Gelozia doare?

Natura s-a trezit la viață. râde și râde frumos să se

bucure tot omul. tot e verde și înflorit și omul e fericit.

Doar ea ne mai ajută să mai zâmbim și copilașii dragi 

pe care-i iubim.

      Dar societatea în care trăim, statul, conducătorii

noștri, care ar putea face ceva să ne fie bine tuturor

au uitat de ce i-am ales. Noi respectăm legea, dar ei 

ne umilesc, ne bagă în ruină, sunt fără milă. Doar 

sunt oameni, au aceleași nevoi, cu ceva timp în urmă 

erau modești și le era bine.Nu aveau castele, palate și 

bani mulți, dar aveau mulțumire omenie, și nu stârnea 

ura nimănui.

     Astăzi doar natura ne este prieten; soarele ne 

luminează și ne încălzește, ne dă apa gratis, holda 

ne hrănește.

      Statul ne ia dări din toate și tot nu-i mai ajunge ,

vrea și pielea de pe noi, de la cei ce sunt săraci și goi ! 

Te-am iubit ,o stiu prea bine -

Dar de ce , nu pot să spun .

N-avem aer fără tine ,

Nici gândurile să le adun .

Au fost zile fericite ,

Cand credeam că mă-înțelegi 

Și-ai să poți să-mi fii alături ,

Alte flori să nu culegi .

                           T.A.D.

Nu plânge ,mama mea bătrână ,

Că fii tăi de azi te fură

Își pun vată în urechi ,

Iar ție ,îți pun căluș în gură.

Nici când n-a fost mai crudă soarta

Ca-n anii următori luminii ,

Când alții îți hotărăsc soarta

Și trag de tine ,precum câinii.

Ce vrei să faci la tine acasă

Voie la străini tu ceri

Stăpânii lumii ,căntă hora

În ajutorul cui să speri ?

Mai sper  și eu ca tine ,maică

Din cele patru zări ,a țării

Să se înalțe spre lumină

Un Mircea ,un Ștefan ,un Mihai !

Pământul țării e sfânt și scump

Și strigă-n el atâta sânge

Trimite-i Doamne un viteaz ...

Când pentru noi și cerul plânge

Sunt zile când e liniște în jur, parcă îmi este mai bine.

Nu mă mai preocupă multe teme, cum ar fi: iubirea, moda, călătoriile, averea.

    Dar inima mi-a rămas caldă, prietenoasă, umană și iubesc adevărul ori cum 

ar fi. Însă toate acestea generează mii și mii de gănduri.Deci nu sunt singură nici odată.

cu adevărat.

    Ce se petrece în lume e grav...și încă nu știm toate manevrele ce se fac la nivel înalt.

Trebuie să recunoaștem că toți suntem tensionați. Pentru mulți se va declanșa un adevărat iad

Cum să nu mă gândesc? Mă bucuram că venise pentru toți , încă o primăvară.

     Se destrămau zorii în adiera unei pale de vănt calm. Aerul puțin rece se lăsa respirat, 

aducându-mi miresme amestecate de la toți pomii grădinii. Plămânii s-au înviorat, trezindu-mi

dragostea de viață și mă sfătuiește: bucură-te, poate fi ultima primăvară....nu știm ce urmează....

                  va urma.

                        Ledy  și Attos    - continuare-

    Dar  și  la  voi , ca și la voi oameni ,fericirea nu ține o veșnicie .

Într-o zi nefastă nu pot s-o numesc altfel, un hoț de câini de rasă

a smuls lesa din mâna  stăpânului meu Andy  și m-a aruncat

într-o dubiță . Nici nu mă desmeticisem  bine că și pornie în mare 

viteză spre marginea orașului..Am ajuns  într-o curte mare plină de

buruieni înalte, care avea o casă părăsită  în mijlocul ei , m-a legat

de un gard și...a uitat să-mi dea de mâncare câteva zile, sau să-mi

lase o găleată cu apă.V ă dați seama ,dragi copii cân de nenorocit

am fost în zilele acelea.Îmi era dor de stăpânul meu  și de zilele cele

frumoase.Eram sigur că ocolo am să mor de foame și de sete.

Eram disperat încât am început să urlu de răsunau  împrejurimile .

Sau strâns un grup de copii ,care nu știau de ce urlu ,că mi-e foame

și mi-e sete  si au început să arunce cu pietre  și bețe peste gard,

cu care m-au lovit .A m încercat să rup lanțul,chiar aș fi fost în stare

sâ-i și mușc  deși asta nu am făcut-o niciodată.

            Vine ziua când  se apropie hoțul cu un cumpărător se înțeleg

și mă dă în primire De la început am înțeles că noul stăpân nu mă iube-

ște  dar avea nevoie că era paznic  asta era serviciul lui. Adesea uita

că și eu trebuie să mânânc  și să beau apă,iar de dormit ,dormeam pe

unde apucam.Când era cald ,pe jos ,iar când era frig tare ,tânjeam după

cușca mea cu blană de oaie.Flămând și jegărit m-am îmbolnăvit .

Nu  mai doream nimic ,eram trist ,duceam o viață de câine.!...

               Într-o seară ,când mă aflam într-o sală de Bingo ,s-a apropiat de

mine o fată ,care m-a mângâiat fără teamă și l-a întrebat pe paznic cum mă

cheamă?

                 -Atos ,i-a răspuns paznicul ,l-am cumpărat pentru aspectul lui fioros

dar nu-i bun de nimic ...e blând ca o pisică. ți-l dăruiesc dacă vrei .

