Speranța din Întuneric
Când totul e gri și nimic nu-ți mai place,
Când sufletul tău doar liniște tace,
Privește spre tine, în inima ta,
O flacără mică te va lumina.
Oricât de adânc e abisul ce doare,
Nu renunța, totul are o cale,
Speranța e-n tine, ascunsă sub nor,
Ea știe să crească din lacrimi și dor.
Viața e grea, dar ea te întărește,
În fiecare rană, un vis se-nfiripește,
Învață să cazi, dar să te ridici,
În tine e forța, să mergi pe potici.
Nu te teme de noapte, ea va trece curând,
Lumina se-ntoarce, ca un legământ,
Și-n fiecare pas, chiar de-i rătăcit,
Se-ascunde un sens, un rost nesfârșit.
Tu ești mai puternic decât pare durerea,
Ea vine să-ți dea, nu să-ți ia puterea,
Chiar din cele mai grele momente învii,
Spre zări mai senine, spre zile târzii.
Privește în sus, spre cerul cel vast,
Nu uita că furtuna e doar un contrast,
Îți arată ce-nseamnă lumină și pace,
Când inima ta din nou se desface.
Nu ești singur, căci timpul te poartă,
Și fiecare clipă durerea o iartă,
Speranța renaște din umbre și scrum,
Și-ți luminează al vieții .
Autor Mihut Raul Alexandru.
Стихи из этой категории
Dorul Sufletul
Când seara cade, totul e tăcere,
Un dor mă prinde-n mreje de durere.
Din zări îndepărtate vin chemări,
Sufletu-mi plânge, prins între cărări.
Te caut printre umbrele târzii,
În amintiri ce dor și-s vii.
Ești ca un cântec ce nu-l pot uita,
Ca o lumină-n noaptea grea.
În visuri blânde chipul tău răsare,
Ca o speranță vie, călătoare.
Te simt aproape, dar ești prea departe,
Iar dorul meu se-nalță peste moarte.
Purtat de vântul rece dintre munți,
Sufletul meu te strigă din adânci.
Ești parte vie-n gândul ce-l păstrez,
Un dor ce niciodată nu-l șterg.
Prin ploi și nori, prin timpuri fără rost,
Îți simt prezența, chiar dacă n-ai fost.
Pe drumuri lungi și străzi fără lumină,
Îți caut urma, inima-mi suspină.
Fiecare zi e ca o întrebare,
Când vei veni din depărtări amare?
Te chem cu glasul tainic al iubirii,
Și te aștept la marginea privirii.
Sub cerul plin de stele tremurânde,
Dorul meu arde-n clipele profunde.
E ca un foc ce nu se stinge-n vânt,
Un cântec mut, dar veșnic și profund.
Nici florile din câmp nu pot să-mi spună,
De ce e dorul rana mea cea bună.
Căci doare, dar mă ține viu și treaz,
În fiecare zi și-n orice ceas.
Aș scrie dorul meu pe frunze verzi,
Să-l simți când sufletu-ți începi să-l pierzi.
Și când va fi să mă găsești pe mine,
Să știi că dorul meu duce spre tine.
Și astfel, dorul sufletului meu
Va fi povestea unui vis mereu.
Un legământ de gânduri și simțire,
O șoaptă-n veșnicie, o iubire.
