Înmormântați la poli opuși

Aș vrea să-ți pot spune tot ceea ce simt

Dar,de fel,sunt cam pesimist.

Mi-e frică să fiu respins,

Căci un refuz de-al tău m-ar arunca-n abis.

M-ar face să mă căiesc o viață întreagă,

Căci am fost sortit să primesc această judecată.

Inima mi-ar fi sfâșiată-n două

Iar pe față lacrimile mi-ar curge două câte două...

Aș vrea să te pot strânge  tare în brațe 

Și să-ți șoptesc vorbe dulci în noapte.

Să te cuprind de după mijloc și-un sărut să-ți fur atunci pe loc.

Dar frica și emoția nu-mi dau pace,

Și în preajma ta mă simt ca pe ace...

Ah,iubitul meu 

De ai știi cum te aștept sa vi

Fata-ți sa-ți zăresc

Pe muzica inimii tale sa dansez,

Și-n brațele tale sa ma adăpostesc.

Te aștept,dragul meu..

Sa îți simt respirația ușoară

cum adera pe chipul meu rușinat și îmbujorat.

Simtesc dragul meu cum in brațele tale ma topesc.

Văzându-ți chipul de om frumos,

indragostindu-mă de ochii tai negrii sclipitori,arzatori,tenul măsliniu mătăsos,

părul creț și blond.Dar din tot ce ai,

Doar acele buze moi cu o ușoară tenta de roz,ma fac să ma sting de dor!

Ligia.G

Târziu să fie oare pentru mine?

Pierdut să fie timpul pentru noi?

Să fie vinovată doar distanța?

Contează doar cât suflet arde-n noi

Găsesc durere-ascunsă-n a iubi

Mă tulbură ce poate-aduce verbul

Norocul către unii a zâmbit

În doi le-a fericit viața sorocul

Pare că soarta e un cinic joc de zar

Niciun profet nu mi-a răspuns cine le-aruncă

Uni-au primit nemăsurat norocu-n car

Alții îl caută gonind fără s-ajungă

Trei picături de fericire-am în pahar

Din ele una s-a uscat subit pe buze

Am reușit cumva să gust, dar e amar

Credeam că-i miere-această dulce-amărăciune

Era tot mai greu să-ți vorbesc.
Mi-era peste mână că știam că nu vei fi al meu...
Am crezut că fugind de acest gând voi fi bine.
Dar recunoscând acum, să-mi scrii îmi făcea bine.
E ironic nu?
Dar să simți că te autosabotezi e imposibil de explicat.
Mă puneam în locul ei,
Și nu mi-ar fi plăcut să fiu,
Dar am înțeles că nu suntem nimic.
Și e mai simplu, să accept distanța.
Să mă obișnuiesc cu ideea.
Că ești un trecător, care aș dori să rămână puțin mai mult decât restul.
Mulțumesc că stai!

De unde-mi vii singurătate,

Cu glasul tău de vifor ruginit?

Atâta vreme te-am crezut departe...

Văd limpede acum că zeii m-au mințit.

Îmi curgi prin suflet aspră în șuvoaie,

Iar, flăcări înghețate mă străpung,

Tigroaică neagră, rătăcind în ploaie,

Prin ochii tăi din mine mă alung.

Știam că ai plecat la vânătoare,

Amar de vorbe înțelepte mi-am șoptit,

De unde te întorci însingurare,

Când străjile în turn au adormit?

...sub pașii tăi s-aud foșnind regrete,

În noaptea lungă ca o veșnicie,

Demoni absurzi cerând dovezi concrete,

Sărutul tău sublim, cu gust de nebunie.

Ah, ...sângele în apă mi-l preface,

Privirea ta sălbatică și rece,

În jurul nostru universul tace,

Că norii ăștia au uitat să plece.

Și gânduri fără de noimă stau să-mi cadă,

Prin haosul turnat în sticlă,

Ca iedera mușcând dintr-o fațadă,

Zidită-n solitudine și-n frică.

Et si tu n'existais pas,

dis-moi pourquoi j'existerais.

Pour traîner dans un monde sans toi,

sans espoir et sans regret.

Et si tu n'existais pas,

j'essaierais d'inventer l'amour

comme un peintre qui voit sous ses doigts

naître les couleurs du jour,

et qui n'en revient pas.

