THE CHRONICLES OF TÂRGU JIU
THE CHRONICLES OF TÂRGU JIU
The story takes place at the beginning of the 16th century in a fictional kingdom known as the Kingdom of Northern Oltenia, whose capital is Târgu Jiu. The kingdom is ruled by King Constantin, a just, courageous, and God-fearing ruler, and Queen Liliana, renowned for her kindness and compassion toward the poor, the sick, and orphans. In the year 1509, their son Nicolae, the heir to the throne, is born.
Nicolae grows up in a family that teaches him faith, justice, and love for others. His father tells him that a true king must always be ready to give his life for his people, while his mother reads the Holy Scriptures to him and teaches him humility, mercy, and forgiveness. At the same time, the high nobleman Vlad secretly prepares a conspiracy to overthrow the royal family.
Facing the growing threat of the Ottoman Empire and the unrest spreading across Europe, King Constantin strengthens alliances with neighboring states and prepares the army to defend the kingdom. In 1516, he personally leads his forces in the Battle of the Jiu River, achieving a great victory. However, on his return, he is treacherously assassinated in an attack orchestrated by the conspirators.
The entire kingdom falls into mourning. Shortly afterward, Queen Liliana is poisoned by Vlad's followers. Before her death, she blesses her son and urges him to love God, to be just, to forgive whenever possible, and to protect the innocent. Left an orphan at only six years old, Nicolae is secretly taken out of the royal fortress by the elderly servant Maria and the loyal soldiers Radu and Vladimir.
Hidden in the Parâng Mountains, Nicolae spends his childhood and adolescence far from the throne. Maria teaches him to read and write, while Radu and Vladimir train him in the arts of warfare and kingship. Every day Nicolae reads the Holy Bible, strengthening his faith. At the age of seventeen, he receives his father's sword and swears to reclaim his kingdom—not out of a desire for revenge, but to restore justice.
Former soldiers of King Constantin and many faithful people join his cause. Together they march toward Târgu Jiu. Many of the defenders of the capital recognize the rightful heir and side with him. Vlad is captured and brought to trial. Nicolae is crowned King Nicolae I of the Kingdom of Northern Oltenia. He reduces taxes, rebuilds the fortresses, reopens schools and hospitals, helps the needy, and rules with justice, earning the love and respect of his people.
Five years of peace and prosperity follow. Yet the kingdom's success awakens the envy of its enemies. A new conspiracy arises, and a coup d'état forces Nicolae to abandon the throne. To spare the capital from destruction and save his people from needless bloodshed, he escapes through a secret passage together with Radu and Vladimir, promising that one day he will return.
The three men arrive in the Grand Duchy of Moscow, where Nicolae's grandfather, Ieremia, resides. The old man welcomes him with great affection and, before his death, leaves him a letter. In it, he advises Nicolae to travel to the distant Kingdom of Joseon, whose king had once been his close friend and would surely receive him with kindness.
After his grandfather's funeral, Nicolae, Radu, and Vladimir begin a long journey eastward. Thirty-one days later, they arrive in Joseon. The king receives them with great honor in memory of his friendship with Ieremia and welcomes Nicolae into the royal palace.
Nicolae learns the language and customs of the land without ever abandoning his Christian faith. Every morning he reads the Holy Scriptures and prays. The King of Joseon is deeply impressed by Nicolae's wisdom, humility, and noble character. The two engage in many conversations about God, justice, leadership, and forgiveness. Nicolae demonstrates that true wisdom comes from God and that a ruler should govern through justice and love rather than fear.
During the meetings of the Great Council of Joseon, Nicolae respectfully speaks about his faith without forcing it upon others. The ministers and scholars admire his character, and the king appoints him as one of his closest advisors.
For two years, Nicolae helps the King of Joseon govern the kingdom wisely. Later, at the king's encouragement, he meets the noblewoman Eun-hee, a young woman admired for her kindness and wisdom. They marry, and God blesses them with children. Nicolae finds a new family and a new home, yet he never forgets his homeland.
Every day he continues to pray for the Kingdom of Northern Oltenia and keeps alive the hope that one day he will return to see his people and his native land once again.
The central message of The Chronicles of Târgu Jiu is that true power is not found in a crown, a sword, or worldly riches, but in faith in God, justice, love for others, the courage to do what is right, and the hope that endures even through life's greatest trials. Nicolae is a ruler who loses his throne and his homeland, but never loses his faith. That faith guides his entire life and prepares him for the challenges that still lie ahead.[Cristian Diaconița]
Категория: Проза
Все стихи автора: Cristian Diaconița ![]()
Дата публикации: 5 августа
Timp de citire: ~8 min.
Просмотры: 332
Другие стихотворения автора
500 de Poezii Creștine 1-50
1. Lumina lui Hristos
Hristos coboară peste lume,
Cu har și pace peste noi,
Și-n sufletele cele triste
Aprinde candela-napoi.
La Cruce stăm cu umilință,
Privind spre Cel ce ne-a iubit,
Căci prin a Sa dumnezeire
Pe noi din moarte ne-a trezit.
O, Doamne, fii cu noi în toate,
În zi, în noapte, la necaz,
Și du-ne către Împărăție,
Spre veșnicul Tău sfânt locaș.
Cristian Diaconița
2. Rugăciunea
Când lumea tace și adoarme,
Eu, Doamne, vin să mă rog Ție,
Îți spun durerea mea ascunsă
Și cer lumină-n veșnicie.
Nu aur vreau și nici mărire,
Ci inimă curată vreau,
Să pot ierta pe orice frate
Și către Tine să privesc.
Primește, Doamne, rugăciunea
Pe care-o spun cu glas smerit,
Și nu mă lăsa niciodată
Să uit cât Tu m-ai iubit.
Cristian Diaconița
3. Sub Crucea Ta
Sub Crucea Ta, Iisuse Doamne,
Îmi plec genunchii și suspin,
Căci pentru mine și păcate
Ai suferit amar și chin.
Piroanele au fost durere,
Cununa spini Ți-a fost altar,
Dar dragostea Ta pentru oameni
A fost mai mare decât toate.
Și când mă clatin pe cărare
Și pașii mei se pierd mereu,
Mă uit spre Crucea Ta cea sfântă
Și mă întorc spre Dumnezeu.
Cristian Diaconița
4. Maica Domnului
Preasfântă Maică, Născătoare,
Tu, Maica Domnului Iisus,
Acoperă-ne cu iubire
Și du-ne către Cel de Sus.
În ceas de teamă și durere,
Ridică rugăciunea ta,
Și fii aproape de creștinii
Ce caută în cer pacea.
Tu, floare sfântă și aleasă,
Primește glasul nostru lin,
Și roagă-te pentru noi, Maică,
Când către Domnul noi venim.
Cristian Diaconița
5. Calea spre Cer
Pe calea vieții merg, Iisuse,
Cu pași adesea obosiți,
Dar știu că Tu ești lângă mine
Când pașii mei sunt rătăciți.
Când drumul este plin de spini,
Nu vreau să fug, ci să rămân,
Căci Tu ai mers întâi pe cale
Și m-ai chemat să Te urmez.
Dă-mi, Doamne, inimă smerită,
Credință, dragoste și har,
Ca la sfârșitul vieții mele
Să intru-n cerul Tău cel clar.
Cristian Diaconița. 500 DE POEZII CREȘTINE
de Cristian Diaconița
Poeziile 6–50
6. Inima mea către Hristos
Iisuse, Doamne, vin la Tine,
Cu sufletul smerit și greu,
Aprinde-n mine sfânta pace
Și fă din inimă altarul Tău.
Când lumea-mi pare fără cale,
Tu fii lumina mea mereu,
Căci numai lângă Tine, Doamne,
Găsesc iubirea lui Dumnezeu.
Cristian Diaconița
7. Candela credinței
Aprinde, Doamne, candela
În sufletul meu trecător,
Să lumineze peste toate
Când vine noaptea de fior.
Să nu se stingă niciodată
Credința mea în Dumnezeu,
Ci să rămână peste vreme
Ca o lumină-n drumul meu.
Cristian Diaconița
8. Rugăciune în tăcere
În liniștea acestei seri
Îmi plec genunchii înaintea Ta,
Și spun cu inimă smerită:
„Iisuse, nu mă părăsi.”
Tu știi durerea mea ascunsă,
Tu știi și gândul cel mai greu,
De aceea vin cu toată viața
Și o așez în mâna Ta.
Cristian Diaconița
9. La icoana Maicii Domnului
La icoana Maicii Sfinte
Aprind o candelă ușor,
Și cer în taină mijlocirea
Pentru al meu suflet călător.
Preasfântă Maică, roagă-te
Pentru cei ce Te cinstesc,
Și du-ne către Fiul Tău,
Spre cerul cel dumnezeiesc.
Cristian Diaconița
10. Crucea vieții
Când crucea vieții este grea
Și drumul pare fără sfârșit,
Privesc spre Crucea lui Hristos,
Spre Cel ce pentru noi S-a jertfit.
Atunci găsesc putere iarăși
Să merg cu sufletul curat,
Căci El ne spune prin iubire:
„Nu te teme, Eu te-am chemat.”
Cristian Diaconița
11. Doamne, rămâi cu mine
Doamne, rămâi mereu cu mine
Când zorii vin, când noaptea cade,
Când am lumină în privire
Și când mă cuprind multe griji.
Nu mă lăsa să pierd cărarea
Ce duce către cerul Tău,
Ci ține-mi sufletul aproape
De sfântul Tău nume mereu.
Cristian Diaconița
12. Nădejde
Când toate par că se destramă
Și omul nu mai vede-un drum,
Eu mă încred în Dumnezeu,
Căci El mă poate ridica.
Nădejdea mea nu este lumea,
Nici bogăția ei deșartă,
Ci Domnul care ține viața
Și-mi poate lumina cărarea.
Cristian Diaconița
13. Hristos și pacea
Acolo unde este Hristos
Se naște pacea în suflet,
Iar inima ce Îl primește
Nu mai rămâne fără rod.
Iisuse, fă-mi și mie inima
Un loc curat pentru iubire,
Să pot să duc în lumea aceasta
Lumina Ta și-a Ta sfințire.
Cristian Diaconița
14. Întoarcerea
Am rătăcit prin multe drumuri,
Dar astăzi iarăși Te-am găsit,
Iisuse, Tu m-ai chemat acasă
Și sufletul mi-ai liniștit.
Primește-mă cu milă, Doamne,
Nu după câte am greșit,
Ci după marea Ta iubire
Și harul Tău nemărginit.
Cristian Diaconița
15. Înaintea altarului
În fața sfântului altar
Îmi plec genunchii în tăcere,
Și simt cum sufletul se umple
De pace, har și mângâiere.
Biserica devine casă
Pentru un suflet apăsat,
Iar rugăciunea se ridică
Spre Dumnezeu Cel minunat.
Cristian Diaconița
16. Glasul Evangheliei
Când Evanghelia răsună,
Aud chemarea lui Hristos:
„Veniți la Mine, cei ce sunteți
Osteniți și apăsați.”
Cuvântul Lui îmi este hrană,
Lumină pentru orice zi,
Și mă învață să iubesc
Și să trăiesc pentru cei vii.
Cristian Diaconița
17. Bucuria Învierii
Hristos a înviat din moarte,
Iar piatra nu L-a mai oprit,
Și peste lumea cea cuprinsă
De teamă, viață a răsărit.
Să cânte cerul și pământul,
Să cânte omul credincios:
„Moartea nu are ultimul cuvânt,
Căci a-nviat Iisus Hristos!”
Cristian Diaconița
18. Betleem
În Betleem, în noaptea sfântă,
O stea străluce peste sat,
Iar Pruncul Sfânt Se naște-n iesle,
De îngeri fiind înconjurat.
Păstorii vin cu bucurie,
Magii Îi aduc daruri sfinte,
Iar lumea primește Lumina
Vestită de profeții sfinți.
Cristian Diaconița
19. Îngerul păzitor
Îngerul meu, trimis de Domnul,
Păzește-mi pașii zi de zi,
Ferește-mi sufletul de rău
Și-nvață-mă spre bine a privi.
Când noaptea vine peste mine,
Rămâi aproape, înger sfânt,
Și roagă-te pentru sufletul meu
În drumul meu pe acest pământ.
Cristian Diaconița
20. Iubirea creștină
Iubirea nu răspunde răului
Cu ură și cu răzbunare,
Ci pune peste rana lumii
Balsamul sfânt al unei iertări.
Așa ne-a învățat Hristosul,
Prin viața Sa și prin Crucea Sa:
Să ne iubim unii pe alții
Și să păstrăm în noi iertarea.
Cristian Diaconița
21. Lacrima pocăinței
O lacrimă căzută-n taină
Poate spăla un suflet greu,
Când omul își recunoaște vina
Și se întoarce la Dumnezeu.
Doamne, primește pocăința
Și dă-mi putere să mă schimb,
Să las păcatul în urmă
Și către Tine să mă-ndrept.
Cristian Diaconița
22. Sfânta Liturghie
Când clopotele cheamă lumea
La sfânta slujbă în locaș,
Se umple inima de pace
Și sufletul devine mai curat.
În rugăciune stăm împreună,
Uniți prin credință și iubire,
Și Îl slăvim pe Dumnezeu
Cu inimă și mulțumire.
Cristian Diaconița
23. Sfinții
Sfinții au mers prin încercare
Cu ochii către Dumnezeu,
Și au păstrat credința vie
În orice ceas și-n orice greu.
Ei sunt lumină pentru lume,
Modele sfinte de urmat,
Și ne arată că prin Hristos
Sufletul poate fi curat.
Cristian Diaconița
24. Apostolii
Doisprezece au mers cu Domnul
Pe drumurile Galileei,
Vestind cuvântul Evangheliei
Și Împărăția lui Dumnezeu.
Au dus lumina peste lume,
Cu jertfă și cu mult curaj,
Și au vestit că Iisus Hristos
Este al lumii Mântuitor.
Cristian Diaconița
25. Petru
Petru, pescarul din Galileea,
A lăsat plasa și-a urmat
Pe Cel ce l-a chemat la viață
Și către cer l-a îndreptat.
Chiar dacă uneori s-a clătinat,
Hristos nu l-a abandonat,
Ci i-a redat credința vie
Și turma Sa i-a încredințat.
Cristian Diaconița
26. Ioan
Ioan, apostolul iubirii,
A stat aproape de Hristos,
Și a păstrat în inimă
Cuvântul sfânt și luminos.
El ne învață că iubirea
Este poruncă de la Domnul,
Și cine umblă în iubire
Rămâne-n Dumnezeu cu totul.
Cristian Diaconița
27. Pavel
Pavel a dus Evanghelia
Prin multe țări și prin cetăți,
Vestind pe Hristos cu îndrăzneală
În mijlocul multor greutăți.
N-a fost oprit de suferință,
Nici de prigoană sau de lanț,
Căci dragostea pentru Hristos
Îi era veșnică putere.
Cristian Diaconița
28. Psalmul inimii
Când sufletul meu este trist,
Ridic privirea către cer,
Și spun: „Doamne, Tu ești păstorul,
De nimic nu mă voi teme.”
Tu-mi dai odihnă și lumină,
Mă duci pe cărări de dreptate,
Și chiar de trec prin valea morții,
Tu ești cu mine, Doamne.
Cristian Diaconița
29. Dumnezeul meu
Dumnezeul meu, Părinte Sfânt,
Tu ai creat cerul și pământul,
Și ai pus viață peste toate,
Cu înțelepciunea Ta cea mare.
Primește lauda mea smerită
Și fă-mă vrednic de iubirea Ta,
Să Te caut în fiecare zi
Și să păstrez porunca Ta.
Cristian Diaconița
30. Duhule Sfinte
Duhule Sfinte, vino-n mine,
Adu-mi lumină și curaj,
Curăță gândurile mele
Și fă-mi din inimă locaș.
Călăuzește-mi orice pas,
Ferește-mă de rătăcire,
Și dă-mi iubire pentru oameni,
Credință, pace și smerire.
Cristian Diaconița
31. Smerenia
Smerenia nu caută slavă,
Nici laude de la oameni,
Ci stă în liniște și slujește
Cu dragoste și cu răbdare.
Iisuse, dă-mi această cale,
Să nu mă laud cu nimic,
Ci să mă bucur când pot face
Un bine mic pentru un frate.
Cristian Diaconița
32. Milostenia
O pâine dată celui flămând
Este iubire înaintea Ta,
O haină dată celui gol
Poate aprinde o stea.
Învață-mă să văd aproapele
Și să nu trec nepăsător,
Căci orice bine făcut în taină
Se înalță către Dumnezeu.
Cristian Diaconița
33. Postul inimii
Nu doar de hrană vreau să postesc,
Ci și de ură și mândrie,
De vorbe rele și de judecată,
De orice gând fără iubire.
Ajută-mă, Iisuse Doamne,
Să-mi curăț sufletul mereu,
Ca postul meu să fie jertfă
Și să mă apropie de Dumnezeu.
Cristian Diaconița
34. Iertarea
Doamne, învață-mă să iert
Pe cel ce poate m-a rănit,
Așa cum Tu ne ierți păcatul
Când ne întoarcem smeriți.
Să nu păstrez în mine ura,
Nici răzbunarea să n-o chem,
Ci să răspund cu rugăciune
Și cu iubire să înving.
Cristian Diaconița
35. Drumul spre cer
Nu știu cât este de lung drumul,
Dar știu că vreau să merg cu Tine,
Iisuse, până la sfârșit,
Pe calea care duce bine.
Să nu mă pierd în lumea aceasta,
În lucruri care pier trecând,
Ci să-mi păstrez privirea sus,
Spre cerul Tău cel luminat.
Cristian Diaconița
36. Rugăciunea mamei
O mamă își ridică glasul
Și pentru pruncul ei se roagă,
Cerând lui Dumnezeu lumină
Și pază sfântă peste casă.