toamna tirziu
Pe sinele lucioase de ploaie
Tramvaiul urca-n spasme spre Bellu
Si n-o sa opresca in statie
Daca nu-i ceri cu putere vatmanului
Si daca cobori
In ploaia rece si rara
O sa intri pe-o strada anonima
Si-n spatele tau o sa cada ca o ghilotina
Decapitind zumzetul orasului
Tacerea
Tacerea strazii pavate, sticloasa, abia luminata
Sonora, doar din pasii tai grabiti
Case anonime ,gri,aliniate
Porti incuiate,ferstre negre,complet tacute
O sa cobori la vale alaturi pavajului ud
Pina la casa cu portic si curte adinca
O sa urci treptele prafuite din fundul curtii
Prin aburii cartofilor ,nestins , fierti de Paula
Impreuna cu vesnicul ventilator din perete
Spre odaia dintre doua usi
Cu o soba rece ,decor
In drapta usii
Contorul electric, atotputernic
Zace mort
Ochiul ferestrei
Cu geamul rece si ud
Sta jumatate ingropat sub iedera
Pe podea, linga soba
Doua coloane de-un metru, de carti
Usor inclinate
Pe coltul mesei
Un picup, cu unicul disc
Tocit iremediabil
In noapte
In patul fara saltea
Sub o patura veche
O sa gasesti un gindac gras,negru, trufas
Liberă ca pasarea!
Privesc ades amurgul
și mă minunez copilăros
de amalgamul de culori, pe care
îl reflectă soarele în nori...
Si-atunci tot ce-mi doresc
e să fiu o pasăre albastră!
Să zbor, strigând de fericire
și să mă scald în libertate
sub cerul cel virgin, sub soarele cel blând
și să privesc în jos spre tine,
să-mi amintesc de noi, cântând...
Să-mi amintesc de ochii tăi
în care-mi oglindeam de-atâtea ori privirea,
ce mă-ncalzeau, mă protejau,
și-mi demonstrau iubirea..
De pieptul tău să-mi amintesc
ce cald pe-obraz simțeam,
de inima-ți ce ritmic și sonor bătea,
adăugând acelor clipe-secunde, ceasuri, ani...
Acum că nu mai ești
și nu te voi vedea vreodată-așa,
aș vrea să pot zbura,
că să împărtășesc cu cerul
Dragostea ta.
Am sa-ti scriu
Și totuși am să-ți scriu -
Intr-un cer cu lună plină
Am sa-ti scriu, dar nu de frică
Am sa-ti scriu sa-ți spun
Că gândul tău nu mă mai alină acum
Sa-ti spun cum nu mai simt dureri in piept de dor și vină
Cum cerul tău nu-mi ruină lumea,
Sa-ti spun ca nu-mi ma esti divină
Sa-ti spun că nu mai caut mâna ta pe mine
Sa-ti spun ca te-am uitat, dar sa te uitat nu iti scriam acum...
Sa-ti spun că tot ii efemer
Călcând prin fier topit sa-ti spun
Ca a fost o dragoste-n argint
Să-ți spun, chiar dacă știu că mint...
O călimară în odaie
Se-adună-n călimară dor nătâng
Îl scurg adăpostindu-l pe o foaie
Arunc pagina scrisă fremătând
E plin de ghemotoace în odaie
Se umple călimara suspinând
Primește a tristeților șuvoaie
Ard litere mușcate din cuvânt
E liniște aprinsă în odaie
Mă seacă timpul veșnic numărând
Secundele uzate se înmoaie
Trecutu-n călimară adunând
Stau singur vizitându-mă-n odaie
Apusul prin fereastră cade strâmb
A umbrelor tulpină se-ncovoaie
Lumina-n călimară înecând
Se-afundă întunericu-n odaie
M-așteaptă patul rece tremurând
Să depăn amintirile pietroaie
Am visu-n călimară așteptând
Sihastru doarme somnul în odaie
[Ecouri de iubire]
Dragoste,ceva mai dulce
ești luna ce ma duce undeva
Numai dorul sa numai fuge,
Tot lângă ea voi umbla.
Gingașa suna putin,
Luna o iubeai,
ai vrut sa fie totul divin,
doar pe ea o iubeai.
Strângând din dinti încet
Pareai speriata,
Ma rugai sa plec,
sa vina ea de ndată.
Vorbeai cu ea despre mine,
De ce te am crezut?
Mințeai ca îți este bine,
De ce te ai prefăcut?
Stăteai după unii,
De mine nu ți pasa,
Vedeai lumina lunii,
a mea nu te interesa.
