Unde esti?...

Nu mi-e dor de tine.
Știi bine.
Am zile bune și zile mai puțin bune,
Dar nu mă gândesc prea des la tine...
Nu-mi fac rău având așteptări inutile
Și nu-mi amintesc, căci am amintiri senile.
Nu mi-e dor de tine, nici măcar o secundă.
Exceptând atunci când ziua e trecută...
Și-n noapte în gând îmi apari grăbită
Să-mi cuprinzi mintea cea stingherită.
Dar în rest, sunt eu cu mine, liniștită,
În lumea mea fericită și nemărginită
Plină de nimicul ei și o lipsă
Se-acoperă emoțiile ca o eclipsă.
Dar nu mi-e dor și nu prea te țin în minte
Decât într-un moment în care soarele-i fierbinte,
Doar atunci... lumina lui sublimă
Te fură și te-aduce la mine-n inimă.
Tot timpul infinit, efemer, relativ
Cum să trăiești, de obicei, pare intuitiv
Uitarea... reacție de apărare
Iubirea... îți pune semne de-ntrebare
Dar eu nu mai încerc să îmi răspund
Nu mă mai gândesc atât de profund
Căci acum... mă gândesc doar la mine
Și adevărul e că nu-mi mai e dor de tine...
În afară de nopțile în care stelele-s pe cer
Și-atunci prin fantezii, îmi ești pasager
Ajungi departe și uneori aproape
Când simt că mă atingi, și am fiori pe spate.
Dar liniștea-mi e soră și stă cu mine-aici
Și-n fiecare zi, mă scutește de frici
Ploaia... e liniștea mea preferată
Strop cu strop, aștept timpul să treacă.
Și realizez câte-am uitat, și nu mi-e dor, știi bine,
Decât în zilele în care... mă gândesc la tine.
Atunci când respir, și inima îmi bate
Atunci când stau în pat, întinsă,pe spate
Atunci când pe cer sunt nori, sau e soare
Atunci când există, vapoare, pe mare.
În zilele când o pasăre zboară pe cer
Sau când pământul e lovit de un fulger,
În nopțile în care, luna, e rotundă
Sau în cele în care bufnițele cântă.
Atât cât există apus și răsărit
Sau cât orizontul, este infinit
Cât oamenii, vor exista pe stradă
Și cât ploaia nu se va opri să cadă,
Cât în lume, va exista câte-o furtună,
Și mai ales...
Mereu când am să mă uit la lună.

Se întâmpla de dimineață, eu beam cafeaua la fereastră

Când a sunat telefonul.

Vocea ta îmi părea o soaptă ce mă învăluie și mă tăvălește

Prin undele nevăzute ale imaginației 5G…

Problema era spinoasă, dar  tot insistam, mai alert, mai monoton

când îți păream Superman

când îmi păreai Pamela Anderson.

N-am mai stat la taclale,

mi-am luat halatul  din dotare și am început să scotocesc printre apartamentele din bloc

apartamentul tau rece de tot.

Când mi-ai deschis, erai într-un halat de casă,

erai frumoasă, frumoasă și grasă,

cu părul vâlvoi, cum e dragostea dintre noi

eu eram cu halatul cel bun

voiam să te impresionez…

Mi-ai arătat caloriferul, am scos patentul și cheia franceză

și parcă simțeam cum se declanșează

căldura în casă.

O iubire mecanică, o iubire de gheață era relația noastră.

Ti-ai aprins suav o țigară,

caloriferul șuiera ca la gară

și, rând pe rând, element cu element, am redeschis fluxul de căldură,

iar tot universul meu devenea acum al tău.

Ți-ai lăsat lângă pat halatul, la fel și eu, am lasat și ochelarii

Deja te vedeam mai bine, frumoasă, înaltă,

Precum fecioara, curată.

Mi-ai zis satisfăcută:„ Vai, domnule!”,

ți-am răspuns: „Măi, doamnă!”…

N-a fost nevoie de mai mult, te-ai aplecat să-mi ridici patentul ud

și mi-am amintit de Marcu, amicul meu care e arcaș de fel

și care ți-a strecurat în sân câteva săgețele

cu numele meu scris pe ele,

dar pentru că n-aveai banii la tine, mi-ai zis să mai vin și mâine,

fără să-mi dai vreun indiciu, un număr, un viciu,

măcar o țigară fumată de gura-ți suavă…

De-atunci tot umblu besmetic

prin blocul nostru excentric

să te caut, să te găsesc

așa cum te-am văzut prima dată

înaltă, frumoasă, întoarsă…

Spune te rog că nu te-am așteptat în zadar,

Și că vom fi împreună la un moment dat,

Cu lacrimi de fericire,

Eu nu mai am cuvinte,

Las sentimentele să curgă de la sine.

