberează de armă și cartușe, le așează frumos în rastel și-mi aduce o cană din tablă de inox plină vârf cu ceai fierbinte și dres cu... bromură de potasiu, că de..., eram în armată nu?
Soldatul D., zis și "Boul", era un tovarăș de trupă cu noi, nu prea agreat, fiindcă era unul dintre "piloși". Încă de la început a fost antipatizat de către toată lumea, fiindcă era un înfumurat care își dădea aere de mare karateca. De formație profesională, era profesor de fizică, maximul lui de performanță fiind o medalie de bronz la un campionat județean, și un genunchi dislocat care îl trăsese pe linie moartă, înafara circuitelor sportive. Fiind însurat, locuind în oraș și având cum spuneam pile, pleca acasă odată cu "cadrele", și pe considerentul ăsta era urât de către noi și mai tare.
Până la depunerea jurământului, fiind în consemn, a trebuit să doarmă în cazarma unității, slavă Domnului!, că nu în același dormitor cu mine, fiindcă citise el într-o carte despre codul bushido al samurailor - probabil singura carte citită vreodată în viața lui de grobian - că dimineața, ca să te eliberezi de toate energiile negative, trebuie să urli din toți rărunchii.
Îl auzeam prin perete cum urla, fix cu cinci minute înainte de "trezirea" făcută de gornistul unității, aproape că îți puteai regla ceasul după el, neratând nicio zi, încât ceilalți tovarăși din dormitor cu el, îi puseseră gând rău, făcând tot felul de planuri, care mai de care mai fanteziste, cum să-l reducă la tăcere, fiindcă cinci minute de somn în plus în armată face diferența...
Până la urmă tot laxativele administrate pe furiș în mâncarea și în ceaiul lui, a fost soluția cea mai bună, fiindcă,"boul" ajunsese să doarmă pe budă... iar noi ne-am recăpătat cele cinci minute de somn de care aveam cu toții nevoie...
În ultimul careu, cu o zi înainte de eliberare, am primit de la col. Pricope livretul militar, cu o strângere fermă de mână din parte-i și cu recomandarea să nu uităm "gustul" armatei, iar peste ani să ne amintim doar de lucrurile bune și frumoase, precum camaraderia, legăturile de prietenie pe viață, că doar am mâncat cu toții fasole făcută la aceeași marmotă...
După ceremonie, ne-am retras către dormitoare să ne strângem lucrurile, să ne îmbrăcăm în haine civile, să predăm sub semnătură efectele militare avute în dotare, și să ne pregătim pentru o ultimă noapte petrecută în cazarma unității care ne fusese "casă" timp de șase luni...
Eu mi-am strâns lucrurile, puține de altfel, care mi-au încăput într-un rucsac nu prea mare, amintindu-mi de "sfada" scurtă avută cu taică-miu la înrolarea în armată:
- Ba ai să iei cu tine geamantanul de lemn! Nici nu încape discuție! Eu l-am avut în armată, bunic'tu l-a avut cu el în război! Cine a mai auzit să plece în armată cu un rucsac? Ăia o să-ți fure tot p'acolo!
- Ce să-mi fure? O pereche de chiloți și-un maieu? N-au decât!, am zâmbit eu și rupând o tradiție de două generații...
Evident că în ultima seară de cătănie s-a lăsat cu o beție cruntă, Voicu ne-a băgat pe toți sub masă, iar pe la trei dimineața, ne-am retras în dormitoare pentru câteva ore de somn, însă Boul, muci de beat, începuse să tragă de paturi urlând că în ultima noapte din cazarmă nimeni nu doarme, trebuia să fie în viziunea lui o noapte albă, în care să bem și să ne juruim între noi "frați de sânge", ba chiar să ne facem cu toții același tatuaj, cu deviza "Semper fi", știa el un salon...
Evident că nu l-a băgat nimeni în seamă, fiind amorțiți cu toții de la băutură, însă dimineața la "trezire", am văzut cu toții cum Boul, în locul tatuajului mult dorit, s-a ales cu dinții din față ciobiți, întrucât căzuse cu botul de marginea de fier al patului atunci când i s-a rupt și lui filmul...
Iar acum la poza de final, parcă arăta mai mult a măgar, decât a bou...
După ultimul apel, la care mi s-a părut ciudat să nu-mi mai fie strigat numele și să nu mai răspund cu "prezent", ne-am luat rămas bun, strângându-ne mâinile "bărbătește" între noi. Apoi mi-am luat rucsacul și am ieșit pe poarta unității, aruncând în urmă o ultimă privire...
Soarele dădea să apară anemic, pe un cer îngreunat de nori pufoși de zăpadă. Începuse să fulguiască încetișor, și cumva, într-un mod inexplicabil, deși gustam din nou libertatea civiliei, încercam și un oarecare sentiment de regret.
Încheiasem un capitol din viața mea, peste un an aveam să mă însor cu "mândruța" mea care mă așteptase răbdătoare, peste trei ani aveam să avem și un copil...
Atunci nu știam toate acestea, doar priveam în trecere dincolo de gard, către zidurile bisericii de unitate militară, care erau pe jumătate construite... Și abia atunci mi-am dat seama ce "ctitorise" timpul pentru mine: un răgaz de șase luni, în care nici nu m-am prostit, nici nu m-am deșteptat, nici nu m-am făcut mai "bărbat", dar care m-a așezat, cumva, în viitorul meu...
Și, poate pentru prima oară, am simțit atunci libertatea nu doar ca pe un cuvânt, ci ca pe un răgaz de a fi eu însumi, așezat, chiar și pentru o clipă, în propria mea poveste.
Biserica s-a desăvârșit și a fost sfințită anul următor, însă n-am găsit niciodată cale s-o vizitez și pe dinăuntru. Dar poate că acea zi nu este prea departe, o zi în care pentru mine n-o să fie o simplă vizită, ci o întoarcere. Voi intra liniștit, fără grabă, fără uniformă, fără AMR… doar eu, cu tot ce am devenit între timp.