Dorul Sufletul
Când seara cade, totul e tăcere,
Un dor mă prinde-n mreje de durere.
Din zări îndepărtate vin chemări,
Sufletu-mi plânge, prins între cărări.
Te caut printre umbrele târzii,
În amintiri ce dor și-s vii.
Ești ca un cântec ce nu-l pot uita,
Ca o lumină-n noaptea grea.
În visuri blânde chipul tău răsare,
Ca o speranță vie, călătoare.
Te simt aproape, dar ești prea departe,
Iar dorul meu se-nalță peste moarte.
Purtat de vântul rece dintre munți,
Sufletul meu te strigă din adânci.
Ești parte vie-n gândul ce-l păstrez,
Un dor ce niciodată nu-l șterg.
Prin ploi și nori, prin timpuri fără rost,
Îți simt prezența, chiar dacă n-ai fost.
Pe drumuri lungi și străzi fără lumină,
Îți caut urma, inima-mi suspină.
Fiecare zi e ca o întrebare,
Când vei veni din depărtări amare?
Te chem cu glasul tainic al iubirii,
Și te aștept la marginea privirii.
Sub cerul plin de stele tremurânde,
Dorul meu arde-n clipele profunde.
E ca un foc ce nu se stinge-n vânt,
Un cântec mut, dar veșnic și profund.
Nici florile din câmp nu pot să-mi spună,
De ce e dorul rana mea cea bună.
Căci doare, dar mă ține viu și treaz,
În fiecare zi și-n orice ceas.
Aș scrie dorul meu pe frunze verzi,
Să-l simți când sufletu-ți începi să-l pierzi.
Și când va fi să mă găsești pe mine,
Să știi că dorul meu duce spre tine.
Și astfel, dorul sufletului meu
Va fi povestea unui vis mereu.
Un legământ de gânduri și simțire,
O șoaptă-n veșnicie, o iubire.
toamna tirziu
Pe sinele lucioase de ploaie
Tramvaiul urca-n spasme spre Bellu
Si n-o sa opresca in statie
Daca nu-i ceri cu putere vatmanului
Si daca cobori
In ploaia rece si rara
O sa intri pe-o strada anonima
Si-n spatele tau o sa cada ca o ghilotina
Decapitind zumzetul orasului
Tacerea
Tacerea strazii pavate, sticloasa, abia luminata
Sonora, doar din pasii tai grabiti
Case anonime ,gri,aliniate
Porti incuiate,ferstre negre,complet tacute
O sa cobori la vale alaturi pavajului ud
Pina la casa cu portic si curte adinca
O sa urci treptele prafuite din fundul curtii
Prin aburii cartofilor ,nestins , fierti de Paula
Impreuna cu vesnicul ventilator din perete
Spre odaia dintre doua usi
Cu o soba rece ,decor
In drapta usii
Contorul electric, atotputernic
Zace mort
Ochiul ferestrei
Cu geamul rece si ud
Sta jumatate ingropat sub iedera
Pe podea, linga soba
Doua coloane de-un metru, de carti
Usor inclinate
Pe coltul mesei
Un picup, cu unicul disc
Tocit iremediabil
In noapte
In patul fara saltea
Sub o patura veche
O sa gasesti un gindac gras,negru, trufas
Liberă ca pasarea!
Privesc ades amurgul
și mă minunez copilăros
de amalgamul de culori, pe care
îl reflectă soarele în nori...
Si-atunci tot ce-mi doresc
e să fiu o pasăre albastră!
Să zbor, strigând de fericire
și să mă scald în libertate
sub cerul cel virgin, sub soarele cel blând
și să privesc în jos spre tine,
să-mi amintesc de noi, cântând...
Să-mi amintesc de ochii tăi
în care-mi oglindeam de-atâtea ori privirea,
ce mă-ncalzeau, mă protejau,
și-mi demonstrau iubirea..
De pieptul tău să-mi amintesc
ce cald pe-obraz simțeam,
de inima-ți ce ritmic și sonor bătea,
adăugând acelor clipe-secunde, ceasuri, ani...
