Femei și Datorii

Poate vorbesc în parabole,

Poate par sculptor de tăceri

Sau profet fără scripturi,

Dar când te cuprind în brațe

Dumnezeu coboară atât de firesc

Încât nici îngerii nu se mai miră.

Vine ca și cum ar intra în propria Lui casă

și ar spune doar:

„Așa se scrie Raiul:

în doi, fără martori.”

Nu ți-am promis cerul

Doar l-am tras mai aproape.

L-am făcut să stea.

Și dacă vreodată te vei rătăci în lumină,

Eu voi fi umbra ta

Nu ca o fugă, ci ca o ancoră,

ca o dovadă că și Dumnezeu obosește uneori,

dar eu, bărbat, nu.

Noaptea mă întreabă: 

„De ce mai privești spre ușă?” 

Iar eu răspund în tăcere:

„Fiindcă unele suflete întârzie o viață întreagă.”

Timpul mă întreabă:

„Ce mai cauți în trecut?”

Și eu răspund:

„Ultima versiune a mea care încă știa să zâmbească.”

Oglinda mă întreabă:

„Pe cine cauți?”

Și eu răspund:

„Pe omul care privea lumea fără teamă să iubească.”

Vântul mă întreabă:

„De ce privești mereu în urmă?”

Și eu răspund:

„Poate că într-o zi și dorul va învăța să plece.”

Dimineața mă întreabă:

„Ce ai visat?”

Și eu răspund:

„Un loc unde nimeni nu trebuia să-și ia rămas-bun.”

Nu plânge marea când se frânge

De stânca rece, fără grai,

Ci-n adâncimi tăcerea-și strânge

Tot cerul risipit din rai.

Așa și omul care poartă

În piept lumină fără preț,

Își vede sufletul la poartă

Vândut pe-un zâmbet mărunțel.

El dă din pâinea lui flămândul,

Din focul lui aprinde stele,

Dar cei ce-i încălzesc pământul

Îi lasă iarna-n piept cu ele.

Căci răul n-are colți de fiară,

Ci chipul celui ce-ai iubit,

Îți bate seara la cămară

Cu glasul blând și liniștit.

Nu sabia ucide omul,

Ci mâna care mângâia,

Mai greu apasă peste suflet

Sărutul fals decât o nuia.

De-aceea lumea-și face casă

Din cărți zidite cu minciuni,

Iar cel ce vine să le spargă

Rămâne singur printre spini.

El merge drept prin vreme strâmbă,

Ca plopul alb în câmp pustiu,

Cu fiecare frunză frântă

Se face cerul mai târziu.

Că omul bun nu moare-n moarte.

El moare, viu, câte puțin,

De fiecare dată când lumea

Îi cere cerul... drept destin.

Și poate Dumnezeu, în noaptea

Când a zidit întâiul dor,

A pus în inima cea bună

Întregul plâns al tuturor.

De-aceea omul bun nu cade.

El arde-ncet, fără să ceară.

Ca o candelă uitată

Ce ține cerul până-n moarte.

Răsună liniștea catastrofal
Din pereții de metal,
În timp ce din monocristal
Se reflectă digital,
Direct pe-al meu moral.

Profeții din repertorial,
Iar în drumul ascensional,
Mă despart diapetal,
În multe egouri poziționate zenital,
În jurul aceluiași pocal.

Un semnal răsună, spiritual,
Înțeleg că avem același ideal,
De a răspândi pacea monumental,
Vărsând sângele nevinovăției din pocal,
Peste tot acest tărâm infernal.

Marchez epocal,
Servind din pocal,
În timp ce, în fundal,
Se aude muzical,
Cum se apropie maniacal
Din infernalul abisal
Un așa-zis feudal.

Cu o privire agonală,
Se prezintă punctual,
Dar cunosc, la nivel mental,
Că m-ar sfâșia ca un sacal
Pentru neprețuitul monocristal.

Printr-un act teatral,
Se naște un moment conflictual,
În timp ce instinctual,
Lovesc intelectual,
Și răsar triumfal,
Trimițându-l procesional
Înapoi, în infernalul abisal.

Marchez epocal,
Servind din pocal,
Cu dispreț, privesc superficial
Pe raftul piedestal,
În miezul monocristal,
Savoir, penser, rever. Tout est là,
Răsună din pereții de metal,
Dar e alt cântec funerar,
Lipsit de moral.

Auzind cum bufnița cheamă noaptea
Vorbind în spaima necredinciosului,
Se mai scurge de pe cer o stea,
În răsăriturile necurate ale întunericului.