Și poate atunci o să înțeleg pe deplin că n-am fost doar martor la ridicarea unei biserici… ci am fost, fără să știu, parte dintr-o construcție mai tăcută: a mea.
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 9. Viața ca în vise
9. Viața ca în vise
Două ființe se strecurau în lumea viselor explorând în subconștient un babilon al vieții din care se prăvăleau în ochii minții cuvinte, priviri, imagini, toate scânteieri de trăiri. Două minți sănătoase se aflau undeva pregătite să intre într-o lume în care nu există bariere, în timp ce în salonul-debara lumea unei nebune dispărea înghițită de firescul unei lumi care se creiona singură departe de rigorile impuse de o judecată alterată, restrictivă. Trei ființe virtualizau clipele nopții aruncând pe același fundal ascunzișurile cele mai intime ale propriilor existențe. Visăm ceea ce suntem, ceea ce dorim a fi, visăm lumea așa cum ne lovește, viața așa cum nu o putem simți. Doar într-un singur cuvânt: visăm. Dar oare visele nu pot deveni ele însele un mod de viață în care să existe acea interacțiune fizică și spirituală pe care o simțim în lumea reală? Am putea face parte simultan din două vieți pe care rațiunea, în marea sa capacitate de a discerne, ar putea să le și depoziteze, fără a le amesteca, în același conștient uman. Și așa cum zilele se adună întregind clipă de clipă viața, tot așa visele ar putea fundamenta o altă existență a aceluiași individ. Sigur, spre deosebire de viața reală care este unică, viața zidită din vise ar fi o viață privată, proprie chiar dacă în ea am cuprinde întregul univers. Doar că unii dintre noi nu suntem capabili să ne deschidem ființa spre lumea viselor de teama de a nu lăsa adâncurile tainice ale firii să ne pătrundă conștientul, iar alții, sufocați de apăsarea permanentă a unei trăiri, nu fac decât să reproducă fără oprire același ciclu de viață, vis după vis. Așadar, lumea construită din vise poate fi goală de orice conținut sau doar o proiecție stereotipă a unei secvențe apăsătoare. Astfel, ceea ce uităm cel mai repede în viață sunt visele. Când deschidem ochii spunem că nu am visat nimic, sau, în cel mai bun caz, ne amintim un vis scurt avut în zorii zilei, vis pe care nu ne obosim să-l facem părtaș al vieții noastre. Și totuși există oameni, și nu puțini, pentru care lumea viselor este lumea în care trăiesc sau din care își hrănesc existența. Cele mai frecvente și, în același timp, cele care ne afectează cel mai mult sunt visele în care retrăim suferințele și bucuriile. În visul lor profund, două ființe diferite se contopeau în aceeași femeie ai cărei pași se petrecuseră prin aceste locuri cu sute de ani înainte, nebuna din Lazaret, fiica bătrânei nebune din Lazaret, nepoata bunicii nebune din Lazaret, ființa perpetuu condamnată a fi nebuna din Lazaret. În aceleași clipe, la câteva sute de metri distanță, un tânăr visa și el contopindu-și ființa cu o existență aflată dincolo de înțelegerea sa, presărată în minte de câteva vorbe furate de vânt într-o seară târzie de iarnă. Și visul lui se năștea acum din viața petrecută aici cu sute de ani în urmă.
Brațul îl ardea puternic și simțea cum sângele rănilor îi învăluie în căldură trupul amorțit, înghețat. O femeie îl trase din încleștarea morții într-o altă viață pe care o absorbea cu toată puterea minții. În jurul lui, era o altă iarnă, iarna baronului Aaron von Pieler. Și toate lucrurile începură să aibă un sens.
Căzut jos, caietul își lăsa filele legănate de o pală de vânt care răbufnea din când în când întorcând paginile, de parcă o mână nevăzută încerca să țină ritmul luminii ce-și arunca strălucirea cu aviditate pe scrisul mărunt. De acolo, din inima reflexiilor ce se răsfrângeau pe filele scrise, cuvintele luau forma faptelor strecurate în vise. În lumea viselor noaptea se strecura cu nepăsare adăugând timpului acel răgaz necesar trupului ca să-și regăsească vigoarea. Umbre de vise vor miji odată cu zorii în mintea celor trei punând în balanță realul și subconștientul. Iulia se trezi în încăperea cuprinsă de frig și încă slab luminată. Luă caietul de jos și începu să citească de pe pagina lăsată la vedere de vânt.
Mi-au trebuit patru luni să pot înțelege tot ce vorbeau sătenii și alte patru luni să pot vorbi aproape ca ei. Puteam trece prin sat fără ca lumea să ne urmărească prea mult cu privirea, dar nu reușeam să înțeleg de ce Iulia nu voia să mergem la biserică. Îmi dădeam seama că doar acolo puteam fi privit de întreg satul ca soțul ei, dar ori de câte ori încercam să o conving, Iulia refuza cu îndârjire.
— Nu suntem bineveniți. Eu sunt blestemată.
— Dar a trecut un an și nu ai mai avut crize.
— Înseamnă că Iuda pândește.
— Boala ta nu are legătură cu Dumnezeu. Privește crucea de pe mâna ta. Nu ți-a folosit la nimic, dar iubirea pe care ți-o port te-a ajutat.
— M-am născut blestemată.
— Cine ți-a făcut asta este tot un om. Și oamenii pot greși. Câtă cruzime trebuie să ai pentru a arde mâna unui nou-născut?
— Eu nu trebuia să mă nasc. Necuratul a vrut să încerce credința oamenilor. Ei au făcut ce le-a spus credința. Au încercat să-l alunge cu semnul crucii.
