LACRIMILE MELE

    E furtună pe mare, şi tună cumplit,
    Tresărind albul fulger, dispare grăbit,
    Valuri se sparg de stâncile goale,
    Vântul nebun, mătură totul în cale...
    
    Nori grei, ca plumbul, atârnă sticlos,
    Vrând parcă cerul, să-l tragă în jos,
    Ţărmul e rupt, în bucăţi sfâşiat,
    Farul clipeşte în negură, c-un ochi disperat...
    
    Munţi se ridică, târând spre genuni,
    Lotci, sfărâmate-ntr-atâtea furtuni,
    În larg marinarii, de puteri sunt sleiţi,
    Ce crud e destinul ! Să moară-s sortiţi...

    Fii îngerul meu,
    Cu aripile deschise,
    Să mă cuprinzi la sânul tău,
    Eliberat de vise...
    
    Fii îngerul meu,
    Poartă-mă-nalt,
    Spre infinit,
    Visul meu împlinit...
    
    Fii îngerul meu,
    În sufletul meu,
    Întâia mea dorinţă -
    Celesta mea fiinţă...
    
    Fii îngerul meu,
    Îmbracă-mă-n tine -
    Fii haina mea,
    În negura morţii.

Timpul dă legimitate existenței noastre. 

Timpul e singura unitate de măsură reală. Dovedește existența materiei. Fără timp, nu existăm. Timpul înseamnă unitate. Omenirea a căpătat darul inteligenței acum 400.000 de ani, o secundă, comparativ cu timpul universal. 

Dar ce-am făcut cu ea? Existăm doar pentru a avea, încadrați în propriile unități de măsură. Lipsuri, foamete, războaie, conflicte, poluare, încălzire globală, economie globală, criptomonede, IT, rețele sociale pe internet, pandemie. Toate acestea, izvorâte din inteligența umană.

Oare chiar suntem atât de inteligenți să ne bazăm existența doar pe propria noastră unicitate? Toate unitățile noastre de măsură au fost create de om pentru a-și valida unicitatea, omul a creat sisteme care exclud conștiința de grup – un concept incomod pentru cei ce preferă controlul individual asupra maselor -, întocmai pe placul unei minorități cu conștiințe unice, care chiar își imaginează că conduce lumea din umbră. 

Inteligența presupune abilitatea de a te adapta în fața schimbării. Însă, și natura își are inteligența ei și chiar are propriile arme în fața unei inteligențe mai degrabă distructivă, asa cum este de fapt, fie că recunoaștem sau nu, inteligența umană. Iar cea mai teribila dintre aceste arme este, extincția. 

Dar, timpul descompune... Timp. Timpul este totuși o invenție umană. Prin urmare, este o chestiune de percepție individuală ori de grup. 

Atunci, de ce avem nevoie de timp? De ce avem nevoie să "feliem" timpul în ere, ani, luni, săptămâni, zile, ore, minute și secunde? De ce să nu-l percepem "en gros"?

Este neîndoios faptul că Omul, va cunoaște secretele universului în care trăiește. 

Și poate că va trăi veșnic. Atemporal.

    Această noapte n-a fost o minciună, 
    doar flori zdrobite de furtună, 
    valuri ce s-au spart de mal, 
    în reflexe de cristal...
    
    Adâncul mării s-a cutremurat, 
    când s-a ivit Întâia Dimineaţă...
    - m-am regăsit înstrăinat
    de apă, cer, pământ şi viaţă -... 
    
    Delfinii mei plecaţi de-atunci în larg, 
    nu v-aţi întors acasă niciodată,
    cu fiecare val v-aţi depărtat, 
    de plaja mea, ciudat de-albastră.
    
    Voi, ridicaţi-mi eşafodul,
    lan de gânduri înverzit,
    si lăsaţi să-mi moară dorul,
    de flori, de stepă-n asfinţit...

    De ce mă amăgeşti tu, doamnă, 
    C-afară nu e frig şi-i încă toamnă, 
    Când noaptea, peste casa mea, 
    A nins cu fulgi uşori de catifea... 
    
    De ce mă amăgeşti tu, iară, 
    Când bate crivăţul pe-afară, 
    Stârnind în pragul uşii mele 
    Troieni din praful alb de stele... 
    
    De ce mă amăgeşti cu precădere, 
    Că ziua creşte şi nu-i în scădere, 
    Că ceasul din odaie a stat să bată 
    Şi nu mai pot s-aud a inimii erată... 
    
    De ce mă amăgeşti din nou, 
    Că-mi picură din vârful de stilou, 
    O nouă pată de cerneală-albastră, 
    În care iarna este toamna noastră…

Nici nu mai știu de câte ori am trecut, de-a lungul timpului, prin fața acelui magazinaș. Dar, de fiecare dată, vitrina lui îmi făcea cu ochiul, pândindu-mă și fermecându-mă, cumva, reușind să-mi capteze de fiecare dată atenția, deși era neschimbată, mărturie fiind obiectele prăfoșate, mereu aceleași...

Magazinul era de fapt o ceasornicărie mică, înghesuită în semiobscuritatea ei, nici nu aveai suficient loc să te învârți, cu greu încăpeau două persoane, dar destul de frecventată ținând seama că în tot târg'șorul nostru, nu mai găseai una la fel. Țin minte, că pe pereți stăteau, atârnate la vorbă lentă, o sumedenie de pendule de diferite dimensiuni, iar pe rafturi erau împrăștiate o grămadă de ceasornice, care mai de care mai... deșteptătoare! 

