O poveste spusă greșit

Văd cerul cum curge în lacrimi divine,

Iar inima îmi trezește numai suspine.

Privesc în delir cum ții-n brațele tale

O rază de destin, dar nu pentru mine.

Inima-mi spune că sunt daltonist,
Dar nu știe faptul că ochii mei expresionist
Refuză să-ți vadă colorata fericire,
Care… nu mie îmi aparține,

Dar cerul vieții stă să cadă peste tine
Căci nu știi inima ta în a cui mână este.
De ce cresc florile fericirii tale-n lumină,

Udându-le eu, cu lacrima mea divină?

Tu ești, ceea ce numesc, miez de miazăzi,
Procreată să aducă fericire pe pământ
Și sper ca sufletul meu îl vei limpezi
Zace de mult timp în el un frământ….

Acum pun speranțele pe raftul piedestal,
Așteptând să răsară de după suspine soarele,
Privind cum le luminează în clipe zenital
Curgând cerul în lacrimile mele.

Timpul ticăie, cu fiecare bătaie,
Nu se oprește, nu se răzgândește.
În fiecare secundă, o nouă schimbare,
Și, când se va opri, vom fi doar amintire.

Într-o grădină fastuoasă
Cu flori ce par nebuloase,
Ce-ți oferă o fericire
De o frumusețe dureroasă.

Iar cum calci pe bătături cărunte
O să ajungi sus pe-un munte
Și dacă vei privi în amănunte
Vei descoperii numai temple robuste,

Ca și cum ar fi cusute
De anumite minți nevăzute
Concepute cu o simplă interacțiune
Poți simți o interconexiune.

Deși, nimic nu știi,
Parcă cunoști prea multe detalii
Iar din toate, de unde vii,
Te vei ghida după un râu de lacrimi

Și vei ajunge la un Măreț Tron
Unde domnește un demon
Cu-n chip ascuns de copil de bronz
Ce haotic râde într-un fundal fără fond,

Iar dacă o să privești
A lui față desfigurată, cu ochii negri,
Ți se va descoperii că totu-i minciună,
O frumusețe falsă, cu o durere adâncă.

De am să mor, te rog, să-mi stai la căpătâi,

Să-mi veghezi tăcut mormântul, când se lasă seara,

Căci știi bine, mie-mi e frică de întuneric,

Și noaptea-i rece fără tine, fără alinarea ta.

Imaginea mea, palidă, stinsă-n umbră se îneacă,

Și-n amintiri se pierde, ca un vis uitat în noapte.

Dar tu, rămâi aproape, să-mi aduci un "totul va fi bine",

Căci am nevoie de cuvinte, precum de aer, precum de apă.

În tăcerea dintre stele, să-mi şoptești că sunt în pace,

Că voi găsi odihna blândă, în brațele-ți de lumină.

Și chiar dacă-s umbrele adânci, iar frica mea te strânge,

Tu să-mi fii farul de speranță, în liniștea divină.

Inima-mi bate greu, ca un tocsin de plumb,

Răsunând în suflet numai un gol adânc.

Ochii mi se scaldă numai în amar,

Unde-mi ești tu...dulce nectar?

Pribegesc prin lume în vals de noapte,

Pe muzica sumbră cu note din morminte,

Dar de unde te iau, găsesc doar calvar…

Unde-mi ești tu...dulce nectar?

De mult am crezut că-mi ești o taină,

Ce zilele, viața, ochii, sufletul îmi luminează,

Dar în beznă, frig și schingiuite zac,

Unde-mi ești tu...dulce nectar?

Privesc din lojă, în camera mortuară,

Cum emoțiile inexistente încep să apară.

Nu mă mai căutați, acum sunt singur, așadar,

Aici îmi erai tu... dulcele al meu nectar…

Din puținul meu, am să te descriu
Precum marii artiști în operele sale,
Dar am nevoie de o minte de geniu,
Ca să pot pune în artă atâta frumusețe…

Din neajunsul meu, am să te iubesc
Precum scrie-n cărțile de iubire,
Dar am nevoie de o inimă de fier
Ca să pot ține in frâu atâta iubire…

Din mica mea dorință, aș vrea să te ating,
Dar ești prea departe de a mea inimă,
Aș vrea câte puțin să te alint,
Dar sufletului meu, nu-i ștergi nici-o lacrimă.

Te iubesc cu tot ce am, fără știi,
Câte mii te-ar dori, din ale mele firi,
Dar zac în neștire, ale mele gândiri,
Că nu am să pot vreodată să te uit.

Se-ascunde libertatea-n mine,
Izvor barbar de nebunie,
Expus în viață ca să mor
Sunt prea lucid sau visător?