Et si tu n'existais pas,

dis-moi pour qui j'existerais.

Des passantes endormies dans mes bras

que je n'aimerais jamais.

Et si tu n'existais pas,

je ne serais qu'un point de plus

dans ce monde qui vient et qui va,

je me sentirais perdu.

J'aurais besoin de toi.

Et si tu n'existais pas,

dis-moi comment j'existerais.

Je pourrais faire semblant d'être moi,

mais je ne serais pas vrai.

Et si tu n'existais pas,

je crois que je l'aurais trouvé,

le secret de la vie, le pourquoi

simplement pour te créer,

et pour te regarder.

Et si tu n'existais pas

Dis-moi pourquoi j'existerais

Pour traîner dans un monde sans toi

Sans espoir et sans regret

Et si tu n'existais pas,

j'essaierais d'inventer l'amour

comme un peintre qui voit sous ses doigts

naître les couleurs du jour,

et qui n'en revient pas.

En als je niet bestond

En als je niet bestond

vertel me, waarom zou ik bestaan?

Om te verblijven in een wereld zonder jou

zonder hoop en zonder spijt?

En als je niet bestond

zou ik proberen om de liefde uit te vinden

als een schilder die ziet hoe onder zijn vingers

de kleuren van de dag geboren worden.

en die het niet toebehoort.

En als je niet bestond

zeg me voor wie ik zou bestaan?

Voorbijgangers slapend in mijn armen

waarvan ik nooit zou houden?

En als je niet bestond

zou ik niet meer dan een stipje zijn

in deze wereld die komt en gaat

zou ik me verloren voelen,

ik zou je nodig hebben.

En als je niet bestond

vertel me, hoe ik zou bestaan?

Ik zou kunnen doen alsof ik mezelf was

maar ik zou niet echt zijn.

En als je niet bestond

geloof ik dat ik het zou hebben gevonden

het geheim van het leven, het waarom

eenvoudig om je te scheppen

en om je aan te kijken.

En als je niet bestond

vertel me, waarom zou ik bestaan?

Om te verblijven in een wereld zonder jou

zonder hoop en zonder spijt?

En als je niet bestond

zou ik proberen om de liefde uit te vinden

als een schilder die ziet hoe onder zijn vingers

de kleuren van de dag geboren worden.

en die het niet toebehoort.

Într-un trecut de demult, doi îndrăgostiți,

Împreună într-o poveste de iubire s-au ivit.

Un băiat și o fată, suflete unite-n dorinți,

Semanand in gradina lor, cate-un dor nemaipomenit.

Au crescut împreună, ca florile din soarele bland,

Cu razele de dragoste îmbrățișându-i tandru, în gând.

În ochii lor strălucea o stea înserată,

Iar drumul lor alături era o cale împărțită.

Înflorind iubirea, au sădit în fiecare colț,

Flori delicate, în culori de rouă și de stele,

Dar destinul crud a întors roata vieții,

De cand ea a decis un alt drum.

Acum drumul lor, cândva plin de flori înflorite,

E gol și pustiu, întristând privirile triste.

Acolo unde iubirea lor creștea și înflora,

Sunt doar petale ofilite, semnul despărțirii amare.

Florile lor, odată vii și pline de culoare,

Astăzi sunt martore ale durerii și-a uitării amare.

Lacrimile despartirii au udat pământul uscat,

Iar florile lor s-au înclinat, obosite și-ntristate.

Petalele căzute, semn al iubirii pierdute,

Sunt acum amintiri, cu tristețe reproduse.

În sufletul băiatului, o durere adâncă zace,

Căci iubirea lor s-a risipit, într-o clipă, în noapte.

Dar chiar și în tăcere, în acest întuneric greu,

Iubirea lor rămâne vie, în amintirea lor mereu.

Drumul lor pustiu, cu flori ofilite în urmă,

E simbolul tristeții, al unei iubiri ce-a pierdut o lupta.

Astfel, în această poezie tristă și plină de nostalgie,

Se adună suferința și amărăciunea din inimie.

