Al meu Testament
Nu plângeți pentru că plec, ci dansați pe ritmuri de libertate,
Căci am fost doar un rătăcitor ce a găsit pacea în haosul lumii.
Lăsați-mi doar amintiri, ca niște stropi de ploaie ce udă pământul,
Și nu flori moarte, ci gânduri vii ce vor înflori în inima voastră.
Când veți închide ochii pentru mine, nu vă lăsați copleșiți de gol,
Ci priviți în sus, acolo unde cerul se întâlnește cu nesfârșitul.
Lăsați un zâmbet în urma mea, ca o lumină ce nu se stinge,
Și spuneți: „A fost un suflet ce a știut să iubească.”
Nu vă rupeți de mine, căci în fiecare clipă voi fi cu voi,
Într-un fior, în tăcerea unei nopți sau în râsul unei dimineți.
Scrieți-mi pe piatra rece nu cuvinte, ci amintiri ce vor dăinui,
Și nu veți uita niciodată că am trăit și am iubit.
Pe crucea mea să nu fie doar un nume gravat,
Ci o poveste ce nu se sfârșește niciodată,
Căci chiar și-n moarte, eu voi fi viu în fiecare bătaie de inimă,
În fiecare vis ce va adăposti un strop din ființa mea.
Категория: Стихи о смерти
Все стихи автора: Florin Dumitriu
Дата публикации: 29 марта 2021
Просмотры: 1698
Стихи из этой категории
Cu o moarte toţi suntem datori în viaţă
Cu o moarte toţi, suntem datori în viaţă,
Şi oare omul, cât o să mai trăiască.
Trăieşte doar atât, cât îi este dată,
Şi atât cât timp, EL Dumnezeu îl lăsă.
Atunci când bunul Dumnezeu, îţi spune stop,
El ţi-a dat viaţă şi tot El ţi-o ia pe loc.
Şi pleci, de pe acest pământ curat,
De parcă nici, tu nu ai fii existat.
Şi de aceia, cât noi suntem în viaţă,
Să fim doar buni şi să avem o inimă curată.
Căci într-o zi la ceruri, sus noi vom urca,
Că acolo, este o lume bună, nu e rea !
spre cer
Ai plecat,
nu mi vine sa cred ca s a întâmplat.
Dorul e prea mare ca sa abțin,
Eram mica,și mi spuneai povesti sa ma alini.
Erai bucuroasa ultima oară când am vorbit,
dar inima mea încă bate și nu mi se pare cinstit.
Ma rog la Dumnezeu sa fii bine acolo unde ești,
Sper ca te visez la noapte și sa mi vorbești.
Lacrimile mi se scurg incet,
dar imi aduc aminte ca imi Bati in piept.
Te iubesc,bunico!si tare as vrea,
sa te întorci acasă cândva.
Dar e imposibil,
Deși era previzibil.
Ca se va întâmpla,
Dar totuși aveam o speranța undeva,
Ca ai sa te trezești,dar sper ca tie bine acum in lumea ta.
Îți doresc binele,și mi pare rau,
Ca nu am apucat sa mi iau rămas bun,doare rau!
Crimson ezoteric in amurgul argintului ce ruginește de amintiri
Toți ciclopii în noapte
Râd și sar pe spate
Armură de argint sângeroasă
Cavou sfințit cu apă proastă
O sabie ce emană căldură
Scoasă dintr-un sacrificiu.
Sunt o anomalie
Gândul mi-e puternic
Iar voința slabă
Stau topindu-mă într-un sicriu făcut din cordoane ombilicale
Ce miros a mort ce nu se descompune.
Cel ce demult știa să gândească
Sunt într-o ipostază proastă
Și stări de maniac infestează amintirile
Și uit cum era să simt trăirile.
Ploaie de cuțite foarte luminoase
Într-un cimitir fără morminte
Eu sunt primul client aici în iad
Și perspectiva îmi vede corpul fericit într-un vis amar
Dar gândul mi-e pierdut
Și singura chestie pe care nu am învățat-o a fost să fug
Nemişcat stau și nu de spaimă
Simt cum un păianjen argintiu mă atinge cu o lamă.