Primește, Doamne, rugăciunea
Celui ce plânge pentru ai săi,
Și pune pace peste familie
Și dragoste între copii și părinți.
Cristian Diaconița
37. Casa creștinului
În casa unde se roagă omul
Se aprinde o lumină,
Iar icoana de pe perete
Amintește calea cea bună.
Doamne, binecuvântează casa,
Păzește-i pe cei ce locuiesc,
Și fă ca dragostea și pacea
În ea mereu să înflorească.
Cristian Diaconița
38. Duminica
Duminica este ziua sfântă,
Când clopotul ne cheamă iar,
Să mergem către casa Domnului
Cu sufletul curat și clar.
Să lăsăm grijile deoparte
Și să-I aducem mulțumire,
Căci Dumnezeu ne dăruiește
O zi de pace și iubire.
Cristian Diaconița
39. Lumina Învierii
O, ce lumină minunată
Strălucește în noaptea sfântă!
Hristos a biruit mormântul,
Iar moartea nu mai înspăimântă.
Să cântăm cu toți împreună:
„Hristos a înviat din morți!”
Și să păstrăm această veste
În inimile noastre toate.
Cristian Diaconița
40. Jertfa lui Hristos
Pe Golgota, sub cerul greu,
Hristos Și-a dus Crucea cu iubire,
Și pentru oameni S-a jertfit,
Ca să ne dea nouă mântuire.
Iubirea Lui nu are margini,
Nici lumea n-o poate cuprinde,
Căci din Jertfa Mântuitorului
Nădejdea veșnică se aprinde.
Cristian Diaconița
41. În grădina Ghetsimani
În Ghetsimani, în noaptea grea,
Hristos Se roagă Tatălui,
Iar ucenicii dorm aproape,
În ceasul mare-al încercării.
„Facă-se voia Ta”, răsună
Din rugăciunea Celui Sfânt,
Și El primește Crucea lumii
Din dragoste pentru pământ.
Cristian Diaconița
42. Mormântul gol
Femeile vin dis-de-dimineață
Și găsesc mormântul gol,
Iar îngerul vestește lumii
Că Domnul este viu din nou.
Nu mai este moartea stăpână,
Nu mai domnește întunericul,
Căci Hristos a biruit moartea
Și ne-a deschis drumul spre viață.
Cristian Diaconița
43. Înălțarea
Pe Muntele Măslinilor
Ucenicii privesc spre cer,
Iar Domnul Se înalță-n slavă
După lucrarea Sa pe pământ.
Dar nu ne lasă fără nădejde,
Ci ne trimite Duhul Sfânt,
Să ducem Evanghelia Sa
Până la marginile lumii.
Cristian Diaconița
44. Rusaliile
În ziua sfântă a Cincizecimii
Duhul lui Dumnezeu S-a pogorât,
Iar inimile ucenicilor
De har și foc s-au umplut.
Biserica începe să vestească
Pe Hristos Cel înviat,
Iar Evanghelia străbate lumea
Ca un soare minunat.
Cristian Diaconița
45. Cuvântul lui Dumnezeu
Cuvântul Domnului este lumină
Pentru sufletul care caută,
Este sabie împotriva răului
Și pâine pentru inima flămândă.
Când citesc Sfânta Scriptură,
Îl caut pe Dumnezeu în ea,
Și fiecare pagină mă cheamă
Să trăiesc mai aproape de El.
Cristian Diaconița
46. Împărăția Cerurilor
Dincolo de lumea trecătoare
Există veșnica Împărăție,
Unde cei ce-L iubesc pe Domnul
Vor afla pace și bucurie.
Nu aurul mă cheamă acolo,
Nici slava lumii de aici,
Ci dorul după Dumnezeu
Și viața trăită în iubire.
Cristian Diaconița
47. Judecata
Va veni o zi în care
Fiecare suflet va răspunde,
Iar toate faptele ascunse
Înaintea Domnului vor fi văzute.
De aceea vreau să trăiesc astăzi
Cu inimă curată și smerită,
Să fac bine cât încă pot
Și să cer iertare de la Domnul.
Cristian Diaconița
48. Viața veșnică
Nu pentru lumea aceasta singură
Ne-a chemat Hristos la credință,
Ci pentru viața cea veșnică,
Pentru lumină și făgăduință.
Doamne, păstrează-mi sufletul
În adevăr și în iubire,
Ca la sfârșitul călătoriei
Să aflu veșnica mântuire.
Cristian Diaconița
49. Când sunt singur
Când sunt singur, Tu ești aproape,
Când plâng, Tu vezi lacrima mea,
Când nu mai am putere-n suflet,
Tu îmi întinzi mâna Ta.
Nu mă lăsa, Iisuse Doamne,
Să cad în deznădejde grea,
Ci pune iar lumină-n mine
Și fă să crească nădejdea mea.
Cristian Diaconița
50. Laudă lui Dumnezeu
Slavă Ție, Dumnezeule,
Pentru lumină și pământ,
Pentru viață și iubire,
Pentru al Tău Cuvânt cel Sfânt.
Slavă Ție pentru toate,
Pentru bine și-ncercări,
Căci prin Tine, Doamne Sfinte,
Vom găsi mereu cărări.
CRONICA CELOR PATRU CĂLĂTORI
PROLOG
Cartea care nu trebuia deschisă
Într-o seară târzie de toamnă, când frunzele se desprindeau încet din ramurile copacilor și coborau spre pământ asemenea unor mici foi de manuscris purtate de vânt, patru tineri urcau un drum vechi de munte.
Drumul era îngust și aproape uitat.
Pietrele, acoperite de mușchi, păreau că nu mai văzuseră de multă vreme pași omenești. Pe alocuri, iarba crescuse printre crăpături, iar crengile copacilor se aplecau deasupra cărării, formând un fel de boltă naturală.
Cerul se întuneca.
Ultimele raze ale soarelui se strecurau printre nori și aprindeau pentru câteva clipe vârfurile munților.
Cristian mergea în frunte.
Nu vorbea.
Avea privirea îndreptată înainte și părea că ascultă ceva ce ceilalți nu puteau auzi.
În urma lui mergea Andrei, ținând strâns la piept o mică cruce de lemn.
Crucea era simplă, fără podoabe.
Dar Andrei o purta cu o grijă deosebită, ca și cum în ea ar fi fost ascunsă o taină.
Darius venea după el.
Purta o geantă veche, aproape prea grea pentru vârsta lui.
În ea se afla un manuscris.
Un manuscris pe care îl găsiseră cu câteva zile înainte într-un loc despre care nimeni dintre ei nu voia să vorbească prea mult.
Ultimul era Luca.
El vorbea cel mai puțin.
Privea cerul.
Din când în când se oprea pentru o clipă și privea stelele care începeau să apară una câte una.
— Mai este mult? întrebă Darius, rupând tăcerea.
Cristian continuă să meargă.
— Nu știu.
— Cum adică nu știi? Noi am plecat de ore întregi.
— Știu.
— Atunci unde mergem?
Cristian se opri.
Ceilalți trei se opriră și ei.
În fața lor se întindea o vale adâncă, acoperită de ceața serii.
— Nu știu, repetă Cristian.
Darius îl privi nedumerit.
— Atunci de ce continuăm?
Cristian ridică ochii spre cer.
— Pentru că poate nu noi am ales drumul.
Andrei strânse crucea.
— Atunci cine l-a ales?
Cristian rămase tăcut câteva clipe.
— Poate că uneori Dumnezeu pune omul pe un drum înainte ca omul să înțeleagă de ce.
Luca zâmbi ușor.
— Unele drumuri se înțeleg abia după ce le-ai parcurs.
Deodată, în depărtare, printre copaci, se zări o lumină.
Cei patru priviră într-acolo.
Pe coama dealului se ridica o biserică veche.
Turla ei se înălța deasupra pădurii, iar pe acoperiș se vedea o cruce de fier, întunecată de vreme.
Nu știau cine o construise.
Nu știau de când exista.
Știau doar că, în acea seară, biserica părea să-i aștepte.
Au urcat.
Ușa era întredeschisă.
Andrei împinse încet.
Un scârțâit lung răsună în interior.
În biserică era întuneric.
Mirosea a lemn vechi, tămâie și ceară.
Pe pereți se vedeau icoane întunecate de vreme.
Doar o candelă ardea înaintea unei icoane a Mântuitorului.
Flacăra ei tremura.
Pe o masă veche, în mijlocul bisericii, se afla o carte.
Darius se apropie.
Coperta era neagră.
Nu avea titlu.
Nu avea numele unui autor.
Nu avea nicio podoabă.
Doar o cruce.
Darius întinse mâna.
— Nu o deschide, spuse Luca.
Darius se opri.
— De ce?
Luca privea icoana.
— Pentru că unele cărți nu se lasă citite fără să-l schimbe pe cel care le citește.
Darius zâmbi.
— Este doar o carte.
Cristian se apropie.
Privi coperta.
Apoi privi crucea.
— Poate că tocmai de aceea trebuie deschisă.
Andrei îl opri.
— Cristian...
— Dacă am fost conduși până aici, poate că există un motiv.
Ridică încet coperta.
În aceeași clipă, candela începu să ardă mai puternic.
Flacăra se înălță.
Pereții bisericii tremurară.
Icoanele păreau să se miște în lumina aurie.
Apoi se auzi un sunet asemănător unui clopot venit de foarte departe.
Și, într-o clipă, totul dispăru.
Biserica.
Masa.
Icoanele.
Pereții.
Pământul.
Cei patru călători căzură într-un timp fără început și fără sfârșit.
Iar cartea rămase deschisă.
---
I
Povestea magului călător în stele
Primul lucru pe care îl văzură fu cerul.
Dar nu era cerul pe care îl știau.
Stelele păreau atât de aproape, încât aveai impresia că puteai întinde mâna spre ele.
Atârnau deasupra pământului asemenea unor candele aprinse într-o biserică nevăzută.
Aerul era rece.
Pământul strălucea sub lumina lunii.
Departe, pe un deal, mergea un bătrân.
Avea barba albă și lungă, iar pașii lui erau înceți.
În mâna dreaptă ținea un toiag.
Când ajunse lângă ei, se opri.
— Cine sunteți?
Cristian răspunse:
— Călători.
Bătrânul îi privi cu atenție.
— Toți oamenii sunt călători.
— Și dumneata?
— Eu sunt un om care a căutat.
— Ce ai căutat?
Bătrânul ridică privirea către stele.
— Răspunsul.
— Și l-ai găsit?
Bătrânul zâmbi.
— Am găsit multe răspunsuri.
— Atunci de ce pari trist?
Bătrânul se sprijini în toiag.
— Pentru că uneori omul poate găsi răspunsuri înainte de a înțelege întrebarea.
Cei patru tăcură.
— Am căutat în stele, continuă el. Am căutat în munți, în cărți, în oameni și în propria mea minte. Am crezut că, dacă voi cunoaște toate tainele lumii, voi cunoaște și taina vieții.
— Și ai cunoscut-o?
— Nu.
— De ce?
Bătrânul își puse mâna pe inimă.
— Pentru că am uitat să pun întrebarea cea mai simplă.
Cristian se apropie.
— Care?
Bătrânul îl privi drept în ochi.
— Cine este Dumnezeu pentru mine?
O liniște adâncă se așternu peste câmp.
Stelele păreau că ard mai puternic.
Luca șopti:
— Poate că omul poate cunoaște lumea întreagă și totuși să nu se cunoască pe sine.
Bătrânul îl privi cu blândețe.
— Ai înțeles.
Atunci cerul începu să se schimbe.
Stelele se îndepărtară.
Dealurile dispărură.
În fața lor se deschise un drum luminos.
— Mergeți, spuse bătrânul.
— Unde?
— Spre următoarea întrebare.
Și dispăru.
---
II
Gemenii
Drumul îi purtă către o cetate împărțită în două.
Un zid mare o despărțea în două lumi.
În partea de răsărit trăiau oamenii puterii.
Aveau palate, armate și bogății.
În partea cealaltă trăiau oamenii care căutau înțelepciunea.
Aveau puține lucruri, dar își petreceau zilele citind, rugându-se și vorbind despre adevăr.
În cetate trăiau doi frați gemeni.
Semănau atât de mult la chip, încât nimeni nu-i putea deosebi.
Dar sufletele lor erau foarte diferite.
Primul spunea:
— Omul trebuie să fie puternic.
Celălalt răspundea:
— Omul trebuie să fie drept.
Primul spunea:
— Trebuie să-i învingem pe ceilalți.
Al doilea răspundea:
— Mai întâi trebuie să învingem răul din noi.
Cristian îi privi mult timp.
— Care dintre voi are dreptate?
Cei doi se uitară unul la altul.
În cele din urmă, al doilea spuse:
— Niciun om nu are dreptate atunci când se pune pe sine în locul lui Dumnezeu.
Andrei făcu semnul crucii.
În clipa aceea, zidul dintre cele două părți ale cetății începu să se crape.
O lumină trecu peste el.
Oamenii puterii se opriră.
Oamenii înțelepciunii se ridicară.
Și, pentru prima dată, cele două părți ale cetății se priviră fără ură.
Cristian înțelese că adevărata despărțire dintre oameni nu este făcută din piatră.
Este făcută din mândrie.
---
III
Decebal
Mai târziu, munții se ridicară înaintea lor.
Erau munți înalți și întunecați.
Piatra era rece.
Vântul cobora din creste.
În depărtare se vedea o cetate.
Pe zidurile ei stăteau oameni înarmați.
Deasupra cetății se afla un rege.
Decebal.
Privea în depărtare.
Nu părea speriat.
Dar nici triumfător.
Avea pe chip gravitatea omului care știe că istoria nu este niciodată numai despre victorie.
Cristian se apropie.
— Ce cauți aici?
Decebal îl privi.
— Îmi caut poporul în veșnicia istoriei.
— Și ce va rămâne?
Regele se uită către munți.
— Nu zidurile.
— Atunci ce?
— Memoria.
Darius întrebă:
— Și dacă memoria se pierde?
Decebal tăcu.
Vântul trecu peste cetate.
— Atunci fiecare generație trebuie să înceapă din nou.
Cristian privi oamenii de pe ziduri.
Înțelese că istoria nu este doar despre cei care au fost.
Este și despre cei care vin.
---
IV
Mureșanu
Într-o altă vreme ajunseră într-un ținut în care oamenii vorbeau despre libertate.
Dar fiecare înțelegea altceva prin acest cuvânt.
Unii voiau libertate pentru putere.
Alții pentru avere.
Unii voiau libertatea de a face orice.
Un poet stătea singur și scria.
Cristian se apropie.
— Ce cauți în cuvinte?
Poetul ridică privirea.
— Un adevăr care să nu moară odată cu mine.
— Și l-ai găsit?
— Încă nu.
— Atunci de ce continui?
Poetul zâmbi.
— Pentru că omul nu trebuie să înceteze să caute adevărul doar fiindcă drumul este lung.
Luca privi spre o biserică aflată pe deal.
— Poate că adevărul nu este o idee.
Poetul îl privi.
— Atunci ce este?
Luca răspunse:
— O Persoană.
Poetul tăcu.
Clopotul bisericii începu să bată.
Iar ecoul lui coborî peste vale.
---
V
Memento mori
Noaptea veni brusc.
În fața lor apăru o cetate uriașă.
Avea palate, turnuri, piețe, aur și statui.
Oamenii alergau după bogăție.
Alții după faimă.
Alții după putere.
Un împărat își ridica un palat.
Un copil se juca pe stradă.
Un bătrân își făcea rugăciunea.
Apoi timpul trecu.
Palatul se prăbuși.
Statuile se sfărâmară.
Piața se umplu de iarbă.
Numele împăratului se uitară.
Generațiile trecură.
Și tot ceea ce părea veșnic deveni pulbere.
Dar, într-un colț al orașului, rămase o biserică.
Micuță.
Săracă.
Cu o cruce simplă.
Andrei o privi.
— De ce ea a rămas?
Cristian răspunse:
— Poate pentru că nu a fost construită pentru slava omenească.
Darius șopti:
— Memento mori.
Luca adăugă:
— Amintește-ți că ești muritor.
Cristian privi crucea.
— Dar creștinul își amintește și altceva.
— Ce?
— Că moartea nu este ultimul cuvânt.
---
VI
Cei trei viteji
Într-o vale întâlniră trei războinici.
Primul era puternic.
Al doilea era inteligent.
Al treilea era curajos.
Toți trei voiau să fie conducători.
Au venit înaintea unui călugăr bătrân.
— Care dintre noi este cel mai vrednic? întrebă primul.
Călugărul îi privi.
— Cel care știe să slujească.
Cei trei râseră.
— Noi suntem viteji!
— Atunci dovediți-o.
Călugărul le întinse o găleată.
— Duceți apă unui bătrân.
Cei trei se priviră.
Niciunul nu voia.
Atunci călugărul zâmbi.
— Iată cât valorează vitejia voastră.
Cristian înțelese.
Adevărata putere nu se vede întotdeauna în război.
Uneori se vede în smerenie.
Uneori omul cel mai puternic este cel care poate îngenunchea înaintea lui Dumnezeu și poate întinde mâna către cel căzut.
---
VII
Țiganiada
După munți veni o lume cu totul diferită.
Era zgomotoasă.
Plină de oameni, de râsete și de certuri.
Unii vorbeau mult și făceau puțin.
Alții se lăudau cu lucruri pe care nu le făcuseră niciodată.
Darius începu să râdă.
— Parcă ne-am întors în lumea noastră.
Andrei îl privi.
— De ce?
— Pentru că oamenii sunt aceiași în toate veacurile.
Cristian zâmbi.
— Poate acesta este rostul comicului: să ne arate cât de ridicoli putem deveni atunci când ne luăm prea în serios.
Un om se lăuda că este cel mai mare dintre toți.
