Eroul din Tine

Copilul din mine...

Tom Stoppard spunea că, dacă păstrezi copilăria mereu cu tine, nu vei îmbătrâni niciodată. Dar, uneori, ne trezim uitând tocmai de această comoară din sufletul nostru.

Copilul din mine... trăiește acum în ochii fiului meu. Îl văd în râsul lui cristalin, în pașii șovăielnici, în curiozitatea lui nesfârșită. Îl văd în fiecare moment când lumea devine, dintr-odată, mai simplă și mai frumoasă. Îmi amintește că și eu am fost cândva la fel: fără griji, plin de lumină și bucurie.

Copilul din mine... m-a așteptat. De multe ori l-am lăsat singur. L-am închis în colțuri ascunse ale sufletului, preocupat să fiu „adult”, să fiu „responsabil”. Mi-am dorit să cresc repede, să par puternic, să țin piept vieții, și, fără să-mi dau seama, l-am rănit. Astăzi, îi cer iertare.

Îi cer iertare copilului care eram pentru toate momentele în care nu l-am ascultat, pentru zilele când am uitat să râd, să visez, să mă joc. Îi cer iertare pentru fiecare dată când m-am încruntat în loc să zâmbesc, pentru momentele când grijile m-au făcut să uit de bucuriile simple.

Copilul din mine... e încă acolo. Îl simt mai aproape în fiecare zi petrecută alături de copilul meu. Mă învață din nou să alerg fără destinație, să râd din toată inima, să găsesc frumusețea în lucrurile mici. Mă învață să iubesc așa cum iubește un copil: sincer, complet, fără condiții.

Dacă aș putea vorbi cu copilul care am fost, i-aș spune:

„Iartă-mă. Nu te-am uitat, doar te-am pierdut o vreme. Îți promit că de acum îți voi fi mereu aproape. Voi păstra zâmbetul tău, jocurile tale, visele tale. Voi învăța din nou să privesc lumea prin ochii tăi.”

Și dacă atunci, în copilărie, aș fi scris o scrisoare pentru mine, adult, ar fi sunat așa:

„Dragul meu,

Nu mă lăsa să dispar. Rămâi copil în suflet, râzi fără motiv, iubește din toată inima. Ia viața ca pe un joc, nu ca pe o povară. Fii curios, găsește bucurie în tot ce te înconjoară. Deschide-ți inima și ascult-o mereu. În ea vei găsi răspunsurile.”

Astăzi, știu că a fi copil este o binecuvântare, iar a păstra copilăria vie înseamnă a-ți păstra sufletul tânăr. Copilul din mine e acolo, mă însoțește și mă inspiră. Îi mulțumesc că nu m-a abandonat niciodată.

În murmur stins, sub cerul gri,

Unde nimeni nu vrea a privi,

Din strat de umbre și noroi,

O floare crește în gunoi.

Cu petale fragede, de vis,

În loc uitat, unde totu-i nins,

Ea sfidează colțuri reci, pustii,

Hrănită doar de amintiri târzii.

N-are grădini, nici soare cald,

Doar umbre grele și-un drum întortochiat,

Dar totuși luptă, fără glas,

Spre ceruri largi, un drum atras.

În gunoiul vieții, plin de durere,

Se naște viața, plină de putere,

Căci frumusețea stă-n curajul pur,

De-a înflori, chiar și-n locul cel mai dur.

Aceasta-i lecția ce ea ne dă,

Că-n orice loc, speranța va răzbate,

Și-n haos rece, în frig și noroi,

O floare va crește din gunoi.

Pe-un câmp de amintiri pierdute-n ceață,

Se-așterne liniștea din altă viață,

Copilăria mea, un vis fugar,

Ce s-a pierdut pe-al timpului hotar.

Cândva, alergam pe pajiști curate,

Cu râsul liber, fără de păcate,

Dar anii s-au dus, tăcuți și grăbiți,

Lăsând doar umbre, ușor risipiți.

În buzunar aveam comori de lut,

Iar cerul copilăriei n-a avut sfârșit,

Dar vântul uitării a șters povești,

Lăsând în urmă doar doruri lumești.

Unde e leagănul ce mă purta

Spre visele-nalte din copilăria mea?

Unde e glasul ce-mi spunea povești,

Pe care acum doar în somn le ghicești?

Mă doare gândul la tot ce-am uitat,

La râsul ce-n suflet cândva m-a legat,

Dar port o speranță în inimă, vie,

Că-n vis voi găsi copilăria târzie.

Copilăria mea, te chem cu dor,

Întoarce-te-n suflet, măcar ca fior,

Să-mi dai un strop din ce-am fost odată,

În lumea aceasta, de timp sfâșiată.

Pe drumul vieții, cu pas hotărât,

Raul pornește, de soartă-nfruntat,

În piept un foc ce nu poate fi stins,

Încrederea-i farul ce-l ține aprins.