                   -Îl vreau ,a spus fata ,continuând să mă mângâie.Îl vreau!...Și uite 

așa ,am ajuns în casa Claudiei . Când m-a prezentat familiei  într-un  apartament

toți s-au ascuns pe unde au putut ,pănă ce Claudia i-a lămurit  de ce sunt în stare....

Atunci m- am zis că este și un Dumnezeu al câinilor....am nimerit-o cum nici nu am

visat!...Toți mă iubeau , mă luau la plimbare ,mă îngrijau mă gândeam că merită

să-mi dau și viața pentru ei.Dar familia a ajuns la concluzia  că nu sunt căina de

apartament,și că tare am să fiu fericit  la casa de la țară unde am loc unde să mă 

joc .Acolo am fost cel mai fericit cățel și încă cevva :acolo am găsit pe cea mai bună

prietăna a mea pe cățelușa Ledy o pechineză simpatică care făcea cele mai nostime

năzdrăvănii. Și câte nu făcea Ledy?La  capătul din vale a curții unde aveam o portiță

,în zilele toride de vară făceam baie în lacul Pochina ,primeam pește proaspăt de la

pescarii locului .Toți pescarii mă iubeau,dar și eu pe ei.

               Hoinăream împreună cu Ledy prin livezile și grădinile din jur și ne întorceam

acasă  obosiți și plini  de curnuți ...ce pățea biata Ledy  până scpa de ei ,nu vreau să

vă spun....

Mi-am exprimat de multe ori dorința de a muri prin eutanasiere la cerere,

sau să am posibilitatea să spăs pe un buton și gata. Cine ne împiedică?

Cine este contra? Cui facem rău?

     Acest ritual poate fi realizat, în orce casă mortuară, civilizat, ordonat.

Doritorul acestui ritual are timp de gândire, timp de pregătire.

Își alege ziua, își face toate socotelele, își achiră toate datoriile, Și moartea 

la cerere poate fi o sărbătoare: te îmbraci cum vrei, înviți pe cine dorești,

organizezi cum vrei.

     Într-o sală festivă, cu masă festivă, muzică calmă, închinăm o cupă de 

șampanie cu cei dragi și când mă simt pregătită, dau semnalul și printr-o 

simplă injecție inchid ochii. Nu vi se pare minunat? De ce moartea să nu 

fie o sărbătoare?

     Omul trece prin atâtea suferințe :are diferite infirmități, blocat la pat,

consumator de medicamente distrugătoare, părăsit de familie, înternat în 

ospicii inconștient, în azile și acolo știm ce se întâmplă, se plătesc pensii și 

ajutoare și cineva profită de ele, Sunt ocupate spații locative- cheltuieli 

inutile...

     Un om bătrân, nu mai este viu în multe cazuri: și-a pierdut copiii, sau partenerul

care era totul pentru el, sau are o boală incurabilă și moare în fiecare zi câte puțin.

Dar acea așteptare.....știe cineva cât doare? Dar această moarte nu o comandă 

nimeni, este la cerere...

     Religia ? știm că Dumnezeu iubește lumea, iartă pe păcătoși, ajută omul la 

nevoie.... de de n-ar fi de acord ca omul să nu mai îndure și să sufere peste 

puterile lui ?

       Am mai pus în discuție acest subiect, dar lumea tace... de teamă? Nu are 

curaj? Este o idee...utopică?

       Lumea evoluiază, crează idei noi....Nu vreau să aud bârfe doar argumente

        pro....și contra....

Vecino dragă, până la urmă, trebuie să fac o mărturisire.

În ultima vreme, ne-am întânlit mereu, m-ai atras ca un magnet.

Îmi place cum arăți, dar mai ales  cum te comporți. Ești directă, 

când vrei ceva, sinceră, amabilă și ai un râs molipsitor, abia aștept 

să-l aud. Prietenia ta mă mulțumește, ba îmi dă o stare de fericire

     Până aici totul e bine și a-și vrea să rămânem așa. Dar trebuie 

să știu și părerea ta, Să transformăm prietenia aceasta frumoasă 

într-o dragoste pasageră? Nu ar fi păcat?

ş-acu e totul gri si monoton,

şters de nuanțe de creion.

lumea-i grăbită de timp,

care-ți țiuie în urechi ca un spin.

lacuri, blocuri, străzi și pajiști,

șterse zici că-s niște paragini.

culoarea vie de pereți,

se scurge odată cu ale noastre vieți.

geamuri acoperite de-o cortină,

ascund a noastră vitrină.

fețe băgate tot mai adânc în telefoane,

ascund a vieții mâncare.

ș-așa se scurg în zare ajutate,

frumusețile vieții și lumii toate.

ș-așa se decolorează-n pătrate,

cercurile luminii din spate.

PROLOG — VEACUL ÎNTREBĂRILOR

Se spune că au existat vremuri în care lumea părea să fi uitat drumul către Dumnezeu.

Cetățile erau mari, bibliotecile pline, iar oamenii vorbeau despre înțelepciune în piețele publice. Se ridicau temple, școli și monumente. Filosofii discutau despre începutul lumii, despre suflet și despre moarte.

Dar, cu cât oamenii adunau mai multe răspunsuri, cu atât se nășteau mai multe întrebări.

În acele vremuri trăia un tânăr numit Mihail.

El crescuse lângă o veche mănăstire bizantină, înconjurată de munți.

Acolo învățase să citească.

Acolo învățase să se roage.

Acolo studiase Sfânta Scriptură.

Și tot acolo auzise pentru prima dată cuvintele bătrânului Andronic:

— Dacă vrei să aperi adevărul, trebuie mai întâi să-l cunoști.

Mihail studiase ani întregi.

Cunoștea istoria poporului ales, profețiile mesianice, viața Mântuitorului, parabolele, minunile, Patimile, Învierea și Înălțarea Domnului.