— Și totuși au fost oameni care te-au iubit. Știi că a plecat din sat. M-a implorat să am grijă de tine. A simțit că dragostea mea te ajută și a renunțat la tine.
— Știu. Ion a fost omul meu, dar nu mi-a fost soț. Biserica nu a vrut să ne cunune. Aproape că l-au blestemat când m-a luat.
— De ce?
— Tuturor le este frică să nu fac un copil. Ei vor ca familia mea să se stingă. Ar fi trebuit să trăiesc ca o călugăriță, dar trupul meu nu a înțeles asta.
— Haide să plecăm și noi de aici.
— Peste tot ar fi la fel, doar că eu nu aș mai fi la casa mea.
— Eu am putut să mă desprind nu numai de casa mea, dar și de neamul meu.
— Este suficient un fugar pe lume.
Iulia închise caietul și adăugă în mintea ei, alături de visul ce încă îi stăruia în minte, aceste ultime cuvinte. Se sculase copleșită de acel vis din care persista mereu ideea de a o părăsi pe bolnavă lăsând-o în grija lui Gabriel. Poate dacă ea nu mai era aici, doctorul va simți nevoia să o ocrotească, să o iubească și lucrurile se vor repeta ca acum câteva sute de ani. Dar atunci ar fi o fugară.
Pătruns de gândurile sale, Gabriel intră în cabinetul asistentei șefe fără a bate la ușă. Se pierdu în momentul în care constată că de fapt acesta era gol. Rămase nehotărât în mijlocul biroului neștiind ce să facă. Dacă pleca, risca să dea nas în nas cu Doamna și să pară ca un hoț, iar dacă rămânea se punea în postura unui intrus prins asupra faptului. Rămase în așteptare și inspectă cabinetul în care se afla pentru prima dată. Încerca să găsească un cât de mic indiciu privind viața acestei femei atât de respectată de întreg personalul medical, dar nimic nu părea să trădeze că dincolo de a fi un lăcaș al spitalului, acest loc împrumuta ceva și din viața ei de dincolo de zidurile ospiciului. Își aduse aminte de plimbările pe care Doamna le făcea prin pădurea din jurul văii Lotrioarei. Era aici cu un scop anume și avea nevoie de înțelegerea femeii, nu a asistentei șefe. Într-un final se hotărî și părăsi cabinetul la fel de vijelios cum intrase. Spre norocul lui, nimeni nu părea a fi prin preajmă. Cum de nu se gândise? Înainte de orice va trebui să o vadă totuși pe Iulia în salonul ei, din postura de medic. Aproape că cealaltă Iulie, asistenta, dispăruse din gândurile sale. Așa cum îi spusese visul, asistenta luase o hotărâre și sigur va pleca din Lazaret. Mai mult ca oricând, visul din acea noapte era puternic ancorat în realitate și acum nu făcea decât să-l dezvolte. Era convins că Iulia era în salonul-debara în fața acelui caiet misterios şi că ochii ei erau plânşi. Știa deja ce o va întreba și ce o să i se răspundă. Un singur lucru nu putea să vizualizeze. Acea clipă când buzele lor se vor uni consfințind un sentiment care nu putuse fi pecetluit în acea noapte în care făcuse dragoste cu asistenta. Atunci buzele ei l-au respins vrând parcă să pună stavilă oricărei licăriri a inimii în fața unei posibile iubiri. Să fi știut ea că sentimentele lui vor fi medicamentul miraculos prin care o nebună îşi va recăpăta luciditatea și speranța? Și de ce o făcea? Era convinsă că nu ar putea să-l iubească? Într-un fel se simțea rănit în orgoliul propriu, dar pe de altă parte îşi dădea seama că ființa lui este dedublată în entități cu personalități și funcționalități distincte. Gabrielul-mental este rupt de lume, nu are sentimente, deci nu poate fi rănit și, dincolo de orice dubiu, este stăpânul necondițional al celeilalte entități, Gabrielul-om, personaj ascultător, chiar apatic, gata să se sacrifice fără niciun regret. Gabrielul-om era pregătit de multă vreme să iubească la comandă, să sufere sau să se bucure, să jignească sau chiar să laude, într-un cuvânt să viețuiască, pe un făgaș trasat cu grijă de acele urme pe care mentalul le întrezărea din când în când în oglinda vieții. Între urme, puteau exista pentru Gabrielul-om clipe de libertate în care strecura întâmplări născute dintr-o altă voință aflată în așteptare. Bătu de câteva ori în ușa salonului-debara. Nu auzi nicio voce răspunzând în vreun fel. Deschise ușa și intră. La masa din colț, Iulia părea cufundată în a descifra misterul caietului pe care singură îl construise. Când ridică privirea spre Gabriel, puteai vedea că pe fața ei străluceau urmele lacrimilor ce păreau a nu se mai opri. Privirile lor se întâlniră pentru prima oară de când se afla aici. Erau amândoi conștienți de dialogurile avute sub perdeaua ocrotitoare a întunericului. Acum îi vedea îndeaproape trăsăturile feței, dungile adânci ale suferinței care te împiedicau să descoperi adevăratul chip al femeii. Se apropie adăugând privirii ocrotitoare și un zâmbet încurajator.
— Te voi ajuta, Iulia.
— Pleacă, Gabriel! Pleacă! Nu vreau ajutorul tău.
— De ce, Iulia?
— Dacă nu pleci tu, pleacă ea.
— De unde știi? Ți-a spus ea că pleacă?
Iulia își scutură puternic umerii vrând parcă să se elibereze de o greutate enormă care ar fi împiedicat-o să vorbească. De fapt vorbele sale erau guturale, scuipate cu multă caznă, dând impresia că acestea sunt făcute să trăiască doar în mintea ei.
— Am visat.