Prin umbre și vânturi, furtuni ce-l lovesc,

El știe că timpul e dar pământesc,

Cu fruntea sus, privirea spre zare,

Curajul îi crește din orice încercare.

Nu se lasă-nvins de teama din jur,

Căci știe că-n sufletu-i zace-un tezaur,

Puterea de-a crede în ce va veni,

Și-n steaua ce-l poartă spre zile târzii.

În clipe de slabiciuni sau de dor,

El găsește în sine un tainic fior,

Un glas ce-i șoptește: "Tu ești destul,

Ridică-te, Raul, și urcă spre culmi!"

Cu pași fermecați, în față pășește,

Și lumea-n lumină încet înflorește,

Încrederea-n sine devine un scut,

Iar curajul, un cântec mereu absolut.

Așa-i povestea lui Raul, eroul,

Ce-n inima sa și-a găsit tot ecoul,

Cu-ncredere-n drum și curaj neclintit,

El știe: în viață, nimic nu-i finit.

Când seara cade, totul e tăcere,

Un dor mă prinde-n mreje de durere.

Din zări îndepărtate vin chemări,

Sufletu-mi plânge, prins între cărări.

Te caut printre umbrele târzii,

În amintiri ce dor și-s vii.

Ești ca un cântec ce nu-l pot uita,

Ca o lumină-n noaptea grea.

În visuri blânde chipul tău răsare,

Ca o speranță vie, călătoare.

Te simt aproape, dar ești prea departe,

Iar dorul meu se-nalță peste moarte.

Purtat de vântul rece dintre munți,

Sufletul meu te strigă din adânci.

Ești parte vie-n gândul ce-l păstrez,

Un dor ce niciodată nu-l șterg.

Prin ploi și nori, prin timpuri fără rost,

Îți simt prezența, chiar dacă n-ai fost.

Pe drumuri lungi și străzi fără lumină,

Îți caut urma, inima-mi suspină.

Fiecare zi e ca o întrebare,

Când vei veni din depărtări amare?

Te chem cu glasul tainic al iubirii,

Și te aștept la marginea privirii.

Sub cerul plin de stele tremurânde,

Dorul meu arde-n clipele profunde.

E ca un foc ce nu se stinge-n vânt,

Un cântec mut, dar veșnic și profund.

Nici florile din câmp nu pot să-mi spună,

De ce e dorul rana mea cea bună.

Căci doare, dar mă ține viu și treaz,

În fiecare zi și-n orice ceas.

Aș scrie dorul meu pe frunze verzi,

Să-l simți când sufletu-ți începi să-l pierzi.

Și când va fi să mă găsești pe mine,

Să știi că dorul meu duce spre tine.

Și astfel, dorul sufletului meu

Va fi povestea unui vis mereu.

Un legământ de gânduri și simțire,

O șoaptă-n veșnicie, o iubire.

Pe-o cale lungă, spre alte zări,

Un copil pleca cu vise-n buzunare,

Raul îl chema, iar ochii-i erau mari,

Spre-un viitor, cu dor și cu sudoare.

Părinții l-au privit cu lacrimi grele,

Sora micuță îi strângea mâna-n taină,

„Du-te, băiatul meu, în alte stele,

Dar nu uita că dorul ne războină.”

Anii trecură ca frunza-n vânt,

Raul muncea, clădindu-și un destin,

Dar viața-i aruncase al său cuvânt:

Încercări dure, din zori până-n asfințit lin.

Din când în când, scria câte-o scrisoare,

Cuvinte scurte, dar pline de dor,

Pe chipul părinților, o dulce-amară

Lumină apărea, ca un licărător.

Sora-l privea din poze îngălbenite,

Copilăria le fusese luată devreme,

Iar el, în suflet, cu dorințe-mpietrite,

Căuta răspunsuri pentru-a sale teme.

Prin străin ținut, între ziduri reci,

Raul se lupta cu visuri mărețe,

Dar inima-i zbura, întorcându-se-n veci

La casa părintească și nopțile blânde.

Când timpul trecu și părul se-nălbi,

Își văzu părinții prea rari, prea târziu,

„Iertați-mă, mamă, tată, că nu am putut fi

Mai des alături, când v-a fost pustiu.”

Dar Raul știa, în sufletul său,

Că lupta vieții nu a fost degeaba,

Un drum străbătut, străin și greu,

L-a făcut să prețuiască iubirea cea dragă.

Autor:Mihut Raul Alexandru.

Mi-ai dat, Doamne,

nu puțin, ci cu mână largă.

Dar eu am plecat cu bogăția

și-am cumpărat zgomot, uitare,

încântări care nu țin de foame.

Mi-ai dat har,

și eu l-am călcat cu pași grăbiți,

căutând slavă printre ruine.

Mi-ai dat darul cuvântului —

și-am tăcut unde trebuia să vindec.

