Epopeea unei Iubiri uitate

Mă simt ca o umbră în lumina zilei,
Străbat lumea cu pași încetiniți,
Fiecare gând o furtună în sufletul meu,
Între visuri rătăcite și realități aprinse.

Când mă privesc în oglindă, văd doar un străin,
Un om care a învățat să se ascundă,
Și fiecare zâmbet ce apare e doar un truc,
Pentru a păstra tăcerea, pentru a uita durerea.

Doamne, dacă-mi ești aproape,

Și-mi cunoști fiecare gând,

Nu-mi lua din brațe omul

Pe care-l țin tremurând.

Doamne, dacă-mi ești aproape,

Când mă vezi tăcut și frânt,

Nu-mi lăsa sufletul pradă

Umbrelor ce mă înfrâng.

Doamne, dacă-mi ești aproape,

Și-mi auzi inima cum cere,

Fă-mi din lacrimă izvoare,

Și din dor, alin și miere.

Doamne, dacă-mi ești aproape,

Cum se roagă cei pierduți,

Fă-mi credința sabie-n noapte,

Să-i despart de cei căzuți.

Și dacă noaptea vine rece

Și cere tot ce-i viu pe pământ,

Să mă șteargă fără nume,

Doar să mor cu ea în gând.

Te caut în amurgul care se frânge,

În umbrele ce dansează peste gând,

Iar inima-mi, ca vântul, se avânge

Spre tine, fără prag, fără rând.

Ești stânca ce se-aprinde în mare,

Valurile-mi se sparg de tine-n zori,

Și fiecare sărut e o dare

De stele ce se nasc printre fiori.

Mâinile tale-s crengile unei vieți

Ce tremură sub cerul meu prea plin,

Și dacă pleci, se frâng și nu se-ntorc pașii

Ca ploaia ce se stinge în destin.

Dar dragostea, nebună și fierbinte,

Nu știe să moară, nu știe să tacă,

Ea arde și-n tăcere, ca o simfonie

Ce strigă prin vene, ce nu seacă.

Nu m-am născut din aur, ci din rugină,

Din pumnul strâns al celor fără vină.

Mi-au ars cuvintele pe limbă, dar n-am tăcut —

Căci tăcerea e un lanț ce-ți rupe sufletul mut.

Am mers desculț prin sângele altora,

Am văzut cum se ridică ziduri din lacrimi și ordine false.

Și totuși, am ales cu inima spartă să fiu de partea celor călcați în pulbere,

Chiar dacă lumea mă scuipă și mă ceartă.

Când voi fi carne frântă sub pământ,

Să nu-mi puneți flori — puneți jurământ:

Că n-o să lăsați dreptatea să moară de foame,

Nici să fie vândută pe două icoane.

Până la ultima suflare, voi fi cu cei asupriți,

cu vocile arse, cu visurile strivite,

Cu ochii care plâng fără să ceară nimic —

Doar o fărâmă de lume

Unde omul nu mai calcă omul,

ci-l ridică.

Te caut în amurgul care se frânge,

În umbrele ce dansează peste gând,

Iar inima-mi, ca vântul, se avânge

Spre tine, fără prag, fără rând.

Ești stânca ce se-aprinde în mare,

Valurile-mi se sparg de tine-n zori,

Și fiecare sărut e o dare

De stele ce se nasc printre fiori.

Mâinile tale-s crengile unei vieți

Ce tremură sub cerul meu prea plin,

Și dacă pleci, se frâng și nu se-ntorc pașii

Ca ploaia ce se stinge în destin.

Dar dragostea, nebună și fierbinte,

Nu știe să moară, nu știe să tacă,

Ea arde și-n tăcere, ca o simfonie

Ce strigă prin vene, ce nu seacă.

Tu ești răspunsul când lumea mă frânge,

când noaptea mă strigă și ziua mă stinge.

Ești visul pe care îl port în privire,

pulsul din pieptul ce-n tine respiră.

Ești mâna ce-mi tremură blând peste rană,

ești vocea ce-mi cântă când inima-mi toarnă

toate cuvintele, toate tăcerile,

toate iubirile, toate durerile.

Dacă-ai ști cât te scriu pe hârtie,

cum litere mor ca să-ți spună ție

cum cerul îți poartă conturul pe pleoape

și soarele-ți știe și mersul, și șoapte…

Dacă-ai ști că nimic nu mai sunt

fără ochii ce-mi țin universul în frâu,

ai ști că iubirea, oricât ar fi vânt,

nu pleacă. Rămâne. Se face ecou.

