Insomnii

Aş vrea, să fiu aici, şi totuşi mai departe,

Să mă cufund cu toţi, dar în singurătate.

Păşind cu dreptul, încet, dar un pas înapoi,

Zîmbind cu alţii, străin, acum ne suntem noi.

Suflete destoinice și de-ar mai fi,

Locuri vrednice nu mai sunt.

Astronomie vrei să ştii,

Dar "Cerul" zace-ndată sub pământ.

Să simți e un blestem,

Rațiunea oarbă e în floare.

"Doar" luminați, nu mai Suntem,

Am vrea un Soare fiecare.

Cerem iubire ca la târg,

Tranzacții nesfârșite zi de zi.

Iluzorii iubiri ori prietenii;

Se laudă cu câte strâng.

Empatia e la căutare,

Dar nu în relațiile sociale;

Ci ca adaos în CV. apare.

Şi e cognitivă, nu de-oricare.

Principii frânte-n afaceri crescânde,

Visuri zdrobite-n realități absurde,

Emoții, sentimente-năbuşite,

Toate, pentru statut şi cariere „reuşite".

cu patru mii de ani-nainte de „momentul sfânt”,

care se petrecuse-ntr-un  cătun numit Capernaum

( unde se nasc, destul de rar, ce-i drept, doar sfinții),

Geometria sacră pusese stăpânire pe Pământ

și-nfăptuise lucruri stranii, trecând peste puterea minții

 pe care noi, profanii, le mai vedem și acum.

abia ieșiți din epocile pietrei, cei vechi nălțară piramide de-anvergură,

 (figură geometrică-ntâlnită cel mai des pe Terra),

cei antici  se aplecară spre artă și cultură,

ducând pe culmi nemaivăzute  sfera,

sfârșind în Evul Mediu cu tortura.

din preistorii-ntunecate istoria trecuse timpu-n vârf de daltă

știința cerului și scrisu-n cronici din bazaltul cel mai tare,

renscentiștii se înobilaseră și ei prin  artă,

umblând pe mări către Americi și Indii rămase în uitare.

Doar noi, contemporanii, cei din urmă, epigonii,

de la savant pân`la plebeu,

îndrăgostiți de cub, de cerc, de prismă sau elipsă,

mai gelozim, în taină, încă  faraonii.

iar câteodată  chiar pe Dumnezeu,

(prezent mereu în toate și mereu în lipsă!)

dimineața îmi place să alerg singur

uneori îmi iau și câinele

un suflet curat și candid

care nu se opune niciodată

o face din toată inima

cu dragoste

așa cum noi oamenii nu izbutim

nici măcar dimineața când alergăm

când trebuie să ajungem la serviciu

la supermarket

unde se dau fierăstraie Husqvarna

la ofertă

întotdeauna avem ceva cu ceilalți

care merg la biserică     

cumpără

se plimbă

fac jogging

altceva

de parcă ar fi posibil să facem toți aceleași lucruri

la aceleași ore

în același fel

ca niște roboți imbecilizați

programați după un soft pretențios despre cum ar trebui să fii fericit

dintr-o perspectivă empirică a mașinii

exprimată în serii scurte de biți

numai că mie nu-mi mai pasă

nu mai ascult părerile nimănui

Newton spunea că toate corpurile se supun legii gravitației

căderii „în jos”

excluzând din această ecuație tocmai Pământul

la ora asta mă preocupă doar să-mbrățișez cerul

despre care știm cu toții că nu există

să las Soarele să-mi încălzească sufletul

anima-animus

ceva abstract

necuantificabil

unii oameni de știință dau cifre

între 21 și o,o1 grame

e ca visul etern al omului de a zbura

din care s-a născut avionul

navele cosmice

care echivalează cu  omorârea visului…

Azi e secat în mine imensul lac mundan

În care-am înotat mereu în contrasens,

Dorind să-i duc pe alții cu mine la liman,

În universul meu oniric și intens.

Azi liniștea mă poartă pe sub soare;

Învăț să tac, să fiu și să ascult.