Cunoscuse viețile Apostolilor.

Cunoscuse istoria primilor creștini.

Cunoscuse mărturiile martirilor.

Și învățase despre credințele popoarelor pe care urma să le întâlnească.

Nu pentru a-i urî pe oameni.

Ci pentru a înțelege întrebările lor.

Într-o noapte, Mihail stătea înaintea icoanei lui Hristos.

Candela tremura.

Umbrele se mișcau pe zidurile vechi.

Mihail își plecă fruntea.

— Doamne, dacă Evanghelia Ta trebuie vestită până la marginile lumii, fă din mine un slujitor al ei.

Apoi adăugă:

— Și păzește-mă de mândrie.

Din acea noapte începu marea sa călătorie.

---

PARTEA I

DRUMUL

CAPITOLUL I — PLECAREA

În dimineața plecării, Mihail îmbrăcă o haină simplă.

Își puse Evanghelia în traistă.

Luă crucea de lemn primită de la Andronic.

Bătrânul îl aștepta la poarta mănăstirii.

— Unde vei merge?

— Până unde mă va purta Dumnezeu.

— Și ce vei face?

— Voi vorbi despre Hristos.

Andronic îl privi lung.

— Ai grijă.

— De ce?

— Pentru că cel care intră într-o cetate cu adevărul în mână poate fi primit cu bucurie sau cu furie.

— Nu mă tem.

— Să nu spui asta.

Mihail îl privi nedumerit.

— De ce?

— Pentru că omul care spune „nu mă tem” poate descoperi că încă nu a fost încercat. Mai bine spune: „Mă tem, dar nădăjduiesc în Dumnezeu.”

Mihail zâmbi.

— Atunci asta voi spune.

Bătrânul îl binecuvântă.

Clopotul bătu.

Porțile mănăstirii se deschiseră.

Mihail porni.

---

CAPITOLUL II — CETATEA CELOR O MIE DE ALTARE

După luni de călătorie, Mihail ajunse într-o cetate uriașă.

Acolo se întâlneau negustori și cărturari din toate ținuturile.

În cetate se găseau numeroase temple și școli religioase.

Într-o piață, Mihail observă oameni care discutau despre diferite concepții despre Dumnezeu, despre lume și despre sensul existenței.

Un bătrân îl întrebă:

— Cine ești?

— Un creștin.

— Și ce cauți aici?

— Adevărul lui Hristos vreau să-l mărturisesc.

— Crezi că religia ta este adevărată?

Mihail răspunse:

— Da.

Mulțimea începu să murmure.

— Atunci dovedește!

Mihail deschise Evanghelia.

— Nu voi dovedi credința prin forță. Vom cerceta.

Astfel începu prima mare confruntare.

---

CAPITOLUL III — PRIMA CETATE: ÎNTÂLNIREA CU O ALTĂ CREDINȚĂ

Mihail intră într-o școală unde se discutau concepții religioase foarte diferite de creștinism.

Învățații îl întrebau.

El răspundea.

Când nu înțelegea întrebarea, cerea explicații.

Când considera că o idee este greșită, o argumenta.

— Nu venim să vă rănim, spunea Mihail. Venim să cercetăm ceea ce crede fiecare.

Un filosof îl provocă:

— Și dacă descoperi că ai greșit?

Mihail răspunse:

— Atunci voi fi primul care va recunoaște.

Sala amuți.

Filosoful nu se așteptase la acel răspuns.

— Atunci nu ești un fanatic.

Mihail zâmbi.

— Un creștin trebuie să caute adevărul chiar și atunci când adevărul îl mustră.

---

CAPITOLUL IV — ZIDURILE MINCIUNII

În zilele următoare, Mihail începu să studieze sistemele religioase pe care le întâlnea.

Citea.

Asculta.

Întreba.

Apoi compara.

În mintea lui se forma o mare hartă a ideilor lumii.

El considera că unele învățături se contraziceau cu revelația creștină.

Dar nu voia să distrugă oamenii care le urmau.

Voia să le arate ceea ce credea el că este adevărul.

Într-o seară, Ioan, un tânăr cărturar care îl însoțea, îl întrebă:

— Crezi că toate aceste credințe vor dispărea?

Mihail privi spre cetate.

— Nu știu ce va face istoria.

— Dar tu ce vrei?

Mihail răspunse:

— Vreau ca minciuna să nu mai aibă putere asupra inimii omului.

— Și cum o vei distruge?

Mihail ridică Evanghelia.

— Prin lumină.

---

CAPITOLUL V — MAREA SALĂ A CELOR ȘAPTE ÎNVĂȚĂTURI

În cele din urmă, conducătorii cetății îi oferiră lui Mihail o provocare.

Într-o sală imensă se adunară șapte mari învățați.

Fiecare reprezenta o tradiție filosofică sau religioasă diferită.

În mijlocul sălii se afla un tron gol.

Pe peretele din spatele lui era scris:

„Cine cunoaște adevărul?”

Mihail păși înăuntru.

Primul învățat întrebă:

— Ești sigur că ai dreptate?

— Sunt convins de credința mea.

— Și noi suntem convinși de ale noastre.

— Atunci să cercetăm.

De dimineață până seara, întrebările se succedară.

Dumnezeu.

Omul.

Păcatul.

Moartea.

Mântuirea.

Rugăciunea.

Viața veșnică.

Hristos.

Crucea.

Învierea.

Mihail răspundea din Scriptură și din învățătura Bisericii.

Nu ridica vocea.

Nu insulta.

Nu râdea.

Cu cât ceilalți vorbeau mai tare, cu atât el vorbea mai liniștit.

