Înmormântați la poli opuși

 Unde sunt poeții noștri
 Când corăbii în larg dispar
 Și apare în calea noastră
 Numai umbra unui far?
 
 Unde sunt poeții noștri
 Atunci când visele dispar
 Și răsăritu-i plin de nori
 Cu valuri sparte în zadar?
 
 Oare unde sunt poeții noștri
 Când aleile-s întunecate
 Și zărim prin umbre monștri
 Ce ne-ndeamnă în păcate!?

 Unde sunt poeții noștri

 Ce demult au fost uitați,

 Creionând doi ochi albaștri

 Ne-nțeleși și resemnați.

 Unde sunt poeții noștri
 Când frunzele nu pot zbura
 Iar căderea stelelor
 Strigă-n cer: -Nu mă uita!

(autor: Aurel Alexandru Donciu /  Creatie aparuta in volumul Soaptele Noptii ( editura Galaxia Gutenberg, 2020 ) si in volumul Cub de gheață ( editura Etnous, 2020 ) Toate drepturile rezervate.

Ploaia mea de iubire spontana,
Care m a făcut sa cad în apă,
Pentru dragostea sa grozavă,
Tu sufletul meu de viață.

Iubirea ta ma omoară,
De aia am murit în vară,
Pentru ca e mai călduroasă,
Și este mai frumoasă.

Moartea mea va fi mai cruntă,
Pentru ca ne vom despărți pe lună,
Tu pe pământ iar eu pe planetă,
Dar ne vom iubi împreună.

Chiar dacă ne va despărți cerul,
Eu te voi iubi la fel,
Cum te am iubit de fel,
De aia voi rămâne în cer.

De-aș fi fost orb lumina s-ar fi topit cuminte

Într-o săgeată lungă sorbind prin noaptea șuie

Penumbra cărnii tale din steaua care nu e

Cum soarbe așteptarea silaba din cuvinte.

De-aș fi fost surd chemarea s-ar fi pierdut în mine

Cât să mă ducă șoapta spre căpătâi de muzici

Prin limfa ca o apă gustată lung de ftizici

Întinși timid la soare uitând de boala-n sine.

De-aș fi fost mut cuvântul s-ar fi rotit a lună

Preaplină de zăpada din munții ei fecunzi

Ca tu fără cuvinte în mine să-ți ascunzi

Dorința ce păcatul nu știe să mi-l spună. 

De n-ar fi fost mirosul de gleznă fără lanțuri

Supusă ca o armă tocită de victorii

Aș fi rămas în cuibul de unde toți cocorii

S-au dus a primăvară la margini de Bizanțuri. 

De n-ar fi fost pe limbă un gust de apă moale

Prelinsă din iatacul cu foșnet de cascadă

Aș fi lăsat o mare în palma mea să scadă

Cât să se vadă sarea sclipind pe fier de zale.

De n-aș fi pus din mine pe pielea ta o gură 

Să simt umoarea vie din noi făcând pereche 

Am fi rămas telurici în huma noastră veche

Și-am fi simțit banalul din lume cum ne fură.

Irascibil, tulburat și rătăcit,

Micul fecior ia loc pe lemnul acoperișului tocit.

Lângă el e încă altul, domolit, surâzător și moleșit.

Oare el ce are? Nu pare să aiba ceva de scotocit.

Și se apucă să vorbească cei doi flăcăi,

Să afle că unui-intoxicat și altui-îndrăgostit.

Și cel lucid se dă să plece, că n-au ei aceleași căi,

"Mă face fericit. Nu pot s-o las" despre drog a rostit.

Și asta l-a oprit pe cel cu inima de foc,

Că e de-acord, dar nu-n același joc.

"Mă gandesc la ea de parcă-s dependent"

"Sunt dependent, o am în minte abundent"

Și-l ascultă cel cu ochii roșii-nsângerați,

Cum vorbește de ea, plin de fluturași.

Și se simte la fel, parcă erau torturați,

Unul de la fată, altul de la drog, amândoi in nebunie atrași.

Și se uită ca doi proști unul la altul-n adâncime,

Că parcă le-o fost făcut să-și fie-n drum trecuți,

Și atunci își dau seama, cei doi necunoscuți,

Că drogat și-amorezat sunt a dracu sinonime.

Fiorii reci ai primei iubiri
inca domina privirea
ce, stand fixa este cuprinsa de o umbra deasa
a amimtitilor uitate, a noptilor pierdute
a sperantelor inselate si visuri spulberate

privirea fixa, apasatoare, se inchide incet
in cercuri negre periferice
nu o vede, dar o simte
iubirea cea dulce, ce dorul ei aduce

Treizeci de universuri posibile
dar asta n a fost unul...
intr-unul sigur exista un eu
mai bucuros ca niciunul

Unde esti acum, speranta?
Unde te ascunzi acum, iubire?
Cine te-a amutit, vorba dulce?
Viata mea usor se duce...