Vad cerul curgand in lacrimile tale
Si cum inima ta ma raceste
Privesc in delir cum tii in bratele tale
O lumina de destin, a altei poveste

Inima mea imi spune ca sunt daltonist,
Dar nu stie faptul ca ochii mei expresionist
Refuza sa-ti vada colorata fecire,
Care…nu mie imi apartine

Dar cerul vietii stă sa cadă peste tine
Caci nu stii inima ta in a cui mana este.
Voi avea eu grija de florile fericirii tale,
Le voi uda cu lacrimile inimii mele.

Tu esti ceea ce numesc miez de miază zi,
Procreată sa aducă fericire pe pamant
Si sper ca sufletul meu il vei limpezi
Zace de mult timp in el un framant….

Acum pun sperantele pe raftul piedestal
Asteptand sa rasara de dupa suspine soarele
Privind cum le lumineaza in clipe zenital
Curgând cerul in lacrimile mele

“Unde-i Arthur, Regele padurii?”

Na-i auzit? Imperiul lui demult e distrus,

Iar supusii lui acum sunt pierduti

“Dar Arthur?” La omorat un prinț intrus

Nu plange Maică Romanie dupa ai tai copii

Care cu pietul lor te-au aparat de tirani

In timp ce un taran roman se lupta cu 10 mercenari

Aparant acest pamant al Sfintei Maici

“Eu mor pentru natiune”

Aclama Horia cu iubire

A fii patriot nu e merit, e datorie

Arthur!, sa te odihnesti in pace!

Prin atata confuziune 

Pamantul ăsta ne aparține

Tine minte draga române

“ROVINE, NU RUINE!”

Da nimanui nu-i pasa, e dat uitarii

Falsele sisteme astupa scrierile sfinte

Iar usor usor istoria va fi data executarii

Si vor fi calcate in picioare a eroilor morminte

-“Tată, ce sunt acestia?”
Oameni fiule, de acestia trebuie sa te feresti.
-“Dar de ce, care-i explicatia?”
Vezi tu fiule, nu toti serpii sunt veninosi, dar tot muscă…
-“Și nu stiu ce e iubirea?”
Știu fiule, dar o folosesc acolo unde nu trebuie, in averi, in păcate, in cele lumești.
-“Dar unde le este speranța?”
In ziua de azi fiule, speranța este painea omului sarac,
-“Dar ei nu sunt oameni liberi”
Fiule, ei se declara oameni liberi cu jumătate de gură astupata de mai marii lumii ce le lungesc “zgarda” crezând ca au drepturi, dar le trag mancarea mai departe ca tot sa nu ajungă la ea.
-“Dar ei stiu ca intr-o zi vor muri?”
Da fiule, dar nu stiu ca nu avuția vor plange după ei cand vor pleca din lumea asta, nu vor da lucrurile nesufletesti pomana pentru iertarea sufletelor lor.
-“Si unde este adevarul?”
In fata tuturor, dar nu vor sa il vada pentru ca este prea dureros sa il accepte.
-“Tată, dar eu cum trebuie sa plec?”
Atunci cand vii pe lume, vii plângând, iar toti se bucura de venirea ta, asa ca atunci cand pleci, toti sa iti simta lipsa, iar tu sa pleci zambind.
-“Dar tată, de ce sunt asa răi?”
Fiule, Eu sunt Bunatatea Lumii, ei nu sunt răi, ei sunt fii Mei.

Hai sa ne vindecam unul pe altul

Si sa uitam cum trecutul

Si a pus amprenta pe sufletul nostru

Noi suntem absolutul, 

Alfa si omega din debut, 

Eu reprezint pacatul, iar tu fructul

"Piatra de ieri, diamantul de maine" 

Din fire străine 

Am creat iubiri depline

Iar prin ale noastre taine

Am sacrificat ganduri necumpatate

Chiar daca nimeni nu ne susține 

Ne injectam doze de adrenaline

Prin privirile noastre suave

Iar sufletele noastre devin diamantine

Nu regret ca te-am cunoscut

Dar am sa sufar daca te-am pierdut

Fiecare zi cu tine e un nou inceput

Dacă lumea era frumoasă
Nu am fi plâns când ne-am născut.
Dacă eram curați cat am fost in viață
Nu am fi spălați atunci când am murit.

Fiecare om apare pe lume plângând,
Iar cei cel așteaptă, zâmbesc dansând…
Dar atunci, pe treptele morții călcând,
Toti te vor plânge, iar tu vei pleca râzând.

“Moartea nu este si nu va fi un punct, ea este o virgulă”