Însemni totul pentru mine,

Si mi-ai redat zâmbetul rătăcit,

Încrederea în mine dar mai ales în noi,

Sclipirea din ochi s-au reaprins,

Și focul inimii mele niciodată nu s-a stins.

Te privesc de ceva vreme de la distanță,

Încercând să îmi fac curaj să mă apropii de tine,

Să te iau prin surprindere,

Strigând numele tău.

Iubirea mea, lumină blândă,
Îți scriu din umbra vieții sumbră,
Cu inima-mpovărată și rătăcită,
Dar plină de dorință nemărginită.

Nu ți-am fost stâlp, nici adiere ușoară,
De multe ori, doar o umbră fugară.
Te-am rătăcit printre visuri și flori,
Fără să văd că tu plângi uneori.

Am crezut că timpul va fi de-ajuns,
Că iubirea noastră e fără apus,
Dar pașii mei grei, nesiguri și goi,
Te-au făcut, iubire, să pleci dintre noi.

Te văd în fiecare rugăciune fierbinte,
În serile reci, printre șoapte și-n minte,
Te simt în lumina ce-n casă pătrunde,
În dorul ce arde, în visul ce-ascunde.

Ne-am iubit printre stele, pe drumuri pustii,
Ne-am găsit fericirea în clipe târzii,
În biserici tăcute, cu palme-mpreunate,
Cu suflete pure, cu inimi legate.

Și-n fața sfântului mormânt, cu dor tăcut,
La mama ta, cu lacrimi, încet am făcut,
Ți-am pus pe suflet un legământ curat,
Să-ți fiu lumină în ceasul întunecat.

Cu inele sfinte-am pecetluit destinul,
Pe drumul vieții, luminându-ne țelul,
Că-n doi vom fi un vis ce nu se risipește,
Cu Dumnezeu, în harul Lui vom crește.

Să-ți fiu alături, sprijin și scut,
Să-ți fiu iubirea ce n-are temut,
Și peste lumea noastră trecătoare,
Să ne rămână dragostea nepieritoare.

Și totuși, iubirea a fost încercată,
De teamă, de timp, de lupta purtată,
M-ai văzut rătăcind, neștiind să aleg,
Iar tu, obosită, m-ai lăsat neîntreg.

Mi-ai spus: „Nu sunt bine, nu pot să mai sper,
Nu vreau să aștept un vis efemer...”
Cuvintele tale, ca vântul de toamnă,
M-au rupt și-au lăsat în suflet o rană.

Și totuși, iubire, nu mă dau bătut,
Nu las tot ce-a fost să piară-ntr-un minut.
Vreau să-ți arăt că acum am înțeles:
Că-n viață iubirea nu-i doar un vers.

Vreau să rătăcim pe drumuri pierdute,
Să lăsăm în urma doar amintiri nesfârșite.
Să râdem în ploaie, să dansăm pe umbrit,
Să știm că iubirea e-un miraj nepierit.

Să fim părinți ce-și strâng pruncii-n brațe,
Să-i învățăm să râdă, să meargă în pace.
Să ne rugăm iar, să cântăm laolaltă,
Să facem din viață o flacără-naltă.

Iar dacă mai vrei să mă ții de mână,
Dă-mi timp să-ți arăt că iubirea o să rămână,
Că eu nu-s acela ce pleacă-n tăcere,
Că sufletul meu doar pe-al tău îl cere.

Iubirea mea, floare de foc,
Te-aștept la capătul acestui noroc,
Cu inima largă, cu pașii spre tine,
Sperând că iubirea... ne va mai ține!

Omiduța mea, te rog, nu uita de mine!

M-am mutat în noua casă

unde praful domnește pe parchetul vechi,

unde geamurile uriașe surprind cerul nopții,

unde candelabrele se clatină deasupra-mi

și unde dormitorul ascunde multe minciuni.

N-avea cum să fie decât casa unui păcătos

care și-a lăsat urmele pe pereții murdari.

Fiecare colțișor ascunde un secret

pe care vreau să-l descopăr.

Dar cine sunt eu să aflu despre viața acestui om abătut?

Oh! dar dorința e prea puternică,

vreau să-i știu trecutul și durerea,

vreau să aflu despre ale sale greșeli,

vreau să știu pe cine a iubit puternic

și pe cine a urât cu tot sufletul.

Vreau să fiu poetul vieții sale,

să-i scriu povestea pe cerul întunecat.

Te văd în sclipiri de smarald luminând,

Lumina ce-alungă întuneric și noapte,

Iar noaptea din gândul ce plânge flamând

Alungă și foamea și plânsul departe.

M-arunc peste scări ce urcă-cobor

Cu trepte abrupte - le număr pe toate.

Mă uit către zare, te văd, îmi e dor,

Mă-ndrept către tine târâș și pe coate.

