1001 jurăminte arse-n dor
Aș spune un simplu „te iubesc”, dar…
Mi-ar fi prea strâmt în cuvinte,
Cum nici cerului nu-i ajunge
Doar o stea sa strălucească-n zadar.
Aș spune un simplu „te iubesc”, dar...
E mult prea slab, e mult prea clar.
Cum să-ți descriu ce simt, când știu
Că orice vorbă-i prea puțin în dar?
Aș spune un simplu „te iubesc”, dar…
Nu mi se pare destul o floare,
Când tu ești grădina în care primăverile
Își scriu numele cu petale de aur.
Aș spune „te iubesc” ușor,
Dar tu ești tot, eu sunt doar dor,
Și dacă știi că-n mine ești,
Atunci nici n-am ce să-ți mai spun,
Tu știi ce-nseamnă să iubești.
Aș spune „te iubesc”, dar știu
Că-n lumea asta, prea pustiu,
Un dor ca al meu e rar,
Un foc ce arde-n zări de jar.
Aș spune „te iubesc”, dar cum?
Când tu îmi ești și drum, și fum,
Și zbor înalt, și dulce har,
Și rai, și stea spre altar.
Aș spune „te iubesc” din plin,
Dar orice vers e prea puțin,
Căci tu ești cântec, ești altar,
Ești tot ce simt, ești tot ce-ar fi să am măcar.
Aș spune „te iubesc”, dar știu,
Că-n lipsa ta rămân pustiu,
Iar timpul trece în zadar,
Ca ploaia-n nopți fără hotar.
Aș spune un simplu „te iubesc”, dar…
Nu vreau să fiu doar un murmur.
Vreau să fiu furtuna, poezia,
Răsuflarea ce-ți umple pieptul
Și te face să simți că viața e mai mult
E iubire, ce nu se sfârșește.
Aș spune un simplu „te iubesc”,
dar 1001 de feluri încă nu mi-ajung.
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Florin Dumitriu
Дата публикации: 4 февраля
Просмотры: 186
Стихи из этой категории
Dragostea
Avind o veata ,doar cu cosmaruri
Si cu dureri nealinate
Te-am intilnit pe timp de toamna
Fiind dragostea visurilor toate.
Iar inima te-a indragit
Si a plecat pe o alta lume,
Luindu-si zborul printre nori
Si cu a ei viziune.
Insa distanta e prea mare
Si ochii mei tinjesc dupa ai tai,
Si inima se zbate tare
Cerindu-si jumatatea ei.
Scrisoare către tine partea 7
Sunt tristă din vina ta,
Ar fi trebuit să te urăsc că nu m-ai căutat, deși nu pot,
Poate ești fericit cu altcineva iar eu tânjesc după tine,
Poate am să încerc să te uit, deși nu reușesc, sigur tu m-ai uitat.
Degeaba mai sper reîntâlnirea noastră,
Mă întreb oare am fi fericiți amândoi Dacă nu s-ar fi băgat nimeni între noi?
Ce viitor ne așteaptă de acum înainte?
Sau mai bine lasă nu vreau să știu.
Timpul vindecă rănile, oare așa o fi?
Dacă nu suferi tu, sufăr eu pentru noi,
Că nu am apucat să ne cunoaștem mai bine,
Și nu am îndrăznit să îți spun ce simt pentru tine.
Tu ești important pentru mine și îmi doresc să îți fie bine chiar dacă nu ești cu mine,
Sufăr in tăcere și prefer să mă izolez,
Decât să rănesc persoane dragi mie.
Lumina unui vis
Ce noapte grea mi s-a lăsat,
Pe suflet ca un sloi,
Și parcă cerul răsturnat,
Se frânge peste noi.
Ce vânt pustiu îmi bate-n piept
Ca-n trunchiul unui fag,
Când brațul cald eu mi-l îndrept ,
Să-ți prindă trupul drag.
Ce iarnă albă-mi curge-n sânge,
Cărând troieni de patimi,
Iar ochiul trist adesea plânge,
Numai ninsori de lacrimi.
Și, valuri vii din alte mări,
Mă cheamă cu-al lor glas,
Să scap de acele încercări,
Ce-n inimă-au rămas.
O, stele, stingeți rând pe rând,
Lumina unui vis,
Să nu mai sper, să nu mai plâng,
În sufletu-mi închis.
Dorul in tăcerea nopții
Noaptea mă îmbracă în tăcerea ei nesfârșită,
Gândul la tine îmi e o lume nebănuită,
Unde dorul e steaua ce luminează în noapte
Și depărtarea dintre noi se vrea...mai aproape.
Cerul mușcă din lună, aștrii nopții au înghețat,
Șoapte fără glas prin vântul iernii răzbat.