Drumurile mele, se scaldă ușor,
Risipindu-se precum spuma mării…
Nu mai am nici-un singur dor,
Doar o amplă dorință, dată uitării…

Nemărginitul infinit îl țin într-o palmă,
Lovind numai adieri de lumină
Și veșnicia o țin într-o oră,
Precum raiul într-o floare sălbatică.

Stau și îți spun ale mele gânduri,

Dar totu’ parcă-i în zadar...

Iar tu, în loc să spui ceva,

Doar amplifici cu tăcerea ta.

Stau cu gândul neîncetat,

Că poate iubirea ta s-a evaporat...

Dar totuși sper să mă fi înșelat,

Pentru că ar fi o durere de nesuportat.

Pare că ești neinteresat...

Dar dacă totu-i în mintea mea?

Tu îmi spui că mă iubești,

Iar eu cred că mă amăgești.

Acum spune tu...

Așa-i sau nu?

Doar nu mă lăsa să mă scufund

În gânduri care dor mult.

O fi de-ajuns că ne-nțelegem?
Că suntem doi într-un întreg,
Când inima-ntr-o lume-a ei trăiește
Și mă-ntreb: ce-i lipsește?

De ce mereu se zvârcolește,
Și-n piept tresare,
Și râvnește...

Suntem făcuți pentru o singură iubire?
Și, dacă da, de ce cădem în alte simțuri?
De ce ascultăm ce zic alți ochi?
De ce fiori în inimă și-n gânduri?
Pentru a suferi?

Și, dacă da, atunci de ce?
Pentru a iubi?
Și, dacă da,
De ce ne dăruim cu-un „Da” doar unei singure ființe?

O fi de-ajuns?
Și, dacă da,
De ce râvnim?

liniștea unei dimineți

încremenită de spaimă,

a secat

izvorul lacrimilor de căință.

la capătul drumului întoarcerii,

tatăl-cel îndelung răbdător,

ne face semne disperate

cu năframa.

Culeg din noapte fragmente de vise,

Realitatea se contopește

cu luminile-i stinse.

Memoria imi joaca feste si

ma agat de amintiri,

Piese de puzzle își

caută potriviri.

Alarma suna in ora

cruda si târzie,

Uit subtil de siropoasa-mi

fantezie.

Ma trezesc in iad,

imi fac si o harta!

Nu ma opun la ce îmi 

rezerva soarta.

Lumina e acra si vreau

sa plec departe,

Licoarea de aseară vrea sa-mi

facă parte.

Oglinda îmi zâmbește cu

tente necrofile,

Apocalipsa e aproape dându-mi

semne subtile.

Aduc mesaje de dincolo

de toate!

Suntem înzestrați cu

întunecate arte.

Magia e lichida si curge

prin sentimente,

Gestul faureste viitoarele

momente!

Se recoltează iubirea oficial,

dramatic.

Moartea nu va fi ceva zadarnic!

Domnita suavă,demoni

ți se alătura!

Fiind prea sus nimic nu

te mai satura.

Rugaciunea e între barele viitorului,

Influenta puternica pe

timpul postului!

E ușor sa crezi si sa

nu cercetezi,

Soarta crucifixului sa o cedezi.

Arbore cu fiecare-i

creanga originala,

Pomul cu leacuri pentru

orice boala.

Se da de veste,se caută zeița!

Sa fie cu castel si tot

ce e de fiță!

Mare lucru e sã ştii

Sã îţi vezi de-a ta lucrare

Şi în dreptul ei sã pui

Semnele de întrebare.

Mare lucru e sã poţi

Sã te-abţii când ai dreptate,

Sã nu cauţi sã-i înveți 

Pe cei ce le ştiu pe toate! 

Mare lucru sã-ţi cunoşti

Locul tãu în astã lume,

Nerâvnind în niciun fel

O distincţie anume.

Mare lucru e sã vrei

Sã te porţi ca fiu de Rege.

Sprijinind pe cei ce-i dor

Des, picioarele betege.

Mare lucru e sã ai

O ureche ce n-aude

Bârfele şi şoaptele

Celor mai de treabã rude!

how do you love me so easily?

when my whole life, the people around me

have shown me im hard to love,

and so that became my reality.

i've only ever been myself

or changing for others,

or due to traumas,

but there was one constant thing —

they were all temporarily;

i get scared if you stay too long

and i'll push you away,

even if you're nice to me,

'cause that's my lesson.

no one was really here to stay,

yet i still pushed them away,

in fear they'd hurt me too,

so i did it first, before you could.