Acum că nu mai ești
și nu te voi vedea vreodată-așa,
aș vrea să pot zbura,
că să împărtășesc cu cerul
Dragostea ta.
Am sa-ti scriu
Și totuși am să-ți scriu -
Intr-un cer cu lună plină
Am sa-ti scriu, dar nu de frică
Am sa-ti scriu sa-ți spun
Că gândul tău nu mă mai alină acum
Sa-ti spun cum nu mai simt dureri in piept de dor și vină
Cum cerul tău nu-mi ruină lumea,
Sa-ti spun ca nu-mi ma esti divină
Sa-ti spun că nu mai caut mâna ta pe mine
Sa-ti spun ca te-am uitat, dar sa te uitat nu iti scriam acum...
Sa-ti spun că tot ii efemer
Călcând prin fier topit sa-ti spun
Ca a fost o dragoste-n argint
Să-ți spun, chiar dacă știu că mint...
O călimară în odaie
Se-adună-n călimară dor nătâng
Îl scurg adăpostindu-l pe o foaie
Arunc pagina scrisă fremătând
E plin de ghemotoace în odaie
Se umple călimara suspinând
Primește a tristeților șuvoaie
Ard litere mușcate din cuvânt
E liniște aprinsă în odaie
Mă seacă timpul veșnic numărând
Secundele uzate se înmoaie
Trecutu-n călimară adunând
Stau singur vizitându-mă-n odaie
Apusul prin fereastră cade strâmb
A umbrelor tulpină se-ncovoaie
Lumina-n călimară înecând
Se-afundă întunericu-n odaie
M-așteaptă patul rece tremurând
Să depăn amintirile pietroaie
Am visu-n călimară așteptând
Sihastru doarme somnul în odaie
[Ecouri de iubire]
Dragoste,ceva mai dulce
ești luna ce ma duce undeva
Numai dorul sa numai fuge,
Tot lângă ea voi umbla.
Gingașa suna putin,
Luna o iubeai,
ai vrut sa fie totul divin,
doar pe ea o iubeai.
Strângând din dinti încet
Pareai speriata,
Ma rugai sa plec,
sa vina ea de ndată.
Vorbeai cu ea despre mine,
De ce te am crezut?
Mințeai ca îți este bine,
De ce te ai prefăcut?
Stăteai după unii,
De mine nu ți pasa,
Vedeai lumina lunii,
a mea nu te interesa.
Другие стихотворения автора
Umbra Speranței
Pe drumul vieții, presărat cu ceață,
Umbra speranței vine și mă-nvață.
Căci chiar și-n noapte, când lumina-i stinsă,
Ea mă veghează, tainică, aprinsă.
Din doruri mute și visări târzii,
Umbra speranței știe a zâmbi.
Chiar de mă pierd în gânduri fără rost,
Ea-mi amintește tot ce-am fost.
Când lumea cade-n valuri de durere,
Ea-mi șoptește blând despre putere.
Un glas ce urcă dintr-un loc adânc,
Un cântec vechi, al sufletului stânc.
Prin ploi de lacrimi, prin furtuni amare,
Umbra speranței arde-n depărtare.
E ca un far ce-mi luminează calea,
Un dor nestins ce-și urmează chemarea.
Ea nu se teme de grele încercări,
În fața vieții stă fără-ncercănări.
Chiar când m-aplec sub greutăți de gheață,
Ea-mi spune: "Luptă! Merită viața!"
Din pulbere de visuri destrămate,
Ea construiește punți nestrămutate.
Căci orice umbră are-n sine-un soare,
Ce-nvie totul, chiar din nepăsare.
Când totul pare să se-ntunece iar,
Ea-mi dă puterea să cred în hotar.
În locul unde toate dorurile mor,
Umbra speranței devine izvor.
În ochii celor ce-au pierdut credința,
Ea reaprinde blândă biruința.