Altul spunea că știe toate răspunsurile.
Un al treilea voia să conducă lumea.
Luca îi privi și spuse:
— Omul care vrea să conducă lumea ar trebui mai întâi să învețe să-și conducă propria inimă.
Și, pentru prima dată după multe zile, cei patru râseră împreună.
---
VIII
Horiade
Călătoria deveni grea.
Ajunseră într-un ținut în care oamenii suferiseră.
Acolo nu mai era loc pentru glume.
Era nedreptate.
Era sărăcie.
Era revoltă.
Cristian văzu chipurile oamenilor.
— Nu putem trece mai departe ca și cum nu am fi văzut nimic.
Andrei îl aprobă.
— Creștinul nu trebuie să fie indiferent la suferința aproapelui.
Un bătrân se apropie.
— Dar ce poate face un singur om?
Cristian răspunse:
— Poate începe prin a nu mai trece pe lângă cel care suferă.
— Și dacă nu este suficient?
— Atunci mai facem un pas.
— Și dacă nici acela nu este suficient?
— Mai facem unul.
— Până când?
Cristian privi crucea din mâna lui Andrei.
— Până când Dumnezeu ne va spune că am făcut tot ce am putut.
---
IX
Mitologice
În acea noapte, Cristian visă.
Văzu zeități, eroi și împărați.
Toți promiteau oamenilor nemurirea.
Unii prin putere.
Alții prin frumusețe.
Alții prin glorie.
Cristian întrebă:
— De ce vă temeți?
Nimeni nu răspunse.
Apoi toate chipurile dispărură.
Rămase un singur bătrân.
— Tu cine ești?
— Omul care a înțeles prea târziu că omul nu devine nemuritor doar pentru că este ținut minte.
— Atunci cum?
Bătrânul arătă spre o lumină.
Cristian o privi.
Era lumina unei candele.
— Prin Dumnezeu.
Cristian se trezi.
Pentru câteva clipe nu știa unde se află.
Andrei dormea.
Darius dormea.
Luca privea focul.
— Ai visat? întrebă Luca.
Cristian încuviință.
— Da.
— Ce ai văzut?
Cristian privi flacăra.
— Că omul caută nemurirea în toate locurile, cu excepția celui în care trebuie să o caute.
Luca nu răspunse.
Doar făcu semnul crucii.
---
X
Întâlnirea
După multe zile, cei patru se reuniră într-o vale.
Fiecare purta ceva.
Cristian avea manuscrisul.
Andrei avea crucea.
Darius avea cartea.
Luca avea lumânarea.
— Ce am învățat? întrebă Darius.
Cristian răspunse:
— Că trecutul este mare.
Andrei adăugă:
— Că omul este slab.
Luca continuă:
— Că timpul trece.
Darius întrebă:
— Și atunci ce rămâne?
Cristian ridică încet crucea.
— Dumnezeu.
Vântul trecu peste vale.
Flacăra lumânării se aplecă, dar nu se stinse.
---
XI
Călătoria spre Bizanț
Înaintea lor apăru un oraș de aur.
Cupolele străluceau.
Mozaicurile scânteiau în lumina soarelui.
Icoanele păreau că privesc lumea.
Clopotele răsunau peste cetate.
Era o lume bizantină.
O lume în care piatra, aurul, lumina și credința se întâlneau într-o singură mărturisire.
În centrul orașului se ridica un templu uriaș.
Cei patru intrară.
Deasupra lor se înălțau cupolele.
Lumina cădea peste chipurile sfinților.
Dar cel mai mult îi impresionă o icoană.
Hristos Pantocrator privea către ei.
Nu era o privire de condamnare.
Era o privire care vedea tot.
Binele.
Răul.
Frica.
Mândria.
Speranța.
Căderea.
Ridicarea.
Cristian îngenunche.
Ceilalți trei făcură la fel.
Și atunci înțeleseră.
Călătoria lor nu fusese despre trecut.
Nu fusese despre războaie.
Nu fusese despre împărați.
Nu fusese despre glorie.
Fusese despre suflet.
Omul poate traversa veacuri întregi și poate rămâne același dacă nu își schimbă inima.
Dar poate păși o singură dată înaintea lui Dumnezeu și poate începe o viață nouă.
---
XII
Cartea
Când reveniră în biserica veche, manuscrisul era din nou pe masă.
Darius îl deschise.
Acum paginile nu mai erau goale.
Erau pline.
Dar nu cu povestea celor pe care îi întâlniseră.
Cu povestea lor.
Cristian citi:
„Patru oameni au plecat să caute sensul istoriei și au descoperit că istoria fără Dumnezeu este doar o succesiune de umbre.”
Andrei continuă:
„Au căutat vitejia și au găsit smerenia.”
Darius:
„Au căutat nemurirea și au găsit credința.”
Luca:
„Au căutat lumina și au găsit Crucea.”
Cartea se închise singură.
În aceeași clipă, candela se aprinse.
Cei patru înțeleseră că drumul lor se terminase.
Sau, mai bine spus, că adevăratul lor drum abia începea.
---
EPILOG
Calea
Dimineața îi găsi în fața bisericii.
Cerul era limpede.
Munții străluceau sub primele raze ale soarelui.
Luca aprinse lumânarea.
Andrei ridică crucea.
Darius luă manuscrisul.
Cristian privi înainte.
— Și acum?
— Acum ne întoarcem, spuse Andrei.
— Unde?
— În lumea noastră.
Cristian zâmbi.
— Dar lumea noastră nu mai este aceeași.
Darius întrebă:
— De ce?
Cristian privi spre răsărit.
— Pentru că noi nu mai suntem aceiași.
Porniră.
În urma lor rămase biserica.
Înaintea lor se întindea lumea.
O lume care încă avea războaie.
O lume care încă avea mândrie.
O lume care încă avea nedreptate.
Dar și o lume în care un om putea aprinde o lumânare.
Un om putea ierta.
Un om putea ajuta.
Un om putea ridica pe cel căzut.
Un om putea spune:
„Doamne, luminează-mi calea.”
Și poate că aceasta era adevărata epopee.
Nu povestea împăraților.
Nu povestea cuceritorilor.
Nu povestea celor care au vrut să fie nemuritori.
Ci povestea omului care, după ce a rătăcit prin toate veacurile, se întoarce la Dumnezeu.
Cristian se opri o clipă.
Privi spre biserica îndepărtată.
Crucea de pe turla ei strălucea în lumina dimineții.
Apoi făcu semnul crucii.
— Să mergem.
Cei patru continuară drumul.
Nu știau ce avea să le aducă ziua.
Nu știau ce oameni vor întâlni.
Nu știau câte încercări îi așteptau.
Dar știau un lucru.
Nu mai mergeau singuri.
Deasupra lor, soarele răsărea.
Lumina lui se așeza peste munți, peste păduri, peste drumuri și peste case asemenea unei binecuvântări.
Iar undeva, în adâncul sufletului lor, rămânea ecoul unei singure chemări:
Să mergi înainte.
Să nu uiți.
Să ierți.
Să iubești.
Să crezi.
Și, atunci când drumul devine greu, să privești spre Cruce.
Pentru că uneori omul călătorește prin istorie pentru a descoperi lumea.
Alteori călătorește prin lume pentru a se descoperi pe sine.
Dar cea mai lungă călătorie este aceea de la inimă la Dumnezeu.
Iar cei patru călători porniseră, fără să știe, tocmai pe acest drum.
Drumul Crucii prin veacuri.
Sfârșit.
HRONICA ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII
PROLOG
✥ CLOPOTUL DIN MIEZUL NOPȚII ✥
Cu mult timp în urmă, într-un ținut ascuns între munți, păduri și râuri repezi, exista un sat numit Valea Crucii.
Nu era un sat mare.
Avea câteva zeci de case, o moară veche, un han, o fântână în mijlocul uliței și o biserică ridicată pe un deal.
Biserica era cea mai veche clădire din sat.
Zidurile ei albe păstrau urmele vremurilor trecute. Pe bolta altarului era pictat Hristos Pantocrator, iar în pronaos străjuiau icoanele sfinților.
Înaintea icoanei Mântuitorului ardea neîncetat o candelă.
Oamenii spuneau că acea candelă nu se stinsese niciodată.
Nici în războaie.
Nici în foamete.
Nici în iernile cumplite.
Nici atunci când satul fusese aproape părăsit.
În acel sat trăia un copil pe nume Constantin.
Avea doisprezece ani.
Era curios, curajos și uneori încăpățânat.
Dar, mai presus de toate, Îl iubea pe Dumnezeu.
În fiecare dimineață intra în biserică.
Își făcea semnul Sfintei Cruci, se apropia de icoana lui Hristos și șoptea:
— Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine!
Apoi ieșea și își începea ziua.
Uneori se ruga pentru mama lui.
Alteori pentru tatăl său.
În alte zile se ruga pentru vreun vecin bolnav.
Uneori se ruga chiar pentru oameni pe care nu-i cunoștea.
Într-o seară, bunica îl întrebă:
— Constantine, de ce vorbești atât de mult cu Dumnezeu?
Copilul ridică ochii.
— Pentru că El este singurul care mă ascultă chiar și atunci când eu nu știu ce să spun.
Bunica zâmbi.
— Atunci să nu încetezi niciodată să te rogi.
În acea noapte, Constantin adormi.
Dar, la miezul nopții, se auzi clopotul.
DONG!
Constantin deschise ochii.
DONG!
Se ridică din pat.
DONG!
Al treilea sunet făcu ferestrele să tremure.
Copilul privi spre deal.
Biserica era luminată.
Dar satul dormea.
Constantin se îmbrăcă și ieși.
Când ajunse la biserică, ușa era deschisă.
Intră.
Nu era nimeni.
Doar candela.
Și o carte așezată pe analog.
Era mare, veche și legată în piele.
Pe copertă era o cruce aurită.
Sub cruce erau scrise cu litere vechi:
HRONICA ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII
Constantin întinse mâna.
Când atinse cartea, candela se aprinse brusc.
O lumină aurie umplu biserica.
Cartea se deschise singură.
Pe prima pagină apăru un rând:
„Cel ce dorește să găsească Lumina trebuie să învețe să treacă prin întuneric.”
Constantin înghiți în sec.
— Doamne?
O voce blândă se auzi în biserică:
— Constantine!
Copilul îngenunche.
— Cine ești?
— Nu te teme.
— Ce trebuie să fac?
— Să pornești.
— Unde?
Cartea începu să-și întoarcă singură paginile.
Pe ultima dintre ele apăru o hartă.
Era desenată cu aur.
Pe hartă se vedeau munți, râuri, cetăți și o cruce mare în partea de răsărit.
Sub ea era scris:
„Împărăția Luminii.”
Constantin strânse cartea la piept.
— Doamne, dacă aceasta este calea pe care mi-o dai, voi merge.
Candela se stinse.
Și aventura începu.
---
CARTEA I
✥ CETATEA FLORILOR ȘI CUNUNA NUNȚII ✥
Dimineața, satul era în sărbătoare.
Maria și Andrei urmau să se căsătorească.
Femeile coceau pâini.
Bărbații împodobeau porțile.
Copiii alergau pe ulițe.
Casele erau pline de flori.
În curtea miresei se auzeau cântece.
Constantin privea bucuria oamenilor.
Își amintea de ceea ce îi spusese bunica:
— O nuntă adevărată nu este doar despre haine frumoase și cântece. Este despre două suflete care își făgăduiesc să meargă împreună înaintea lui Dumnezeu.
Seara, biserica era plină.
Preotul ridică Evanghelia.
— Iubirea este un dar, dar și o răspundere.
Constantin privi icoana Mântuitorului.
Pentru o clipă i se păru că lumina din icoană se mișcă.
În acea lumină văzu un înger.
Îngerul îi șopti:
— Prima lecție: iubirea nu este doar bucurie. Iubirea este și jertfă.
Apoi dispăru.
Constantin înțelese.
Și, în noaptea aceea, porni la drum.
---
CARTEA II
✥ CÂNTAREA PĂMÂNTULUI ȘI LACRIMA PLUGARULUI ✥
Constantin ajunse într-o vale întinsă.
Acolo trăiau sute de oameni.
Munceau pământul de dimineața până seara.
Dar erau săraci.
Un om bogat luase aproape toate ogoarele.
Țăranii munceau din greu și abia aveau pâine pentru copii.
Un bătrân pe nume Ilie îl întâmpină.
— Cine ești?
— Sunt Constantin.
— Și unde mergi?
— Caut Împărăția Luminii.
Bătrânul zâmbi trist.
— Atunci ai venit într-un loc întunecat.
Constantin privi câmpurile.
— De ce?
— Pentru că oamenii au uitat că pământul trebuie lucrat cu dreptate.
În aceeași zi, omul bogat veni.
— Plecați de aici! strigă el.
Oamenii tăcură.
Constantin se ridică.
— De ce le iei pământul?
— Pentru că pot.
— Și dacă poți, înseamnă că este și drept?
Bogatul îl privi furios.
— Cine te-a învățat să vorbești așa?
— Dumnezeu.
Bogatul izbucni în râs.
— Dumnezeu?
— Da.
În acea noapte, bogatul avu un vis.
Se afla singur într-un câmp.
Avea aur.
Avea case.
Avea ogoare.
Dar nu era nimeni lângă el.
Nici soție.
Nici copii.
Nici prieteni.
Doar pământ.
O voce îi spuse:
„Ai câștigat pământul și ai pierdut oamenii.”
Bogatul se trezi speriat.
Dimineața îi chemă pe țărani.
Le înapoie ogoarele.
Bătrânul Ilie își făcu semnul Crucii.
— Dumnezeu să-ți schimbe inima!
Constantin plecă mai departe.
---
CARTEA III
✥ BALADA CALULUI ALB ȘI MĂNĂSTIREA DIN NORI ✥
La marginea unei păduri, Constantin găsi un cal alb.
Animalul era rănit.
Constantin îi dădu apă.
Îi curăță rana.
Calul îl privi îndelung.
Apoi porni spre munte.
Constantin îl urmă.
Drumul deveni din ce în ce mai greu.
Ajunse la o mănăstire construită pe stâncă.
Acolo trăia un călugăr foarte bătrân.
— Te așteptam, Constantin.
— De unde mă cunoașteți?
— Cartea te-a trimis.
Constantin scoase Hronica.
Călugărul o privi.
— Aceasta nu este o carte obișnuită.
— Ce este?
— Este o oglindă.
— A cui?
— A inimii.
Călugărul îi puse o întrebare:
— Ce cauți?
Constantin răspunse:
— Adevărul.
— Și ce vei face când îl vei găsi?
Constantin se gândi.
— Nu știu.
Bătrânul zâmbi.
— Atunci mai ai multe de învățat.
---
CARTEA IV
✥ FLORILE DIN TEMNIȚA NEAGRĂ ✥
Constantin coborî muntele și ajunse într-o cetate.
Acolo exista o temniță.
Înăuntru erau oameni care făcuseră multe rele.
Constantin intră.
Un deținut îi strigă:
— Pleacă!
— De ce?
— Pentru că sunt rău.
Constantin îl privi.
— Și?
— Nu mai există iertare pentru mine.
Constantin tăcu.
Apoi spuse:
— Dacă nu ar exista iertare, nimeni dintre noi nu ar mai avea speranță.
Omul începu să plângă.
— Crezi că Dumnezeu mă mai poate primi?
— Da.
— Chiar și pe mine?
— Dacă te pocăiești cu adevărat.
În noaptea aceea, omul se rugă pentru prima dată după mulți ani.
Dimineața, între două pietre din curtea temniței crescuse o floare albă.
Paznicul o văzu.
Constantin zâmbi.
— Dumnezeu ne arată uneori cele mai frumoase lucruri în cele mai neașteptate locuri.
---
CARTEA V
✥ PSALMUL COPILULUI ÎN MUNTE ✥
Constantin urcă pe un munte.
Era singur.
Privi cerul.
— Doamne, unde ești?
Niciun răspuns.
— Mă auzi?
Tăcere.
Constantin începu să plângă.
— Mi-e teamă.
Vântul bătea.
— Nu știu dacă fac bine.
Tăcere.
— Dar nu voi înceta să Te caut.
Atunci norii se despărțiră.
O rază de lumină coborî peste munte.
Constantin nu văzu chipul lui Dumnezeu.
Dar simți pace.
Și înțelese:
Uneori, Dumnezeu nu răspunde prin cuvinte. Răspunde prin pacea pe care o pune în inimă.
---
CARTEA VI
✥ CÂNTAREA MAMEI SUB CRUCE ✥
Drumul îl duse într-un sat lovit de război.
Acolo întâlni o femeie.
Avea trei fii.
Toți plecaseră la luptă.
Niciunul nu se întorsese.
Mama stătea la poartă.
În fiecare seară privea drumul.
Constantin se apropie.
— Pe cine aștepți?
— Pe fiii mei.
— Vor veni?
Femeia tăcu.
Apoi începu să plângă.
Constantin nu știa ce să spună.
A îngenuncheat.
— Mă rog pentru ei.
Femeia se așeză lângă el.
— Și eu.
Au stat acolo până dimineața.
Constantin învățase o nouă lecție:
Există dureri pe care nu le poți vindeca prin cuvinte. Uneori poți doar să stai lângă cel care suferă și să te rogi.
---
CARTEA VII
✥ CETATEA FĂRĂ ICOANE ✥
După multe zile, Constantin ajunse într-o cetate uriașă.
Era plină de aur.
Palate.
Piețe.
Turnuri.
Dar nu exista nicio biserică.
Nicio cruce.
Nicio icoană.
Nimeni nu se ruga.
Împăratul îl primi.
— Cine ești?
— Constantin.
— Ce cauți?
— Împărăția Luminii.
Împăratul râse.
— Eu am construit cea mai mare cetate din lume.
Constantin îl privi.
— Ești fericit?
Împăratul tăcu.