O biserică în deal
Înfășurată într-o ceață de argint
Și plină de coșciuge de argint
Eu sunt din argint
Și nu mă mișc
De frică zâmbesc și de fericire tremur
Trebuia să omoare copilul, nu mielul.
Macabru și însângerat
Măruntaie pline de calciu în dulap
Greață de la mirosul de putrefacție
Interior fără atracție
Cezariană pentru a-mi scoate viermii din stomac
Ce credeam că sunt fluturi, dar s-au maturizat.
S-a stins o stea
Înnegurate mi-s zilele, bunul meu prieten,
Amare de când te-am dus pe ultimul tău drum
Și parc-ai fost chiar ieri un om voios și sprinten
Cine-ar fi știut că nu vei mai fi acum.
Atât de indiferent și iute, crunta boală
Din brațele noastre a reușit de te-a furat
Iar acum sub umbra bolții criptei negre
Zace un tânăr geniu, palid, nemișcat.
Lacrimi curg șiroaie pe obrajii mei molateci
Cum s-au stins azi un Luceafăr și un suflet sclipitor
Și orice-aș da să fie altfel, prietene, pe veci
Voi plânge după tine pe al criptei coridor
Am auzit...
Mi s-a prăbușit lumea când am auzit
Mi s-au înmuiat picioarele
Și am simtit un gol amar
Un gol infinit
Iar tu..nu mai erai printre noi.
Aș vrea acum să-ți fi spus mai multe
Să-ți fi spus măcar că te iubesc
Și că țin la tine.
Însă acum e prea târziucăci..
Nu mă mai poți auzi.
ERam pe strada goală
Cu 2-3 oameni pe ea
Când am auzit vestea că
Tu nu mai erai deja.
Nu m-am așteptat
Și chiar a fost greu
Să primesc vestea grea
Precum un cer
CAre-mi atacă inima și din ușoară
Tot mai grea o făcea.
Mergeam tot mai departe
Cu telefonul la ureche
Crezand ca e un vis
Sau un coșmar fara pereche.
Îmi venea să mă las jos
Să țip atat de tare
Din cauza durerii care zăcea înauntru
Și încerca să mă omoare
Să mă distrugă, să mă aducă la disperare.
Mă tot gândeam atunci
La ce mi-ai zis ultima oarăî
Însa nu mai îmi aduceam aminte,
Dar acum știu
Și m-ai întrebat dacă o să te plâng.
Uită-te acum la mine
Și șterge-mi lacrimile
Care-mi curg pe obraji
Implorând să te trezești.
Dorul mă tot mă apasă
Și tot nu îmi vine a crede
Această oribilă întâmplare.
Nu mai am cui să-i spun bunic sau tataie
Căci v-ați dus amandoi
Și m-ați lăsat
Dar sper din tot sufletul
Că într-o zi ne vom revedea
În lumea fără de sfarșit și grea.
Cu o moarte toţi suntem datori în viaţă
Cu o moarte toţi, suntem datori în viaţă,
Şi oare omul, cât o să mai trăiască.
Trăieşte doar atât, cât îi este dată,
Şi atât cât timp, EL Dumnezeu îl lăsă.
Atunci când bunul Dumnezeu, îţi spune stop,
El ţi-a dat viaţă şi tot El ţi-o ia pe loc.
Şi pleci, de pe acest pământ curat,
De parcă nici, tu nu ai fii existat.
Şi de aceia, cât noi suntem în viaţă,
Să fim doar buni şi să avem o inimă curată.
Căci într-o zi la ceruri, sus noi vom urca,
Că acolo, este o lume bună, nu e rea !
spre cer
Ai plecat,
nu mi vine sa cred ca s a întâmplat.
Dorul e prea mare ca sa abțin,
Eram mica,și mi spuneai povesti sa ma alini.
Erai bucuroasa ultima oară când am vorbit,
dar inima mea încă bate și nu mi se pare cinstit.
Ma rog la Dumnezeu sa fii bine acolo unde ești,
Sper ca te visez la noapte și sa mi vorbești.
Lacrimile mi se scurg incet,
dar imi aduc aminte ca imi Bati in piept.
Te iubesc,bunico!si tare as vrea,
sa te întorci acasă cândva.
Dar e imposibil,
Deși era previzibil.
Ca se va întâmpla,
Dar totuși aveam o speranța undeva,
Ca ai sa te trezești,dar sper ca tie bine acum in lumea ta.
