De te-ar păli sorocul

De am să mor, te rog, să-mi stai la căpătâi,

Să-mi veghezi tăcut mormântul, când se lasă seara,

Căci știi bine, mie-mi e frică de întuneric,

Și noaptea-i rece fără tine, fără alinarea ta.

Imaginea mea, palidă, stinsă-n umbră se îneacă,

Și-n amintiri se pierde, ca un vis uitat în noapte.

Dar tu, rămâi aproape, să-mi aduci un "totul va fi bine",

Căci am nevoie de cuvinte, precum de aer, precum de apă.

În tăcerea dintre stele, să-mi şoptești că sunt în pace,

Că voi găsi odihna blândă, în brațele-ți de lumină.

Și chiar dacă-s umbrele adânci, iar frica mea te strânge,

Tu să-mi fii farul de speranță, în liniștea divină.

De ce se-ntorc păsările

 Când toamna le alungă,

 Și duc prin ceruri cântece

 Pe care nu le-ascultă?

De ce mai vine primăvara

 Cu flori la geam și rouă,

 Când tu nu mai vii niciodată

 Să-mi pui în suflett dragoste curată?

Am pus tăceri peste tăceri

 Și dorul sub zăvoare,

 Dar noaptea, când se stinge tot,

 Aud plângând orice floare.

Te-am căutat în ploi de mai,

 În trenuri fără gară,

 În chipul unei trecătoare

 Ce semăna cu tine-aseară.

Și am întrebat bătrânii pomi

 De ce mai stau în floare,

 Când pentru mine primăveri

 N-au fost decât plecare.

Iar timpul, hoț fără de glas,

 Mi-a luat încet din toate:

 Ți-a șters parfumul de pe haine,

 Dar nu și-al tău din noapte.

Mi-a luat și râsul tău ușor,

 Și pașii de pe scară,

 Dar n-a putut să-mi ia durerea

 Că nu mai vii diseară.

De ce se-ntorc păsările

 La cuibul lor pustiu?

 Poate că și ele știu ce simt 

 Să pleci, dar să mai fii.

Și dacă vei privi spre cer

 Și-o pasăre va trece,

 Să știi că uneori și dorul

 Se-ntoarce, dar nu petrece.

Se-așază-o clipă lângă noi,

 Apoi se pierde-n zare...

Așa ai fost și tu, iubito:

o pasăre călătoare

Odată, locul acesta era plin de râsete,
Acum doar ecourile rămân.
Timpul, ca un vânt rece, a luat tot ce a fost,
Dar în fiecare colț încă mai trăiesc umbrele.

Când anii vor îndrăzni să te atingă,

Iar frumusețea ta se va aduna în riduri,

Îngăduie-mi să le număr,

Nu ca pe semne ale sfârșitului,

Ci ca pe dovezi că am trăit împreună

Mai mult decât alții au îndrăznit să iubească.

La început, timpul stă.

Apoi fuge.

Apoi începe să ne ia.

Întâi ne ia jucăriile,

Apoi oamenii,

Apoi nopțile în care puteam să dormim fără să ne gândim la ziua de mâine.

Si umeori moartea nu vine să te ia pe tine,

vine înaintea ta

și ia tot ce te făcea să vrei să rămâi.

Un număr din telefon

care nu mai sună.

O fotografie

pe care n-o mai poți privi.

Un scaun rămas liber

la o masă unde încă, din reflex,

pui patru farfurii.

Și atunci înțelegi:

nu mor oamenii o singură dată.

Mă simt ca o umbră în lumina zilei,
Străbat lumea cu pași încetiniți,
Fiecare gând o furtună în sufletul meu,
Între visuri rătăcite și realități aprinse.

Când mă privesc în oglindă, văd doar un străin,
Un om care a învățat să se ascundă,
Și fiecare zâmbet ce apare e doar un truc,
Pentru a păstra tăcerea, pentru a uita durerea.

Bronzat de explozia solară.

Albul cristalin, puritate de eprubetă,

Maxilarul dansează un vals de care mi-e scârbă.

Becul s-a ars,

midriază cronică, spectru vizual distorsionat.

La capătul tunelului, judecătorul și psihiatrul trag linii pe perete,

Eu caut ieșirea, ei îmi vând serotoninergice.

Picioare de plumb, urc jos și cobor în sus,

Levitez spre iad, pe drum salut trei frați îngeri.

Îngeri căzuți, aripile rupte, fețe distorsionate, corpurile spintecate.

Mă trezesc pe jos, picături de sânge, nu știu dacă este azi sau dacă este mâine.

Inima parcă s-a oprit, nu mai văd nimic.

Ascuns în vid, mă bântuie doi ochi căprui.

O pereche după trei... după o sută.

Calu' mort, maimuța-mi este pe spate.

Opioide, ciupercuțe, convorbiri literare,

Genii din secolul 19 conduse de adicție.

Culori mai colorate, sevraj.

Lumea își pune etichete.

Iar becul... becul tot ars a rămas.

îmbătrânim încet-încet

 dar sigur

simțim  pământul cum se insinuează în oase

în măduvă

cu fiecare pas înspre grădinile suspendate

ale cerului

mai adăgăm câte un pumn de țărână

la temelia năruită a speranței

lăsăm umbrele

aceste creaturi jalnice

tot mai mici

înaintea corpurilor

în Cartea lui Iov scrie că atunci când îți vezi umbra

cu ochii

încep să-ți bată clopotele

simți tămâia sfârâind în cădelniță

chemarea inconfundabilă a pământului

risipit în oameni

palmele bătucite ale lui Dumnezeu

modelând din lutul primordial omul cavernelor

Homo Australopithecus

ceva de genul acesta

murim încet-încet

dar  sigur

precum melcii

în carapacele lor închise ermetic

hermafrodiți

titulari de drept pe liberul nostru arbitru:

ultimul drum…

e greu să te ridici

dintr-un șir de caderi necontrolate.

mândria și deznădejdea atârnă greu.

porcii mănâncă roșcove,

îmbuibații ascultă satisfăcuți știrile

la televizor.

zăpada scârțâie,

balamaua-i ruginită,

ochii împăienjeniți

țin in cumpănă

curajul și dorința de redresare.

asemenea lui Petru,

întinde mâna și  cere ajutorul!

Necrologul meu sa fie tăcerea,

Căci nimeni nu mi-a stiut durerea,gândul din noapte.

Nu vreau laude aprinse,dar nici judecați reci,

E de ajuns un rămas bun,spus în șoapte.

Adevărul..,adevărul nu-l poate cuprinde nimeni.

Iubire,ura,si-un infinit de alte sentimente 

Compun al nostru eu.

Un adevărul incomplet nu este un adevăr,

Nimeni nu știe gândurile noastre toate..

Așadar,pe ultimul drum vreau tăcere 

Și un buchet de flori de camp,de albastrele..

De-ar avea oamenii tot ce își doresc

Tare bine le-ar fi

Daca-ș avea tot ce poftesc

În viața mea mare sărăcie ar fi.

Unii oameni nu sunt mulțumiți

Unii copii nu sunt primiți

Deci chiar de toți ar fi mulțumiți

Ei încă nu vor fi primiți.

Fie de l-e bine, fie de l-e rău

Fie de gânduri bune sunt în capul lor

Fie de sunt conștienți, fie de supuși

Ei tot alungați vor fi, într-un loc exclus.

Chiar de lumea ar fi plină de har,

Și dreptatea ar curge ca un râu amar,

Tot ar spune cineva „nu-i destul”,

Căci sufletul omului e sec și fără azur.