Închid ochii și tot tu îmi vii mai aproape
Visul ce nu se stinge și arde în fiecare noapte.
În adâncul tăcerii mă regăsesc în privirea ta
Amintirea reînvie clipele ce ne-au fost senine
Noaptea mă învăluie in al ei negru de catifea
Deși distanța ne ține în două lumi străine...ești cu mine.
Dilemă
Oare tricoul ce mereu l-am purtat sau l-am aruncat uneori pe pat,
Nu-ți povestește de mine și cum îi e dor de zilele senine ?
Oare pătura ce m-a învelit, în care eu fericită am adormit,
Nu ți-a trezit niciodată fiori și nu te-a întrebat de-ai mei umeri goi ?
Poate aș fi rugat uneori perna sa îți trimită un coșmar
Și să-ți trezescă sufletul o secundă măcar
Aș fi rugat și cana sa își facă de cap și să răstoarne tot pe locul unde-am stat!
Dar e târziu acum și nici măcar ea nimic din tot ce e nu poate schimba
Căci niciun act nu mai are rost când tu atât de rece privirea ți-ai întors…
EA HAERE IA OE, o pictură realizată de Paul Gauguin
O lumină violetă pătrunde tot ce se crapă;
buze pietrificate, sărutări uitate,
precum și stări de fericire iluzorie.
Această lumină devine o culoare
ce împodobește urechea stângă a unei femei și
poate fi chiar auzită.
Ea devine cântec atunci când
inima palpită pentru un sentiment
în ascunzișul sânului~
frunze pentru a acoperi răni vechi;
dureri după dureri ;goliciune.
Această femeie știe că ceea ce strălucește
nu este aur în universul ei paralel.
Învață cum să–și înfingă dinții într-un măr
și-i înfinge din nou până când acesta se crapă ;
apoi mestecă pentru a se hrăni;
lapte, creștere și toamnă în fruct;
Are nevoie de sentimentul conștiinței de sine;
reflexie de lumină pe marginea propriului ei abis;
un timp al tăcerii.
Subconștientul ei este o cameră funerară
în care zace o puritate primară.
Viața ei este un zbucium pentru nimic;
o ramură care nu va înmuguri niciodată;
o ramură din pomul cunoașterii ;
încă existentă sub cerul înnorat,
trist la apus, îndepărtat și apatic.
Ea are nevoie de un sărut sfânt pentru
galaxia ei de sentimente.
Aude sâsâitul verde al șarpelui și
freamătul frunzelor.
Viața ei este întunecare.
Ea nu vrea să fie dezumanizată-
Umbra ei- o formă în spațiu, una eterică.
Ea înțelege semnificația fructului interzis
pe care îl păstrează în în căușul iubirii.
Dragostea
Avind o veata ,doar cu cosmaruri
Si cu dureri nealinate
Te-am intilnit pe timp de toamna
Fiind dragostea visurilor toate.
Iar inima te-a indragit
Si a plecat pe o alta lume,
Luindu-si zborul printre nori
Si cu a ei viziune.
Insa distanta e prea mare
Si ochii mei tinjesc dupa ai tai,
Si inima se zbate tare
Cerindu-si jumatatea ei.
Scrisoare către tine partea 7
Sunt tristă din vina ta,
Ar fi trebuit să te urăsc că nu m-ai căutat, deși nu pot,
Poate ești fericit cu altcineva iar eu tânjesc după tine,
Poate am să încerc să te uit, deși nu reușesc, sigur tu m-ai uitat.
Degeaba mai sper reîntâlnirea noastră,
Mă întreb oare am fi fericiți amândoi Dacă nu s-ar fi băgat nimeni între noi?
Ce viitor ne așteaptă de acum înainte?
Sau mai bine lasă nu vreau să știu.
Timpul vindecă rănile, oare așa o fi?
Dacă nu suferi tu, sufăr eu pentru noi,
Că nu am apucat să ne cunoaștem mai bine,
Și nu am îndrăznit să îți spun ce simt pentru tine.
Tu ești important pentru mine și îmi doresc să îți fie bine chiar dacă nu ești cu mine,
Sufăr in tăcere și prefer să mă izolez,
Decât să rănesc persoane dragi mie.
Lumina unui vis
Ce noapte grea mi s-a lăsat,
Pe suflet ca un sloi,
Și parcă cerul răsturnat,
Se frânge peste noi.
Ce vânt pustiu îmi bate-n piept
Ca-n trunchiul unui fag,
Când brațul cald eu mi-l îndrept ,
Să-ți prindă trupul drag.
Ce iarnă albă-mi curge-n sânge,
Cărând troieni de patimi,
Iar ochiul trist adesea plânge,
Numai ninsori de lacrimi.