La sfârșitul zilei, un bătrân filosof spuse:

— Nu ai distrus oamenii care stau în această sală.

Mihail răspunse:

— Nici nu am venit pentru asta.

— Atunci ce ai vrut să distrugi?

Mihail închise Evanghelia.

— Minciuna care îl împiedică pe om să caute adevărul.

---

CAPITOLUL VI — FURTUNA DE PE MARE

După dezbatere, Mihail plecă din cetate.

Se urcă pe o corabie.

În a treia noapte, o furtună cumplită se abătu asupra mării.

Cerul se întunecă.

Valurile loviră corabia.

Un catarg se rupse.

Marinarii strigau.

Mihail îi ajută.

Un tânăr marinar căzu pe punte.

Mihail îl ridică.

— Ține-te bine!

— Vom muri!

— Nu știu ce se va întâmpla. Dar cât timp suntem aici, facem tot ce putem.

Toți munciră.

În cele din urmă, furtuna trecu.

Când soarele răsări, marea devenise liniștită.

Căpitanul se apropie.

— Tu ai spus că Dumnezeu este cu noi.

— Da.

— Atunci de ce a îngăduit furtuna?

Mihail privi marea.

— Nu știu.

— Și totuși crezi?

— Da.

— De ce?

Mihail răspunse:

— Pentru că credința nu înseamnă că vom avea mereu o mare liniștită. Înseamnă că nu suntem singuri când vine furtuna.

---

CAPITOLUL VII — ORAȘUL ÎN CARE CREȘTINII ERAU PUȚINI

În următoarea cetate, Mihail găsi o mică comunitate creștină.

Erau puțini.

Aveau o biserică mică.

Clopotul era vechi.

Icoanele erau simple.

Dar oamenii se rugau.

Preotul cetății îi spuse:

— Suntem puțini.

Mihail răspunse:

— O lumânare este mică, dar poate lumina o cameră întreagă.

— Și dacă vântul o stinge?

— O aprindem din nou.

Mihail rămase acolo câteva săptămâni.

Îi învăță pe copii din Scriptură.

Vorbi oamenilor despre Evanghelie.

Îi îndemnă să nu răspundă urii prin ură.

— Dacă vreți ca oamenii să-L cunoască pe Hristos, începeți prin a trăi asemenea unor oameni care Îl cunosc.

---

CAPITOLUL VIII — CEA MAI GREA LUPTĂ

Într-o noapte, Mihail rămase singur.

Se uită la toate manuscrisele sale.

Își aminti de toate dezbaterile.

De toate drumurile.

De toate victoriile.

Și atunci o întrebare îl lovi:

„Nu ai început să te lauzi cu ceea ce ai făcut?”

Mihail închise ochii.

Pentru prima dată, înțelese că cea mai periculoasă armă împotriva credinței sale nu era o altă religie.

Era propria lui mândrie.

Îngenunche.

— Doamne, păzește-mă de mine însumi.

Atunci înțelese adevăratul sens al sabiei sale.

Nu era făcută să lovească oameni.

Era făcută să taie mândria.

---

CAPITOLUL IX — MAREA BIRUINȚĂ

Anii trecură.

Mihail deveni cunoscut în multe ținuturi.

În fiecare cetate apărea aceeași poveste:

un creștin tânăr, cu o Evanghelie în mână, care intra într-o sală plină de învățați și vorbea despre Hristos.

Nu toate cetățile îl ascultau.

Nu toți îl credeau.

Uneori era alungat.

Alteori era primit.

Uneori câștiga dezbateri.

Alteori era învins într-un argument.

Dar continua.

Într-o zi, după mulți ani, ajunse într-o cetate în care oamenii veniseră din toate părțile lumii.

Acolo avea să aibă loc ultima și cea mai mare dezbatere.

Mii de oameni umplură piața.

Mihail urcă pe trepte.

În mâna sa avea Evanghelia.

În spatele lui se ridica o cruce.

Un conducător al cetății întrebă:

— De ce ai venit?

Mihail răspunse:

— Pentru a mărturisi ceea ce am crezut toată viața.

— Și ce ai învățat după atâția ani?

Mihail privi mulțimea.

— Că lumea poate construi palate, poate ridica statui și poate inventa mii de răspunsuri. Dar omul continuă să întrebe: „Cine sunt? De ce exist? Ce este moartea? Există viață veșnică?”

Apoi ridică Evanghelia.

— Eu am găsit răspunsul în Hristos.

Piața deveni tăcută.

— Nu vă cer să mă credeți pentru că vă poruncesc. Vă cer să cercetați. Citiți Evanghelia. Cercetați viața lui Hristos. Cercetați mărturia Apostolilor. Cercetați istoria Bisericii. Și apoi hotărâți.

Un vânt puternic trecu prin piață.

Crucea din spatele lui Mihail rămase neclintită.

---

CAPITOLUL X — CÂND VECHILE IDEI ÎȘI PIERD PUTEREA

După acea zi, oamenii începură să cerceteze.

Unii descoperiră creștinismul.

Alții rămaseră în tradițiile lor.

Dar, în povestea lui Mihail, zidurile ideilor pe care el le considera false începură să se prăbușească.

Nu prin foc.

Nu prin sabie.

Ci prin întrebări.

Prin cărți.

Prin dezbateri.

Prin rugăciune.

Prin convertiri sincere.

Mihail privea toate acestea și spunea:

— Nu eu am biruit. Adevărul nu are nevoie de mine ca să fie adevăr.

Un tânăr îl întrebă:

— Atunci cine a biruit?

Mihail privi spre cruce.

— Hristos.

---

EPILOG — ÎMPĂRĂȚIA CUVÂNTULUI

Mihail îmbătrâni.