Îți doresc binele,și mi pare rau,
Ca nu am apucat sa mi iau rămas bun,doare rau!
Crimson ezoteric in amurgul argintului ce ruginește de amintiri
Toți ciclopii în noapte
Râd și sar pe spate
Armură de argint sângeroasă
Cavou sfințit cu apă proastă
O sabie ce emană căldură
Scoasă dintr-un sacrificiu.
Sunt o anomalie
Gândul mi-e puternic
Iar voința slabă
Stau topindu-mă într-un sicriu făcut din cordoane ombilicale
Ce miros a mort ce nu se descompune.
Cel ce demult știa să gândească
Sunt într-o ipostază proastă
Și stări de maniac infestează amintirile
Și uit cum era să simt trăirile.
Ploaie de cuțite foarte luminoase
Într-un cimitir fără morminte
Eu sunt primul client aici în iad
Și perspectiva îmi vede corpul fericit într-un vis amar
Dar gândul mi-e pierdut
Și singura chestie pe care nu am învățat-o a fost să fug
Nemişcat stau și nu de spaimă
Simt cum un păianjen argintiu mă atinge cu o lamă.
O biserică în deal
Înfășurată într-o ceață de argint
Și plină de coșciuge de argint
Eu sunt din argint
Și nu mă mișc
De frică zâmbesc și de fericire tremur
Trebuia să omoare copilul, nu mielul.
Macabru și însângerat
Măruntaie pline de calciu în dulap
Greață de la mirosul de putrefacție
Interior fără atracție
Cezariană pentru a-mi scoate viermii din stomac
Ce credeam că sunt fluturi, dar s-au maturizat.
S-a stins o stea
Înnegurate mi-s zilele, bunul meu prieten,
Amare de când te-am dus pe ultimul tău drum
Și parc-ai fost chiar ieri un om voios și sprinten
Cine-ar fi știut că nu vei mai fi acum.
Atât de indiferent și iute, crunta boală
Din brațele noastre a reușit de te-a furat
Iar acum sub umbra bolții criptei negre
Zace un tânăr geniu, palid, nemișcat.
Lacrimi curg șiroaie pe obrajii mei molateci
Cum s-au stins azi un Luceafăr și un suflet sclipitor
Și orice-aș da să fie altfel, prietene, pe veci
Voi plânge după tine pe al criptei coridor
Am auzit...
Mi s-a prăbușit lumea când am auzit
Mi s-au înmuiat picioarele
Și am simtit un gol amar
Un gol infinit
Iar tu..nu mai erai printre noi.
Aș vrea acum să-ți fi spus mai multe
Să-ți fi spus măcar că te iubesc
Și că țin la tine.
Însă acum e prea târziucăci..
Nu mă mai poți auzi.
ERam pe strada goală
Cu 2-3 oameni pe ea
Când am auzit vestea că
Tu nu mai erai deja.
Nu m-am așteptat
Și chiar a fost greu
Să primesc vestea grea
Precum un cer
CAre-mi atacă inima și din ușoară
Tot mai grea o făcea.
Mergeam tot mai departe
Cu telefonul la ureche
Crezand ca e un vis
Sau un coșmar fara pereche.
Îmi venea să mă las jos
Să țip atat de tare
Din cauza durerii care zăcea înauntru
Și încerca să mă omoare
Să mă distrugă, să mă aducă la disperare.
Mă tot gândeam atunci
La ce mi-ai zis ultima oarăî
Însa nu mai îmi aduceam aminte,
Dar acum știu
Și m-ai întrebat dacă o să te plâng.
Uită-te acum la mine
Și șterge-mi lacrimile
Care-mi curg pe obraji
Implorând să te trezești.
Dorul mă tot mă apasă
Și tot nu îmi vine a crede
Această oribilă întâmplare.
Nu mai am cui să-i spun bunic sau tataie
Căci v-ați dus amandoi
Și m-ați lăsat
Dar sper din tot sufletul
Că într-o zi ne vom revedea
În lumea fără de sfarșit și grea.
Другие стихотворения автора
Pseudoștiința
Prin cuvinte fără cuviință,
Ia ființă, necuviință,
Iar eu, asistând la conferință,
Se dă drumul la sentință.