Trecutul oneros îl pierd în nonculoare,

Sărbătorindu-mi îndepărtarea de tumult.

Bre mamaie,

Tu ca o mamă pentru mine ai fost,

M-ai ingrijit şi spălat 

M-ai hranit şi educat,

Cu palmele tale bătătorite de muncă, m-ai mangâiat 

Cu umorul tău m-ai inveselit.

Aşa brusc ai plecat,

Cand nimeni nu se astepta.

Ai lasat in urma o familie incompleta 

Rănită de plecarea ta

Plângând de dorul tau.

M-am obişnuit cu tine cât ai fost acasă.

Cum stăteai pe scaun şi te uitai să vezi cine intră pe poartă,

Cum ne strigai fără oprire,  pânâ venea cineva,

Cum mă rugai sa merg cu tine la biserică sau sa fac paste sau paine sau sa-ți iau ceva de la magazin

Cum stăteai, aşa, pe scaun şi-mi spuneai ce bine m-am îmbrăcat

Cum ii spuneai mamei "De ce nu vine Ana să mai stea cu mine?".

Vreau să-ti spun că-mi pare rau

Că am fost prea leneşă ca să vin să te vad

Şi să-mi povesteşti ce ai făcut azi.

Că puteam să vin să stau cu tine şi să-ti zic "Noapte bună,bre"

Dar n-am făcut-o

N-am venit, poate, să-mi iau rămas bun.

Am zis că te văd maine şi stăm de vorbă

Doar că, mâine am vorbit doar eu...

Mâine am stat la căpătâiul unui corp care, cu o ora în urma era plin de viață,

Mâine am stat plângând lângă femeia..,pe care, dacă o rugam să-mi aducă luna de pe cer, ea imi aducea şi soarele,

Mâine am regretat că n-am venit ieri să văd ce faci, cum esti...

Azi te-ngroapă şi eu nu-o să te mai văd

Iar să mă împac cu gândul mi-e tare greu.

Imi pare rău că n-am venit ieri să te văd 

Şi că ți-am promis paste şi nu ți-am făcut

Şi că n-am stat cu tine mai mult 

Şi că m-am răstit la tine când m-ai supărat...

Acum singura voce care se aude la "Rămas bun", e a mea, îndurerată de moartea ta.

Să mă ierți mamaie că n-am venit ieri să văd ce faci...

Dar amintirea ta va fi veşnic în inima mea.❤

Pe străzi pustii, umbre se-ascund,

Destine frânte, visuri ce pierd.

În praf amar, se scurge o șoaptă,

„Alege viața, luptă, nu-i faptă.”

Raul privește spre zarea senină,

Unde viața curge, limpede, divină.

Refuză ispita, chemarea cea rece,

Spre calea luminii sufletul trece.

Drogurile mint, promisiuni ce dor,

Îți fură visele, te lasă gol.

Dar Raul știe, în adâncul său,

Că viața e darul cel mai măreț al său.

Prietenii cad, pierduți în abis,

Dar Raul e stâncă, un far nescris.

Cu glasul său clar, îndeamnă mereu:

„Alege speranța, drumul cel greu!”

În brațele vieții se află puterea,

Să-nfrunți întuneric, să rupi tăcerea.

Raul își strigă mesajul curat:

„Stop droguri acum, nu-i drum de urmat!”

Speranța răsare pe chipuri uitate,

Când Raul le-arată că viața e toate.

E soare, e zâmbet, e pace adâncă,

E cântec ce-n suflet veșnic răsună.

Deci, stopă tentația, prietene drag,

Nu lăsa durerea să-ți fie toiag.

Raul te cheamă: „Alege să trăiești,

În lume, curat, să dăruiești!”

Copilul din mine...

Tom Stoppard spunea că, dacă păstrezi copilăria mereu cu tine, nu vei îmbătrâni niciodată. Dar, uneori, ne trezim uitând tocmai de această comoară din sufletul nostru.