— Ai aur.
— Da.
— Ai putere.
— Da.
— Ai tot ce îți dorești.
— Da.
Constantin întrebă:
— Atunci de ce ești singur?
Împăratul se ridică.
— Ieși!
Constantin plecă.
În acea noapte, împăratul privi luna de la fereastră.
Pentru prima dată se întrebă:
„Poate că am totul, dar nu am pace.”
---
CARTEA VIII
✥ ISPITA CELOR TREI COROANE ✥
Într-o pădure, Constantin întâlni trei oameni.
Primul purta o coroană de aur.
— Vrei bogăție?
— Nu.
Al doilea purta o coroană de argint.
— Vrei putere?
— Nu.
Al treilea purta o coroană împodobită cu pietre prețioase.
— Vrei să fii vestit?
Constantin răspunse:
— Nu.
— Atunci ce vrei?
Constantin își făcu semnul Crucii.
— Vreau să rămân cu Dumnezeu.
Cei trei oameni dispărură.
Erau umbre.
Ispitele îl urmăreau.
Dar Constantin începuse să înțeleagă că cea mai mare victorie nu este să cucerești un dușman.
Este să-ți păstrezi inima curată.
---
CARTEA IX
✥ GRĂDINA LUI ADAM ȘI A EVEI ✥
Într-o noapte, Constantin visă.
Se afla într-o grădină.
Totul era perfect.
Florile.
Copacii.
Apa.
Lumina.
Acolo îi văzu pe Adam și Eva.
Apoi văzu căderea.
Văzu rușinea.
Văzu frica.
— De ce se ascund? întrebă Constantin.
Un înger răspunse:
— Pentru că păcatul îl face pe om să fugă de Dumnezeu.
— Dumnezeu îi va abandona?
— Nu.
— Atunci ce va face?
Îngerul privi spre depărtare.
Constantin văzu o Cruce.
— Va veni după ei.
Constantin începu să plângă.
Acum înțelegea ceva ce nu înțelesese înainte:
Dumnezeu nu a încetat niciodată să-l caute pe om.
---
CARTEA X
✥ CUVÂNTUL ȘI PIATRA VIE ✥
Constantin găsi o peșteră.
Pe o piatră erau scrise cuvintele:
„Cuvântul poate răni.”
Pe o altă piatră:
„Cuvântul poate vindeca.”
Un bătrân îi explică:
— Cu aceeași gură poți binecuvânta și poți blestema.
— Cum trebuie să vorbesc?
— Ca și cum fiecare cuvânt ar trebui să treacă mai întâi prin inima ta.
Constantin luă pana.
Scrise:
„Doamne, pune strajă gurii mele și lumină în inima mea.”
Apoi continuă drumul.
---
CARTEA XI
✥ CÂINELE DE LA POARTA ÎMPĂRĂȚIEI ✥
La marginea unui sat, Constantin găsi un câine bătrân.
Era murdar și slăbit.
Dar nu pleca de la poarta unei case.
— De ce stai aici?
Câinele îl privi.
Casa era pustie.
Stăpânul murise cu ani în urmă.
Dar câinele rămăsese.
Constantin îi dădu pâine.
Animalul își puse capul pe mâna lui.
Constantin zâmbi.
— Tu ai învățat ceva ce oamenii uită.
Credincioșia.
Și plecă mai departe.
---
CARTEA XII
✥ MAREA FURTUNĂ ✥
Într-o zi, Constantin ajunse la mare.
Trebuia să treacă pe celălalt țărm.
Se urcă într-o corabie.
La început, apa era liniștită.
Apoi cerul se întunecă.
Vântul începu să urle.
Valurile se ridicară.
Oamenii strigau:
— Vom muri!
Constantin tremura.
Dar își făcu semnul Crucii.
— Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne!
Un om strigă:
— Roagă-te mai tare!
Constantin începu să se roage.
Și ceilalți i se alăturară.
Furtuna nu dispăru imediat.
Dar frica lor începu să scadă.
După multe ore, marea se liniști.
Căpitanul spuse:
— Nu știu dacă rugăciunea a oprit furtuna.
Constantin privi cerul.
— Poate că uneori Dumnezeu nu oprește furtuna.
— Atunci ce face?
— Ne învață să trecem prin ea.
---
CARTEA XIII
✥ CEI DOISPREZECE PESCARI AI LUMINII ✥
Pe celălalt țărm, Constantin întâlni doisprezece pescari.
Fiecare era diferit.
Unul era curajos.
Altul era înțelept.
Unul era tăcut.
Altul vorbea mult.
Unul se temea.
Altul nu se temea de nimic.
Constantin îi întrebă:
— De ce sunteți împreună?
Cel mai bătrân răspunse:
— Pentru că singuri suntem slabi.
— Și împreună?
— Împreună putem purta greutățile unii altora.
Constantin înțelese:
Credința nu este doar un drum pe care îl parcurgi singur. Este și o comunitate.
---
CARTEA XIV
✥ RĂZBOIUL CEL MARE ✥
În depărtare se auzeau trâmbițe.
Un război se apropia.
Două armate veneau una împotriva celeilalte.
Constantin ajunse între ele.
Un general îi spuse:
— Pleacă!
— De ce?
— Aici nu este loc pentru copii.
Constantin privi soldații.
— Și pentru oameni este?
Generalul tăcu.
Constantin ridică o cruce.
— Dacă trebuie să luptăm, să nu ne transformăm în monștri.
— Ce vrei să spui?
— Că și dușmanul are suflet.
Generalul îl privi lung.
În noaptea aceea, soldații din ambele tabere încetară focul pentru câteva ore.
Au îngropat morții.
Au dat apă răniților.
Unii au plâns.
Războiul nu s-a terminat atunci.
Dar oamenii și-au amintit că, înainte de a fi soldați, erau oameni.
---
CARTEA XV
✥ ÎMPĂRATUL ÎNTUNERICULUI ✥
Constantin ajunse, în cele din urmă, la hotarul Împărăției Luminii.
Dar acolo îl aștepta întunericul.
O creatură uriașă se ridică înaintea lui.
— Eu sunt Împăratul Întunericului!
Constantin tremura.
— Ce vrei?
— Să te fac să uiți.
— Ce?
— Să uiți de Dumnezeu.
Întunericul îi arătă toate greutățile lumii.
Moartea.
Războiul.
Sărăcia.
Suferința.
Singurătatea.
— Privește lumea! strigă creatura. Unde este Dumnezeul tău?
Constantin începu să plângă.
Pentru prima dată nu găsea răspuns.
Se așeză în genunchi.
— Doamne...
Întunericul râse.
— Vezi? Nu răspunde!
Constantin închise ochii.
— Chiar dacă nu Te aud...
Se ridică.
— ...tot Te voi căuta.
Întunericul se opri.
— Chiar dacă mi-e frică...
Constantin strânse crucea.
— ...nu Te voi părăsi.
O lumină mică apăru în mâna lui.
Împăratul Întunericului se retrase.
— Nu!
Lumina crescu.
— Nu!
Constantin ridică crucea.
— Hristos este Lumina lumii!
Întunericul se sfărâmă.
Nu într-o explozie, ci asemenea nopții care dispare atunci când răsare soarele.
---
CARTEA XVI
✥ PORȚILE ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII ✥
În fața lui Constantin apăru o cetate.
Avea ziduri albe.
Porți aurite.
Turnuri înalte.
Deasupra porții era o cruce.
Un înger stătea înaintea ei.
— Ai ajuns.
Constantin întrebă:
— Aici este Împărăția?
Îngerul răspunse:
— Ai crezut că Împărăția este un loc.
— Nu este?
— Este mai mult decât un loc.
— Atunci ce este?
Îngerul puse mâna pe inima lui Constantin.
— Este Dumnezeu primit în inimă.
Porțile se deschiseră.
Constantin văzu o lumină pe care nu o mai văzuse niciodată.
Dar nu intră.
Se întoarse.
— Nu pot rămâne.
— De ce?
— Mai sunt oameni care nu au găsit Lumina.
Îngerul zâmbi.
— Acum ai înțeles.
---
CARTEA XVII
✥ ÎNTOARCEREA LUI CONSTANTIN ✥
Constantin se trezi în biserica din Valea Crucii.
Era dimineață.
Preotul stătea lângă el.
— Unde ai fost?
Constantin privi în jur.
— Nu știu dacă a fost vis sau călătorie.
— Și ce ai învățat?
Constantin deschise Hronica.
Toate paginile erau pline.
Apoi observă ceva.
Ultima pagină era goală.
— De ce?
Preotul zâmbi.
— Pentru că povestea nu s-a terminat.
Constantin luă pana.
— Cine trebuie să scrie mai departe?
Preotul îi răspunse:
— Tu.
---
CARTEA XVIII
✥ SATUL CARE A ÎNVĂȚAT SĂ SE ROAGE ✥
Constantin se întoarse printre oameni.
Nu le povesti despre toate minunile.
Nu le spuse despre îngeri.
Nu le povesti despre Împăratul Întunericului.
Le spuse ceva mai simplu:
— Rugați-vă!
— Pentru ce?
— Pentru familie.
— Pentru ce altceva?
— Pentru dușmani.
— Pentru dușmani?!
— Da.
— De ce?
— Pentru că, dacă ne rugăm doar pentru cei pe care îi iubim, încă nu am învățat iubirea deplină.
Oamenii au început să se roage.
Bătrânii.
Copiii.
Țăranii.
Mamele.
Bolnavii.
Și, încet, satul s-a schimbat.
Nu pentru că oamenii nu mai aveau probleme.
Ci pentru că nu mai erau singuri în ele.
---
CARTEA XIX
✥ ULTIMA NOAPTE A BĂTRÂNULUI CONSTANTIN ✥
Anii trecură.
Constantin îmbătrâni.
Părul îi deveni alb.
Mâinile îi tremurau.
Dar, în fiecare dimineață, mergea la biserică.
Se ruga.
Ajuta oamenii.
Îi învăța pe copii.
Și scria.
Într-o seară, se așeză înaintea icoanei.
— Doamne...
Privi candela.
— Am mers mult.
În liniște, închise ochii.
— Uneori am fost curajos.
— Alteori mi-a fost frică.
— Uneori am avut credință.
— Alteori m-am îndoit.
— Dar Te-am căutat.
O lacrimă îi coborî pe obraz.
— Dacă am greșit, iartă-mă.
Candela ardea.
Constantin zâmbi.
— Acum înțeleg.
În fața lui apăru aceeași lumină pe care o văzuse în copilărie.
Și o voce blândă:
— Nu ai fost niciodată singur.
Constantin deschise ochii.
Înaintea lui era Hristos.
Nu ca o imagine îndepărtată, ci ca Lumina însăși.
Constantin îngenunche.
— Doamne...
Și nu mai putu spune nimic.
---
EPILOG
✥ ULTIMA PECETE — LUMINA CARE TRECE DIN INIMĂ ÎN INIMĂ ✥
A doua zi, oamenii îl găsiră pe Constantin adormit înaintea icoanei.
Lângă el era Hronica.
Cartea era deschisă.
Ultima pagină, care fusese goală, avea acum câteva cuvinte:
„Povestea nu se sfârșește aici.”
Sub ele era desenată o cruce.
Iar dedesubt:
„Lumina trece din inimă în inimă.”
Copiii satului se apropiară.
Unul dintre ei întrebă:
— Cine a scris cartea?
Preotul răspunse:
— Constantin.
— Și ce scrie în ea?
Preotul privi cartea.
— Despre un copil care a plecat să-L caute pe Dumnezeu.
— Și L-a găsit?
Preotul zâmbi.
— Nu acolo unde se aștepta.
— Unde?
— În fiecare om pe care l-a ajutat.
În fiecare rugăciune.
În fiecare iertare.
În fiecare faptă bună.
În fiecare lacrimă.
În fiecare om care s-a ridicat după ce a căzut.
Și mai ales în Hristos.
Clopotul începu să bată.
DONG!
Satul se trezi.
DONG!
Oamenii ieșiră din case.
DONG!
Soarele răsări peste deal.
Razele sale atinseseră crucea bisericii.
Crucea străluci.
Și, pentru o clipă, întregul sat păru scăldat într-o lumină aurie.
Copilul care ținea cartea în mâini se uită spre cer.
— Doamne, ce trebuie să fac acum?
Vântul mișcă ușor paginile.
Pe ultima pagină apăru un singur cuvânt:
„CONTINUĂ.”
Copilul luă pana.
Și începu să scrie.
---
✝️ SFÂRȘITUL PRIMEI HRONICI
DAR NU ȘI SFÂRȘITUL LUMINII
„Lumina luminează în întuneric, iar întunericul n-a biruit-o.”
HRONICA ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII
MAREA CÂNTARE A SFINȚILOR
1
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
Primește cântarea mea smerită,
Că Tu ești Lumina lumii,
Și Viața cea nemărginită.
2
Pe Cruce Te-ai răstignit,
Pentru a noastră mântuire,
Iar moartea ai biruit-o,
Prin slăvita Ta Înviere.
3
Din mormânt ai înviat,
Cu puterea dumnezeiască,
Și ai deschis oamenilor
Calea spre viața cerească.
4
Apostolii Tăi au plecat,
Evanghelia propovăduind,
Și Numele Tău cel sfânt
Pretutindeni mărturisind.
5
Petru, Apostolul Tău,
Te-a mărturisit cu credință,
Iar după a sa lepădare
S-a întărit prin pocăință.
6
Pavel, chemat de Tine, Doamne,
Din prigonitor, Apostol s-a făcut,
Și Evanghelia cu râvnă
Până la marginile lumii a vestit.
7
Andrei, Apostolul cel sfânt,
A venit și-n țara noastră,
Vestind pe Hristos oamenilor
Și lumina Evangheliei cerești.
8
Ioan, Apostolul iubirii,
Pe Hristos L-a mărturisit,
Și prin cuvântul său cel sfânt
Pe credincioși i-a întărit.
9
Iacov, Apostolul Domnului,
A primit cununa mucenicească,
Pentru Numele lui Hristos
Și pentru credința apostolească.
10
Filip, Apostolul cel sfânt,
Evanghelia a vestit,
Și prin credință și răbdare
Pe Hristos L-a mărturisit.
11
Bartolomeu, Apostol ales,
Cu râvnă Domnului I-a slujit,
Și până la sfârșitul vieții
Credința și-a mărturisit.
12
Toma, după Învierea Ta,
Cu uimire Te-a privit,
Și, văzându-Te, a strigat:
„Domnul meu și Dumnezeul meu!”
13
Matei, vameșul chemat,
A lăsat cele pământești,
Și, urmând chemarea Ta,
A vestit tainele cerești.
14
Iacov, fiul lui Alfeu,
A rămas Apostol credincios,
Și a vestit cu smerenie
Evanghelia lui Hristos.
15
Simon, numit și Zelotul,
A urmat pe Domnul său,
Și cu râvnă a mărturisit
Credința în Dumnezeu.
16
Iuda, Apostolul Domnului,
A propovăduit cuvântul sfânt,
Și a întărit pe cei credincioși
În adevărul lui Hristos.
17
Matia, ales Apostol,
În ceata celor doisprezece,
A vestit pe Hristos cu râvnă
Și credința nu și-a pierdut.
18
O, Sfinți Apostoli ai Domnului,
Rugați-vă lui Dumnezeu,
Ca să păstrăm dreapta credință
Și iubirea în suflet mereu.
19
Ștefane, întâiul Mucenic,
Cu fața către cer priveai,
Și în ceasul pătimirii tale
Pe Hristos Îl mărturiseai.
20
Sub pietre ai rămas statornic,
Fără să te lepezi de Domnul,
Și te-ai rugat pentru cei
Care te loveau fără milă.
21
Cu ochii ridicați spre cer,
Ai văzut slava lui Dumnezeu,
Iar sufletul tău, plin de credință,
S-a încredințat Domnului său.
22
Sfinți Mucenici ai lui Hristos,
Cu sângele vostru ați mărturisit
Că nimic nu poate despărți
Pe cel ce-L iubește pe Domnul.
23
Nici focul, nici sabia,
Nici lanțurile cele grele
Nu v-au făcut să vă lepădați
De credința voastră în Hristos.
24
În temnițe ați stat rugându-vă,
În lanțuri ați slăvit pe Dumnezeu,
Și ați păstrat în inimă
Numele lui Hristos mereu.
25
Ați primit cununa vieții,
Ca dar de la Dumnezeu,
Pentru credința mărturisită
Și pentru dragostea către El.
26
Sfinți Mărturisitori ai credinței,
Care adevărul l-ați păzit,
Rugați-vă pentru Biserică
Și pentru omul rătăcit.
27
Cuvioșii din pustie
În post și rugăciune au stat,
Și prin viața lor ascetică
Pe Dumnezeu L-au preamărit.
28
Au fugit de slava lumii,
De bogăție și deșertăciune,
Și au ales în locul lor
Rugăciunea și pocăința.
29
În liniștea pustiei sfinte
Au căutat pe Dumnezeu,
Curățindu-și inima
Prin nevoință și rugăciune.
30
O, Sfinți ai tuturor veacurilor,
Luminători ai Bisericii,
Rugați-vă pentru noi,
Pe calea sfintei credințe.
31
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,
Maica Domnului Iisus Hristos,
Roagă-te Fiului tău pentru noi,
Cu suflet smerit și luminos.
32
Prin ascultarea ta smerită
Ai primit voia lui Dumnezeu,
Și ai născut după trup pe Fiul,
Pe Mântuitorul lumii.
33
O, Preasfântă Născătoare,
Roagă-te Fiului tău,
Să ne dăruiască pocăință
Și milă de la Dumnezeu.
34
Îngerii în ceruri cântă
Slavă Dumnezeului Sfânt,
Iar împreună cu Sfinții
Îl laudă neîncetat.