Și-n inimi ce-au uitat să mai viseze,
Umbra speranței începe să creeze.
E veșnic vie, chiar și-n lumea mută,
O flacără ce-n noapte nu se-ascultă.
Din suflet crește, până la zenit,
O rază pură-n întuneric țintuit.
Și astfel merg, purtându-i urma vie,
Prin labirinturi, prin orice câmpie.
Umbra speranței e pavăza mea,
Un dar ce-n veci în suflet va dura.
Dorul Sufletul
Când seara cade, totul e tăcere,
Un dor mă prinde-n mreje de durere.
Din zări îndepărtate vin chemări,
Sufletu-mi plânge, prins între cărări.
Te caut printre umbrele târzii,
În amintiri ce dor și-s vii.
Ești ca un cântec ce nu-l pot uita,
Ca o lumină-n noaptea grea.
În visuri blânde chipul tău răsare,
Ca o speranță vie, călătoare.
Te simt aproape, dar ești prea departe,
Iar dorul meu se-nalță peste moarte.
Purtat de vântul rece dintre munți,
Sufletul meu te strigă din adânci.
Ești parte vie-n gândul ce-l păstrez,
Un dor ce niciodată nu-l șterg.
Prin ploi și nori, prin timpuri fără rost,
Îți simt prezența, chiar dacă n-ai fost.
Pe drumuri lungi și străzi fără lumină,
Îți caut urma, inima-mi suspină.
Fiecare zi e ca o întrebare,
Când vei veni din depărtări amare?
Te chem cu glasul tainic al iubirii,
Și te aștept la marginea privirii.
Sub cerul plin de stele tremurânde,
Dorul meu arde-n clipele profunde.
E ca un foc ce nu se stinge-n vânt,
Un cântec mut, dar veșnic și profund.
Nici florile din câmp nu pot să-mi spună,
De ce e dorul rana mea cea bună.
Căci doare, dar mă ține viu și treaz,
În fiecare zi și-n orice ceas.
Aș scrie dorul meu pe frunze verzi,
Să-l simți când sufletu-ți începi să-l pierzi.
Și când va fi să mă găsești pe mine,
Să știi că dorul meu duce spre tine.
Și astfel, dorul sufletului meu
Va fi povestea unui vis mereu.
Un legământ de gânduri și simțire,
O șoaptă-n veșnicie, o iubire.
Mama
Ești cerul meu senin, albastru,
Lumina zilei când e ceasul aspru,
Ești cântecul ce-mi știe dorul,
Și brațul care alină norul.
Cu mâini trudite mi-ai țesut visuri,
Din nopți tăcute, fără compromisuri,
Ai fost povață, stea și drum,
În lumea asta plină de parfum.
Pe frunte mi-ai pus sărutul blând,
Când sufletu-mi plângea arzând,
Din ochii tăi, un rai curgea,
Și-n fiecare clipă, mă învăța.
Ești muntele ce nu se clatină,
O inimă ce bate în taină,
Un înger fără aripi, dar viu,
În tot ce sunt, tu ești, nu știu.
Mama, tu ești nemărginire,
Un dor ce arde-n amintire,
Și chiar de trec prin vremuri grele,
Te port în suflet, printre stele.
Stop Droguri Alege Viata.
Pe străzi pustii, umbre se-ascund,
Destine frânte, visuri ce pierd.
În praf amar, se scurge o șoaptă,
„Alege viața, luptă, nu-i faptă.”
Raul privește spre zarea senină,
Unde viața curge, limpede, divină.
Refuză ispita, chemarea cea rece,
Spre calea luminii sufletul trece.
Drogurile mint, promisiuni ce dor,
Îți fură visele, te lasă gol.
Dar Raul știe, în adâncul său,
Că viața e darul cel mai măreț al său.
Prietenii cad, pierduți în abis,
Dar Raul e stâncă, un far nescris.
Cu glasul său clar, îndeamnă mereu:
„Alege speranța, drumul cel greu!”
