Tainele inimii

Draga mea, în ochii tăi se strânge

Lumina dimineților de mai,

Iar inima mea tăcută plânge

De fericirea care ești și dai.

Draga mea, când pasul tău se-apropie,

Par florile să înflorească iar,

Și vântul blând al serii îmi șoptește

Că lumea toată-n tine are har.

Draga mea, când mâna ta mă cheamă,

Se-ntoarce primăvara pe pământ,

Și parcă timpul însuși se destramă

Ca un castel de nisip dus de vânt.

Draga mea, dacă se stinge cerul

Și stelele se pierd în depărtări,

Iubirea mea va fi tot universul

În care-n veci vei înflori, ca-n zări.

Parcă și ceru-i mai clar când nu mai ești,

De parcă norii știu să plece fără tine,

Și stelele mă judecă atunci când greșesc,

Iar luna-mi scrie dorul pe retine.

Te-am iubit ca pe o rană care cântă,

Ca pe un vis ce doare când se-ntoarce,

Tu mi-ai fost și liniște, și frântă

Furtună-n sânge, dulce și feroce.

Parcă și ceru-i mai clar, mai rece,

De când iubirea noastră s-a topit

Că unele iubiri nu se vindecă…

Ci doar învață cum să fie dor trăit.

Acum te port ca pe-o epavă vie,

În mări de gânduri reci și fără țărm,

Și parcă cerul știe tragedie

Când te-a pierdut și m-a lăsat ferm.

Am văzut ceruri sfâșiate de tăcere,

Stele căzând ca lacrimi dintr-un vis pierdut,

Umbre prelungi pe cărări neumblate,

Și nori ascunzând furtuni…

Păduri de jar înghețate-n noapte,

Pietre ce plâng povara vremii trecând,

Râuri de argint curgând în umbra adâncă,

Și flori de gheață dansând...

Am văzut inimi arse, strigând spre stele,

Cu aripi frânte sub greutate de destin,

Și voci mute, cernând ecouri apuse,

În vieți de doruri neștiute.

În abisurile sufletului, fiare înlănțuite,

Răni înflorite pe inimă în timp,

Am văzut demoni înlănțuiți, niciunul mai chinuit ca mine,

Sub povara întunericului, numele-mi purtând...

În miez de noapte, când cerul suspină,
Îmi caut visurile printre stele aprinse,
Poate mâine, într-o lume divină,
Te voi regăsi o umbră de doruri nescrise.

Am stat aseară de vorbă cu luna,
Ea mi-a șoptit secrete despre soare,
Eu i-am vorbit despre tine și struna
Pe care sufletul meu cântă iubirea ce doare.

Cerul ne-ar fi cunună, cu stelele nași,
Calea Lactee, altar de lumină eternă,
Dar știu că inima mea e un vis prea auster,
Nu-mi mai aparține, căci numele tău o inundă.

Nu-s rudă, nici ram dintr-o maimuță pierdută,

Ci-un semizeu din piatră și cer făurit,

Un glas ce răzbate prin umbra tăcută,

Aducând adevărul pe-al lumii granit.

Și-am să lupt, chiar de sângele-mi plânge în tină,

Pentru dreptul tău, liber, să mă contrazici.

Sub Tronul Hetimasiei, o artă divină,

Ca sa fim toti cununi de flori, ale Veciei.

Aș spune un simplu „te iubesc”, dar…

Mi-ar fi prea strâmt în cuvinte,

Cum nici cerului nu-i ajunge

Doar o stea sa strălucească-n zadar.

Aș spune un simplu „te iubesc”, dar...

E mult prea slab, e mult prea clar.

Cum să-ți descriu ce simt, când știu

Că orice vorbă-i prea puțin în dar?

Aș spune un simplu „te iubesc”, dar…

Nu mi se pare destul o floare,

Când tu ești grădina în care primăverile

Își scriu numele cu petale de aur.

Aș spune „te iubesc” ușor,

Dar tu ești tot, eu sunt doar dor,

Și dacă știi că-n mine ești,

Atunci nici n-am ce să-ți mai spun,

Tu știi ce-nseamnă să iubești.

Aș spune „te iubesc”, dar știu

Că-n lumea asta, prea pustiu,

Un dor ca al meu e rar,

Un foc ce arde-n zări de jar.

Aș spune „te iubesc”, dar cum?

Când tu îmi ești și drum, și fum,

Și zbor înalt, și dulce har,

Și rai, și stea  spre altar.

Aș spune „te iubesc” din plin,

Dar orice vers e prea puțin,

Căci tu ești cântec, ești altar,

Ești tot ce simt, ești tot ce-ar fi să am măcar.

Aș spune „te iubesc”, dar știu,

Că-n lipsa ta rămân pustiu,

Iar timpul trece în zadar,

Ca ploaia-n nopți fără hotar.

Aș spune un simplu „te iubesc”, dar…

Nu vreau să fiu doar un murmur.

Vreau să fiu furtuna, poezia,

Răsuflarea ce-ți umple pieptul

Și te face să simți că viața e mai mult

E iubire, ce nu se sfârșește.