Sunt condamnat la juruință,
Simt cum frica-mi crește,
Dar plin de bunăvoință,
Încep a reînființa.
Creez o discrepanță,
Dau nuanță la rezonanță,
În timp ce tai orice speranță,
Printr-o neexplicată concordanță
La pseudoștiință.
Tai orice conștiință
Ce-mi este împotrivă,
Anulez orice dorință
Ce-mi este nedorită.
Distrug orice credință
Ce nu-mi este închinată,
Dezintegrând orice ocurență,
Căci nu suport aparență.
Dar în suflet am o tendință,
Simt în inima o flatulență,
Nejustificat, apelez la subzistență.
Te-am distrus… pseudoștiință.
Dar tu prin exuberanță,
Cu răutate preexistentă,
Apelezi la milă, deși e în absență,
Răutatea ți-e componență,
Dar eu reprezint, fără proeminență,
Arma autodistrugerii de ființă,
Și vei rămâne în penitență,
Draga mea pseudoștiință.
Ești peste tot dar nicăieri
Oriunde privesc, ești acolo.
Într-o lumină care se stinge prea lent,
Într-o umbră care nu ar trebui să existe,
În fereastra unui tren care pleacă
și nu mă ia cu el.
Inima mea sapă prin nimic,
Căutând ceva ce nu mai există.
Îți caut numele în zgomotul orașului,
dar el tace,
Ca și cum n-ai fi fost niciodată.
Mă mint că nu mai ești, că nu mai exiști,
Că ai fost doar un vis prea lung,
O greșeală a timpului.
Dar minciuna e subțire,
Se rupe sub greutatea unui gând,
Sub un miros, o stradă, o zi de joi
Care îmi amintește prea mult de tine.
Și totuși…
nu vii.
Oda frumusetii
O frumusețe cu trei catarge îi face semn cu pânze evazate,
Ademenindu-o din vocea liniştitoare a oceanului şi aruncând-o în vălul nopţii.
Stând pe prora navei ei, sub constelațiile pe care ea alunecă,
Ghidat de grinzile farului spre marginile de topaz ale dimineții.
Inima mea de catifea, atașată de șiruri de mătase, coboară,
fluturând deasupra ei în piruete aurite de soare.
Degetele ei mângâie atât de curios liniile de zâmbet argintiu,
Făcându-le să sune în vibrații de iubire.
Pergamente strălucesc cu cerneală proaspătă,
Ca strălucirea caldă a licuricilor care valsează în amurg.
Fanteziile scrise, se rup împreună cu ramele din fier forjat ale realității,
În timp ce cascadele visătoare slobozesc pe podeaua de porțelan.
Ochii s-au închis încet în somn angelic,
Ea plutește pe nava ei de fildeș și abanos
În mări de valuri stropitoare și de cerulean,
Precum mugurii de rouă dimineața.
Poezie
Pe un drum strâmt, ascuns de văluri,
Mă clatin în pași, căutând adevărul,
Fiecare clipă este o luptă aprinsă,
Iar visurile mele se fac scrum pe marginea lumii.
Căci întunericul mă cuprinde cu dorințe neîmplinite,
Visez un rai pierdut, dar realitatea mă trage în jos,
Sufletul meu se zbate într-o mare de contradicții,
Și mă întreb: oare am greșit că am ales să trăiesc?
Împovărat de răni neînțelese, mă răstignesc singur,
Cu fiecare pas, plătesc prețul unei iluzii,
Lupt pentru ceva ce nu pot înțelege,
Însă credința mă ține în viață, chiar dacă mă rănește.
Întrebările sunt frânghii ce mă țin captiv,
De ce am fost născut să port această povară?
Căci în fiecare suferință, în fiecare lacrimă,
Găsesc o parte din mine care încă speră,
Chiar dacă tot ce iubesc dispare în zori.
Scrisoarea a-|| a
În vasta întindere a pânzei existenței deasă,
Unde umbrele dansează și lumina încântă,
Adâncimea strângerii iubirii devine clară,
Ca inimile împletite ce bat impreuna, fără teamă.
În tapiseria vieții, ești firul meu de aur,
Împletindu-mi fiecare gând, cuvânt și fapt,
Parte integrantă a ființei mele de tezaur
Căci fără tine, sunt pierdut, nevăzut .