— Și eu am visat. Asistenta va pleca. Este decizia ei și va pleca spre binele tău. Ea știe că pot să te ajut.
— Cum poți fi așa de sigur că o poți ajuta?
O altă voce, de această dată sigură pe ea și tăioasă, se auzise dintr-un colț aflat încă în umbră. Gabriel se întoarse.
— V-am căutat în biroul dumneavoastră.
— Știu, Gabriel. Și eu am visat. Am visat că mă vei căuta, am visat că vei veni aici și că aici trebuie să te aștept.
— Nu puteați visa. În visul meu eram doar eu și cele două Iulii. Dumneavoastră nu ați fost în visul meu.
Se lăsă un moment de tăcere, după care Doamna îl întrebă oarecum zeflemitor.
— Tu chiar crezi în vise, Gabriel?
Gabriel așteptă și el câteva secunde. Se întoarse spre Iulia, dar privirea acesteia era adânc pironită pe filele caietului, iar din bărbie continuau să cadă lacrimi ce se contopeau cu scrisul mărunt.
— Las-o să plângă, acolo în lumea ei lacrimile pot fi și durere și fericire. Vrei să o vindeci și ai început prin a-i aduce suferință.
— Vreau să o iubesc!
— Așa ți-a spus ție visul?
— Cine suntem noi să hotărâm dacă visele fac sau nu parte din viața noastră?
— Cine suntem noi să ne lăsăm conduși de vise? adăugă asistenta șefă zeflemitor.
— Chiar nu ați avut niciodată senzația că visele pot să-ți hotărască viața?
Doamna se ridică brusc și părăsi salonul-debara. În clipa când fața ei ieși din umbră, sub lucirea puternică a razelor dimineții, Gabriel putu să fotografieze pe chipul ei o stare de adâncă emoție însoțită de cutele suferinței ce reușise să răzbească din adâncul sufletului. Părea chiar că, în colțul ochilor, două lacrimi se legănau gata să cadă. Privi în urma ei. Doamna se îndreptase spre poarta spitalului. Probabil în dorința de a-și regăsi echilibrul, se va lăsa pradă rătăcirilor prin albul nămeților din pădure. Gabriel se întoarse din nou spre Iulia și îi cuprinse fața în mâini obligând-o să-l privească în ochi.
— Voi vorbi cu asistenta să nu plece, așa că nu mai plânge.
— Nu o să te asculte.
Gabriel nu luă în seamă remarca Iuliei și mâinile sale începură să-i șteargă urmele de lacrimi de pe obraji, apoi palmele se transformară în senzori de iubire ce treceau cu răbdare peste fiecare cută a obrazului, peste asprimea înghețată a gurii în încercarea de a scoate din încremenirea desenată de boală o altă ființă, femeia luminată de zâmbet și fericire. Exact ca în visul lui.
Câteva bătăi ferme în ușă rupseră insula de liniște din biroul asistentei șefe. Doamna era așezată pe scaunul înalt postat în fața ferestrei ce dădea spre apele Oltului. Dincolo de fereastra închisă jucau razele unui soare palid printre crengile îmbrăcate într-o dantelărie albă, țesută din milioane de stropi de apă împietriți în matrițele frigului din noapte. Din când în când, câte o picătură se desprindea din vârfurile aplecate ale crengilor, alunecând pe alte ramuri și redevenind parte a sculpturii. O formă renăscută noapte de noapte pentru a se pierde departe de orice simțire artistică în albul zăpezii, din ce în ce mai mult scrijelită de văi înguste, urme ale curgerilor din copaci. Pe măsură ce soarele creștea în putere, auzul putea distinge zgomotul apei ce se aduna în streșinile vechi, iar mai apoi clipocitul șiragului de apă ce se strecura prin găurile dăinuite de rugină în tabla subțire. De afară, spre ființa așezată parcă de o veșnicie în fața unui tablou ce nu-și găsea echilibrul static, stropii de apă băteau cu insistență la o poartă nevăzută implorând găzduirea unui suflet prea mult surghiunit din propria ființă. Un suflet alungat care îmbătrânise așteptând să-și reia locul în ființa ce Domnul i-o hărăzise ca lăcaș. În urmă cu mulți ani această ființă ce părea atât de răbdătoare și primitoare cu alte suflete își golise existența de propriul eu dumnezeiesc alungându-l pe un tărâm în care nu exista iertare, ci doar remușcare. O remușcare perpetuă care pârjolea țărmurile credinței alungând speranța că oamenii ar putea totuși avea parte de iertare, mai ales de iertarea de sine. Privirile ei treceau prin pâcla de copaci sfredelind depărtarea în căutarea izbăvirii. Dar gândurile se încăpățânau să rămână prizoniere în carapacea ființei incapabile să întrebe și să răspundă. Printre ele, acea întrebare a lui Gabriel, concentra în ea esența unui răspuns mereu întârziat, mereu refuzat: „Chiar nu ați avut niciodată senzația că visele pot să-ți hotărască viața?”.
Trupul ei se scutură sub impulsul unei tremurături ce părea a se fi instalat într-un corp lipsit de dorința de a se apăra, un corp care începea să-și reconstituie viața din amintiri depozitate cu grijă la periferia memoriei. În mâinile împreunate, ce până nu de mult atârnau desincronizate, se găsea o fotografie prinsă într-o ramă îngustă care tremura gata să alunece pe podea. Apoi mâinile se încleștară și fotografia se poziționă în lumina venind dinspre geam, iar privirea ei reveni din orizontul nedefinit învelind gingășia chipului unui copil ce strângea în brațe un clovn de lemn purtând o bluză albastră prinsă cu nasturi mari albi, iar pe cap un con roșu terminat în vârf cu o sferă de aceeași culoare ca bluza. Doamna fixă fotografia cu privirea și lăsă gândurile să alunece undeva într-un trecut pe care se străduise atâta timp să-l izoleze de viața ei.
