1001 jurăminte arse-n dor

Femeile vin fără motiv,

Ca focul care nu explică.

Datoriile... exact, precis,

Cu data scrisă și semnătură mică.

Femeile ard, nu se justifică,

Nu cer nimic, nu fac bilanț.

Datoriile știu să strângă,

Să ceară totul… elegant.

Unele nasc sens din nimic,

Celelalte cer dovadă.

Două adevăruri, fără pact,

Care nu se iartă, nu se-mpacă.

Poate dintr-o perspectivă sunt degenerat
Fiindcă generez un sentiment disfuncțional
De iubire păstrată în crematoriu incinerat
Unde drumul inimă-suflet e nefuncțional.

Spune-mi tu, cum să zâmbesc fără rațiune,
Când văd tablouri deluzorii pictate manual
Cu harapii nebunilor cu mâini degerate,

De frigul urii, încercând să pară actual?

În plin miez de noapte cu forțe lucide
Mintea mea, tentații de vicii, descinde
Picături amare, din ceasurile trecute
Încercând să așeze în suflet zenital regretul.

Execrabil încercând din răsputeri cu patos,
În adâncul sufletului meu tumultos,
Reies desfigurații de santinelă ego-centrale
Sorbind cu un rânjet dulce, picăturile amare.

Conștiința îmi dictează note pe portative
Ce mă poartă tridimensional în porți ascetice
Dincolo de percepțiile mele post-apocaliptice
Ridicând la infinit jugul, fără să-l critice.

Gândirea, generator de realitate obiectivă,
Prin teorii mă pierzi, cu fibrilație negativă,
Fără a mai ști unde-mi este judecată relativă
Ce trage stoic linie peste cadavre în taină

Dar memoria neelucidat, îmi provoacă dependență
Și muribund străbat colinile de lumină,
Poate exprimându-mi limbajul vremea o să devină,
Picăturile amare după care mintea mea suspină.

Te-am căutat o viață

Ca să te întâlnesc o clipă,

Oare, să învăț mai mult să te prețuiesc...

Sau să mă bucur că te-am întâlnit pe acest lumesc?

Acum, încerc să te mai adun,

Ochii migdalați de cerulean,

Nu-i găsesc în nici cel mai adânc ocean

Sufletul tandru, făurit din mândru soare,

Nu mai răsare de mult pe strada mea,

Mâna ta suavă ce gândilă melodic alinarea

Nu o mai simt peste rănile mele chinuitoare.

Te-as dorii să-mi fii paradis,

Să mă înec în al tău suflet bun,

Dar dacă fericirea mea e un vis,

Eu am ales să dorm profund.

M-am căutat.

Nimeni acasă.

Am strigat.

Ecoul m-a întrebat:

„Chiar ai crezut că scapă cineva?”

Sunt toți plecați.

N-au fost niciodată.

Nici macar eu.

Смотри на небо, звёзды!

Они мечтают о тебе.

Я знаю зайка, поздно...

Не бойся, ты не одна во тьме.

Слышишь? Одинокий вой,

Это мой друг, он нас хранит.

Ты не молчи, мне тихо пой,

Твой голос для меня магнит.

Твои глаза мои ловушки,

Я в них попал ешё тогда.

Когда искали мы ракушки,

Когда не спали до утра.

Смотри на небо, звёзды!

Они уже бледны.

Я знаю зайка, поздно,

Смотри цвентые сны.

E o umbra? 

Un miraj?!

Un ecou

 Sau un viraj?

Temniță

Sau libertate?

Fericire

Sau păcate?

Umbra-n suflet,  

Sau e casă ?

Rană... sau 

Momeala-n plasă

E și miere 

Și durere,

E și chin 

Dar si plăcere 

E și soare ,

E și bezna ,

E și rana mea 

Pe gleznă ...

Eu un gând 

La răsărit ,

Dar și omul 

Cel iubit ....

Când Fericirea Atinge Cerul 🌌✨

Într-o seară țesută din stele,

Cu cerul plin de sclipici,

Fericirea a venit ușor,

Ca un basm spus pe furiș.

Pașii ei aveau lumină caldă,

Ochi ce străluceau de dor și culoare,

Atingea inimile noastre,

Ca raze ce cad din soare.

Visele se făceau aripi albe

Și dansau printre nori de catifea,

Emoțiile, mii de scântei,

Aprindeau cerul în inima mea.

Totul era magie pură,

Un univers mic și aprins —

Unde iubirea nu doare,

Ci face sufletul să atingă cerul.

Ne-am apropiat

fără ceremonii

două ecrane luminate

într-o noapte obișnuită.

Între „online” și „scrie ..”

s-a strecurat ceva viu

ce nu poate fi dezactivat.

Dragostea nu a cerut

prezență permanentă, doar adevăr.

Într-o lume care derulează prea repede

ne-am ales pentru filtre,

oboseală și promisiuni reciclate.

Iar când orașul tace

și telefoanele dorm

rămâne certitudinea

că nu tot ce e real

are nevoie de dovadă.

De-au să pornească ploi

Oprește-le să curgă

Cu soare să le stingi

Un curcubeu s-ajungă

Și de-au s-apară nori

Împraștiei, să fugă

S-aduci lumină-n zori

Turnând-o peste umbră

Iar de-ai s-auzi viori

E sufletul ce cântă

Cu zâmbet în culori

Tristețile alungă

De-au să se-ntindă mâini

Lasă-le să te-ajungă

Primește-mbrățișări

Inimi s-auzi cum zburdă

Poate-ai să simți fiori

Amețitor cum urcă

Adună-i că-s comori

Armurile aruncă

Pornit-au rugăminți

Spre cerul ce ascultă

Cu rugă către  sfinți

Iubirea să te-ajungă

Te-am rugat să citești aceste cuvinte,
Să-mi spui orice gând îți trece prin minte,
La ceas de seară, la o ceașcă de cafea,
Să mi te destăinuiești întinsă pe sofa...

N-am înnegrit aceste pagini în zadar,
Să stea în praf pe fundul vreunui sertar,
Am vrut să scriu lumina asta din amurg,
Să nu se risipească inutil, absurd...

Căci încă văd cu ochii minții mele,
Cuvintele cum îți lucesc pe piele,
Și cum se pierd în umbre odată cu tine,
Sub pleoapele tale, cuvintele sunt pline...