În brațele vieții se află puterea,
Să-nfrunți întuneric, să rupi tăcerea.
Raul își strigă mesajul curat:
„Stop droguri acum, nu-i drum de urmat!”
Speranța răsare pe chipuri uitate,
Când Raul le-arată că viața e toate.
E soare, e zâmbet, e pace adâncă,
E cântec ce-n suflet veșnic răsună.
Deci, stopă tentația, prietene drag,
Nu lăsa durerea să-ți fie toiag.
Raul te cheamă: „Alege să trăiești,
În lume, curat, să dăruiești!”
Sufletul cel mai de preț dar!
"Privesc înapoi la ce am fost și la ce am avut – sau, mai bine zis, la ce nu am avut. Au fost momente în care m-am simțit gol, ca și cum îmi lipsea ceva esențial, ceva ce nici nu știam să numesc. Era un nimic apăsător, dar acel nimic avea să devină cel mai mare profesor al meu.
Din lipsă am învățat să prețuiesc, din durere am descoperit puterea, iar din întuneric am înțeles valoarea luminii. Tot ce am căutat în exterior – siguranță, validare, liniște – era, de fapt, ascuns adânc în sufletul meu.
Astăzi, am totul. Nu în sensul material, ci în sensul care contează cu adevărat. Am sufletul împăcat, o inimă plină și convingerea că ceea ce contează nu se poate cântări sau cumpăra.
Am pierdut ce n-am avut, dar din acea pierdere am câștigat ceva infinit mai valoros: înțelegerea că sufletul este cel mai de preț dar. Și dacă ar fi să o iau de la capăt, nu aș schimba nimic – pentru că nimicul m-a făcut ceea ce sunt astăzi."
Autor:
Mihut Raul Alexandru.
❤️
Un frate și o Sora
Pe-o rază de soare, gândul meu zboară,
La chipul tău blând, la vocea ta clară,
Sora mea dragă, lumină din stele,
Mi-e dor să te am aproape de ele.
Anii ne-au dus pe cărări diferite,
Dar inima mea te păstrează învinsă,
Oricât de departe, iubirea rămâne,
Ca un râu ce curge prin stânci și țărâme.
Îmi amintesc clipe, râsete, jocuri,
Cum alergam desculți printre coclauri,
Cum ne-mpărțeam vise și mici bucurii,
Erai jumătatea din sufletul micii.
Acum te privesc printr-un dor nemăsurat,
Sora mea dulce, cu chip luminat,
Mi-e greu fără tine, mi-e dor să vorbim,
Să râdem din nou, să ne regăsim.
Nopți lungi, tăcute, la tine mă gândesc,
În rugă și lacrimi, iubirea-mi păzesc,
Te port în suflet, ca pe-o comoară,
Ești sora mea, steaua ce mă-nfioară.
Aș da orice să-ți simt iar privirea,
Să-ți strâng mâna caldă, să-ți spun fericirea,
Că dorul ce-mi arde e greu de purtat,
Când sora mea dragă e prea depărtat.
Te chem în tăcere, te strig în visare,
Sora mea scumpă, ești a mea alinare,
Oricât de departe ne-ar duce destinul,
În inima mea, tu vei fi mereu liniștea din lumină.
Umbra Speranței
Pe drumul vieții, presărat cu ceață,
Umbra speranței vine și mă-nvață.
Căci chiar și-n noapte, când lumina-i stinsă,
Ea mă veghează, tainică, aprinsă.
Din doruri mute și visări târzii,
Umbra speranței știe a zâmbi.
Chiar de mă pierd în gânduri fără rost,
Ea-mi amintește tot ce-am fost.
Când lumea cade-n valuri de durere,
Ea-mi șoptește blând despre putere.
Un glas ce urcă dintr-un loc adânc,
Un cântec vechi, al sufletului stânc.
Prin ploi de lacrimi, prin furtuni amare,
Umbra speranței arde-n depărtare.