35
Biserica de pe pământ
Cu Biserica din cer se unește
Într-o singură laudă sfântă
Adusă Dumnezeului celui veșnic.
36
Sfinții nu iau locul Domnului,
Ci ne îndreaptă către El,
Prin viața lor cea luminată
Ne cheamă spre Dumnezeu.
37
Îi cinstim cu bucurie
Pentru credința lor curată,
Și-I mulțumim lui Dumnezeu
Pentru viețile lor sfinte.
38
Harul lui Dumnezeu i-a întărit
În necazuri și-n încercare,
Și prin puterea Lui au rămas
Credincioși până la moarte.
39
Când prigoana s-a ridicat,
Ei n-au părăsit adevărul,
Ci au rămas lângă Hristos
Cu nădejde și răbdare.
40
Au suferit pentru credință,
Dar sufletul nu și l-au vândut,
Ci au rămas lângă Hristos
Până la sfârșitul vieții.
41
O, Mucenici cu suflet tare,
Rugați-vă pentru cei slabi,
Ca Dumnezeu să ne întărească
În ceasurile cele grele.
42
Când ispita ne cuprinde,
Să nu cădem în deznădejde,
Ci să privim spre Crucea sfântă
Și să păstrăm a noastră credință.
43
Crucea lui Hristos ne este
Semnul jertfei Sale sfinte,
Prin ea vedem iubirea Domnului
Și puterea mântuitoare.
44
Învierea Ta, Hristoase,
Este nădejdea tuturor,
Căci Tu ai biruit moartea
Și ești al nostru Mântuitor.
45
Sfinții au mărturisit aceasta
Prin viața lor cea luminată,
Privind spre Împărăția Ta
Cu nădejde adevărată.
46
Nu s-au temut de moarte,
Căci Te-au iubit pe Tine,
Și au nădăjduit în viața
Cea veșnică împreună cu Tine.
47
O, Doamne, dă-ne și nouă
O inimă curată și smerită,
Ca să urmăm Evanghelia Ta
Și calea Ta cea sfântă.
48
Să iubim pe aproapele nostru,
Să iertăm din inimă mereu,
Să facem bine celui în nevoie
După porunca Ta, Doamne.
49
Să nu răspundem răului cu rău,
Ci binele să-l săvârșim,
Și prin iubire și răbdare
Pe Tine să Te mărturisim.
50
Să fim milostivi cu toții,
Să nu uităm pe cel sărac,
Căci iubirea față de aproapele
Este porunca Ta, Hristoase.
51
Sfinții ne-au arătat prin viață
Că drumul nu este ușor,
Dar cel ce rămâne cu Hristos
Primește harul ajutător.
52
În suferință au avut răbdare,
În lipsuri nu s-au lepădat,
În singurătate și durere
Pe Dumnezeu L-au chemat.
53
În noaptea cea întunecată
Credința le-a fost făclie,
Iar rugăciunea către Domnul
Le-a fost putere și tărie.
54
Sfinții sunt pilde pentru noi
Ale vieții în Dumnezeu,
Nu pentru slava lor omenească,
Ci spre slava Domnului.
55
Prin ei vedem lucrarea harului
În oameni slabi și încercați,
Căci Dumnezeu îi întărește
Pe cei ce rămân credincioși.
56
O, Hristoase, Păstorul nostru,
Păzește turma Ta cea sfântă,
Și fă ca inimile noastre
Spre Tine pururea să cânte.
57
Dă-ne credință în încercare,
Nădejde când suntem căzuți,
Iubire când suntem răniți
Și pace când suntem temători.
58
Să nu iubim deșertăciunea,
Nici slava lumii trecătoare,
Ci să căutăm Împărăția
Și voia Ta cea mântuitoare.
59
Că viața noastră este floare
Care se veștejește curând,
Dar Cuvântul Tău rămâne
În veacul veacului.
60
Sfinții au înțeles aceasta
Și au ales ceea ce este sfânt,
Punând iubirea pentru Tine
Mai presus de cele pământești.
61
Fericiți cei ce plâng acum,
Căci vor primi mângâiere,
Fericiți cei blânzi și smeriți,
Căci Împărăția Ta este a lor.
62
Fericiți cei ce iubesc pacea
Și dreptatea o doresc,
Fericiți cei prigoniți pentru Tine,
Căci Împărăția Ta o moștenesc.
63
Așa ai spus în Evanghelie,
Iar Sfinții Tăi au ascultat,
Punând în lucrare Cuvântul
Pe care Tu ni l-ai lăsat.
64
Evanghelia este lumină
Pentru sufletul omenesc,
Ea ne arată calea dreaptă
Și drumul către Dumnezeu.
65
Prin Apostoli ai vestit-o,
Prin Mucenici ai mărturisit-o,
Prin Sfinții Părinți ai apărat-o,
Iar Bisericii ne-ai încredințat-o.
66
O, Sfinți ai lui Hristos,
Voi care ați rămas credincioși,
Învățați-ne și pe noi
Să fim smeriți și curajoși.
67
Să nu ne temem de oameni
Când trebuie adevărul spus,
Ci să rămânem cu credință
În Domnul nostru Iisus.
68
Dar să vorbim întotdeauna
Cu dragoste și bunătate,
Căci adevărul se vestește
Cu blândețe și dreptate.
69
Sfinții au avut milă
Chiar și față de vrăjmași,
Și s-au rugat lui Dumnezeu
Pentru cei ce-i prigoneau.
70
Aceasta este biruința
Pe care Domnul ne-a lăsat-o:
Să răspundem urii cu iubire
Și răului cu bunătate.
71
O, Mucenici ai lui Hristos,
Ce-ați primit cununa sfântă,
Rugați-vă pentru Biserică,
Ca în adevăr să rămână.
72
Pentru păstori și pentru popor,
Pentru copii și pentru bătrâni,
Pentru cei ce caută credința
Și pentru cei ce sunt străini.
73
Pentru cei ce plâng în taină,
Pentru cei singuri și săraci,
Pentru cei bolnavi și încercați,
Rugați-vă, Sfinților ai lui Hristos.
74
Pentru cei care s-au rătăcit
Și nu mai știu drumul spre casă,
Ca Dumnezeu să-i lumineze
Și să le dea inimă curată.
75
Pentru cei ce se pocăiesc
Cu lacrimi și cu smerenie,
Ca Domnul să le dăruiască
Iertare și îndreptare.
76
O, Sfinților, rugați-vă
Înaintea lui Dumnezeu pentru noi,
Cei slabi și păcătoși,
În toate zilele vieții noastre.
77
Dar noi să nu uităm nicicând
Că Domnul este Mântuitorul,
Și numai El dăruiește
Iertarea și mântuirea.
78
Cinstim pe Sfinți cu bucurie
Și pe Dumnezeu Îl preamărim,
Căci toate darurile sfinte
De la El le primim.
79
Slavă Tatălui din ceruri,
Slavă Fiului preaiubit,
Slavă Duhului Sfânt,
Treimii celei de o ființă.
80
Treimea cea Sfântă și veșnică
O lăudăm cu glas smerit,
Pe Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt,
Un singur Dumnezeu preamărit.
81
Sfinții din toate popoarele
Au mărturisit același Domn,
Pe Iisus Hristos, Mântuitorul,
Și au urmat al Său cuvânt.
82
Unii în pustie s-au nevoit,
Alții în lume au slujit,
Dar toți pe Dumnezeu cel Sfânt
Cu inimă L-au preamărit.
83
Unii au fost împărați și regi,
Dar au rămas smeriți înaintea Ta,
Alții au fost oameni simpli,
Dar bogați în credință.
84
Unii au fost păstori de turme,
Alții au fost învățători,
Dar toți au devenit lumină
Prin harul Domnului Hristos.
85
Unele Sfinte au fost mame,
Altele fecioare curate,
Și toate au slujit lui Dumnezeu
Cu dragoste și credință.
86
Mucenițe și Cuvioase,
Femei cu suflet luminat,
Au rămas în credință tare
Și pe Hristos L-au mărturisit.
87
Sfinte femei, mame și fecioare,
Care pe Domnul L-ați iubit,
Rugați-vă pentru familii
Și pentru omul rătăcit.
88
Sfinții Părinți și Dascăli,
Credința ne-ați păstrat-o curată,
Prin cuvânt și prin viață sfântă
Ați apărat dreapta învățătură.
89
Sfinții Ierarhi ai Bisericii,
Păstori ai turmei lui Hristos,
Ați învățat poporul credința
Și drumul cel luminos.
90
Cu dragoste ați slujit Bisericii,
Cu rugăciune și smerenie,
Păstrând învățătura cea dreaptă
În adevăr și iubire.
91
Sfinte Nicolae, Părinte,
Pildă de milă ai fost,
Prin iubirea față de aproapele
Ai slujit lui Iisus Hristos.
92
Sfinte Gheorghe, Purtătorule de biruință,
Cu credință ai mărturisit,
Și pentru Numele lui Hristos
Până la moarte ai pătimit.
93
Sfinte Dimitrie, Mucenice,
Cu tărie ai mărturisit
Pe Hristos, Mântuitorul,
Și credința ți-ai păzit.
94
Sfinte Mina, Mucenice,
Cu inimă neînfricată,
Ai mărturisit pe Hristos
În lumea cea tulburată.
95
Sfinte Pantelimon, doctor fără de arginți,
Ai slujit celor bolnavi,
Iar pentru credința în Hristos
Ai răbdat chinuri și ocări.
96
Sfinte Ioane Botezătorule,
Prooroc și Înaintemergător,
Ai pregătit calea Domnului
Și ai fost mare mărturisitor.
97
Ai chemat lumea la pocăință,
La întoarcerea către Dumnezeu,
Și ai arătat spre Hristos,
Mielul lui Dumnezeu.
98
Sfinții Prooroci ai Domnului
Au vestit voia lui Dumnezeu
Și au chemat poporul mereu
La pocăință și credință.
99
Prin glasul lor Dumnezeu
A chemat oamenii la dreptate,
La credință și ascultare,
La întoarcerea din păcate.
100
O, Sfinți ai Vechiului Legământ,
Care pe Domnul L-ați slujit,
Rămâneți pentru noi pilde
Ale credinței fără sfârșit.
101
Avraam a crezut în Dumnezeu
Și a mers pe calea credinței,
Punându-și nădejdea în Domnul
În toate zilele vieții.
102
Moise a primit Legea sfântă
Și poporul l-a călăuzit,
Prin pustiu și încercări,
Spre pământul făgăduit.
103
Ilie, Proorocul cel sfânt,
Cu râvnă pe Domnul L-a slujit
Și împotriva idolatriei
Cu tărie s-a împotrivit.
104
Daniel în groapa leilor
Nu și-a pierdut credința sa,
Ci s-a rugat lui Dumnezeu
Și Domnul l-a păzit.
105
Tinerii cei trei în cuptor
Au rămas credincioși lui Dumnezeu,
Nu s-au închinat idolului,
Ci au nădăjduit în Domnul.
106
O, Sfinți din vremurile vechi,
Păstrători ai credinței sfinte,
Învățați-ne să fim statornici
În al Domnului cuvânt.
107
Când lumea ne îndeamnă la rău,
Să alegem calea cea dreaptă
Și să păstrăm în inima noastră
Credința curată și înțeleaptă.
108
Să nu ne închinăm idolilor,
Nici lucrurilor trecătoare,
Ci numai lui Dumnezeu cel Sfânt,
Creatorul tuturor.
109
Să nu schimbăm adevărul
Pentru plăceri și slavă deșartă,
Ci să păstrăm Evanghelia
Ca pe o comoară neprețuită.
110
Sfinții au păzit credința
În vremuri bune și în rele
Și au rămas cu Dumnezeu
Prin toate încercările grele.
111
O, Doamne, dă-ne înțelepciune
Să deosebim binele de rău
Și să urmăm Cuvântul Tău
În fiecare zi a vieții.
112
Dă-ne inimă iubitoare
Și minte luminată,
Să nu judecăm pe aproapele,
Ci să-l ajutăm cu bunătate.
113
Să ne rugăm pentru vrăjmași,
Așa cum Tu ne-ai învățat,
Și să iertăm din inimă
Pe cel ce ne-a supărat.
114
Sfinții au iertat adesea
Pe cei ce i-au prigonit,
Căci iubirea lui Hristos
În inimile lor a locuit.
115
Aceasta este calea sfântă
A iubirii adevărate:
Să biruim ura și mânia
Prin pace și bunătate.
116
Când suntem loviți de necazuri,
Să nu cădem în deznădejde,
Ci să cerem ajutor Domnului
Cu credință și cu nădejde.
117
Când sufletul este întristat
Și ochii varsă lacrimi grele,
Hristos rămâne lângă noi
În toate clipele acelea.
118
Sfinții au trecut prin durere,
Dar nu au fost părăsiți,
Căci Dumnezeu i-a întărit
Și i-a păzit până la sfârșit.
119
O, Doamne, fii cu noi mereu
În bucurie și-n necaz
Și luminează-ne cărarea
În fiecare nou popas.
120
Să mergem după Tine, Doamne,
Pe calea Crucii Tale sfinte
Și să păstrăm în suflet
Al Tău dumnezeiesc Cuvânt.
121
Când dimineața se arată,
Să-Ți mulțumim pentru lumină,
Iar când se lasă seara,
Să ne rugăm cu inimă senină.
122
Pentru pâinea de fiecare zi
Îți mulțumim, Dumnezeule,
Pentru familie și prieteni,
Pentru toate darurile Tale.
123
Pentru cei care ne iubesc
Și pentru cei care ne rănesc,
Îți cerem pace și iertare
Și puterea de a-i iubi.
124
Sfinții ne învață rugăciunea
Ca pe un drum către Dumnezeu
Și ne îndeamnă la smerenie
În fiecare ceas.
125
Rugăciunea este ridicarea
Inimii către Dumnezeu,
Cu credință și smerenie,
Cu nădejde în mila Sa.
126
Când ne rugăm în taină,
Domnul vede inima noastră
Și ne cheamă la pocăință
Pe calea cea luminoasă.
127
O, Sfinți ai rugăciunii,
Voi care ați privegheat,
Învățați-ne să-L căutăm
Pe Domnul cel adevărat.
128
Să nu căutăm semne deșarte
Nici slava lumii trecătoare,
Ci să avem credință vie
Și dragoste lucrătoare.
129
Hristos este Calea noastră,
Adevărul și Viața Sa;
În El găsim nădejdea
Și pacea inimii noastre.
130
Așa au trăit și Sfinții
În credință și iubire
Și-au mers către Împărăție
Prin rugăciune și smerenie.
131
Sfinților Apostoli, rugați-vă
Pentru cei ce cred în Hristos,
Ca Evanghelia să rămână
În sufletele noastre roditoare.
132
Sfinților Mucenici, rugați-vă
Pentru cei aflați în încercare,
Ca Domnul să le dea putere
Și pace în orice stare.
133
Sfinților Cuvioși, rugați-vă
Pentru cei ce se nevoiesc,
Ca Dumnezeu să le dăruiască
Putere spre pocăință.
134
Sfinților Ierarhi, rugați-vă
Pentru Biserica lui Hristos,
Ca să păstreze adevărul
Și să-l vestească luminos.
135
Sfinților Prooroci, rugați-vă
Pentru cei care caută lumină,
Ca Domnul să le arate calea
Și să-i călăuzească spre credință.
136
Sfinților Mărturisitori,
Voi care adevărul ați păstrat,
Ajutați-ne prin rugăciune
Să fim statornici în credință.
137
Sfinților Drepți și Patriarhi,
Care în Domnul ați nădăjduit,
Rugați-vă pentru noi
Ca să rămânem neclintiți.
138
Sfinților din toate țările,
Din neamuri și din veacuri multe,
O singură credință ați mărturisit:
Pe Hristos, Domnul cel veșnic.
139
Din Răsărit și din Apus,
Din miazănoapte și miazăzi,
Toți Sfinții lui Dumnezeu
Pe Hristos Îl laudă.
140
În cer nu este dezbinare,
Ci laudă și pace sfântă,
Iar ceata Sfinților cu îngerii
Lui Dumnezeu Îi cântă.
141
O, Doamne, unește inimile
Celora ce Te mărturisesc,
Ca ura să se stingă din lume
Și oamenii să se iubească.
142
Să fie pace între popoare
Și milă între oameni,
Să înceteze ura și războiul
Și să domnească pacea.
143
Pentru cei ce suferă în lume
Ridicăm rugăciune către Tine:
Dă-le putere și mângâiere
Și zile mai senine.
144
Pentru copii ne rugăm
Să crească în adevăr și pace,
Să cunoască iubirea Ta
Și binele să-l săvârșească.
145
Pentru tineri ne rugăm
Să nu se piardă în ispite,
Ci să găsească drumul sfânt
Și inimile lor să fie curate.
146
Pentru părinți ne rugăm
Să aibă răbdare și iubire,
Să-și crească pruncii în credință
Cu pace și bunăvoire.
147
Pentru bătrânii încercați
Dă-le, Doamne, mângâiere
Și fă-le anii vieții
Plini de pace și putere.
148
Pentru cei singuri ne rugăm
Să simtă iubirea Ta cea mare
Și să găsească oameni buni
În vremea lor de încercare.
149
Pentru cei fără adăpost
Dă-le, Doamne, loc și pâine
Și trimite oameni milostivi
Să-i ajute azi și mâine.
150
Pentru cei flămânzi și goi
Dă-ne nouă milă sfântă,
Ca să împărțim cu dânșii
Din ceea ce Tu ne-ai dat.
151
Sfinții au slujit săracilor
Și celor aflați în nevoi,
Arătând iubirea lui Hristos
Prin fapte de milostenie.
152
Nu doar cu vorbe au iubit,
Ci prin fapte de iubire,
Și au făcut din viața lor
O slujire către Dumnezeu.