Vreau cu brațele tale sa înconjor lumea.
Vreau ca privirea ta sa fie leacul fericirii.
Vreau ca prezenta ta sa alunge moartea.
Si jur pe nimicul ce-l am,c-am sa te fac a mea

Si mereu când am sa spun:”te iubesc”!
Nu va fi vorba despre tine,
Va fi vorba, cum nu as putea sa trăiesc,
Fără prezenta ta lângă mine.

Dar pe când o sa îmi apari in cale pe altar
Sa nu-mi spui nici-o vorbă
Dragoste sa-mi dai, gust de nectar,
Iar la ureche iubiri in șoaptă…

Dar pana atunci, nu simt dragostea
Iar eu simt ca ma ofilesc si ma usuc
Până am sa te fac femeia mea,
Ard tot ce aveam eu mai scump, nimic…..

Iubito, mi-aș face inima, râu,  

Să curgă lin peste sufletul tău,  

Iar din zilele mele, ce le am pe pământ,  

Să-ți fac un paradis, cu miros de cânt.

Să-ți împletesc părul în raze de soare,  

Să-ți dăruiesc flori de dor și speranță în zare,  

Să transform fiecare umbră în vis,  

Și să umplu tăcerea cu glasuri de crist.

"Și chiar de-s umbre, iubirea noastră strălucește"

Te-aș iubi o dată și încă o dată,

Te-aș găsi în serile fără de sfârșit,

Te-aș striga în miez de noapte,

Te-aș căuta în umbrele misterioase,

Te-aș simți în adâncul sufletului meu,

Te-aș visa în liniștea amurgului,

Te-aș alerga în mijlocul furtunii,

Te-aș descoperi în lumina zorilor,

Te-aș adora cu fiecare bătaie a inimii,

Te-aș dărui întregii mele vieți,

Te-aș iubi dincolo de timp și de spațiu

Pentru ca din toate cate sunt, doar atata pot.

Raman superficial
Cum ma lasi rece pasional.
Te as iubi nevonventional
Dar nu te vad in al meu final

Ar fi frumos daca ai stii
Cate mii de destainuiri
Au sa zaca in inima mea flamanda,
Dar arta mea ti e neinteleasă….

Nici eu nu ii inteleg arta ei
Nici macar ce scriu, e un obicei
Imi mai las inima sa scrie
In timp ce ma îmbăt cu necunoscute

Mi ar placea daca rochia ta
Ar sta la mine pe podea
Iar noi sa procream ce putini au sa stie
Cum arta poate fi si iubire

Pacat de noi, a noastră iubire
O vindem gram cu gram in neștire.
Din munți impartim farame
Amagindu-ne fara strop de omenie….

Soarele e gelos pe tine

Caci stralucesti la infinit

Iar cu ale tale miscari suave

Poti simti in jur cum totul incepe sa se clatine

Tu esti armonia din tropote

Ale sunetelor de metal

Mangaierea acelor zgomote

Instalandu-se linistea-n fofote

Tu esti culoarea din note

Ale simfoniilor de liniști

Acompaniata de mangaierile tale

Care pica grav pe portative

Poate ca nu, Poate ca da, poate..poate

Dar nu cred ca exista o alta piesa

Cum sunt de a tale intesitate

Care de cum le auzi,le simti, esti sedat de placere

Precum actiunea unor gloante

Asa ma ataci pe mine

Iar gandurile mi-s uscate

De cand nu-ti mai sunt propietate

Inima mea umblă desculță

Si beata de-a ta placere

Imi spune ca nu renunță,

E depententa de a ta existență

Poate ca da, poate ca nu, poate...poate

Alta lume nu mai e

De sperat, nu mai ai ce

Dar poate ca nu, poate ca da, poate....poate

Ai fost in viata mea o frumoasa lacrima

Ce alunecai lin, incalzind obrazul vietii mele,

Dar cand ai plecat, s-a racit pana si inima,

Cat de mult amar ai lasat in urmele tale.

Acum, te-as mai cauta sa te mai adun

Dar ai cazut, un strop in alta poveste....

Dar oriunde ai mai fii, sa-ti aduci aminte ce spun:

"Caci din al meu ochi, a inceput a ta poveste"

Te-am facut o comoară, eu fiindu-ti hoț,

Furam din ale tale bogatii ascunse doar clipe

Ca mai apoi, sa fauresc din ele, aur pretios

Dar ai plecat cu tot...sa raman doar cu iubire...