Mi-ai dat iubire —

și-am ales orgoliul.

Mi-ai încredințat o comoară —

și-am vândut-o ieftin,

pentru o clipă de mândrie,

pentru un drum mai scurt,

pentru mine.

Iar acum stau gol,

cu mâinile pline de nimic,

și Te privesc, rușinat,

fără scuze, fără promisiuni.

Doamne, nu-ți cer să-mi mai dai.

Îți cer să mă iei înapoi.

Ca un slujitor, ca o umbră,

ca un dor care nu mai vrea nimic

decât să fie iertat.

Nu mă iubi pentru ce-am făcut,

căci am pierdut tot.

Iubește-mă pentru că sunt fiul Tău

și plâng.

Mult am umblat pe-acest pământ

Ca simplu călător,

Și simțul niciodată nu mi-a spus

Ai grijă, ești un muritor

Și cât de multe am văzut

Cu ochii minții,

De-ar fi posibil, le-aș povesti

Acolo Sus, la un taifas cu sfinții

Iar zilnic multe rele mai aud

În lume întâmplate,

Zvonul l-aș vrea neconfirmat

Dar din păcate...sunt adevărate

Multe am învățat prin școli

Și-am răsfoit și-o carte,

Și-acum când linia o trag

Văd că-s aici..nu prea departe

După ce multe-am adunat

Greu le-nțeleg pe toate,

Iar universu-mi e necunoscut

Că mintea mea mai mult...nu poate!

Mi-a rămas atârnat soarele.
Da.
Acel soare al copilăriei,
care nu știa să apună
și nu cerea explicații.

Încă ne atârnă de pleoape cerul.
Îl purtăm când clipim,
când ne prefacem maturi,
când ne legăm șireturile zilei
și ieșim în lume ca și cum
n-am fi învățat frica pe de rost.

Noi
suntem pluralul unei singure inimi.
Ne amintim împreună,
ne doare la fel,
ne vindecăm pe rând.

Norii nu se mai rețin.
Trec.
Ne traversează copilăria,
ne udă genunchii juliți ai memoriei,
dar nu mai pot strica zorii.
Zorii sunt deja în noi.

Noi am crescut din firimituri de lumină,
din mesele unde tăcerea era rugăciune,
din „mai așteaptă puțin”
și „o să fie bine”.

Noi știm cum sună lipsa.
Are vocea mamei strigându-ne seara,
are ecoul pașilor care n-au mai venit,
are gustul pâinii rupte egal
ca să ajungă tuturor.

Noi purtăm timpul ca pe-o haină prea mare,
cu mânecile pline de trecut,
dar refuzăm să o scurtăm.
Pentru că acolo, în tiv,
stă ascuns soarele.

Și da,
încă atârnă de pleoapa ochiului.
Îl lăsăm acolo.
Să ne doară frumos.
Să ne lumineze când uităm
cine am fost
și de ce continuăm
să fim
împreună.

Lui Eminescu, luceafăr peste vremi,
Îi scriu cu dor din umbra noastră grea,
Că-n versul lui mai arde-un cer de temni,
Și luna încă-l caută pe ea.

În codri vechi îi aud pașii de gând,
Pe lacuri doarme visul său adânc,
Iubirea plânge-n șoaptă, tremurând,
Că n-a mai fost un dor atât de sfânt.

El n-a murit, doar s-a făcut lumină,
Și străjuiește cerul românesc,
Când noaptea cade peste noi, senină,
Tot stelele în limba lui vorbesc.

Aur lichidat pe ceruri se printează,

Nu mai simt jeansul ,nu mă interesează.

Vântul solid din glicerină

   Acoperă-astupă parul ei în ultimul pasaj.

Ce amplitudine împarte pe pielea creată (acum) pentru nimic.

Surd În acordurile ce se simt,

    Ce-mi le face ultima bucată de soare-biscuit,

Strunele frunze-lor pregătite pentru a deschide parașuta,

Acolo în jos ce vă aruncă în acel ,,cel mai sus,,

Ultima eternitate

Simt cum timpul îmi curge prin piept,

Nu ca o fugă,

Ci ca o melodie

Liniștită.

Am învățat să-l ascult.

Să nu mă grăbesc.

Să spun „mulțumesc” dimineții

și „bravo” mie seara.

Să văd frumusețea

În lucrurile simple.

Timpul nu e dușman,

E o prietenă care știe când să tacă

Și când să râdă cu mine

La o glumă din copilărie.

Uneori bate tare —

Când e bucurie.

Alteori, șoptește

Ca o promisiune caldă.

Mă ține treaz,

Nu cu griji,

Ci cu visuri.

Fiecare secundă

E o fereastră deschisă.

Pot să privesc

Și să respir.

Să fiu.

Și e destul.

Sunt viu.

Și asta e minunat.