153
O, Doamne, învață-ne și pe noi
Să facem bine fără laudă,
Să nu căutăm răsplată omenească,
Ci să slujim cu inimă curată.
154
Când facem bine celui slab,
Să nu trâmbițăm în lume,
Ci să păstrăm smerenia
Și să slăvim al Tău Nume.
155
Sfinții au fost smeriți,
Deși au fost mari înaintea Ta,
Căci au știut că orice dar
Vine de la Dumnezeu.
156
Nimic nu este al nostru
Fără binecuvântarea Ta:
Viața, iubirea și lumina
Sunt daruri de la Dumnezeu.
157
De aceea Te lăudăm
Și Îți mulțumim mereu
Pentru toate câte ne dai,
Bunule Dumnezeu.
158
Slavă Ție pentru Sfinți,
Pentru viața lor curată,
Pentru jertfa mărturisirii
Și pentru credința adevărată.
159
Slavă Ție pentru Apostoli,
Pentru propovăduirea lor,
Pentru Evanghelia vestită
În lume și între popoare.
160
Slavă Ție pentru Mucenici,
Pentru mărturia lor sfântă,
Pentru credința statornică
Și dragostea lor neînfrântă.
161
Slavă Ție pentru Cuvioși,
Pentru post și priveghere,
Pentru lacrimile rugăciunii
Și pentru sfânta lor tăcere.
162
Slavă Ție pentru Ierarhi,
Pentru învățătura curată,
Pentru păstorirea Bisericii
Și pentru slujirea lor smerită.
163
Slavă Ție pentru Sfintele Femei,
Pentru mamele credincioase,
Pentru fecioarele curate
Și pentru toate Sfintele Tale.
164
Slavă Ție pentru Drepți,
Pentru toți cei ce Te-au iubit,
Pentru cei ce prin viața lor
Pe Tine Te-au mărturisit.
165
Slavă Ție, Dumnezeule,
Pentru ceata Sfinților Tăi,
Care ne arată calea
Spre Împărăția Ta cea sfântă.
166
O, Sfinți ai lui Dumnezeu,
Stele ale Bisericii,
Rămâneți pentru noi pilde
Ale credinței și iubirii.
167
Nu prin voi înșivă străluciți,
Ci prin harul lui Hristos,
Ca luna ce primește lumină
De la soarele luminos.
168
Așa și Sfinții în Biserică
Arată către Hristos mereu
Și prin viața lor ne cheamă
Să ne apropiem de Dumnezeu.
169
O, Hristoase, Soarele dreptății,
Lumina sufletelor noastre,
Alungă întunericul păcatului
Și fă inimile curate.
170
Curăță-ne de răutate,
De mândrie și de ură,
Și pune în noi iubire,
Pace, răbdare și măsură.
171
Sfinții au fugit de mândrie
Și au căutat smerenia,
Știind că înaintea Ta
Smerenia este calea.
172
Cine se smerește înaintea Ta
Primește har și mângâiere,
Iar cel ce se înalță singur
Se poate pierde în mândrie.
173
Învață-ne să fim smeriți
Și să nu ne lăudăm,
Ci pentru orice lucru bun
Lui Dumnezeu să-I mulțumim.
174
Când primim cinste de la oameni
Să nu ne înălțăm cu ea,
Ci să ne aducem aminte
Că tot darul vine de la Tine.
175
Sfinții au fugit de slava
Care vine de la oameni
Și au căutat mai presus
Împărăția lui Dumnezeu.
176
O, Doamne, fă-ne curați
În cuget, în faptă și-n cuvânt,
Ca să fim mărturisitori
Ai iubirii pe acest pământ.
177
Să nu mințim pe aproapele,
Să nu furăm și să nu rănim,
Ci poruncile Tale sfinte
Cu inimă să le păzim.
178
Să cinstim pe tatăl și pe mama,
Să iubim familia noastră
Și să păstrăm pacea în casă
Prin dragostea cea creștinească.
179
Să fim credincioși în iubire
Și curați în gând și faptă,
Ca viața noastră întreagă
Să fie către Tine îndreptată.
180
Sfinții sunt pilde pentru noi
În virtuțile creștinești,
Prin viața lor ne luminează
Și ne îndeamnă spre sfințenie.
181
Sfinte Ioane Gură de Aur,
Dascăl al cuvântului sfânt,
Ai învățat poporul credința
Și milostenia pe pământ.
182
Sfinte Vasile cel Mare,
Părinte iubitor și blând,
Ai slujit celor săraci
Cu inimă și cuget curat.
183
Sfinte Grigorie Teologul,
Ai apărat credința curată
Și ai vestit taina Treimii
Cu inimă luminată.
184
Sfinte Atanasie cel Mare,
Stâlp al credinței ai fost,
Apărând adevărul despre
Domnul nostru Iisus Hristos.
185
Sfinte Maxim Mărturisitorul,
Cu răbdare ai mărturisit
Adevărul credinței Bisericii
Și pentru el ai pătimit.
186
Sfinte Ioane de la Rila,
Pildă de nevoință ai fost,
În liniștea pustiei căutând
Pe Domnul Iisus Hristos.
187
Sfinte Serafim de Sarov,
Cu blândețe ai mărturisit
Lucrarea Duhului Sfânt
În viața omului smerit.
188
Sfinte Paisie cel Mare,
Părinte al pustiei sfinte,
Ai rămas în rugăciune
Și în iubirea cea fierbinte.
189
Sfinților Părinți ai pustiei,
Nevoitori și rugători,
Rugați-vă pentru noi,
Cei slabi și păcătoși.
190
Ați trăit în peșteri și pustie,
În post și priveghere,
Și ați căutat pe Domnul
Cu inimă plină de putere.
191
Ați învățat tăcerea sfântă
Și rugăciunea neîncetată,
Ca mintea să se întoarcă
Spre Dumnezeu cu inimă curată.
192
Sfinții Mucenici ai lumii,
Din Răsărit și din Apus,
Ați mărturisit cu tărie
Pe Domnul nostru Iisus.
193
Din vechile cetăți și sate,
Din țări și neamuri felurite,
Ați purtat aceeași credință
Și nădejde în cele sfinte.
194
Numele unora sunt cunoscute
De Biserica lui Dumnezeu,
Iar alții numai de Tine,
Doamne, sunt cunoscuți.
195
Și pentru Sfinții necunoscuți
Îți mulțumim, Dumnezeule,
Pentru toți cei ce Te-au iubit
În taina vieții lor smerite.
196
Pentru cei care au făcut bine
Fără să fie cunoscuți,
Pentru cei ce-au slujit în taină
Și au rămas smeriți.
197
Tu singur le cunoști viața
Și inimile lor curate;
Primește-i în lumina Ta,
După voia Ta cea dreaptă.
198
O, Doamne, numără-ne pașii
Pe calea pocăinței,
Și dă-ne putere să alegem
Calea cea dreaptă a credinței.
199
Să ajungem la sfârșitul vieții
Cu sufletul împăcat,
Rămânând până la sfârșit
În credința ce ne-ai dat.
200
Când va veni ceasul plecării,
Nu ne lăsa fără de Tine,
Ci primește-ne cu milă
În lumina Ta cea veșnică.
201
Nu pentru faptele noastre
Ne punem nădejdea în noi,
Ci în mila Ta cea mare
Și în iubirea Ta pentru noi.
202
Sfinții au nădăjduit în Tine
Până în ultima lor clipă
Și au păstrat credința vie
În inima lor neclintită.
203
Dă-ne și nouă aceeași pace
În ceasul încercării grele,
Ca să privim către Tine
Și să nu ne pierdem nădejdea.
204
O, Hristoase, Mântuitorule,
Tu ești nădejdea tuturor,
Primește rugăciunea noastră
Și fii al nostru ajutor.
205
Când ne ridicăm din cădere,
Să nu uităm mila Ta,
Ci să mergem iar înainte
Pe calea cea adevărată.
206
Pocăința este întoarcerea
Din întuneric spre lumină,
Din păcat către Dumnezeu,
Cu inimă sinceră și smerită.
207
Sfinții au plâns pentru păcate
Și au căutat curățirea,
Nu pentru lauda oamenilor,
Ci pentru apropierea de Dumnezeu.
208
Învață-ne, Doamne, pocăința
Și lacrima cea curată,
Ca inima să se întoarcă
Spre iubirea Ta adevărată.
209
Să nu rămânem în păcat
Nici în nepăsare rece,
Ci să ne ridicăm mereu
Prin mila Ta, când cădem.
210
O, Sfinți, purtați rugăciunea
Noastră înaintea Domnului
Și cereți pentru noi lumină
Pe calea adevărului.
211
Căci suntem slabi și trecători
Și adesea ne clătinăm,
Dar cu ajutorul lui Hristos
Putem din nou să ne ridicăm.
212
Să nu ne pierdem nădejdea
Când sufletul este încercat,
Căci Dumnezeu este aproape
De omul cel întristat.
213
El vede lacrima ascunsă
Și suspinul nerostit
Și poate ridica din nou
Pe omul care a căzut.
214
Sfinții ne dau mărturie
Că harul poate întări
Pe omul slab și păcătos
Și-l poate către Domnul călăuzi.
215
O, Hristoase, dă-ne harul
Să trăim în adevăr
Și să păstrăm în noi iubirea
Ca pe un sfânt și viu tezaur.
216
Să nu uităm că Evanghelia
Este vestea mântuirii
Și să o păstrăm în inimă
Cu puterea iubirii.
217
Cuvântul Tău să fie pâine
Pentru sufletul flămând
Și apă vie pentru omul
Care Te caută plângând.
218
Fericit este omul
Care ascultă Cuvântul Tău
Și îl împlinește cu iubire
În viața sa, Dumnezeule.
219
Apostolii au mers prin lume
Și au vestit Evanghelia,
Iar noi primim astăzi vestea
Prin Biserica Ta cea sfântă.
220
Sfinții au păstrat comoara
Și ne-au dat-o mai departe,
Ca lumina lui Hristos
Să nu se stingă niciodată.
221
Din generație în generație
Credința sfântă s-a transmis
Prin rugăciune și prin viață
Și prin mărturisirea lui Hristos.
222
Biserica este casa
În care Domnul este slăvit,
Iar poporul credincios
Se roagă Celui răstignit.
223
În sfintele locașuri cântăm
Cu glas și inimă smerită
Și aducem lui Dumnezeu
Lauda noastră cea curată.
224
Cântările bisericești răsună
Ca o rugăciune către cer,
Iar inimile se ridică
Spre Domnul nostru Dumnezeu.
225
Cu strană, tămâie și rugăciune
Lăudăm pe Dumnezeu cel Sfânt,
Iar glasul Sfinților ne cheamă
Spre cer și spre al Său Cuvânt.
226
O, Hristoase, primește cântarea
Pe care Ți-o aducem smerit
Și fă din inimile noastre
Loc al rugăciunii curate.
227
Să cântăm cu bucurie
Nu pentru slava oamenilor,
Ci pentru Dumnezeu cel Sfânt
Și pentru iubirea Lui.
228
Sfinții cântă în Împărăție
Împreună cu îngerii sfinți,
Iar noi pe pământ ne rugăm
Cu sufletele către cer.
229
O, ceată sfântă și măreață
A celor care L-au iubit,
Rugați-vă lui Dumnezeu
Pentru poporul Său smerit.
230
Când vine vremea de ispită
Să ne amintim de Sfinți,
De cei ce-au rămas statornici
Cu ochii ridicați spre cer.
231
Când lumea ne promite slavă
Să nu uităm de Dumnezeu,
Căci toate cele pământești
Trec ca un vis.
232
Când bogăția ne îndeamnă
Să uităm de cel sărac,
Să ne amintim de Sfinții
Care au împărțit cu milă.
233
Când mândria ne cuprinde,
Să privim la cei smeriți,
La Cuvioșii care-n taină
Au fost credincioși lui Hristos.
234
Când mânia ne aprinde,
Să ne amintim de Hristos,
Care ne cheamă la iubire
Și la un suflet luminos.
235
Când ura ne îndeamnă
Să răspundem cu răzbunare,
Să alegem calea Sfinților,
A iertării și iubirii.
236
Când tristețea ne apasă,
Să ridicăm ochii spre cer
Și să cerem de la Domnul
Mângâiere și putere.
237
Când singurătatea ne cuprinde,
Să știm că Domnul este aproape
Și că rugăciunea ne unește
Cu Biserica Sa.
238
O, Doamne, fă-ne vrednici
De numele de creștini,
Nu doar prin vorbe frumoase,
Ci prin fapte și credință.
239
Să fim lumină pentru oameni
Fără mândrie și fățărnicie,
Și prin viața noastră simplă
Să vestim a Ta Împărăție.
240
Sfinții n-au căutat puterea,
Ci au căutat voia Ta
Și și-au pus întreaga viață
În mâna lui Dumnezeu.
241
De aceea au fost biruitori,
Nu prin arme sau putere,
Ci prin credință și iubire,
Prin răbdare și smerenie.
242
Mucenicii au biruit
Prin credința în Hristos
Și au rămas în adevăr
Cu sufletul curajos.
243
Cuvioșii au biruit
Prin post și rugăciune
Și și-au făcut din viață
O jertfă de slujire.
244
Apostolii au biruit
Prin vestirea Evangheliei
Și au dus până la margini
Vestea mântuirii.
245
Ierarhii au slujit
Prin învățătură și iubire,
Păstrând credința Bisericii
Cu dragoste și smerenie.
246
Fecioarele au mărturisit
Credința prin viață curată
Și au păstrat în inimă
Nădejdea în Dumnezeu.
247
Drepții au slujit Domnului
Prin viața lor smerită
Și au mers către Dumnezeu
Pe calea cea sfințită.
248
Toți Sfinții au mărturisit
Că Dumnezeu este iubire
Și că viața în Hristos
Este adevărata împlinire.
249
O, Sfinți ai lui Dumnezeu,
Rugați-vă pentru noi
Și îndrumați-ne prin pilda voastră
Spre Hristos, Domnul nostru.
250
Când vom ajunge înaintea
Porții veșniciei sfinte,
Să avem în inimă credință
Și dragostea lui Hristos.
251
Să nu ne fie teamă atunci,
Ci să nădăjduim în Domnul,
Căci El este Viața noastră
Și al nostru Mântuitor.
252
Moartea nu este ultimul cuvânt
Pentru cei ce cred în Hristos,
Ci nădejdea învierii
Prin Domnul cel luminos.
253
Hristos a înviat din morți
Și moartea a biruit,
De aceea cântăm cu bucurie:
„Hristos a înviat!”
254
O, Sfinților Mucenici,
Ați mers spre Hristos cu credință
Și ați primit cununa vieții
Ca dar al Domnului.
255
În Împărăția lui Dumnezeu
Nu mai este moarte și durere,
Ci viață, pace și lumină
În comuniune cu Dumnezeu.
256
Acolo Sfinții se bucură
În lumina lui Hristos
Și laudă pe Dumnezeu
Cu glasul lor cel luminos.
257
Acolo nu mai este plâns,
Nici suferință, nici durere,
Ci pacea lui Dumnezeu
Și veșnică mângâiere.
258
Acolo nădejdea se împlinește,
Iar credința vede pe Domnul,
Și dragostea rămâne veșnic
În Împărăția lui Dumnezeu.
259
O, Doamne, du-ne spre Împărăție
Pe calea cea îngustă și sfântă
Și fă ca viața noastră întreagă
Să fie o rugăciune.
260
Pentru aceasta Te lăudăm,
Pentru aceasta ne rugăm
Și împreună cu toți Sfinții
Numele Tău Îl înălțăm.
261
Slavă Ție, Doamne Sfinte,
Pentru toate câte ne-ai dat,
Pentru Cruce și Înviere
Și pentru harul Tău bogat.
262
Slavă Ție pentru Apostoli,
Pentru Sfinții Mucenici,
Pentru Cuvioși și Ierarhi
Și pentru toți Sfinții Tăi.
263
Slavă Ție pentru Maica
Domnului nostru Iisus,
Pentru ascultarea ei sfântă
Și pentru Fiul ei, Iisus.
264
Slavă Ție pentru îngeri,
Pentru cetele cerești,
Care împreună cu Sfinții
Neîncetat Te preamăresc.
265
Slavă Ție pentru Biserică,
Pentru credința ce ne-ai dat,
Pentru Sfântul Tău Cuvânt
Și pentru harul revărsat.
266
Slavă Ție pentru viață,
Pentru fiecare răsărit,
Pentru fiecare zi primită
Și pentru tot ce ne-ai dăruit.
267
Slavă Ție pentru iubire,
Pentru familie și prieteni,
Pentru cei care ne ajută
Și pentru cei ce ne învață.
268
Slavă Ție pentru iertare
Când ne întoarcem către Tine,
Pentru mila Ta cea mare
Care ne ridică spre bine.
269
Slavă Ție pentru nădejde
Când sufletul este încercat,
Căci nu ne părăsești niciodată
Când către Tine ne-am întors.
270
O, Sfinți ai tuturor veacurilor,
Primiți această cântare
Ca pe o floare smerită
Așezată înaintea Domnului.
271
Iar noi prin voi Îl lăudăm
Pe Dumnezeu cel Preasfânt,
Căci El v-a dat putere
Să rămâneți credincioși.
272
Voi ați fost făclii aprinse
În întunericul lumii
Și ați arătat către Hristos
Prin viața și credința voastră.
273
Fie ca pilda voastră sfântă
Să ne îndrepte către Domnul
Și să păstrăm în inimă
Credința, iubirea și adevărul.
274
Să nu uităm niciodată
Pe cei ce-au mărturisit
Pe Hristos înaintea lumii
Și pentru El au pătimit.
275
Să cinstim pe toți Sfinții
Cu dragoste și cu smerenie
Și să-I mulțumim lui Dumnezeu
Pentru a lor mărturie.
276
Să cinstim pe Mucenici
Pentru răbdarea lor cea mare,
Pe Apostoli pentru vestire
Și pe Cuvioși pentru rugăciune.