Și, valuri vii din alte mări,
Mă cheamă cu-al lor glas,
Să scap de acele încercări,
Ce-n inimă-au rămas.
O, stele, stingeți rând pe rând,
Lumina unui vis,
Să nu mai sper, să nu mai plâng,
În sufletu-mi închis.
Dorul in tăcerea nopții
Noaptea mă îmbracă în tăcerea ei nesfârșită,
Gândul la tine îmi e o lume nebănuită,
Unde dorul e steaua ce luminează în noapte
Și depărtarea dintre noi se vrea...mai aproape.
Cerul mușcă din lună, aștrii nopții au înghețat,
Șoapte fără glas prin vântul iernii răzbat.
Închid ochii și tot tu îmi vii mai aproape
Visul ce nu se stinge și arde în fiecare noapte.
În adâncul tăcerii mă regăsesc în privirea ta
Amintirea reînvie clipele ce ne-au fost senine
Noaptea mă învăluie in al ei negru de catifea
Deși distanța ne ține în două lumi străine...ești cu mine.
Dilemă
Oare tricoul ce mereu l-am purtat sau l-am aruncat uneori pe pat,
Nu-ți povestește de mine și cum îi e dor de zilele senine ?
Oare pătura ce m-a învelit, în care eu fericită am adormit,
Nu ți-a trezit niciodată fiori și nu te-a întrebat de-ai mei umeri goi ?
Poate aș fi rugat uneori perna sa îți trimită un coșmar
Și să-ți trezescă sufletul o secundă măcar
Aș fi rugat și cana sa își facă de cap și să răstoarne tot pe locul unde-am stat!
Dar e târziu acum și nici măcar ea nimic din tot ce e nu poate schimba
Căci niciun act nu mai are rost când tu atât de rece privirea ți-ai întors…
EA HAERE IA OE, o pictură realizată de Paul Gauguin
O lumină violetă pătrunde tot ce se crapă;
buze pietrificate, sărutări uitate,
precum și stări de fericire iluzorie.
Această lumină devine o culoare
ce împodobește urechea stângă a unei femei și
poate fi chiar auzită.
Ea devine cântec atunci când
inima palpită pentru un sentiment
în ascunzișul sânului~
frunze pentru a acoperi răni vechi;
dureri după dureri ;goliciune.
Această femeie știe că ceea ce strălucește
nu este aur în universul ei paralel.
Învață cum să–și înfingă dinții într-un măr
și-i înfinge din nou până când acesta se crapă ;
apoi mestecă pentru a se hrăni;
lapte, creștere și toamnă în fruct;
Are nevoie de sentimentul conștiinței de sine;
reflexie de lumină pe marginea propriului ei abis;
un timp al tăcerii.
Subconștientul ei este o cameră funerară
în care zace o puritate primară.
Viața ei este un zbucium pentru nimic;
o ramură care nu va înmuguri niciodată;
o ramură din pomul cunoașterii ;
încă existentă sub cerul înnorat,
trist la apus, îndepărtat și apatic.
Ea are nevoie de un sărut sfânt pentru
galaxia ei de sentimente.
Aude sâsâitul verde al șarpelui și
freamătul frunzelor.
Viața ei este întunecare.
Ea nu vrea să fie dezumanizată-
Umbra ei- o formă în spațiu, una eterică.
Ea înțelege semnificația fructului interzis
pe care îl păstrează în în căușul iubirii.
Другие стихотворения автора
Orchestrarea dorului nemuritor
Când te privesc, se-nalță universul,
În ochii tăi, o lume se destramă,
Și luna-și uită-n ceruri înțelesul,
Căci tu devii întreaga mea viață.
Pe pielea ta se scriu balade mute,
Un foc mocnit pe-altarul unui vis,
Iar mâinile-mi, de tine neștiute,
Te poartă-n vals spre margini de abis.
Din glasul tău se naște o orchestră,
Un cântec de vioară, plin de dor,
Îmi spui un singur cuvânt, e simfonia,
Ce-mi face sufletul nemuritor.
Atingerea ta arde ca o rugă,
Fiorii scriu poeme pe-al meu piept,
Iar în tăcerea nopții, chiar și luna
Se-oprește să asculte căt mi te doresc.
Călător în trecut
Timpul s-a stins în umbre adânci,
Lăsând amintiri ca frunze în vânt,
Pe poteci uitate, pașii-mi se-ntind,
Căutând visul, ce n-a fost împlinit.
Un ceas ce nu tace, mereu se rotește,
Îmi spune povești de ieri și de azi,
Dar mă pierd în tăcerea ce crește,
Găsind în trecut, mai mult decât azi.
Fiecare clipă are o umbră,
O vorbă pierdută, un zâmbet în vânt,
Timpul, ca un râu ce nu se oprește,
Mă poartă spre locuri de mine uitate.