Departe-i balconul la care priveam

Din propriul balcon, zâmbind cu știință,

Că văd al tău chip frumos și gândeam:

”Nu pot să te pierd, e cu neputință!”

Îmi trec prin priviri imagini cu mii:

E marea, un munte și locuri de vis,

E viață în toate, și moarte, să știi,

Un ochi mai clipește și altu-i închis.

Mă mișc, deci trăiesc, cu frică privesc.

Mă-ndrept către casă - e drumul ce-l știu,

Dar unde e casa? Căci vreau să zidesc,

Zidesc și dărâm, căci locu-i pustiu.

Privind în spate, la timpul ce mi-a trecut,

Mă surprind trecând prin sevrajul despărțirii 

Loială fiind unui bărbat cu sufletul mut

Ce m-a privit cum mă sparg...fără pic de emoții...

Și după tot...îți port amintirea, in piept neatinsă,

Și neîntinată de trecerea nemiloasă a timpului,

Te păstrez ca o simțire primordială, nestinsă,

Ca pe orgasmul sublim, printre-al gândurilor neputință...

Simt cum in mine se preling frânturi din chipul tău 

Precum picăturile de vin în paharele de cristal,

Si-n minte-mi răsună cuvintele-ti intr-un tragic ecou,

Ca acest poem, dulce, acrisor, amărui, fermecător de paradoxal...

Ai fost cel mai greu ADIO spus vreodată 

De fapt singurul... Și-am fost forțată 

De-aceea m-am întors mereu din drum

Mereu câte ceva simțind că ar mai scoate fum...

Un ADIO ...ce nu l-am simțit... niciodată!

Căci pleoapele imi poartă promisiunea ta

Și pe obraji ți-am uitat un apus de soare

Îmbrățișați, cu un vin bun din crama ta...

Un ADIO ce sufletul nu-l recunoaște 

Căci am uitat pe tâmpla ta un colț de vis

Și uneori speranța parcă imi renaște 

Că ai păstrat și pentru mine...vinul promis.

Regret că ți-am fost prea multă 

Regret tot eu că n-ai știut a prețui

Prea puțin adultă, copilăroasă, naivă 

Sperând să fiu cum tu puteai să-mi fii...

Regret c-am fost nepotrivită 

Bucati din suflet servindu-ți pe tavă 

De-al tău vin m-am lăsat vrăjită 

Și n-am simțit cum mă-mbătam cu-a ta otravă...

Regret doar că ți-am fost adevărată 

Regret tot eu că doar ți-am prisosit

Fii sincer... ți-am fost măcar apropiată 

Sau ai jucat rolul în care nimic n-ai simtit?

Regreți și tu măcar pentr-o secundă sfârșitul?

Că m-ai servit, în loc de vin, cu ignoranță 

Când nu-mi doream decât un ultim vin îmbrățișați

Finalul poveștii să-l creionăm într-o altă nuanță...

Bună! Sunt eu cea care mereu a încercat 

Și n-a contat... ce mult te-am adorat!

Bună! Sunt eu cea care scrie dup-acelasi clișeu 

Căci nu mai contează... tăcerea atârna prea greu.

Bună! Sunt eu cea căreia i-ai spus "pleacă!" atât de penal

Fără un schimb de brațe ... fără un vin în pahar...

Bună! Sunt eu cea care in tăcere numele ți-am strigat

N-ai auzit și la asta... unul mai bun ca tine nicicând n-a existat.

Noapte bună! Iti spune cea care ți-a adorat vinul

Dar n-a contat... și i-ai vărsat în suflet pelinul

Cea care te-a sperat ca o minune în viață 

Noapte buna!...durerea își cere dreptul la vers sarcastic...contează???

Și îmi trec zilele amintindu-mi cu dor

De al meu prim vin Merlot

De notele roșii ce mă duceau în visare

Si cum mă simțeam... ca-ntr-o îmbrățișare.

Și mi-au trecut veri cu al tau blanc în gând 

Și zile-ntregi l-am pomenit sperând

Să-ți amintești c-ai fost cel ce mi-a arătat 

Taina vinului bun... dar nu... n-a contat.

Și îmi trec zilele mințindu-mă frumos

Că ai păstrat din promisul Sauvignon 

Că te gândești când savurezi Bordeaux,

Și ții o sticlă pitită sub torpedo...

Când seara stai cu gândurile tale

Nu-ți pare rău să știi 

Ca mi-ai stins zâmbetul 

Fără vreo remușcare???

Nu te mișcă să stii

Ca mi-ai călcat sufletul in picioare

Nu te gândești ca viața ar putea

Cândva să-ți dea o astfel de-ncercare?

Ti-am spus de la-nceput

Că știu unde mi-e locul

Ti-am fost un suflet blând 

De ce-am avut nenorocul?...

Atunci când te-ai vrut plecat

Să pleci... fără un vin îmbrățișați...