277
Pe Ierarhi pentru învățătură,
Pe Drepți pentru credință,
Pe Sfintele Femei pentru virtute
Și pe toți pentru mărturisire.
278
Dar mai presus de toți Sfinții
Pe Dumnezeu Îl preamărim,
Căci El este izvorul sfințeniei
Și Lui Îi mulțumim.
279
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
Primește rugăciunea noastră
Și fă-ne părtași cu Sfinții
La Împărăția Ta cerească.
280
Păzește Biserica Ta
Și poporul Tău credincios
Și dă-ne pace pe pământ
Prin iubirea Ta, Hristoase.
281
Păzește pe cei ce Te caută
Și pe cei care Te-au uitat
Și cheamă-i cu iubire
La adevărul Tău curat.
282
Păzește familiile noastre
Și casele celor credincioși,
Dă-le dragoste și pace
Și inimă bună.
283
Păzește-i pe cei în primejdii,
Pe cei ce plâng și sunt străini,
Și dă-le oameni cu iubire
Să-i ajute în nevoi.
284
Păzește-i pe cei prigoniți
Pentru credința lor în Tine
Și dă-le putere și răbdare
În zilele cele mai grele.
285
Păzește Biserica Ta
De ură și de dezbinare
Și dăruiește tuturor
Adevăr, iubire și iertare.
286
O, Hristoase, Lumina lumii,
În Tine ne punem nădejdea,
Cu Sfinții Tăi împreună
Îți înălțăm cântarea.
287
Apostoli, Mucenici și Cuvioși,
Ierarhi și Mărturisitori,
Fecioare, Drepți și toți Sfinții,
Rămâneți rugători pentru noi.
288
Toți Sfinții cunoscuți de oameni
Și cei știuți doar de Dumnezeu,
Într-o singură laudă sfântă
Slăviți pe Domnul împreună.
289
Din veac și până-n veac
Numele Domnului să fie lăudat,
Căci El este Dumnezeul nostru
Și veșnic este Împărat.
290
Cântarea noastră se ridică
Precum tămâia către cer
Și cerem de la Dumnezeu
Milă și pace în veci.
291
Să cânte cerul împreună
Cu Biserica de pe pământ
Și toți Sfinții să mărturisească
Al lui Dumnezeu Cuvânt.
292
Să cânte Apostolii sfinți,
Să cânte Mucenicii toți,
Să cânte Cuvioșii în lumină
Și toți cei credincioși lui Hristos.
293
Să cânte Îngerii din ceruri,
Să cânte toată zidirea,
Iar noi, cu inimă smerită,
Să lăudăm pe Dumnezeu.
294
Slavă Tatălui celui veșnic,
Slavă Fiului cel Înviat,
Slavă Duhului celui Sfânt,
Treimii celei de o ființă.
295
Acum și pururea și în vecii vecilor
Să fie slava lui Dumnezeu,
Prin rugăciunile Sfinților
Și prin mila Lui cea mare.
296
Hristoase, rămâi cu noi
În fiecare zi și noapte
Și prin rugăciunile Sfinților
Călăuzește-ne spre viață.
297
Primește, Doamne, cântarea
Scrisă cu inimă smerită,
În cinstea tuturor Sfinților
Și spre slava Ta cea sfântă.
298
O, Sfinți ai lui Dumnezeu,
Rugați-vă pentru noi mereu,
Ca împreună să-L slăvim
Pe Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.
299
Hristoase, Mântuitorule,
Slavă Ție în vecii vecilor,
Cu toți Sfinții și Îngerii
Te lăudăm și Te slăvim.
300
Slavă Tatălui și Fiului
Și Sfântului Duh, Dumnezeu,
Acum și pururea și-n veci,
Amin, în vecii vecilor.
O, Mamă, de-aș mai putea sta cu tine
O, Mamă, de-aș putea să mai stau cu tine încă o dată... De-aș putea să mai aud glasul tău, să îți văd chipul și să îți spun cât de mult însemni pentru mine. Sunt atâtea lucruri pe care aș fi vrut să ți le spun și atâtea clipe pe care aș fi vrut să le mai trăim împreună.
O, Mamă, de ce ai plecat? De ce m-ai lăsat singur cu această durere în suflet? Uneori, inima mea caută răspunsuri, dar nu găsește decât lacrimi și dor. Îmi este greu să înțeleg de ce viața ne desparte de cei pe care îi iubim. Dar sper și mă rog ca tu să fii într-un loc mai bun, într-un loc de pace, unde nu există durere, lacrimi sau suferință.
Mergi în pace, Mamă. Dumnezeu să îți dea odihnă și liniște. Iar eu voi păstra amintirea ta în inima mea atât timp cât voi trăi. O, Mamă, de-ai fi mai stat cu noi puțin, de-am mai fi avut timp să vorbim, să râdem și să fim împreună. Dar timpul pe care Dumnezeu ni-l dă este uneori un mare mister, iar omul nu poate înțelege toate căile Lui.
Mamă, iartă-mă pentru toate greșelile pe care le-am făcut față de tine. Iartă-mă pentru cuvintele pe care poate nu ar fi trebuit să le spun, pentru momentele în care nu am știut să îți arăt destul cât de mult te iubesc și pentru toate clipele în care aș fi putut să fiu mai bun. Dacă aș putea da timpul înapoi, aș încerca să prețuiesc fiecare clipă petrecută alături de tine.
Acum însă, nu pot decât să mă rog. Am să mă rog la Dumnezeu neîncetat, ca El să îți poarte sufletul în pace și să îmi dea și mie puterea de a merge mai departe. Numai Dumnezeu poate să dea pace sufletului meu și liniște inimii mele. Când oamenii nu pot alina durerea, Dumnezeu rămâne aproape. Când lacrimile curg și cuvintele nu mai sunt de ajuns, Dumnezeu cunoaște durerea inimii.
Inima mea este în bucăți, Mamă. Uneori simt că o parte din mine a plecat odată cu tine. Dar cred că Dumnezeu, în iubirea și mila Sa, poate să vindece ceea ce pare de nevindecat. El poate să îmi dea o inimă nouă, o inimă care să poată purta durerea fără să își piardă speranța. Poate că rănile nu vor dispărea niciodată complet, pentru că iubirea lasă în urmă dor, dar Dumnezeu poate transforma lacrimile în rugăciune și durerea în speranță.
Mamă, nu te voi uita niciodată. Vei rămâne mereu în sufletul meu, în amintirile mele și în rugăciunile mele. Dragostea adevărată nu dispare atunci când nu mai putem vedea pe cineva. Ea rămâne vie în inimă.
Mă voi ruga lui Dumnezeu să îmi dea putere și să mă ajute să găsesc liniștea pe care o caut. Și, chiar dacă astăzi plâng și sufletul meu este greu, sper că într-o zi Dumnezeu va șterge lacrimile mele și va aduce pace în inima mea.
Mergi în pace, Mamă. Dumnezeu să te ocrotească și să îți dea odihnă. Iar eu voi continua să mă rog, să sper și să cred că iubirea nu se termină odată cu despărțirea.
O, Mamă, de-aș mai putea sta cu tine măcar o clipă... să îți spun încă o dată: Te iubesc. Și îmi este dor de tine. Această poezie este un omagiu plin de iubire, dor și durere al lui Ionuț pentru mama sa plecată dintre cei dragi. Ionuț își exprimă suferința și dorința de a mai putea sta încă o dată alături de mama lui, de a-i auzi glasul și de a-i spune cât de mult o iubește.
În cuvintele lui Ionuț se află și o rugăminte de iertare pentru toate greșelile pe care crede că le-a făcut față de mama sa. Durerea lui este mare, iar inima lui pare zdrobită de despărțire. Totuși, el își pune toată speranța în Dumnezeu, crezând că numai Dumnezeu îi poate da pace sufletului și liniște inimii.
Ionuț se roagă neîncetat și speră că mama lui se află într-un loc de pace. Chiar dacă dorul rămâne, el crede că Dumnezeu poate vindeca o inimă frântă și poate transforma durerea în speranță.
[Cristian Diaconița]
Стихи про любовь
Напутственные стихи
Стихи о природе
Весенние стихи
Стихи посвящены матери
Стихи для детей
Родительский дом
Стихи для папы
Стихи про животных
Стихи о смерти
Философские стихи
Исповедальные стихи
Грустные стихи
Мотивационные стихи
Проза
Рождественские колядки
Смешные стихи
Патриотические стихи
Стихи 8 марта
Пасхальные стихи
Стихи на Новый год
Различные стихи
Мысли
Посвящены стихи
Поздравления
Стихи о дружбе
Стихи из этой категории
Asistenta
Lidia Călin își pierduse dreptul de practică și fusese dată afară din spital din cauza condiționării actului medical, la plângere unui fost pacient, care reușise s-o înregistreze și s-o filmeze când pretindea și lua o sumă importantă de bani. Fiind singură, trecuse destul de ușor peste situația aceasta, găsind o rezolvare în asistarea bolnavilor la domiciliu, pe cont propriu, contra unor sume de bani mai mult decât acceptabile. Se axase, în special, pe bătrânii trecuți de șaptezeci de ani, aflați la sfârșitul vieții, care nu se mai puteau deplasa singuri și care aveau nevoie de o îngrijire de specialitate sau de un suport domestic ( curățenie, spălat rufe, cumpărături, etc.). Niciunul nu-i ceruse acte privind dreptul de a-și exercita profesia, interesul lor fiind cu totul și cu totul altul. În mai puțin de o lună, cum ea însăși mărturisise unei prietene, reușise să-și facă un portofoliu de peste o sută de pacienți, fiind obligată la un moment dat să renunțe la o parte dintre ei, păstrându-i pe cei cu situații materiale deosebite, fără copii sau alte rude. Dar și așa era foarte dificil, având în vedere solicitările dese ale bătrânilor, uneori chiar și după miezul nopțiii. Cel mai insistent era un oarecare Virgil Calotă, un bătrânel de șaizeci și cinci de ani, cu sechele motorii după un accident vascular-cerebral, care se oferise să-i pună la dispoziție mașina proprie, deoarece Lidia nu avea mașină și nu-și putea permite să vină atât de des cu taxiul. Până la urmă i-o vânduse pe 1 leu, simbolic, numai să răspundă apelurilor sale, destul de ciudate, de alfel. Uneori o chema doar ca s-o vadă, susținând că prezența ei îi făcea bine,
alteori îi cerea să rămână noaptea cu dânsul, să doarmă alături de el, ocazie cu care nu se sfia s-o pipăie sau să încerce mai mult. Lidia cunoștea prea bine psihologia bărbaților și nu-i opusese nicio rezistență, lăsându-l să-și rumege victoriile și înfrângerile de unul singur. Deveniseră foarte familiari, se sărutau pe gură, făceau baie împreună, mâncau și jucau șah împreună.
- Nu ți se pare că ești prea obraznic, iepuraș? îl certă ea într-o bună zi, văzându-l extrem de excitat. În situația ta ar trebui să mai pui mâna pe o carte de rugăciune!
- Lasă rugăciunile! mormăi el și se așeză în fotoliu într-o poziție explicită. Cât vrei să mi-o faci o dată?
- Nimic, iepuraș,îi răspunse ea cu blândețe, venind tiptil către dânsul, mă recompensezi și așa prea mult! Chiar acum!
Două zile mai târziu, Virgil Calotă, echilibrat după ultimul exces sinucigaș, când îi crescuse tensiunea și pulsul la cote amețitoare, recidivă din nou, încercând și reușind să spulbere insidios opoziția Lidiei.
- Ieri m-am gândut, îi mărturisise el, să fac niște mici corecții în testament. Am convenit cu avocatul să-ți las totul ție, adăugând doar o clauză de întreținere în sarcina ta, ca să nu existe discuții!
Lidia abia se stăpânise să nu sară în sus de bucurie, planul său ascuns, experimentat și cu alții, dăduse rezultate. Bătrânul îi arătase și o copie legalizată după testament, păstrată în seiful din sufragerie, la care nu avuse acces niciodată. Acum nu mai trebuia decât să aștepte. Dar era ea oare dispusă să mai aștepte! Nu-l suportase destul?
Sâmbăta aceea fusese un adevărat coșmar pentru Lidia. Calotă parcă înebunise.
La prima oră a zilei dorise să mănânce hot dog, pe la prânz ceruse șampanie, iar spre seară o poftise pe dânsa, deși era la curent cu riscurile la care se expunea. Cum nu voia să-l supere, fiindcă era extrem de supărăcios și suspicios, îi îndeplinise toate poftele. Văzând că se simțea foarte rău din cauza ultimului exces, sună la Salvare, nu înainte însă de a-i face o injecție specială, dintr-un set pe cale de epuizare, sustras de la un medic anestezist, pe nume Ion Alexe. Fusese chiar amanta acestuia o vreme. De la el învățase tainele „eutanasiei disimulate”, fără să-și imagineze că va ajunge vreodată s-o practice. Serul folosit provenea din SUA, unde Alexe fusese la un congres medical, era foarte scump, dar și foarte eficient, își făceea efectul letal după câteva ore, nu era detectabil și putea fi administrat direct în venă, nedezvoltând reacții alergice.
În jurul amezii primise confirmarea morții lui Calotă în urma unui infarct din parte medicului Popescu, cum se prezentase la telefon.
- Colegii mi-au spus că dvs. aveați grijă de dânsul! zise acesta. Noi am vrea să luăm legătura cu cineva din familie!
- Nu cunosc pe nimeni din familia sa, răspunse Lidia, nici n-aș putea să vă spun dacă mai are pe cineva! De un an, de când sunt aici, n-a primit nicio vizită! Îmi pare rău! Puteți lua legătura cu avocatul său!
- Aveți un nume, un număr de telefon?
Lidia dădu toate datele avocatului, știind că în testament era împuternicită să se ocupe de înmormântarea defunctului, existând și un cont deschis la o bancă special pentru treaba aceasta.
- Vreau să vă informez, continuă medicul, că îl puteți lua acasă, dacă doriți, neexistând suspiciuni de moarte violentă, fiindcă altfel va fi dus la Medicina legală, de unde va fi mai dificil de preluat!
Iar Lidia Călin nu mai stătu nicio clipă pe gânduri...
De ce spun barbatii mai greu te iubesc
Ce poate fi mai minunat decât să iubești și să fii iubită? Este sentimentul ce ne circulă prin vene, iar apoi... ajungând la inimă... o atacă... iar apoi devine neputincioasă.
Si multe zile posomorâte vom avea în viața noastră. Vom fi cu moralul la pământ. Si vor fi doar probleme, probleme, probleme în viața ta ce repede te vor scoate din circuit. Iar persoana iubită îți poate schimba ziua întreagă. Doar prin prezența ei. Iar un "TE IUBESC" sincer te readuce la viața. Si recunoști destul de ușor ca anume așa și este. Te scoate din rutina zilnică. Îi dă o nuanță vieții tale. Si îți va da noi forțe ca să lupți mai departe și să învingi. Însă o bună parte din noi, preferă să își ascundă sentimentele.
Si, mă întreb de ce anume băieților le este mai dificil ca să-și dezvăluie sentimentele? De ce băieților le este mai dificil ca să-și dezvăluie sentimentele? Iar dacă i-ai întreba, ți-ar răspunde că au motive destul de serioase.
1. Vor să pară " bărbatul- enigmă"
Astfel ei susțin că o dată rostind acele două cuvinte, fata de care sunt îndrăgostiți și-ar pierde interesul față de ei; s-ar plictisi și i-ar părăsi.
2. Își pierd din masculinitate
Unii din bărbați susțin că preferă să-și ascundă sentimentele doar pentru că preferă să fie mai orgolioși.
3. Cred că după, vor fi dominați de ea.
Mulți afirmă că în momentul de față totul e perfect iar iubita îi oferă libertatea de care are nevoie. Însă după, cred că ea i-ar lipsi de asta.
Oameni, nu mai fiți atât de pesimiști!
Ceas rezistent la apă în islandeză
Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc.
Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.
La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...
Vatnshelt úr
Það er fallegur snemma janúarmorgunn, við erum í einum virtasta tækniskóla í Suceava sýslu, þar sem okkar ágæti enskukennari, Cecilia (við vitum ekki eftirnafn hennar) er á baðherberginu. Nánar tiltekið á kennaraklósettinu, í kvennadeildinni. Það er gróf byrjun á deginum eftir að 4-5 vekjarar eru stilltir á símann, einn fyrir 12:30, annar fyrir 2:40, tveir í viðbót fyrir son hennar og einn í viðbót fyrir 4:50 á morgnana. Fyrstu tveir áttu að taka sýklalyf, eftir að hann var með einhverja sýkingu af Staphylococcus aureus og ég veit ekki hversu marga aðra stofna af sjúkra- og gram jákvæðum bakteríum sem sonur hans kom með hann úr leikskólanum, síðasta viðvörunin átti að mæta tímanlega kl. stöð og taka strætó í framhaldsskólann (fyrir þá sem ekki vita þá er Cecilia ferðamaður með 15 ára reynslu í flutningum). Venjulega hefði Cecilia getað beðið um frí þar til henni fór að líða betur, að jafna sig, verða orkumeiri, en þú þekkir hana, þú veist hvernig hún er. Hún vill bara Ólympíufara, hún vill að allt sem hún gerir sé skynsamlegt, henni líkar við fagið sem hún kennir og ekki nóg með það, hún vill endurbæta kennsluna í þessu efni, hún hefur jafnvel tilhneigingu til að umbylta og bæta kennsluna þar til- myndi koma það á listastigið. Hann valdi að vinna yfirvinnu í því ríki sem hann er í, því hann veit að í ár verður Ólympíuleikinn haldin í menntaskólanum þar sem hann kennir. Í morgun hafði Cecilia hins vegar ekki tíma til að sinna sjálfri sér og því þurfti hún að fara á klósettið í fyrsta skipti. Allur maskari hennar hefur dreift sér, úr þéttingunni, sem betur fer þurrkar hún afganginn af með nokkrum blautklútum. Svo byrjar hann með þeim þurru að blása í nefið og greyið blæs, að kennararnir í kofunum við hliðina skemmta sér líka. Það rignir athugasemdum eins og: "Þú veist Cecilia, ég á sláttuvél sem ég nota til að skera frumskóginn í kringum húsið og hún gefur frá sér nákvæmlega sömu hljóðin." Kæru kennarar, sýndu samúð og hættu að hlæja að vandamáli Ceciliu, að það sé ekkert grín með örverurnar sem dreifast, þar sem þær birtast sífellt eins og sveppir eftir rigninguna, ég hef á tilfinningunni að heimsendir sé að koma, en þetta er raunveruleikinn, ég er vistfræðilegt ójafnvægi, mengun og bakteríur birtust. Og hlýnun jarðar hjálpar þeim að dafna... Allavega...Cecilia leggur jafn mikla ástríðu í að blása í nefið og hún gerir allt annað, hún hjálpaði mér ekki með nokkrar bækur sem ég þurfti fyrir 10000 árum síðan? Auðvitað já, en ég vil segja að heima hjá henni sést ekki einu sinni liturinn á veggjunum, gifsinu eða ef hún á málverk, að hún sé með bækur upp að ljósakrónunni. Og svona lítur nánast öll herbergi íbúðarinnar út. Ég skildi frekar fljótt að hún hefur brennandi áhuga á því sem hún gerir og vel gert við hana. Það er erfitt að finna ástríðu í einhverju, neinu, ég held í rauninni að ekkert sé skynsamlegt eða kannski þarf ég að halda áfram að leita þangað til ég finn það.