Încă nu împlinise șase ani, trăia alături de mama ei într-un apartament din Râmnicu Vâlcea aflat la parterul unui bloc cenușiu, un copil cu nimic diferit de sutele de copii răspândiți prin cartierele orașului. Un oraș la fel ca oricare oraș dintr-o țară care își punea amprenta pe viața oamenilor mult prea dureros dirijându-le traiul de zi cu zi. Ca în fiecare dimineață, oamenii plecau grăbiți spre clădiri în care ar fi trebuit să-și găsească rostul existenței, unii îndeplinind o profesie ca pe o corvoadă necesară traiului nu spiritului, alții, dimpotrivă, cuprinși de noblețea unei îndatoriri asumate prin conștiința formării. În drum, copiii erau abandonați în școlile de cartier pentru cel puțin o jumătate de zi, problema recuperării fiind adesea lăsată în voia sorții. Majoritatea se întorceau singuri acasă printre cozile de pensionari aflați în așteptarea alimentelor. Nu intrase bine pe ușă și copilul îi sări în brațe.
— Mamă, sâmbătă mergem în excursie pe valea Lotrioarei. Mă lași? Ne duce tovarășa.
— Mai vedem. Sâmbătă mi-am luat liber ca să stau cu tine.
— Dar, mamă, este prima mea excursie. Of, de-aș avea și eu un tată. El sigur m-ar lăsa.
— Dar ai un tată. Știi bine. Ți-am mai spus.
— Un tată de care trebuie să ne ascundem ca să nu mă fure. Ce fel de tată este acesta?
— Tatăl tău te iubește, dar te vrea doar pentru el.
— Nu puteai să te îndrăgostești de un român?
Era o întrebare la care nu putea răspunde fetiței sale. De multe ori, privind înapoi, se întrebase și ea același lucru. Cum de a fost să fie? Dar, ori de câte ori se imagina cu un alt bărbat simțea că-și trădează propria fiică. Fiica pe care o are cu acel om există și nu și-ar putea imagina că în fața ei ar putea sta acum un alt copil. Cât de nedreaptă poate fi viața. Te îndrăgostești, iubești copilul născut din dragoste, dar nu mai iubești omul care ți-a dat această nouă iubire. Poți urî faptul că l-ai iubit? Că ți-a dăruit o minune în viață? Atunci a visat. A visat că fetița ei se pierdea printre copaci înghițită într-o prăpastie peste care vântul așternea mormane de nisip. Iar deasupra, se încăpățâna să plutească conul roșu al clovnului. Se sculă și se îndreptă spre bucătărie. Îi pregăti o prăjitură și hainele pentru excursie. Dacă nu ar lăsa-o, ar fi de acum înainte o prizonieră în propria ei viață. Și ce ar fi mai grav, fetița ei ar ajunge să identifice propria copilărie cu o traumă greu de acceptat la acea vârstă. Dar visul? Oare visul nu înseamnă nimic? Cu un gest aproape involuntar îndepărtă cu mâna din fața ei acea urmă de îndoială strecurată în suflet.
— Asta mai îmi lipsește, să cred în vise.
A doua zi, fetița se întoarse de la ușă și se repezi la clovnul ei.
— Mamă, îl iau cu mine să mă păzească de tata.
Pe biroul asistentei, alături de fotografia ce își găsise în sfârșit un loc în acest lăcaș al uitărilor, un con roșu terminat în vârf cu o sferă albastră părea un obiect straniu ce aștepta să fie pus pe capul unui clovn, așa cum arăta fotografia. Era tot ce-i mai rămăsese de la fetița ei, când o căutaseră pe valea Lotrioarei în urmă cu 20 de ani. Avea din nou nevoie să privească acea fotografie din care doi ochi nevinovați puteau să o ajute să-și ofere iertarea de sine.
În liniștea aparentă generată de simțurile Doamnei ce treceau din spațiul biroului în inima pădurii, lăsând să pătrundă în mintea ei doar plânsetul naturii sub razele din ce în ce mai puternice ale soarelui, bătăile din ușă se făcură în sfârșit auzite. Doamna așeză pe noptieră poza și alături conul roșu terminat în vârf cu o sferă albastră.
— Intră!
Gabriel deschise ușa doar atât cât să se poată strecura ca un hoț ce se ferea de privirile indiscrete ale personalului. Era pentru a doua oară în această încăpere și avea vagul sentiment că biroul nu mai era același. O privi pe asistenta șefă și primul impuls care îl cuprinse era să-și ceară scuze că a greșit camera. În fața lui era o altă femeie, parcă cu zece ani mai tânără și cu mii de apăsări lipsă, apăsări ce-și luaseră zborul lăsând lumina să dezvăluie o privire prietenoasă, umană. Apoi îi atrase atenția poza rezemată pe birou, poză din care oricui trecea pragul biroului îi zâmbea o fetiță care îi semăna leit Doamnei. Doamna își apropie mâna de fotografie părând să mângâie chipul ce transformase această încăpere dintr-un loc rece, singuratic, într-un birou primitor în care simțeai că ai în față nu doar respirația apăsătoare a spitalului ci și sufletul unui om.
— Este fiica mea. Ar trebui să aibă 25 de ani. Cred că ați fi de aceeași vârstă.
Gabriel rămase în continuare cu privirea ațintită asupra fotografiei, doar că pe chipul lui se așternu acea expresie de tăcere interioară care exprima ceea ce cuvintele nu o pot face. Nu îndrăzni să o privească direct pe Doamna, aștepta neclintit ca ea să treacă peste această mărturisire. Câte fațete poate ascunde o propoziție atât de simplă, „ar trebui să aibă 25 de ani”. Eu am 25 de ani, eu sunt aici în fața unei mame și a unei amintiri. O amintire extrem de dureroasă. Dacă eu nu aș fi aici, dacă nu aș fi deschis această ușă. Dar această fotografie nu a fost ieri pe birou, iar Doamna nu pare mai apăsată de viață ci dimpotrivă, parcă este eliberată de orice supărare. Apoi conul roșu de lângă poză cu imensa bilă albastră în vârf, un albastru ce parcă stăruia în mintea lui, dar pe moment nu reușea să înțeleagă prea bine cu ce anume să-l asocieze.