Poate într-o zi mă voi întoarce,
Acolo unde timpul a tăcut,
Dar până atunci, în fiecare pas,
Voi căuta un drum ce nu s-a sfârșit.
Mreaja nopții gând
Auzind cum bufnița cheamă noaptea
Vorbind în spaima necredinciosului,
Se mai scurge de pe cer o stea,
În răsăriturile necurate ale întunericului.
Drumurile mele, se scaldă ușor,
Risipindu-se precum spuma mării…
Nu mai am nici-un singur dor,
Doar o amplă dorință, dată uitării…
Nemărginitul infinit îl țin într-o palmă,
Lovind numai adieri de lumină
Și veșnicia o țin într-o oră,
Precum raiul într-o floare sălbatică.
Marturie II
Acum în ceas târziu, îți mărturisesc
Că și după atât amar de timp, eu încă te iubesc,
Dar să-mi spui tu oare, e târziu sau păcat lumesc,
Că acum doar în gând te mai întâlnesc?
Nu fac un pas fără să-mi apari tu,
Ca să mă împiedic și să cad pe gânduri.
Mă vei ține prizonier în ale noastre vise,
Sau mă vei învăța să fiu liber și fără griji?
Șoaptă de univers
Mulți și-ar dori o noapte cu tine,
Când mie nu-mi ajunge o viață să te admir.
Și-n ochi de s-ar pierde umbre străine,
Eu însă rămân, doar să te respir.
Ți-aș scrie versuri pe piele, balade mute,
Cu mâini ce ard și nu se mai sting,
Din ochiul meu să-ți citesc în stele,
Să-ți îmbrac universul în șoapte de nimb.
Orchestrarea dorului nemuritor
Când te privesc, se-nalță universul,
În ochii tăi, o lume se destramă,
Și luna-și uită-n ceruri înțelesul,
Căci tu devii întreaga mea viață.
Pe pielea ta se scriu balade mute,
Un foc mocnit pe-altarul unui vis,
Iar mâinile-mi, de tine neștiute,
Te poartă-n vals spre margini de abis.
Din glasul tău se naște o orchestră,
Un cântec de vioară, plin de dor,
Îmi spui un singur cuvânt, e simfonia,
Ce-mi face sufletul nemuritor.
Atingerea ta arde ca o rugă,
Fiorii scriu poeme pe-al meu piept,
Iar în tăcerea nopții, chiar și luna
Se-oprește să asculte căt mi te doresc.
Călător în trecut
Timpul s-a stins în umbre adânci,
Lăsând amintiri ca frunze în vânt,
Pe poteci uitate, pașii-mi se-ntind,
Căutând visul, ce n-a fost împlinit.
Un ceas ce nu tace, mereu se rotește,
Îmi spune povești de ieri și de azi,
Dar mă pierd în tăcerea ce crește,
Găsind în trecut, mai mult decât azi.
Fiecare clipă are o umbră,
O vorbă pierdută, un zâmbet în vânt,
Timpul, ca un râu ce nu se oprește,
Mă poartă spre locuri de mine uitate.
Poate într-o zi mă voi întoarce,
Acolo unde timpul a tăcut,
Dar până atunci, în fiecare pas,
Voi căuta un drum ce nu s-a sfârșit.
Mreaja nopții gând
Auzind cum bufnița cheamă noaptea
Vorbind în spaima necredinciosului,
Se mai scurge de pe cer o stea,
În răsăriturile necurate ale întunericului.
Drumurile mele, se scaldă ușor,
Risipindu-se precum spuma mării…
Nu mai am nici-un singur dor,
Doar o amplă dorință, dată uitării…
Nemărginitul infinit îl țin într-o palmă,
Lovind numai adieri de lumină
Și veșnicia o țin într-o oră,
Precum raiul într-o floare sălbatică.
Marturie II
Acum în ceas târziu, îți mărturisesc
Că și după atât amar de timp, eu încă te iubesc,
Dar să-mi spui tu oare, e târziu sau păcat lumesc,
Că acum doar în gând te mai întâlnesc?
Nu fac un pas fără să-mi apari tu,
Ca să mă împiedic și să cad pe gânduri.
Mă vei ține prizonier în ale noastre vise,
Sau mă vei învăța să fiu liber și fără griji?
Șoaptă de univers
Mulți și-ar dori o noapte cu tine,
Când mie nu-mi ajunge o viață să te admir.
Și-n ochi de s-ar pierde umbre străine,
Eu însă rămân, doar să te respir.
Ți-aș scrie versuri pe piele, balade mute,
Cu mâini ce ard și nu se mai sting,
Din ochiul meu să-ți citesc în stele,
Să-ți îmbrac universul în șoapte de nimb.