Aftur að sögunni okkar, Cecilia blæs úr nefinu, hendir vefnum eftir að hafa fyllt hann af seyti og blóðtappa, dregur vatn. Því miður, ásamt vefnum fór í holræsi og þetta flotta, nútímalega úr sem hún hafði fengið frá vinkonu sinni í afmæli í september. Það rann af úlnliðnum á honum því í óþarfa flýti (hann komst samt fyrstur) þrýsti hann ekki nógu fast á gripkerfið. Til að gefa smá samhengi er úrið með hitaþolnu armbandi, sem þolir vel vatn, á kassanum stóð að minnsta kosti "500 ATM vatnsþol". Japönsku framleiðendurnir voru ekki að ljúga um gæði vörunnar sem Cecilia var með, Casio G-Shock úr, aðeins of stórt fyrir kvenhönd, svört, kringlótt skífa sem sýnir klukkustundirnar með bláum arabískum tölum. Það veitir mótspyrnu, það er ósnortið enn í dag, aðeins að í gegnum fráveituna átti það aðra leið og flæddi yfir í Suceva vatnið, í stað þess að fylgja því alls staðar. Cecilia skelfur, setur auglýsingu í blaðið, setur upp veggspjöld um allan bæ með myndum af úrinu og lofar verðlaunum fyrir að finna það.
Mánuði eftir að leit hófst er henni tilkynnt að það hafi fundist og að hún komi til að sækja hana. Hann kemur á skrifstofuna, talar við konuna við afgreiðsluna sem gefur honum úrið. Cecilia veit ekki alveg hvernig hún á að bregðast við, þetta er úrið hennar og samt er eins og það sé horfið. Hversu lengi hefur það verið í vatninu þar sem allt er hellt niður, það hefur fengið hergrænan lit, hann mun reyna að fjarlægja það heima, annaðhvort með pincet, eða með naglaþjöl, eða með þvottaefni, eða með hvaða öðrum hreinsiefnum hann getur fundið. Í alvöru, það lítur ekki einu sinni út fyrir að úrið sem honum líkaði svona vel við í fyrstu...
Vară
Îți mai aduci aminte de valurile pe care adierea blândă a vântului le stârneau în lanurile de grâu? Cerul verii atât de neverosimil de albastru, fără petec de nori, îmbrățișau lanurile să nu se risipească, țărmurind drumul prăfuit până la marginea pădurii de mesteceni.
Eu îmi mai aduc aminte. Îmi amintesc șoapta domoală a mestecenilor. Atunci nu le deslușeam vorba, nu înțelegeam disperarea lor de a nu se risipi în uitare... Mestecenii își întindeau ramurile înspre mine cerșind îndurare: nu vroiau ca timpul să le șteargă umbrele...
Dar eu nu înțelegeam... Nu înțelegeam că lanurile, în pragul toamnei, își vor scutura rodul, lăsându-se cu bună știință pustiite... Nu înțelegeam că nori albi vor coborâ peste pădurea de mesteceni, desfrunzindu-i de hainele verzi și îmbrăcându-i în zeghe arămie, nu înțelegeam că păsările vor rămâne mute, pierdute pe glia stearpă de rod, cu privirile rătăcite care încotro, țopăindu-și nefericirile în colbul drumului, care, acum, duce spre nicăieri...
Nu înțelegeam toate acestea...
În amurg, nu dădeam ascultare cufundacului, nu băgam în seamă sunetul trist al tălăngilor care se întorceau singure de la pășune, înspre casă... Nu băgam în seamă scârțâitul portiței, sau pe cel al ciuturei de la fântână, nu băgam în seamă bolborositul apei din burlane, sau blestemele buștenilor care trosneau în sobă...
Și mai presus de toate, nu țineam seama la cerul spuzit de stele după lăsarea întunericului, de umbrele desenate pe perete de lumina lămpii de pe masă... Umbrele sfinților mei... Ah, cum de n-am știut atunci să le înscriu urma pe perete, să mai steie cu mine, un ceas, o clipită...
N-am știut atunci, că toate se vor trece... cum n-am știut că toate acestea vor rămâne peste ani, cu mine, doar în memoria mea. Astăzi, nimeni nu le mai știe și nu le mai cunoaște...
Lanurile au pierit în pârloagă, dormindu-și somnul cel de veci, fără rod, în brațele amorțite ale unor mesteceni noi, care nu știu a grăi. Sunt cruzi. Nu i-a învățat nimeni să mai vorbească. Alte păsări cântă acum, un cântec pe care nu-l înțeleg, portița a muțit într-o rână, iar ciutura nu-și mai numără tălăngile care să vie seara, singure, de la pășune...
Doar în mine mai locuiește ecoul acelor zile roditoare dintr-un anotimp încă viu...
Cel mai bun serviciu de catering în suedeză
(la modul ironic)
Este vineri seara, e târziu, ne e lene să gătim. Ce altceva ar fi mai gustos decât o pizza Quattro Stagioni? Ne uităm pe tabletă, o selectăm făcând click pe ,, Adaugă în coș", alegem sosul și o porție de cartofi prăjiți. Acestea fiind spuse, apăsăm pe ,, Plasează comanda", introducem adresa, numărul de telefon, alegem modalitatea de plată. Așteptăm salivând, fiindu-ne din ce în ce mai foame, uitându-ne la pozele cu frumusețile pe care le afișează. Atât de entuziasmați suntem noi acasă, de partea cealaltă, la restaurant a venit de ceva timp o serie de bucătari ucenici. Aceștia nu știu să gătească, însă s-au dus să învețe de la bucătari cu zeci de ani de experiență. Greșelile de orice fel se iartă și pentru că sunt la început și pentru că doar greșind vor învăța. Nu contează absolut deloc de câte ori ar greși, că poate ar arde tigaia, preparatul culinar, toată bucătăria sau doar bucătăria și baia care comunică printr-un perete despărțitor. Primim așadar apeluri după apeluri în care bucătarul își cere scuze că s-a crăpat recipientul cu vin fiert, că pizza este prea coaptă, că nu a fost lăsată să se coacă destul, că brânza se întinde prea mult, că nu a pus și roșii și ciuperci, că nu a pus și ouă de prepeliță (este o pizza cam dietetică), că nu au adăugat sos tzatziki în meniu, că au uitat doza de Pepsi Twist cu aromă de lămâie, că nu s-au făcut prea bine gogoșile cu glazură de ciocolată și alte cele...
Plictisită de atâtea explicații (nici nu am vrut vreo explicație, voiam doar mâncare), i-am spus frumos bucătarului respectiv că mi-aș dori să am mâncarea comandată până la ora 12 noaptea, eu făcând comanda pe la 7 seara. Bucătarul a înțeles, i-a luat frumos de o aripă pe învățăcei și i-a trimis acasă că el are de pregătit o comandă.
În felul acesta, pe la 23:45, cam așa, un băiat a ajuns cu o bicicletă prin apropierea blocului, mă sună și mă întreabă dacă sunt acasă (unde puteam să mai fiu la acea oră târzie de noapte?, la piață?, la mare pe faleză?, adică serios, unde mai puteam fi așteptând doar o pizza, congelată sau arsă, cum o fi?), i-am spus că sunt acasă, însă l-am rugat să folosească liftul și să urce până la etaj. A ajuns, am plătit, am luat pizza cu tot ce mai cerusem și am deschis cutia.
Pizza era, de fapt, un Happy Meal Quattro Stagioni care avea și jucărie inclusă pe lângă ce am comandat. A făcut un meniu pentru copii, pentru că cursanții consumaseră tot aluatul ca să învețe să facă pizza și doar atât a mai rămas.
Pizza a fost bună, așteptarea a meritat după toți nervii și toate grijile, chiar dacă era porție pentru copii.
Den bästa cateringservicen
(ironiskt)
Det är fredag kväll, det är sent, vi är för lata för att laga mat. Vad annat skulle vara godare än en Quattro Stagioni-pizza? Vi tittar på surfplattan, vi väljer den genom att klicka på "Lägg till i korgen", vi väljer såsen och en portion stekt potatis. Med det sagt trycker vi på "Beställ", vi anger adressen, telefonnumret , väljer vi betalningssätt. Vi väntar dreglande, blir hungrigare och hungrigare och tittar på bilderna på skönheterna de visar upp. Vi är så exalterade hemma, å andra sidan har en rad kocklärningar kommit till restaurangen sedan en tid tillbaka. De vet inte hur man lagar mat, men de gick för att lära sig av kockar med årtionden av erfarenhet. Misstag av alla slag förlåts eftersom de är i början och för att endast genom att göra misstag kommer de att lära sig. Det spelar ingen roll hur många gånger han skulle göra ett misstag, att han kanske skulle bränna pannan, matlagningen, hela köket eller bara köket och badrummet som kommunicerar genom en mellanvägg. Så vi får samtal efter samtal där kocken ber om ursäkt för att behållaren med glögg spruckit, att pizzan är överstekt, att den inte fått bakas tillräckligt, att osten breder ut sig för mycket, att han inte lagt till tomater och svamp. , att han inte satte vaktelägg (det är lite av en dietpizza), att de inte lade till tzatzikisås på menyn, att de glömde dosen Pepsi Twist med citronsmak, att munkarna med citronglasyr var inte gjort så bra choklad och annat...
Uttråkad av så många förklaringar (jag ville inte ens ha en förklaring, jag ville bara ha mat) sa jag trevligt till respektive kock att jag skulle vilja ha maten beställd senast 12 på natten, jag skulle beställa runt 7 på kvällen. Kocken förstod, tog lärlingarna snällt i vingen och skickade hem dem att han hade en beställning att förbereda.
På så sätt, vid 23:45-tiden, kom en pojke på en cykel nära kvarteret, ringer mig och frågar om jag är hemma (var annars kan jag vara den där sena timmen?, på marknaden?, vid havet på klippan?, jag menar allvarligt, var annars kunde jag bara vänta på en pizza, fryst eller bränd, vad som helst?), Jag sa till honom att jag var hemma, men bad honom att använda hissen och gå uppför trappan. Den kom, jag betalade, tog pizzan med allt annat jag bad om och öppnade lådan.
Pizzan var faktiskt en Quattro Stagioni Happy Meal som hade en leksak inkluderad utöver det jag beställde. Han gjorde en barnmeny eftersom eleverna hade förbrukat all deg för att lära sig göra pizza och det var allt som var kvar.
DANIEL PAR. 2
Nu toate lucrurile de care aveam nevoie le-am putut lua cu noi.Oprim pe cele necesare celelante
vor fi vândute.Așa că am mai făcut rost de ceva bani ,de care aveam mare nevoie.Casa s-a golit de ce era
mai bun și-l așteptăm pe nenea Alexandru vecinul nostru ,el avea mașină mare în care încape tot bagajul
nostru .Ne-am luat rămas bun ,de la vecini,de la colegi,de la prietenii de joacă ,de la blocul copilăriei noastre,
cu strângere de inimă .
În drum spre necunoscut ,am trecut și pe lângă cimitirul unde își doarme somnul de veci iubitul nostru
tată .Mama l-a rugat pe nenea Alexandru să oprească și ne-am dus toți la mormânt Mai ardeau încă lumănări
pe mormânt semn că mama fusese mai devreme .Mama nu mai plângea..Ne-a adunat lângă ea și a jurat în
fața crucii ,pe care chipul tatei părea să zâmbească:-Ștefane ,acești copii ai noștri sunt toată avera mea .Îți jur
că am să-i cresc așa cum se cuvine, să nu ne facă de rușine .Noi începem o nouă viață .Ne va fi foarte greu ,dar
nu greu decât despărțirea de tine.Vom veni mai rar să aprindem o lumânare,dar te luăm cu noi .Te vom purta
mereu în sufletele noastre. Ne va fi greu ,foarte greu ,fără tine ,dar trebuie să reușim .Știu că am copii buni ,nu mă
îndoiesc ,doar seamănă cu tine.Adio ,dragul nostru-.
Eram hotărât să nu plâng ,dar nu am reușit ,când toți ceilanți au izbucnit în lacrimi am plâns cu durere .Așa
ne-am luat rămas bun de la iubitul meu tată.Neam urcat în mașină și am pornit mai departe.Străzile rămâneau in
urmâ una câte una ,până am ajuns în câmp deschis .În stânga și în dreapta ,holde bogate de porumb verde și
galbenul grâului aproape copt ne însoțeau.Șoseaua ne chema la drum ,înainte.
Mă întrebam :Mai este mult pănă la căsuța noastră de la țară?.
Ajungem la un pod pe care nenea Alexandru îl trece cu grijă ,i se pare că se clatină și o ia la dreapta .
Ne îndreptăm către un sat mai mult ascuns înrr-o pădure de salcâm.Întrăm în sat ,vâd căsuțe mici,garduri căzute,,
curți năpădite de buruieni ,semn că sunt părăsite .Într-o ulicioară mai dosnică ,mama spune că am ajuns.
noi copii ,ne grăbim să coborâm .Caut cu ochii în jur să-mi dau seama care este căsuța noastră.În dreapta,
casă nouă modernă nu poate fi a noastră ,doar cea din stânga proaspăt văruită cu var alb-siniliu,învelită cu
stuf ,cu geamuri mici și gardul din plasă de sârmă .Poarta era larg deschisă și o aleie cimentuită ne dirija spre
întrare..Lăngă o cușcă mică ,un câine legat în lanț își pierduse curajul .Mama a cumpărat casa cu căine cu tot
de la vechiul propietar.
Era început de vară .Grădina și curtea fuseseră îngrijite .Florile străjuiau întreaga alee: stânjineii ,liliac,crini,
iasomie ,bujori și mulră verdeață ...În spatele casei ,loc penrtu animale și păsări .Casa ,grădina.curtea și cușca cu
cățel mi-au plăcut de la început .Era și loc de joacă destul .În timp ce lucrurile erau așezate la locul lor ,pentru că
nu eram de mare ajutor ,am făcut cunoștință cu câțiva copii curioși ce ne priveau cu interes .Erau mai mari decât
mine și au început să-mi arate tot ce este de văzut în mahala .În vârful unui stâlp de curent electric își avea cuib o
pereche de berze ,care tocmai își reparau cuibul .Puțin mai jos ,copii mi-au arătat lunca Prutului unde ei merg la
scăldat ,precum Nică a lui Creangă în apa Ozanei .Îmi spuneau că ei știu multe jocuri frumoase pentru vacanță.
.
Поддержите Poezii Online
Ваша поддержка помогает Poezii Online красиво расти. Пожертвование помогает развитию, улучшениям и этому пространству, посвящённому личному творчеству — месту, где поэзия и литературный текст приносят вдохновение, спокойствие и глоток воздуха для души.
Литературные новости, стихи и культурные события прямо на твоём телефоне.
Подписаться на канал
Nu căuta la oameni
Gabriel Trofin
12 ноября
Mulțumesc frumos! Este într-adevăr așa cum ați spus...
Nu căuta la oameni
Silvia Mihalachi
12 ноября
,,NU CĂUTA LA OAMENI,, pentru mine, un cititor, nu este numai o superbă, superbă poezie, ea este și un bun sfătuitor a cărui sfaturi merită ,, pe t...
✨ Poeme din suflet pentru suflete
Deea
10 ноября
Mulțumesc
Sa nu mai doară...
un-pahar-de-poezie
10 ноября
Multumesc si eu ❤️🙏
Sa nu mai doară...
Alexandra-M
10 ноября
M-am regǎsit în versurile tale, mulțumesc pentru emoție
✨ Poeme din suflet pentru suflete
un-pahar-de-poezie
9 ноября
Bine scris!🤗
Chenar real
ElenaD
9 ноября
O poezie superba despre faimosii guvernanti ai tarii noastre. Bravo. Felicitari autorului poeziei. Succes in continuare.
Nuante calde
un-pahar-de-poezie
8 ноября
Multumesc, Deea!🤗
Dincolo de tăcerea ta..
Andreas Ioan Amaftioe
8 ноября
Foarte frumoasa poezie (autorul principal sunt eu) felicitari autorui.
Nuante calde
Deea
8 ноября
A D O RRRRR