.

    Mi-am pierdut inima, 
    În şoapte fatale. 
    ...şi raţiunea de-a fi, 
    În umbra genelor tale... 
    
    Tu stărui să stau, 
    Eu ezit să rămân. 
    Doar vântul şopteşte 
    Un cântec nebun... 
    
    Tăceri, greu se lasă, 
    Iar ploaia, se frânge. 
    În temniţa ei, 
    Inima-mi plânge…
    
    Cum pot să plec, 
    Când afară e rece? 
    Cu sufletul greu, 
    Tu, umbra-mi petrece…

Și uneori în nopți târzii am gânduri negândite

Ce-mi izvorăsc din amintiri pierdute, netraite .

Mai am gânduri secrete ce ie păstrez in taină

Le port cu-atata grijă..n-aș vrea să îmi dispară.

Şi am in gând cuvinte ce nu le-am zis sau scris

Rămân întipărite-n taïna sfântă a nopților de vis,

Și am trăiri si sentimente ce mi se plimba hai-hui

Dar sunt toate ale mele și nu-s de spus oricui.

Si-mi iese-n noaptea neagră timid cate-o amintire

Ce-mi sta pitita-n coltul din sertarul cu iubire.

Si-ncep a-mi curge lacrimi ce tot de luni le strâng

Din neputinta sufletului când îmi apari în gând.

Și mă încearcă un dor ce-I port de când te știu

Din nopțile când ne vorbeam de toate până târziu,

Și mi se naste-n suflet o umbra de speranță

Că intr-o zi vei reveni să te mai strâng in brate .

Asta mi-s eu cred în destin..îin probabilitate

Și tot ce am trăit nu am cum să ignor.

Căci mi-esti aproape chiar de îmi ești departe

Și cred, că totuși, noi nu ne-am întâÏnit întâmplător.

    Iubito, sunt lângă tine... aici, 
    întinde mâna şi-ai să m-atingi, 
    stau pe-ntuneric şi te privesc, 
    cum dormi de uşor... şi te doresc...
    
    Stau lângă trupul tău fragil, 
    frumos şi mic ca de copil,
    şi-mi vine să te mângâi, dar nu voi face asta,
    căci somnul tău e-n mine... şi în toată casa...
    
    Din ochii tăi ca două mistice fântâni,
    văzut-am cum se urcă, din tainice genuni, lumina,
    şi-am luat din ea un strop de rouă, şi-am strâns-o-n pumni
    dorind tot timpul să se-oprească-n loc dorinţa...
    
    Trezeşte-te iubito, zorii s-au ivit din albe mări, 
    striveşte-mi pleoapa obosită, sub tandre sărutări, 
    şi strânge-mă în braţe, s-adorm la rândul meu,

să-mi dăruieşti şi somnul ce-i cuibărit la sânul tău...

    De-aș ști că vi tu mâine în zori 

Te-aș aștepta pe pat cu flori 

Și de -ai veni din nou acasă 

Ți-aș pune flori și vin pe masă.

    Sau dacă vi pe înserat 

Când toată lumea s-a culcat 

Doar eu te-aș aștepta în poartă,

Doar eu, și cu a noastră fată 

Și nepoțelul care nu te știe 

Decât, din câte o fotografie.

    Să vezi ce multe s-au schimbat 

De când de acasă ai plecat 

Dar nimeni locul nu ți-a luat 

Și toți cu dor te-am așteptat .

S-astept cu disperare, norul
Dar galbena-i lumina, dorul?
Acel trecut in zare, cerul
Ca iarba-n disperare, gerul.

Sa poti citi cuvintul, care
In zilele straine, doare?
Amar sa-ti fie clipa, mare
Sa stii ca a ta lipsa, doare.

Trezesti cu o privire, somnul
Dar lasi fara suflare, gindul !
Sa vad alaturi steaua, visul
Care imi da sperante, stii tu?

sub o mască binevoitoare,

răutatea

se rostogolește prin hățișurile istoriei,

călcând, asemenea buldozerului,

peste făclii și case.

 gândul ucigător de oameni-

înfometat,

se cuibărește-n inimă,

întunecând mintea

cu mii de argumente.

cine să se mai bucure de nașterea Sfintei Fecioare?

peste tot,

strigăte de groază.

sângele

bărbaților,

femeilor,

copiilor români

nu-nduplecă cruzimea.

in satele:

mihai bravu,

nușfălău

treznea,

ip

doar crucile  din lemn mai vorbesc

printre lacrimi.