În labirintul iubirii, ești steaua mea călăuzitoare,
Luminând calea, atât aproape cât și-n departări,
Iar furtunile pot răvăși și vânturile să sufle,
Cu tine lângă mine, nu mă tem de nici un vai.
În această lume crudă si-atât de vastă ,
Tu ești ancora care mă ține întreg,
Fără tine, nu sunt decât o piatră goală,
Un simplu ecou al unui suflet bleg.
Tu ești melodia cântecului meu tăcut,
Culorile care pictează cerul meu în tonuri gri,
Fără tine, nu sunt decât un trecut uitat,
Pierdut în sălbăticie, incapabil a grăi.
O poveste spusă greșit
Am fost doar vânt, cu luna strajă,
Dar m-au numit urgia serii,
Făceam din umbre, miez de noapte,
Un adăpost tăcut și sfânt,
Dar zorii m-au găsit străin,
Cu pașii frânți, cu ochii grei,
Un drum ce-l netezisem blând
S-a prăbușit sub pașii mei.
Am căutat liniște în inimă,
Dar am găsit doar durere.
Cu mâinile întinse-n sus,
Am atins scopuri și ideale.
Sunt liber, înconjurat de lanțuri,
Iar umbrele mă salvează,
Ca-n nopți, să mă chinui iar.
În a mea umbră, zorii se sting,
Iar pasul mă plimbă în pustiu,
Nu văd dorințe, nu simt vise,
Zac aici, rătăcit printre cuvinte,
Unde drumul e doar un ecou
Al sufletului sufocat de speranțe
Și trupul ce nu știe să doarmă.
Și-am învățat că acest drum
Nu mă duce nicăieri, niciodată,
Iar sufletu-mi obosit și greu
Nu mai știe ce să-mi ceară.
În pustiu, între ființe ponosite,
Am învățat să n-am regrete.
Așa am trăit, așa am căzut,
Dar de ce-mi este frică
Când eu sunt un personaj negativ
Dintr-o poveste spusă greșit?
Pseudoștiința
Prin cuvinte fără cuviință,
Ia ființă, necuviință,
Iar eu, asistând la conferință,
Se dă drumul la sentință.
Sunt condamnat la juruință,
Simt cum frica-mi crește,
Dar plin de bunăvoință,
Încep a reînființa.
Creez o discrepanță,
Dau nuanță la rezonanță,
În timp ce tai orice speranță,
Printr-o neexplicată concordanță
La pseudoștiință.
Tai orice conștiință
Ce-mi este împotrivă,
Anulez orice dorință
Ce-mi este nedorită.
Distrug orice credință
Ce nu-mi este închinată,
Dezintegrând orice ocurență,
Căci nu suport aparență.
Dar în suflet am o tendință,
Simt în inima o flatulență,
Nejustificat, apelez la subzistență.
Te-am distrus… pseudoștiință.
Dar tu prin exuberanță,
Cu răutate preexistentă,
Apelezi la milă, deși e în absență,
Răutatea ți-e componență,
Dar eu reprezint, fără proeminență,
Arma autodistrugerii de ființă,
Și vei rămâne în penitență,
Draga mea pseudoștiință.
Ești peste tot dar nicăieri
Oriunde privesc, ești acolo.
Într-o lumină care se stinge prea lent,
Într-o umbră care nu ar trebui să existe,
În fereastra unui tren care pleacă
și nu mă ia cu el.
Inima mea sapă prin nimic,
Căutând ceva ce nu mai există.
Îți caut numele în zgomotul orașului,
dar el tace,
Ca și cum n-ai fi fost niciodată.
Mă mint că nu mai ești, că nu mai exiști,
Că ai fost doar un vis prea lung,
O greșeală a timpului.
Dar minciuna e subțire,
Se rupe sub greutatea unui gând,
Sub un miros, o stradă, o zi de joi
Care îmi amintește prea mult de tine.
Și totuși…
nu vii.
Oda frumusetii
O frumusețe cu trei catarge îi face semn cu pânze evazate,
Ademenindu-o din vocea liniştitoare a oceanului şi aruncând-o în vălul nopţii.
Stând pe prora navei ei, sub constelațiile pe care ea alunecă,
Ghidat de grinzile farului spre marginile de topaz ale dimineții.