Copilul din mine... trăiește acum în ochii fiului meu. Îl văd în râsul lui cristalin, în pașii șovăielnici, în curiozitatea lui nesfârșită. Îl văd în fiecare moment când lumea devine, dintr-odată, mai simplă și mai frumoasă. Îmi amintește că și eu am fost cândva la fel: fără griji, plin de lumină și bucurie.

Copilul din mine... m-a așteptat. De multe ori l-am lăsat singur. L-am închis în colțuri ascunse ale sufletului, preocupat să fiu „adult”, să fiu „responsabil”. Mi-am dorit să cresc repede, să par puternic, să țin piept vieții, și, fără să-mi dau seama, l-am rănit. Astăzi, îi cer iertare.

Îi cer iertare copilului care eram pentru toate momentele în care nu l-am ascultat, pentru zilele când am uitat să râd, să visez, să mă joc. Îi cer iertare pentru fiecare dată când m-am încruntat în loc să zâmbesc, pentru momentele când grijile m-au făcut să uit de bucuriile simple.

Copilul din mine... e încă acolo. Îl simt mai aproape în fiecare zi petrecută alături de copilul meu. Mă învață din nou să alerg fără destinație, să râd din toată inima, să găsesc frumusețea în lucrurile mici. Mă învață să iubesc așa cum iubește un copil: sincer, complet, fără condiții.

Dacă aș putea vorbi cu copilul care am fost, i-aș spune:

„Iartă-mă. Nu te-am uitat, doar te-am pierdut o vreme. Îți promit că de acum îți voi fi mereu aproape. Voi păstra zâmbetul tău, jocurile tale, visele tale. Voi învăța din nou să privesc lumea prin ochii tăi.”

Și dacă atunci, în copilărie, aș fi scris o scrisoare pentru mine, adult, ar fi sunat așa:

„Dragul meu,

Nu mă lăsa să dispar. Rămâi copil în suflet, râzi fără motiv, iubește din toată inima. Ia viața ca pe un joc, nu ca pe o povară. Fii curios, găsește bucurie în tot ce te înconjoară. Deschide-ți inima și ascult-o mereu. În ea vei găsi răspunsurile.”

Astăzi, știu că a fi copil este o binecuvântare, iar a păstra copilăria vie înseamnă a-ți păstra sufletul tânăr. Copilul din mine e acolo, mă însoțește și mă inspiră. Îi mulțumesc că nu m-a abandonat niciodată.

Pe ceasul vechi, în taină se prelinge,

O lacrimă ce timpul vrea să-nvinge.

Din clipe stinse se naște un oftat,

Amintiri ce-n suflet s-au păstrat.

Secundele-s petale ce se scutur,

Trecutul șterge tot, ca un sărut fur.

Dar lacrima rămâne, purtând povara,

Un gând pierdut, o rază-ntristătoare.

În zori de zi sau umbrele târzii,

Ea plânge doruri ce nu pot muri.

Pe firul vieții curge ne-ncetat,

Un râu de vise-n negură uitat.

Trec ani ca frunza dusă de furtună,

Dar lacrima își poartă taina bună.

E glasul mut al clipelor ce pier,

Un martor tainic peste-al vieții cer.

În lacrima ce timpul o dezvăluie,

E dor de ieri și teamă de ce nu e.

E bucurie, plâns și alinare,

O carte veche-nchisă-ntr-o uitare.

Ea știe tot, dar tace neclintit,

Din răni ce timpul nu le-a tămăduit.

Căci fiecare strop ascunde-n el

Un vis pierdut sau un înger rebel.

Din ochii sufletului curge lin,

Ca o chemare-n zori de argint fin.

Și-n fiecare picur ce se stinge,

Se naște-un dor ce viața-l învinge.

Lacrima timpului, șoaptă divină,

Îmbracă clipa-n mantia senină.

E punte peste vise destrămate,

Un cântec vechi, al clipelor uitate.

Și totuși, ea ne-nvață să iubim,

Prin stropi de dor să-nvățăm să trăim.

Căci timpul trece, dar lacrima rămâne,

Un semn etern că totu-n suflet ține.