Când stelele se scutură de noapte,
Și luna plânge pe un colț de munte,
Îmi car cu-o resemnare mută
Sicriul putrezit printre morminte.

Un suflet prins într-o eternă formă
Ce naște ucigându-se aceeași formă,
Sunt solidar cu propria fantomă
Din ziua-n care am renunțat la om.

Undeva departe, trăiau nefericit ,o mamă și un pui. Și așa într o zi ,mama lui, se gândi să i oprească nerespectarea când veneau oaspeții și să fie mai politicos ,deoarece el era răsfățat, răutăcios și nu e cam bine să fii pentru toată viața ta, uite ,așa cum e el 

Puiule, vino la mama, că îți fac eu, socoteală! , fiul ei venise nedumerit cu o înfățișare ciudată .

Ce mamă vreai ? Nu vezi că am obosit? Despre ce vorbești? Despre ce socoteală?, mama lui, dorea să l facă educat, pentru că educația pentru ea, e pe primul loc. Mama lui spuse: 

De azi, înainte, nu mai faci nicio prostioară, măi băiete! Dacă azi o să mă câștigi la jocul de cuvinte ,îți dau treizeci de lei ,dar dacă pierzi, tot anul vei învăța și vei asculta profesorii, dacă nu vrei să fii bătut! , băiatul, dacă nu putea să facă nimic, o ascultă și  începuse să se joace cu propria sa mamă. Dar problema lui, era că el, nu a învățat la școală și nu știa să se joace în așa fel de joc. Și să ghiciți, el a pierdut.

Mamă, mai dă mi o șansă! , dar ea, nu-i dădu această șansă în orice caz, dacă nu dorea să fie lovit peste față, pentru că pentru el fața e lucrul cel mai important. Fără acest lucru nu aveau să se îndrăgostească fetele. Când mama lui, a aflat despre asta, l-a dus, la o altă școală, în care din nou trecea clasa întâi, iar fiul ei, așa de tare o ruga să nu-l ducă la o altă școală , dar nimic, totul în zadar, cu mama lui,  nu s-a primit, deoarece ea dorea, ca el , să învețe și să fie un băiat educat bine. Peste câteva zile, el a devenit puiul mamei ,cel mai deștept. Și cuvântul mamei a fost:

Să înveți bine la școală ,Vasilică!

Un urlet în suflet împietrit
Încerc iar să-l par acoperit
Și mă întreb de ce merg nedumerit,
Ce ar trebui să fac diferit
Să nu mai sufăr,
Emoții să nu mai răscumpăr,
Într-o lume cu anemie de omenie,
Unde speranța devine o himenie.

Îmi strig tăcerile în noapte,
Încerc să le-mbrac în șoapte,
Dar dorul mușcă nemilos,
În pieptul gol și dureros.

Caut în mine un rost,
Să nu fiu doar un simplu adăpost
Pentru iluzii și vechi regrete,
Pentru iubiri prea învechite-n șoapte secrete.

Aș vrea să ard, să renasc curat,
Să uit ce-n suflet am îngropat,
Să fiu lumină, să fiu vânt,
Să nu mai cad, plângând, la pământ.

Sunt un copil fără crezare

Eu vinovată-n toate

O fată ce simte acuzare

Şi poate aveți dreptate.

Dar simt durerea ce o port

Că mă distruge-n viaţă

Simt că un suflet este mort

Și că vă dă speranță.

Simt cum se stinge-n fața voastră

Un suflet de nisip.

Mai bine rămân singură

Fără al vostru chip.

Nu sărbătoriile contează

Când eu am pierdut tronul meu

Simt cum toți mă-ndepărtează

Şi aşa va fi mereu.

Vreau doar puțină libertate

Ce e aşa de greu

Vreau să fie egalitate

Și să rămân tot eu.

Si vine-o zi cand iti pui sufletul deoparte

ca sa fie ferit de ura lumii

Cand cauti umbra si te ascunzi apoi in noapte

ca sa asculti, in liniste, ce spun strabunii:

Istoria se repeta desi nu-ti vine a crede

aceeasi oameni imbracati cu alte haine

Prostie si orgoliu ce apoi succede

Cutremur propagat pana la capatul lumii

Iubirea anulata intr-un joc al puterii

ne omorim intre noi sa devenim "eroi"

Uitand ca sub aceeasi masca a durerii

suntem cuprinsi cu totii flamanzi si goi

Cușca singur am creat-o,
Căci conștiința mă împiedică să sar.
Lumea toată am uitat-o,
Și mă regăsesc în mine tot mai rar.