Părul îi deveni alb.

Pașii îi erau mai lenți.

Dar ochii îi păstrau aceeași lumină.

Într-o seară, se întoarse pentru ultima dată la mănăstirea copilăriei sale.

Bătrânul Andronic nu mai era.

Mormântul său se afla lângă biserică.

Mihail se opri înaintea lui.

— Părinte, m-am întors.

Vântul mișcă frunzele.

Mihail zâmbi.

Apoi intră în biserică.

În fața icoanei lui Hristos, aprinse o lumânare.

— Doamne, nu știu câte dintre cuvintele mele au rămas în inimile oamenilor. Dar știu că am încercat să nu ascund lumina pe care am primit-o.

Tăcu.

Clopotul începu să bată.

Un sunet adânc se răspândi peste munți.

Mihail privi crucea.

În acea clipă își aminti toate drumurile.

Marea.

Furtunile.

Cetățile.

Dezbaterile.

Prietenii.

Adversarii.

Oamenii care îl ascultaseră.

Oamenii care îl respinseseră.

Și înțelese ceva.

Nu câștigase o luptă împotriva unor popoare.

Câștigase o luptă împotriva fricii sale.

Și, prin cuvântul său, îi ajutase pe unii oameni să-L caute pe Dumnezeu.

Adevărata biruință nu fusese prăbușirea templelor.

Nu fusese distrugerea oamenilor.

Nu fusese cucerirea cetăților.

Fusese lumina aprinsă în suflete.

Iar pentru Mihail, acea lumină avea un singur nume:

HRISTOS.

De atunci, povestea lui a fost transmisă din generație în generație.

Se spunea că Mihail umblase prin lume cu o sabie.

Dar cei care îl cunoscuseră știau adevărul.

Sabia lui nu fusese făcută din fier.

Era Cuvântul.

Scutul lui era credința.

Armura lui era rugăciunea.

Puterea lui era adevărul.

Iar legea lui era:

„Mărturisește adevărul fără să urăști omul.”

Și astfel, în legenda lui Mihail, toate împărățiile lumii puteau să se ridice și să cadă, toate ideile puteau fi cercetate și contestate, toate cetățile puteau deveni ruine.

Dar crucea rămânea.

Evanghelia rămânea.

Credința creștină rămânea.

Iar Mihail, bătrânul mărturisitor, pleca din această lume cu un singur gând în inimă:

Hristos este începutul și sfârșitul căutării omului după Dumnezeu.

Destinul croiește cu stelele de pe cer, mantia strălucitoare a unei vieți și feeria pe care o aduce fiecare noapte cu lună plină.

Viața încearcă să-ți dăruiască căldura Soarelui, rezistența Pământului și veșnicia naturii.

Bătăile inimii reușesc să creeze fericirea vieții într-o deplină sănătate precum și cele mai frumoase clipe trăite.

Visele și visurile să fie așa cum firul ierbii răsare din pământ și crește  verde, așa din sfera vieții să se înmulțească bogăția sufletească și bucuria unei existențe pure și cea specifică a înfăptuirii "lucrurilor mărunte".

Lumina Soarelui aplecată peste ființele pământului, dăruiește un strop auriu din seva tinereții, parfumul purpuriu al așteptării serilor tandre și a bucuriei anilor ce îi așteptăm să înflorească, bogăția tipsiei cerești și apa din cupa de cleștar a vieții în care înmuguresc idealuri, principii, caractere.

Dacă în drumul destinat de soartă, întâlnești neșansa, suferința și amarul, le poți învinge și stinge cu setea de împlinire, fericire și bucuria vieții.

În filozofia rândurilor scrise se întâlnesc idei ce izvoresc din căldura sufletului, sinceritatea gândului și noblețea clipelor pe care le petrecem în viețile noastre și care sunt efemere momente în Univers.

Universul ne-a dăruit fiecăruia câte un buchet încununând sănătate, bucurii, realizări, liniște sufletească, înțelepciune și putere dar    ne-a pus și la încercări pe care le întâlnim permanent.

Așa cum scrisul este sursa vieții de supraviețuire în Univers, așa și gândul către nobile sentimente permite ființei să aspire la momente plăcute, clipe de neuitat și la fericire.

Pana muiată în cerneala Universului să scrie în viață despre veșnicia și strălucirea diamantului, despre parfumul florilor din prispa casei, despre gustul dulce al vinului binecuvântat în ziua Botezului, despre imaginea feerică a poveștilor spuse la gura sobei strămoșești și despre căi minunate ale destinului care să fie urmate cu încredere în sine, iar înțelepciunea să fie mantia pe care să o purtăm mereu. Să pecetluiască măreția și magia vieții iar muzica sufletească să acompanieze armonia dragostei, boboc ce înflorește pentru fiecare și pe care trebuie să o ocrotim și să o păstrăm în tezaurul sufletului.

Clipele toate le adun, nu-mi pot scoate din minte ultima eternă zi. Ziua în care totul s-a dus, de parcă nimic nu a fost vreodată, nimic nu a contat vreodată cu adevărat, toate plimbările și, toate amintirile frumoase.. Iar eu, a cui rămân? Am rămas exact acolo, în ziua frumoasă de iunie, unde nu aveam puterea de a mulțumi pentru cea mai frumoasă ultimă zi.. Era un bărbat atât de senin, care te capta cu a lui deasă vorbă, uitam că trece timpul inevitabil.. era întregul meu univers, întreaga mare albastră pe care n-am văzut-o niciodată, dar în sfârșit, o găsisem, o aveam. Era acea stea din milioanele de stele, care avea puterea de a străluci doar pentru mine. Nu avea defecte, sau poate nu mă deranjau, mă regăseam, era oglinda sufletului meu.. Orice gest, orice ezitare, îmi erau familiare, mă simțeam ca acasă..