Așa se scurge viața ca o apă,

Lacrima timpului o mai îngroapă.

Dar ea păstrează-n taină adevărul,

Că-n fiecare strop se naște cerul.

Ești cerul meu senin, albastru,

Lumina zilei când e ceasul aspru,

Ești cântecul ce-mi știe dorul,

Și brațul care alină norul.

Cu mâini trudite mi-ai țesut visuri,

Din nopți tăcute, fără compromisuri,

Ai fost povață, stea și drum,

În lumea asta plină de parfum.

Pe frunte mi-ai pus sărutul blând,

Când sufletu-mi plângea arzând,

Din ochii tăi, un rai curgea,

Și-n fiecare clipă, mă învăța.

Ești muntele ce nu se clatină,

O inimă ce bate în taină,

Un înger fără aripi, dar viu,

În tot ce sunt, tu ești, nu știu.

Mama, tu ești nemărginire,

Un dor ce arde-n amintire,

Și chiar de trec prin vremuri grele,

Te port în suflet, printre stele.

"Privesc înapoi la ce am fost și la ce am avut – sau, mai bine zis, la ce nu am avut. Au fost momente în care m-am simțit gol, ca și cum îmi lipsea ceva esențial, ceva ce nici nu știam să numesc. Era un nimic apăsător, dar acel nimic avea să devină cel mai mare profesor al meu.

Din lipsă am învățat să prețuiesc, din durere am descoperit puterea, iar din întuneric am înțeles valoarea luminii. Tot ce am căutat în exterior – siguranță, validare, liniște – era, de fapt, ascuns adânc în sufletul meu.

Astăzi, am totul. Nu în sensul material, ci în sensul care contează cu adevărat. Am sufletul împăcat, o inimă plină și convingerea că ceea ce contează nu se poate cântări sau cumpăra.

Am pierdut ce n-am avut, dar din acea pierdere am câștigat ceva infinit mai valoros: înțelegerea că sufletul este cel mai de preț dar. Și dacă ar fi să o iau de la capăt, nu aș schimba nimic – pentru că nimicul m-a făcut ceea ce sunt astăzi."

Autor:

Mihut Raul Alexandru.

❤️

Pe drumul vieții, presărat cu ceață,

Umbra speranței vine și mă-nvață.

Căci chiar și-n noapte, când lumina-i stinsă,

Ea mă veghează, tainică, aprinsă.

Din doruri mute și visări târzii,

Umbra speranței știe a zâmbi.

Chiar de mă pierd în gânduri fără rost,

Ea-mi amintește tot ce-am fost.

Când lumea cade-n valuri de durere,

Ea-mi șoptește blând despre putere.

Un glas ce urcă dintr-un loc adânc,

Un cântec vechi, al sufletului stânc.

Prin ploi de lacrimi, prin furtuni amare,

Umbra speranței arde-n depărtare.

E ca un far ce-mi luminează calea,

Un dor nestins ce-și urmează chemarea.

Ea nu se teme de grele încercări,

În fața vieții stă fără-ncercănări.

Chiar când m-aplec sub greutăți de gheață,

Ea-mi spune: "Luptă! Merită viața!"

Din pulbere de visuri destrămate,

Ea construiește punți nestrămutate.

Căci orice umbră are-n sine-un soare,

Ce-nvie totul, chiar din nepăsare.

Când totul pare să se-ntunece iar,

Ea-mi dă puterea să cred în hotar.

În locul unde toate dorurile mor,

Umbra speranței devine izvor.

În ochii celor ce-au pierdut credința,

Ea reaprinde blândă biruința.

Și-n inimi ce-au uitat să mai viseze,

Umbra speranței începe să creeze.

E veșnic vie, chiar și-n lumea mută,

O flacără ce-n noapte nu se-ascultă.

Din suflet crește, până la zenit,

O rază pură-n întuneric țintuit.

Și astfel merg, purtându-i urma vie,

Prin labirinturi, prin orice câmpie.

Umbra speranței e pavăza mea,

Un dar ce-n veci în suflet va dura.