— Sigur, ați venit să vorbim despre Iulia. Și despre vise, dacă nu mă înșel.
Gabriel ridică în sfârșit privirea spre chipul extrem de senin al Doamnei.
— Da, doamnă. Așa este. Dumneavoastră ați întocmit fișa Iuliei și mi se pare extrem de sumară.
— Corect. Eu nu am competențe să scriu mai mult decât am scris. Vedeți, oficial ea este pacienta spitalului, dar mai degrabă o putem considera o tânără adăpostită de noi. O tânără cu probleme psihice ale căror cauze ne sunt necunoscute. Ca atare și tratamentul este limitat. La fel și rezultatele.
— Dar măcar datele personale.
— Nu le știm. Nici nu bănuiți cu câtă ușurință pot dispărea sau apărea oamenii în aceste locuri.
— Poliția?
— Deocamdată, de niciun ajutor.
— Dar și-a spus numele, Iulia. Atât?
— Nici măcar atât. Îi spunem Iulia pentru că așa i-a spus tanti Crina. Orice referire la datele ei de identificare îi provoacă o criză.
— Își refuză originile.
— Așa se pare.
— Dar caietul?
— Am văzut caietul. Este ca un rebus pe care nimeni nu poate să-l descifreze. Doctorii spun că notițele ei nu au legătură cu boala ei, ci mai degrabă reprezintă un mod de a-și ține ocupată mintea cu un nimic care să îndepărteze orice manifestare reală a vieții. Sunt cuvinte fără sens.
— Asistenta pare să știe mai multe despre ea.
— Asistenta are și ea un nume, domnule doctor! spuse Doamna pe un ton dojenitor. Nu este o jucărie pentru doctori, mai adăugă ea la fel de răspicat.
— Nu mă înțelegeți greșit. Vreau doar să-mi limpezesc mintea. Nu pot să spun „Iulia” fără să fiu eu însumi confuz asupra persoanei pe care o vizez. Mai ales că..., se opri brusc și pe față îi apăru o umbră de îndoială. Iulia, asistenta, își ascundea semnul de pe braț, iar el l-a văzut într-un moment de intimitate. Are oare dreptul să divulge ceea ce doar el și ea știa? Ceea ce lui îi spunea că cele două ființe au ceva în comun, ar putea să însemne o pistă pentru aflarea adevărului, dar numai asistenta știa adevărul și doar ea ar putea măsura consecințele unei dezvăluiri. Va trebui să cerceteze lucrurile cu discreție, fără a răni pe nimeni.
— Mai ales că? reluă Doamna privindu-l țintă.
— Mai ales că cele două seamănă atât de bine. Par a fi gemene.
— A, da, așa este.
În gândul ei, asistenta șefă încerca să afle dacă acest om, acest tânăr mai bine zis, are maturitatea de a se sacrifica pentru o cauză nobilă. Iubirea poate fi un tratament, dar poate fi și moartea definitivă a unui suflet. Gabriel părea gata să-și ofere trupul și inima unei ființe pierdute de lume. Din ce rațiuni? Din milă? Din orgoliul de a-și demonstra capabilitățile de medic? Din ascunzișul propriei nebunii? Dar dragostea? Ea unde este, dragostea? Ascunsă în cuvinte pe care el o să i le servească ca pe niște pastile de trei ori pe zi, înainte sau după masă. Dizolvată într-un ser al pasiunii prefăcute revărsată peste trupul unei femei fără apărare? Gabriel percepu acest moment de tăcere ca pe un semn de neîncredere. Ar fi vrut să-i vorbească despre visul lui, dar bănuia că va fi luat din nou în derâdere. Doamna nu credea în vise, doamna era o ființă normală, judecata ei nu putea trece dincolo de limitele raționalului, Doamna nu părea a purta în suflet sămânța fecundă a nebuniei care ne transformă uneori din oameni în zei. Dar el, Gabriel, simțea cu toată ființa sa că este supus unei alte gândiri, o gândire a unei existențe paralele căreia trebuia să i se supună. Acea gândire putea doar să știe de ce el, Gabriel-omul, trebuia să o smulgă pe Iulia din tenebrele unei lumi nepătrunse de om. Sau poate dimpotrivă, dorește ca el, mintea lui, să pătrundă în lumea Iuliei pentru a cunoaște viața pe care sufletul lui a avut-o de la începutul dumnezeiesc al încarnării sale. Oricare ar fi adevăratul motiv, știa că este gata să-și sacrifice sufletul oferindu-și în avans iertarea de sine.
Doamna luă un plic de pe masă.
— Am vorbit cu doamna directoare. Iulia este de astăzi pacientul dumneavoastră.
— Ați avut și dumneavoastră un vis?
— Nu, domnule doctor. Am avut un vis acum 20 de ani. Atunci poate ar fi trebuit să cred în el.
Campionat de strănutat în spaniolă
Doamnelor și domnilor, suntem astăzi organizatorii unui eveniment spectaculos, ne-am dat întâlnire toată lumea în Ulaanbaatar, cel mai frumos oraș al Mongoliei, ce și-a propus ca în acest an să găzduiască un campionat un pic cam ieșit din tipare, este vorba despre campionatul international de strănutat. S-au adunat concurenți din toate colțurile lumii pentru a arăta că pot, că au talent și știu cum să-l mai și folosească. Fără să mai așteptăm, să începem!