I. Lumina tuturor Sfinților

În fiecare an, la trecerea dintre ziua de 31 octombrie și ziua de 1 noiembrie, putem privi spre sfințenie ca spre o mare lumină care nu se stinge niciodată. Este un timp al amintirii, al recunoștinței și al rugăciunii, în care ne îndreptăm gândul către toți oamenii care și-au închinat viața lui Dumnezeu și au devenit exemple de credință, iubire, răbdare și nădejde.

Sfinții nu sunt doar nume scrise în cărțile Bisericii. Ei sunt oameni care au trecut prin încercări, prin bucurii și prin suferințe, dar care au ales să rămână aproape de Dumnezeu. Unii au fost împărați, alții au fost oameni simpli. Unii au fost călugări și pustnici, alții au fost părinți de familie. Unii au fost martiri, alții mărturisitori, ierarhi, preoți, monahi sau oameni obișnuiți care au trăit cu o credință profundă.

Ziua Tuturor Sfinților ne amintește că sfințenia nu aparține unei singure epoci. Ea nu a existat doar în trecut. Sfințenia este o chemare permanentă către bine, adevăr, iubire și apropiere de Dumnezeu.

---

II. Seara de 31 octombrie – începutul sărbătorii

Când se lasă seara peste lume, iar lumina zilei începe să se retragă, poate începe în sufletul omului un timp al liniștii.

31 octombrie devine, în această celebrare simbolică, ajunul Zilei Tuturor Sfinților.

Este o seară în care oamenii sunt chemați să lase pentru câteva clipe zgomotul lumii și să privească spre cer. O lumânare aprinsă poate deveni simbolul credinței care rămâne vie chiar și atunci când în jurul nostru este întuneric.

Flacăra lumânării este mică, dar lumina ei poate fi văzută de departe. La fel este și credința: uneori pare mică și fragilă, dar poate schimba inima omului.

În această seară ne putem aminti de Sfinții Apostoli, de Sfinții Evangheliști, de marii ierarhi ai Bisericii, de mucenici, de cuvioși, de pustnici, de mărturisitori și de toți cei care au trăit în sfințenie.

Dar ne putem gândi și la acei oameni sfinți pe care istoria nu i-a consemnat în întregime.

Există oameni ale căror nume nu le cunoaștem, dar ale căror fapte de iubire au rămas înaintea lui Dumnezeu.

---

III. Sfinții cunoscuți și necunoscuți

Când spunem „toți Sfinții”, nu ne referim numai la cei ale căror vieți sunt cunoscute.

Există Sfinți ale căror nume sunt cunoscute de milioane de oameni: Sfântul Apostol Petru, Sfântul Apostol Pavel, Sfântul Apostol Ioan, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Sfântul Nicolae, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Serafim de Sarov, Sfântul Serghie de Radonej, Sfântul Paisie Aghioritul și mulți alții.

Fiecare dintre ei a avut o viață diferită și o chemare diferită.

Unii au predicat Evanghelia.

Unii au apărat credința.

Unii au îngrijit bolnavi și săraci.

Unii au trăit în pustie.

Unii au fost prigoniți.

Unii au murit pentru credință.

Unii au slujit Biserica prin cuvânt și rugăciune.

Dar există și sfinți pe care noi nu îi putem numi.

Poate a existat un om simplu care a ajutat un copil flămând. Poate a existat o femeie care și-a crescut copiii cu multă iubire și credință. Poate a existat un bătrân care s-a rugat în tăcere pentru întreaga lume.

Dumnezeu cunoaște toate aceste vieți.

De aceea, această sărbătoare poate deveni și un omagiu adus sfințeniei ascunse, acelei sfințenii care nu caută aplauze și nu cere recunoaștere.

---

IV. 1 noiembrie – Ziua Tuturor Sfinților

Dimineața zilei de 1 noiembrie poate fi privită ca o dimineață a luminii.

Soarele răsare, iar omul își amintește că, după fiecare noapte, vine o nouă zi.

În această zi, gândul nostru se îndreaptă către comuniunea Sfinților și către exemplul lor de viață.

Sfinții ne învață că adevărata putere nu înseamnă să îi stăpânești pe ceilalți, ci să poți stăpâni răul din propria inimă.

Ei ne învață că adevărata bogăție nu constă numai în lucrurile pe care le avem, ci în iubirea pe care o dăruim.

Ei ne învață că adevărata victorie nu este întotdeauna victoria asupra unui dușman, ci victoria asupra urii, egoismului, mândriei și deznădejdii.

Ziua Tuturor Sfinților devine astfel o chemare către fiecare om:

Să alegem binele.

Să iubim.

Să iertăm.

Să ajutăm.

Să ne rugăm.

Să păstrăm credința.

Să nu uităm de Dumnezeu.

---

V. Sfinții ca modele pentru oameni

Fiecare Sfânt poate fi privit ca o lecție vie.

De la Apostoli învățăm curajul mărturisirii.

De la Mucenici învățăm statornicia.

De la Cuvioși învățăm rugăciunea și răbdarea.

De la Ierarhi învățăm responsabilitatea și slujirea.

De la Sfinții doctori fără de arginți învățăm să ajutăm fără să punem iubirea noastră în slujba câștigului.

De la Sfinții împărați și conducători învățăm că puterea trebuie folosită pentru dreptate și bine.

De la mamele și tații sfinți învățăm răbdarea, responsabilitatea și dragostea față de familie.

Sfinții sunt diferiți, dar au în comun aceeași orientare: apropierea de Dumnezeu și iubirea aproapelui.