Aș spune un simplu „te iubesc”,

dar 1001 de feluri încă nu mi-ajung.

Anii nu mai au putere peste noi a se întoarce, 
Dar eu vreau să schimb o vorbă cu acei ce îi iubesc, 
Cu acei cu-a căror suflet stau în linişte şi pace, 
Dup- acei a căror glasuri alergând, mă ostenesc. 

Şi alerg, alerg sălbatic, peste dealuri, peste vale 
Tălpile îmi sângerează, dar nu simt nici o durere, 
Căci aştept din geana serii să îmi iasă tată-n cale 
Ce mi-e -n suflet o comoară - de lumină şi putere. 

Şi alerg fără oprire. Orizontul e aproape, 
Dar din urletul de vânturi înţeleg că-s strânsă-n gheare; 
Vreau să mă innec în lacrimi şi să mă topesc în ape, 
Căci de mii şi mii de zile, eu alerg cu disperare. 

Mă opresc în pragul casei obosită şi bătrână. 
Anii mei îmi sunt povara de-amintiri ce ne-au unit 
Orice frunză, orice floare, orice rază de lumină 
Îmi şopteşte – “ pentru tată, până astăzi, ai trăit”. 

Când te uiți la mine 

Și simți, și realizezi 

Cât de frumos eram 

Noi doi, ca în povești.

Și câtă dragoste purtam 

Pe azi, pe mâine 

Lumea se întreba mereu

Oare cum de merg și unde? 

Unde ne ducea acest timp

Nici noi n-am aflat,

Ne luptam mereu în doi 

Cu doar un singur sfat.

Sfatul primit de inimile noastre 

Ce și acum bat una peste toate

Peste poate este greu, știu...

Dar mai știu că acum dacă tu de mână mă ții 

O să ajungem să rupem din nou norii.

Acești nori ce ne-au ținut prea mult departe,

Acum îi spulberăm in vis 

Și poate... poate cu timpul 

Noi o să realizăm 

Că unul fără altul 

Deloc nu funcționăm...

Croieşte-mă în linii consistente

Să nu m-atingi cu mâini indiferente

Îmi dai în nopţi lungi vise consecvente

Când te arăţi mereu doar pe fragmente

Sunt două trupuri, două monumente

Al meu, al tău, fără considerente.

În întâlniri din nopţi cu stele lente.

Noi, două inimi cu direcţii-adiacente,

Două buze şi doi ochi ca semnalmente,

Timpul şi spaţiul dintre noi absente

Nu poţi fi tu cel care face fente

Ştiind că eu trăiesc din sentimente,

De iluzii monumente...

Nu cer, nu vreau s-aud de argumente

Şi de idei, gânduri demente

Că dragostea e din sertarul condimente,

De la departamentul asistente,

Că este lux de visuri imanente.

Nu vreau la ipocriţi abonamente,

Ci din iubire sa-mi plătesc la viaţă rente.

Acestea sunt din cele inerente,

Hai să fim pentru suflet alimente,

Să ne iubim literalmente!

Și îmi trec zilele amintindu-mi cu dor

De al meu prim vin Merlot

De notele roșii ce mă duceau în visare

Si cum mă simțeam... ca-ntr-o îmbrățișare.

Și mi-au trecut veri cu al tau blanc în gând 

Și zile-ntregi l-am pomenit sperând

Să-ți amintești c-ai fost cel ce mi-a arătat 

Taina vinului bun... dar nu... n-a contat.

Și îmi trec zilele mințindu-mă frumos

Că ai păstrat din promisul Sauvignon 

Că te gândești când savurezi Bordeaux,

Și ții o sticlă pitită sub torpedo...

N-am sa las sa cadă stele de pe cer -

Căci cu-atâta greu le-am tot bătut in cui,

N-am să uit acel gust de fier

Chiar vârfurile-alpine de-mi propui.

N-am să mă las chemat de voci straine,

Te zugrăvesc in cadă cu cafea...

Niciodată n-am să pot uita de tine

Chiar daca o să dispar din lumea ta.

Așadar, o să-ți las o scrisoare alipită-n geam,

O să-ți las miros de vin si de cafea,

O să-ți amintesc unde apusuri petreceam

Chiar dacă ai sa prinzi a mă uita.

O să vreau elegic să iți mai ascult

In ritm de vals, pasul bătăuș

Și o să vreau, o dată să te mai sărut

Chiar dacă știu că ai să mă muști.

N-am sa pot uita acel miros de fier,

Și cum chimia astre legăna;

N-am să las sa cadă stele de pe cer -

Ca noi in doi, să avem ce număra.

Toate cu timpul

Într-un suflet pe piele

Umbrim acel amalgam de sentimente

Sub o pătura de ampremente.

Timpul a plecat

Noi ne-am lăsat

Cu o dragoste pustie

Suferind de maladie.

Poate cu timpul 

Tu te vei întoarce , pe al meu piedestal

Într-un suflet pe piele 

Cu-n sărut aprins sub al nostru cer de stele.