Concurenta cu numărul 1 se pregătește să strănute, face exerciții de inspir-expir, inspir-expir și strănută! Mămulică... da' ce strănut, s-a auzit până la jumătatea stadionului. Bravo!
Concurenta cu numărul 2 a tras pe nas piper din solnița cu capac auriu, îi curg lacrimile, presimt că va fi ceva extrem de melodios. Și strănută...! A strănutat atât de tare, că nici nu s-a auzit... până și pisicile strănută mai tare...mai trebuie exersat...
Concurentul cu numărul 3 mai este și scafandru profesionist, știe și cât timp să își țină respirația pentru a strănuta perfect. Ne pregătim să îl ascultăm. Se desfășoară. Și acesta este un strănut genial. Foarte bine! S-a auzit până și în câmpiile vecine Mongoliei...
Concurentul cu numărul 4 susține că are strănutatul în sânge. De mic copil strănuta de la ambrozie și pomi fructiferi, iar în timp a devenit expert. Acum strănută și el. Ce strănut și de această dată...l-a detectat un satelit ce oferă internet pe planeta Pământ.
Deja facem progrese!
Concurenta cu numărul 5 are studii de specialitate în așa ceva. S-a antrenat și pe cont propriu strănutând la nunți, petreceri în aer liber, zile de naștere, de Anul Nou cu prietenii și așa mai departe... Începe, se pregătește, strănută...10 perfect! De această dată, l-a recepționat un satelit de pe lună. Povestea astrofizică a lui Morgan Freeman cu moleculele de oxigen ce împiedică propagarea sunetelor în Univers nu prea are sens în cazul acestei competiții.
Concurenții următori au reușit să ne impresioneze chiar mai mult privind intensitatea sunetelor produse. Au fost persoane care au strănutat atât de tare, încât sunetul a fost recepționat și de sateliți de pe Venus și Mercur. Asemenea profesioniști ne-ar putea încânta doar o dată în viață cu rezultatul muncii lor asidue.
Din 1000 de participanți ascultați și evaluați, doar unul a obținut premiul cel mare și anume, atât o locuință lacustră în Maldive, cât și un epilator de ultimă generație. Câștigătorul este norvegian de origine și o sursă de inspirație pentru toți cei ce plănuiesc să participe și să se antreneze pentru un asemenea campionat! Felicitări!
Campeonato de estornudos
Señoras y señores, hoy somos los organizadores de un evento espectacular, nos reunimos con todos en Ulaanbaatar, la ciudad más bella de Mongolia, que ha decidido albergar este año un campeonato un poco fuera de lo común, se trata del estornudo internacional. campeonato. Competidores de todo el mundo se reunieron para demostrar que pueden, que tienen talento y saben utilizarlo. Sin más preámbulos, ¡comencemos!
¡El concursante n.° 1 se prepara para estornudar, inhala-exhala, inhala-exhala y estornuda! Mamulica… sí, qué estornudo, se escuchó en medio del estadio. ¡Bravo!
La concursante número 2 olió la pimienta del salero con tapa dorada, las lágrimas corrían por su nariz, tengo el presentimiento de que va a ser algo sumamente melodioso. ¡Y estornuda...! Estornudó tan fuerte que ni siquiera se podía oír... incluso los gatos estornudan más fuerte... todavía necesito practicar...
El concursante número 3 también es buceador profesional, y sabe perfectamente cuánto tiempo contener la respiración para estornudar. Nos estamos preparando para escucharlo. Se desarrolla. Y este es un estornudo brillante. ¡Muy bien! Se escuchó incluso en las llanuras vecinas de Mongolia...
El concursante número 4 afirma que tiene estornudos en la sangre. De pequeño estornudaba en la ambrosía y en los árboles frutales, y con el tiempo se convirtió en un experto. Ahora él también estornuda. Que estornudo esta vez también...fue detectado por un satélite que proporciona internet en el planeta Tierra.
¡Ya estamos avanzando!
El concurso número 5 cuenta con estudios especializados en la materia. También practicó sola estornudando en bodas, fiestas al aire libre, cumpleaños, Año Nuevo con amigos y así... Empieza, se prepara, estornuda... ¡perfecto 10! Esta vez fue recibida por un satélite procedente de la Luna. La historia astrofísica de Morgan Freeman sobre las moléculas de oxígeno que impiden la propagación de sonidos en el Universo no tiene mucho sentido en el caso de esta competición.
Los siguientes competidores lograron impresionarnos aún más con la intensidad de los sonidos producidos. Había gente que estornudaba tan fuerte que el sonido también lo captaban los satélites de Venus y Mercurio. Estos profesionales sólo podrían complacernos una vez en la vida con el resultado de su arduo trabajo.
De los 1.000 participantes escuchados y evaluados, sólo uno ganó el primer premio: una casa en un lago en las Maldivas y una depiladora de última generación. ¡El ganador es de origen noruego y una fuente de inspiración para todos aquellos que planean participar y entrenar para tal campeonato! ¡Felicidades!
No, hai!
- Da, doar că-i gravidă. Femeile, precum știți, n-au muze, ci muzi. Si orcât ar părea de amuzant, și vă asigur că este, nici ele, nici ei, nu știu carte! N-au cum să se supună testului de dictare, așa că ( fără deci între propoziții ) va trebui să găsiți altă metodă de evaluare, și vă sugerez interogatoriu sau detectorul de aversiuni ( ca soluție de avarie, desigur! ).
Fusese informat că următoarea pe listă era o pacientă„ cu ștaif”, scriitoare, și că era în luna a treia. Nu avu nicio emoție, deoarece cunoștea fauna, ultima sa nevastă cochetase și ea cu asta! Si nu numai. Nu-l induse în eroare nici chipul ei angelic, bănuind ce-i umblă prin cap. Mai fusese informat că refuzase să se dezbrace, cum era procedura, deși nu venise la stomatolog, ci la ginecolog.