---

VI. O sărbătoare a luminii

Imaginea centrală a acestei sărbători poate fi lumina.

O singură lumânare poate aprinde o altă lumânare fără să-și piardă propria lumină.

Așa poate fi și binele.

Când un om face o faptă bună, el poate inspira un alt om să facă bine. Când cineva iartă, poate învăța și pe altul să ierte. Când cineva ajută, poate naște într-o altă inimă dorința de a ajuta.

Lumina se răspândește.

De aceea, Sfinții pot fi asemănați cu niște făclii care au luminat generații întregi.

---

VII. Rugăciunea către toți Sfinții

În această zi, omul își poate ridica inima către Dumnezeu și poate spune:

„Doamne, Dumnezeul nostru, Îți mulțumim pentru toți Sfinții Tăi, cunoscuți și necunoscuți, care au mărturisit iubirea, adevărul și credința.

Ajută-ne să învățăm din viețile lor.

Dă-ne putere să facem binele, răbdare în încercări, înțelepciune în alegerile noastre și iubire față de aproapele nostru.

Păzește-ne de rău și luminează-ne mintea și sufletul.

Fă din inimile noastre loc al păcii, al credinței și al iubirii.

Iar când ne este greu, amintește-ne de exemplul celor care au mers înaintea noastră pe calea credinței.

Slavă Ție, Dumnezeule, pentru toți Sfinții Tăi. Amin.”

---

VIII. Încheierea sărbătorii

Pe măsură ce ziua de 1 noiembrie se apropie de sfârșit, lumina zilei începe din nou să scadă.

Dar mesajul sărbătorii nu se termină odată cu apusul.

Sfințenia nu este doar o amintire.

Este o chemare.

Ziua Tuturor Sfinților ne amintește că fiecare om poate face lumea puțin mai bună prin faptele sale.

Nu trebuie să fim celebri pentru a face bine.

Nu trebuie să fim bogați pentru a dărui.

Nu trebuie să fim puternici pentru a ierta.

Uneori, cea mai mare faptă poate fi o rugăciune spusă în liniște, o mână întinsă către cel aflat în nevoie, un cuvânt bun spus celui trist sau o iertare oferită din inimă.

Adevărata lumină nu face zgomot.

Ea luminează.

---

MESAJUL ZILEI TUTUROR SFINȚILOR

31 octombrie – 1 noiembrie

Ziua Tuturor Sfinților este, în această celebrare literară, o zi a luminii, a recunoștinței și a amintirii tuturor celor care au trăit în credință și iubire.

Este ziua în care ne amintim că există oameni care au ales să transforme suferința în răbdare, încercarea în credință, puterea în slujire și iubirea în faptă.

Să ne amintim de Sfinți.

Să le citim viețile.

Să le urmăm exemplele.

Să facem bine.

Să iubim.

Să iertăm.

Să ne rugăm.

Și mai ales, să păstrăm lumina credinței în inimile noastre.

„Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.”

— Matei 5, 8

---

Cuvânt final

Fie ca această zi să fie asemenea unei mari catedrale de lumină, în care fiecare lumânare să amintească de un Sfânt, fiecare rugăciune să fie un semn de iubire, iar fiecare faptă bună să devină o mică rază care luminează lumea.

Să-i cinstim pe toți Sfinții nu numai prin cuvinte, ci și prin viața noastră.

Pentru că cea mai frumoasă formă de a ne aminti de sfințenie este să încercăm să trăim în adevăr, iubire, credință, milă și pace.

Slavă lui Dumnezeu pentru toți Sfinții Săi!

31 octombrie – 1 noiembrie

Ziua Tuturor Sfinților

Autor: Cristian Diaconița.                                                                                  DESCRIEREA SĂRBĂTORII

ZIUA TUTUROR SFINȚILOR

31 octombrie – 1 noiembrie

Creată și dedicată de Cristian Diaconița în cinstea tuturor Sfinților, cunoscuți și necunoscuți

„O zi a luminii, a credinței, a iubirii și a recunoștinței.”

„Ziua Tuturor Sfinților” este o sărbătoare comemorativă și simbolică creată de Cristian Diaconița, în cinstea tuturor Sfinților lui Dumnezeu, cunoscuți și necunoscuți, din toate vremurile și din toate locurile.

Sărbătoarea este așezată în mod simbolic în perioada 31 octombrie – 1 noiembrie, ca un timp dedicat amintirii, cinstirii și meditării asupra vieților Sfinților și asupra valorilor pe care aceștia le-au mărturisit: credința, iubirea, pacea, răbdarea, iertarea, milostenia, curajul și nădejdea în Dumnezeu.

Această sărbătoare pornește de la dorința de a aduce într-un singur moment de comemorare gândul către întreaga mulțime a Sfinților: Apostoli, Evangheliști, Mucenici, Ierarhi, Cuvioși, Mărturisitori, Pustnici și toți oamenii care au trăit în sfințenie, inclusiv cei ale căror nume nu sunt cunoscute de oameni.

Ziua Tuturor Sfinților este imaginată ca o mare sărbătoare a luminii. Lumina devine simbolul credinței care biruie întunericul, al binelui care învinge răul și al speranței care rămâne vie în sufletul omului.

În seara de 31 octombrie, începutul simbolic al sărbătorii poate fi marcat prin rugăciune, aprinderea unei lumânări și amintirea Sfinților. Lumina mică a unei lumânări reprezintă, în această sărbătoare, lumina pe care fiecare om o poate păstra în suflet și pe care o poate transmite mai departe prin fapte bune.