Inima mea de catifea, atașată de șiruri de mătase, coboară,
fluturând deasupra ei în piruete aurite de soare.
Degetele ei mângâie atât de curios liniile de zâmbet argintiu,
Făcându-le să sune în vibrații de iubire.
Pergamente strălucesc cu cerneală proaspătă,
Ca strălucirea caldă a licuricilor care valsează în amurg.
Fanteziile scrise, se rup împreună cu ramele din fier forjat ale realității,
În timp ce cascadele visătoare slobozesc pe podeaua de porțelan.
Ochii s-au închis încet în somn angelic,
Ea plutește pe nava ei de fildeș și abanos
În mări de valuri stropitoare și de cerulean,
Precum mugurii de rouă dimineața.
Poezie
Pe un drum strâmt, ascuns de văluri,
Mă clatin în pași, căutând adevărul,
Fiecare clipă este o luptă aprinsă,
Iar visurile mele se fac scrum pe marginea lumii.
Căci întunericul mă cuprinde cu dorințe neîmplinite,
Visez un rai pierdut, dar realitatea mă trage în jos,
Sufletul meu se zbate într-o mare de contradicții,
Și mă întreb: oare am greșit că am ales să trăiesc?
Împovărat de răni neînțelese, mă răstignesc singur,
Cu fiecare pas, plătesc prețul unei iluzii,
Lupt pentru ceva ce nu pot înțelege,
Însă credința mă ține în viață, chiar dacă mă rănește.
Întrebările sunt frânghii ce mă țin captiv,
De ce am fost născut să port această povară?
Căci în fiecare suferință, în fiecare lacrimă,
Găsesc o parte din mine care încă speră,
Chiar dacă tot ce iubesc dispare în zori.
Scrisoarea a-|| a
În vasta întindere a pânzei existenței deasă,
Unde umbrele dansează și lumina încântă,
Adâncimea strângerii iubirii devine clară,
Ca inimile împletite ce bat impreuna, fără teamă.
În tapiseria vieții, ești firul meu de aur,
Împletindu-mi fiecare gând, cuvânt și fapt,
Parte integrantă a ființei mele de tezaur
Căci fără tine, sunt pierdut, nevăzut .
În labirintul iubirii, ești steaua mea călăuzitoare,
Luminând calea, atât aproape cât și-n departări,
Iar furtunile pot răvăși și vânturile să sufle,
Cu tine lângă mine, nu mă tem de nici un vai.
În această lume crudă si-atât de vastă ,
Tu ești ancora care mă ține întreg,
Fără tine, nu sunt decât o piatră goală,
Un simplu ecou al unui suflet bleg.
Tu ești melodia cântecului meu tăcut,
Culorile care pictează cerul meu în tonuri gri,
Fără tine, nu sunt decât un trecut uitat,
Pierdut în sălbăticie, incapabil a grăi.
O poveste spusă greșit
Am fost doar vânt, cu luna strajă,
Dar m-au numit urgia serii,
Făceam din umbre, miez de noapte,
Un adăpost tăcut și sfânt,
Dar zorii m-au găsit străin,
Cu pașii frânți, cu ochii grei,
Un drum ce-l netezisem blând
S-a prăbușit sub pașii mei.
Am căutat liniște în inimă,
Dar am găsit doar durere.
Cu mâinile întinse-n sus,
Am atins scopuri și ideale.
Sunt liber, înconjurat de lanțuri,
Iar umbrele mă salvează,
Ca-n nopți, să mă chinui iar.
În a mea umbră, zorii se sting,
Iar pasul mă plimbă în pustiu,
Nu văd dorințe, nu simt vise,
Zac aici, rătăcit printre cuvinte,
Unde drumul e doar un ecou
Al sufletului sufocat de speranțe
Și trupul ce nu știe să doarmă.
Și-am învățat că acest drum
Nu mă duce nicăieri, niciodată,
Iar sufletu-mi obosit și greu
Nu mai știe ce să-mi ceară.
În pustiu, între ființe ponosite,
Am învățat să n-am regrete.
Așa am trăit, așa am căzut,
Dar de ce-mi este frică
Când eu sunt un personaj negativ
Dintr-o poveste spusă greșit?