E ca un far ce-mi luminează calea,
Un dor nestins ce-și urmează chemarea.
Ea nu se teme de grele încercări,
În fața vieții stă fără-ncercănări.
Chiar când m-aplec sub greutăți de gheață,
Ea-mi spune: "Luptă! Merită viața!"
Din pulbere de visuri destrămate,
Ea construiește punți nestrămutate.
Căci orice umbră are-n sine-un soare,
Ce-nvie totul, chiar din nepăsare.
Când totul pare să se-ntunece iar,
Ea-mi dă puterea să cred în hotar.
În locul unde toate dorurile mor,
Umbra speranței devine izvor.
În ochii celor ce-au pierdut credința,
Ea reaprinde blândă biruința.
Și-n inimi ce-au uitat să mai viseze,
Umbra speranței începe să creeze.
E veșnic vie, chiar și-n lumea mută,
O flacără ce-n noapte nu se-ascultă.
Din suflet crește, până la zenit,
O rază pură-n întuneric țintuit.
Și astfel merg, purtându-i urma vie,
Prin labirinturi, prin orice câmpie.
Umbra speranței e pavăza mea,
Un dar ce-n veci în suflet va dura.
Dorul Sufletul
Când seara cade, totul e tăcere,
Un dor mă prinde-n mreje de durere.
Din zări îndepărtate vin chemări,
Sufletu-mi plânge, prins între cărări.
Te caut printre umbrele târzii,
În amintiri ce dor și-s vii.
Ești ca un cântec ce nu-l pot uita,
Ca o lumină-n noaptea grea.
În visuri blânde chipul tău răsare,
Ca o speranță vie, călătoare.
Te simt aproape, dar ești prea departe,
Iar dorul meu se-nalță peste moarte.
Purtat de vântul rece dintre munți,
Sufletul meu te strigă din adânci.
Ești parte vie-n gândul ce-l păstrez,
Un dor ce niciodată nu-l șterg.
Prin ploi și nori, prin timpuri fără rost,
Îți simt prezența, chiar dacă n-ai fost.
Pe drumuri lungi și străzi fără lumină,
Îți caut urma, inima-mi suspină.
Fiecare zi e ca o întrebare,
Când vei veni din depărtări amare?
Te chem cu glasul tainic al iubirii,
Și te aștept la marginea privirii.
Sub cerul plin de stele tremurânde,
Dorul meu arde-n clipele profunde.
E ca un foc ce nu se stinge-n vânt,
Un cântec mut, dar veșnic și profund.
Nici florile din câmp nu pot să-mi spună,
De ce e dorul rana mea cea bună.
Căci doare, dar mă ține viu și treaz,
În fiecare zi și-n orice ceas.
Aș scrie dorul meu pe frunze verzi,
Să-l simți când sufletu-ți începi să-l pierzi.
Și când va fi să mă găsești pe mine,
Să știi că dorul meu duce spre tine.
Și astfel, dorul sufletului meu
Va fi povestea unui vis mereu.
Un legământ de gânduri și simțire,
O șoaptă-n veșnicie, o iubire.
Mama
Ești cerul meu senin, albastru,
Lumina zilei când e ceasul aspru,
Ești cântecul ce-mi știe dorul,
Și brațul care alină norul.
Cu mâini trudite mi-ai țesut visuri,
Din nopți tăcute, fără compromisuri,
Ai fost povață, stea și drum,
În lumea asta plină de parfum.
Pe frunte mi-ai pus sărutul blând,
Când sufletu-mi plângea arzând,
Din ochii tăi, un rai curgea,
Și-n fiecare clipă, mă învăța.
Ești muntele ce nu se clatină,
O inimă ce bate în taină,
Un înger fără aripi, dar viu,
În tot ce sunt, tu ești, nu știu.
Mama, tu ești nemărginire,
Un dor ce arde-n amintire,
Și chiar de trec prin vremuri grele,
Te port în suflet, printre stele.
Stop Droguri Alege Viata.