În ziua de 1 noiembrie, sărbătoarea ajunge la momentul său central: cinstirea și pomenirea tuturor Sfinților. Este un timp pentru a le cunoaște viețile, pentru a le urma exemplele și pentru a ne întreba cum putem deveni noi înșine oameni mai buni.

Sărbătoarea nu este dedicată doar Sfinților celebri și cunoscuți. Ea îi cuprinde simbolic și pe Sfinții necunoscuți oamenilor, pe cei ale căror vieți au rămas ascunse istoriei, dar care au trăit în credință, iubire și apropiere de Dumnezeu.

Prin această sărbătoare, Cristian Diaconița dorește să transmită un mesaj simplu și puternic:

Să nu uităm niciodată oamenii care au trăit pentru bine, pentru adevăr, pentru iubire și pentru Dumnezeu.

Ziua Tuturor Sfinților devine astfel nu doar o zi a amintirii, ci și o chemare la faptă bună. Fiecare om poate aprinde o lumină printr-un gest de iubire, printr-un cuvânt bun, prin iertare, prin ajutorarea celui aflat în nevoie și prin păstrarea credinței.

Această sărbătoare reprezintă, în viziunea autorului, o punte simbolică între cer și pământ, între memoria Sfinților și viața oamenilor de astăzi.

Ea ne amintește că sfințenia nu trebuie privită doar ca o realitate îndepărtată, ci și ca un ideal al vieții: să devenim mai buni, mai milostivi, mai răbdători, mai iubitori și mai apropiați de Dumnezeu.

Deviza sărbătorii

„Cinstim toți Sfinții, păstrăm lumina credinței și ducem binele mai departe.”

Simbolul sărbătorii

Lumina unei lumânări – simbol al credinței, al speranței și al vieții duhovnicești.

Mesajul sărbătorii

„Pentru toți Sfinții cunoscuți și necunoscuți, pentru toți cei care au mărturisit credința prin viața lor și pentru toți cei care au făcut binele în tăcere: această zi este închinată memoriei lor și exemplului lor.”

31 octombrie – 1 noiembrie

ZIUA TUTUROR SFINȚILOR

O sărbătoare creată în cinstea tuturor Sfinților.[30 OCTOMBRIE – ZIUA PREGĂTIRII

30 octombrie este ziua pregătirii pentru sărbătoarea Tuturor Sfinților.

În această zi, oamenii se pregătesc sufletește pentru a-i cinsti și comemora pe toți Sfinții. Este un timp al liniștii, al rugăciunii și al gândului îndreptat către Dumnezeu și către toți Sfinții].[În această zi poate fi rostit din nou „Lumina Sfinților”, ca o mărturisire poetică a recunoștinței față de toți Sfinții.

IMNUL SĂRBĂTORII

LUMINA SFINȚILOR

de Cristian Diaconița

Poem care poate fi rostit în fiecare zi a sărbătorii: 30 octombrie, 31 octombrie și 1 noiembrie

1.

Astăzi se adună în lumină curată,

Toți Sfinții cerești în slavă bogată.

Rugă și cânt răsună în noi,

Doamne, spre Tine ne întoarcem cu roi.

2.

Prin jertfa lor sfântă, prin lacrimi și dor,

Au scris pe pământ iubirea în zbor.

Cu sânge și har au sfințit căi grele,

Purtând crucea vieții cu inimă aleasă.

3.

Departe-n lumină, acum se încunună,

Îngeri și Sfinții în cânt se adună.

Ei strălucesc ca stelele clare,

Purtându-ne în taină prin vremi trecătoare.

4.

În lupte aprinse, în chin și durere,

Au stat mărturie la sfânta putere.

Și-n slava cea veșnică, Sfinții veghează,

Cu milă divină pe toți ne înconjoară.

5.

Din câmpuri de sânge, din temniți pustii,

Au răsărit flori de sfințenie vii.

În numele Crucii au mers până în sfârșit,

Cununa vieții primind în zenit.

6.

O, Doamne, prin Sfinți ne întărește cărarea,

În inimă pune lumina, răbdarea.

Prin ei să cunoaștem al Tău chip curat,

Izvor nesecat de har minunat.

7.

O, Sfinților, frați din Împărăție,

Aduceți pe lume a voastră solie:

De pace, de dragoste, de dăruire,

De jertfă curată și de mântuire.

8.

În noaptea cea grea când sufletul este slab,

Voi, Sfinți, ne purtați pe drumul cu har.

Ne sunteți pildă și sprijin mereu,

Slujind în credință pe Bunul Dumnezeu.

9.

Cu inimă vie, cu glas rugător,

Cinstim azi pe Sfinți în cânt înălțător.

Ei sunt comoara Bisericii sfinte,

Ce strălucește prin veacuri înainte.

10.

Slăvit fie Domnul ce Sfinți a chemat,

Și în slava Sa mare pe toți i-a așezat.

Prin ei să trăim în credință și dor,

Spre veșnica pace din sfântul Tău cort.

Amin.

ROSTIREA IMNULUI

„Lumina Sfinților” este parte integrantă din concepția literară a acestei sărbători și poate fi rostită în fiecare dintre cele trei zile:

🕯️ 30 octombrie – în timpul pregătirii sufletești;

🕯️ 31 octombrie – în ajunul sărbătorii;

🕯️ 1 noiembrie – în ziua dedicată tuturor Sfinților.

Poemul poate fi citit o singură dată sau de mai multe ori, în funcție de dorința celui care participă la celebrarea simbolică.

Prin repetarea lui în cele trei zile, „Lumina Sfinților” devine glasul poetic al sărbătorii și un simbol al luminii credinței care unește cele trei momente: pregătirea, ajunul și sărbătoarea].

Cristian Diaconița