- Zău că mi-e rușine, domnule doctor! îi mărturisi ea, acoperindu-și fața cu palmele.
Ginecologul o privi înțelegător.
- Nu-i nimic! Pogramăm altă vizită, deși nu-i prea indicat! Apropo, continuă el cu blândețe, în fața soțului te dezbraci?
- Hi-hi-hi! se hlizi ea amuzată de întrebare. Cum credeți c-am rămas gravidă?
- Tocmai! Dacă te-ai dezbrăcat în fața lui, de ce n-ai face-o și în fața medicului, care nu-ți vrea decât binele?
- Cu el este altă poveste,domnule doctor! Îl iubesc!
Aproape că-i dăduseră lacrimile. Rememora, în față medicului acela scârbos, diminețile când el o lua în brațe și-i sorbea lacrimile, îi resfira părul și se acoperea cu dânsul ori își îngropa fața între sânii ei, minunându-se că era acolo, a lui și numai a lui...
- Până naști va trebui să mă iubești și pe mine, îl auzi pe doctor, parcă din altă lume, ori să-și găsești pe altcineva! Să nu crezi că nu va fi tot la fel!
- Bine! oftă ea. O fac și pe asta!
Asistenta o conduse după un paravan și o lăsase singură.
O cuprinse din nou amețeala, plutea desupra grădinii lângă o pasăre și era, la rându-i, pasăre. „ Fato”, îi spunea pasărea, un fel de sticletele ( fiindcă pasărea sticlea orbitor și semăna cu un sticlete! ) ce zi frumoasă, ce gâdilitură, păcat că ești așa de mică! Ba nu! Ba nu! se pomeni protestând. Tu ești mică, la o adică! Vezi cum cad frunzele? Cum să nu le văd, frumoasa mea păsărică? Le și aud, fleoșc, fleoșc, știi tu cum!
Fiecare piesă scoasă îi provoca palpitații, dar nu avea de gând să renunțe. Pornise pe un drum fără întoarcere. „Fericite cele sărace cu Duhul, se gândi în timp ce-și scotea sutienul, vai de cocoșițele lor, Doamne iartă-mă !Na, că mi-a sărit și-un nasture, băga-mi-aș! Când e să ai ghinion, găsești un cui și-n scorbură!
Uneori te trezești Într-o gară, ca asta, așteptând, să iei un gând, călătorii se-nghesuie, dau din coate, bagă de seamă, nepoate, o lume nebună-nebună, cu zei de arvună, cu vrăjitori strâmbi și îngeri hadâbi, toți te îmbie să cumperi tâmâie, nu că ai duce lipsă, dar să hie, de când cu prhohibiția asta, nu mai găsești un bob de-ambrozie, cum dracu` mai vrei, prințeso, să-nvie? E-o nebunie!
Ceasul din perete îi țăcănea în creier, țac-țac-țoc!. Nu-i mai rămăsese mult, dar de aici începea greul!
Urma piesa de rezistență. Marghiolița îi povestise cu lux de amănunte ce și cum. O năpădeau sudorile la gândul că îi va simți degetele înăuntru. Unele spuneau de toată mâna. Proastele dracului! Undesă-ncape ditmai brandul? De-abia... Tresare și-și alungă gândurile negre. Dacă ar fi așa nu s-ar mai duce nici una, ori eu văd că se întâmplă taman invers! Nu le mai poți opri! Cui naiba să i-o mai arăți... în lumina reflectoarelor, bărbații nici nu se uită! Vorba cântecului: Păsărică mută-ți cuibul și te du! Ușor de zis! O fac eu pe viteaza, pe deșteapta, însă blufez. Îi simt mâna în gât. Si-mi tremură fundul! Mă gudur. Ce motive aș avea să-i arunc tot rahatul ăsta, cu pretenții intelectuale, în față, pleosc-pleosc, dacă n-ar fi ceva? Trec zilnic pe lângă mii de oameni și nu simt nimic!
Cu chiu cu vai reușise. Nu-i mai rămasese decât să-și ia inima în dinți.
- Sunt gata, domnule doctor!
Urmă o pauză scurtă, dar care ei i se păruse o veșnicie.
- No, hai atunci!
Susține Poezii Online
Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.
Noutăți literare, poezii și ecouri culturale direct pe telefonul tău.
Urmărește canalul
Nu căuta la oameni
Gabriel Trofin
12 noiembrie
Mulțumesc frumos! Este într-adevăr așa cum ați spus...
Nu căuta la oameni
Silvia Mihalachi
12 noiembrie
,,NU CĂUTA LA OAMENI,, pentru mine, un cititor, nu este numai o superbă, superbă poezie, ea este și un bun sfătuitor a cărui sfaturi merită ,, pe t...
✨ Poeme din suflet pentru suflete
Deea
10 noiembrie
Mulțumesc
Sa nu mai doară...
un-pahar-de-poezie
10 noiembrie
Multumesc si eu ❤️🙏
Sa nu mai doară...
Alexandra-M
10 noiembrie
M-am regǎsit în versurile tale, mulțumesc pentru emoție
✨ Poeme din suflet pentru suflete
un-pahar-de-poezie
9 noiembrie
Bine scris!🤗
Chenar real
ElenaD
9 noiembrie
O poezie superba despre faimosii guvernanti ai tarii noastre. Bravo. Felicitari autorului poeziei. Succes in continuare.
Nuante calde
un-pahar-de-poezie
8 noiembrie
Multumesc, Deea!🤗
Dincolo de tăcerea ta..
Andreas Ioan Amaftioe
8 noiembrie
Foarte frumoasa poezie (autorul principal sunt eu) felicitari autorui.
Nuante calde
Deea
8 noiembrie
A D O RRRRR