Pe străzi pustii, umbre se-ascund,
Destine frânte, visuri ce pierd.
În praf amar, se scurge o șoaptă,
„Alege viața, luptă, nu-i faptă.”
Raul privește spre zarea senină,
Unde viața curge, limpede, divină.
Refuză ispita, chemarea cea rece,
Spre calea luminii sufletul trece.
Drogurile mint, promisiuni ce dor,
Îți fură visele, te lasă gol.
Dar Raul știe, în adâncul său,
Că viața e darul cel mai măreț al său.
Prietenii cad, pierduți în abis,
Dar Raul e stâncă, un far nescris.
Cu glasul său clar, îndeamnă mereu:
„Alege speranța, drumul cel greu!”
În brațele vieții se află puterea,
Să-nfrunți întuneric, să rupi tăcerea.
Raul își strigă mesajul curat:
„Stop droguri acum, nu-i drum de urmat!”
Speranța răsare pe chipuri uitate,
Când Raul le-arată că viața e toate.
E soare, e zâmbet, e pace adâncă,
E cântec ce-n suflet veșnic răsună.
Deci, stopă tentația, prietene drag,
Nu lăsa durerea să-ți fie toiag.
Raul te cheamă: „Alege să trăiești,
În lume, curat, să dăruiești!”
Sufletul cel mai de preț dar!
"Privesc înapoi la ce am fost și la ce am avut – sau, mai bine zis, la ce nu am avut. Au fost momente în care m-am simțit gol, ca și cum îmi lipsea ceva esențial, ceva ce nici nu știam să numesc. Era un nimic apăsător, dar acel nimic avea să devină cel mai mare profesor al meu.
Din lipsă am învățat să prețuiesc, din durere am descoperit puterea, iar din întuneric am înțeles valoarea luminii. Tot ce am căutat în exterior – siguranță, validare, liniște – era, de fapt, ascuns adânc în sufletul meu.
Astăzi, am totul. Nu în sensul material, ci în sensul care contează cu adevărat. Am sufletul împăcat, o inimă plină și convingerea că ceea ce contează nu se poate cântări sau cumpăra.
Am pierdut ce n-am avut, dar din acea pierdere am câștigat ceva infinit mai valoros: înțelegerea că sufletul este cel mai de preț dar. Și dacă ar fi să o iau de la capăt, nu aș schimba nimic – pentru că nimicul m-a făcut ceea ce sunt astăzi."
Autor:
Mihut Raul Alexandru.
❤️
Un frate și o Sora
Pe-o rază de soare, gândul meu zboară,
La chipul tău blând, la vocea ta clară,
Sora mea dragă, lumină din stele,
Mi-e dor să te am aproape de ele.
Anii ne-au dus pe cărări diferite,
Dar inima mea te păstrează învinsă,
Oricât de departe, iubirea rămâne,
Ca un râu ce curge prin stânci și țărâme.
Îmi amintesc clipe, râsete, jocuri,
Cum alergam desculți printre coclauri,
Cum ne-mpărțeam vise și mici bucurii,
Erai jumătatea din sufletul micii.
Acum te privesc printr-un dor nemăsurat,
Sora mea dulce, cu chip luminat,
Mi-e greu fără tine, mi-e dor să vorbim,
Să râdem din nou, să ne regăsim.
Nopți lungi, tăcute, la tine mă gândesc,
În rugă și lacrimi, iubirea-mi păzesc,
Te port în suflet, ca pe-o comoară,
Ești sora mea, steaua ce mă-nfioară.
Aș da orice să-ți simt iar privirea,
Să-ți strâng mâna caldă, să-ți spun fericirea,
Că dorul ce-mi arde e greu de purtat,
Când sora mea dragă e prea depărtat.
Te chem în tăcere, te strig în visare,
Sora mea scumpă, ești a mea alinare,
Oricât de departe ne-ar duce destinul,
În inima mea, tu vei fi mereu liniștea din lumină.