Iar în mijlocul lor, maestrul ceasornicar, cu mânecuțe, șorț și lunete la ochelari, trosnea la blesteme, întorcându-le sau trăgându-le de contragreutăți după caz, în tot acest haos plăcut ochilor mei, iată, se apropie ora exactă, moment în care toată suflarea ceasornicească, avea să-și facă auzit glasul! Pendulele hodorogeau grav ca niște baritoni, bang-bang!, deșteptătoarele țârâiau ascuțit și strident, în timp ce tic-tac-ul, omniprezent precum un maestru dirijor, se afla deasupra tuturor și a toate...

Însă, mie, vitrina îmi plăcea cel mai mult, sau mai bine zis ce se afla pe rafturile ei: erau acolo, afișate, câteva lucruri, care deși nu aveau legătură directă cu breasla, completau de minune reclama pe care ceasornicarul, cu dibăcie, o etala pentru magazinul său. 

Închid ochii și văd și acum cu ochii minții, cele trei cămile sculptate în lemn de santal, mici cât pumnul meu de copil, așezate în șir indian, una după alta, fiecare având pe cocoașe câte o șa miniaturală din piele garnisită cu ciucurași de mătase, galbenă, albastră și verde. Fiecare cămilă avea atârnat de căpăstru câte un lănțișor subțire de argint și păreau încremenite în călătoria lor, căutându-și etern beduinul care și-a abandonat caravana...

Pe raftul din mijloc, printre ceasuri stricate, și rotițe aurii de toate felurile și mărimile, trona un elefanțel din onix verde care avea capul și trompa înclinate pe spate, ca și cum voia să spună lumii întregi că nu se afla în lanul potrivit cu trestie de zahar, ci într-un lan cu flori ciudate din bronz care nu sunt prea bune de mâncat, mai ales că unele pot rămâne înțepenite de colțișorii lui de fildeș!

Și, în fine, pe ultimul raft, cel de jos, se afla o clepsidră miniaturală cu nisip de cuarț roz și stâlpi de bachelită albastră sculptată într-un model încâlcit de arabescuri... Deasupra clepsidrei, un vultur de bronz, nu mai mare decât vârful degetului meu, stătea cu aripile desfăcute, gata-gata să-și ia cine știe unde, zborul...

Astăzi, ceasornicăria despre care vă povestesc, nu mai există. Locul i-a fost luat de un magazin unde se repară celulare... Dar eu, de fiecare dată când trec prin fața magazinului, nu văd smartphone-urile din vitrină, ci văd cele trei cămile rătăcite de caravana lor, elefanțelul de onix verde și clepsidra cu aer napoleonian și toate acele ceasuri mecanice, care în cinstea mea, și-au oprit din mers tic-tac-ul și mi-au oferit o frântură de timp care, astăzi, există numai pentru mine...

În penumbră, vioara respiră fumuriu,

Un tăciune ascuns sub mătăsuri subțiri,

Așteaptă atingerea-n ceasul târziu,

Să trezească din somn uitate firi.

O mână de umbră, cu patimă strânsă,

Un sâmbur de aur în taină trezește,

Și coarda vibrează, de flăcări pătrunsă,

Când imnul iubirii în noapte sporește.

Ardem mocnit, fără țipăt, în șoapte,

O lavă topită prin note se scurge,

Suntem un rug ce arde în noapte

Și distruge hotarul din zori și amurguri.

Dar liniștea moare și vraja se curmă,

Când primul suspin se vrea cântat,

Uscata tăcere în urmă se sfarmă

Și pământul sub noi se prăbușește-n păcat.

Dar ritmul se schimbă! Scântei în derivă

Se aprind pe arcușul de jar ce lovește,

Și trupul tău tremură-n febră masivă,

Când flacăra vie sălbatic crește.

Sângele-n vine e lavă amară,

O atingere lungă e-un fulger bizar,

Sufletul tău e o torță de ceară,

Iar trupul o jertfă pe-al nopții altar.

E un tropot de fiare, un dans de vâlvoare,

Ardem complet în acorduri păgâne,

Muzica mușcă, ne lasă fără suflare,

Doar focul din noi pân' la ziuă rămâne!

Iubito, îți voi șopti și astăzi

Ale sărutului promisiuni

Și voi lăsa îmbrățișările iubirii tale

Să îmi șoptească dragostea ce-ți poartă fără să vrea a ochilor culoare ce inima-mi străpung

Când îi privesc,

Când ți-i doresc și ți-i sărut,

Simțindu-i cum se zbat și cum clipesc...!

Aud acele șoapte ale tale,

Văd visele ce le trimiți

Te vreau din ce în ce mai tare,

Iar tu îmi spui că mă iubești,

Știind că nu-s povești de dimineață,

Îți reșoptesc și eu că te iubesc!

(21 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Visez cu ochii deschiși ades 
Că trăiesc într-o altă lume... 
Una în care iubirea nu mai are hotare, 
Si... unde pentru ură nu mai există nume.



Visez că fericită dansez 
În câmpul de păpădii, cu tălpile goale 
Si cânt cu păsările-mpreună-armonii 
Pentru soare.

Si... mai visez că trăiesc 
Cea mai frumoasă poveste de dragoste:
Unde trădare nu e, și nici supărare.
Unde tu îmi promiți și te ții de cuvânt.

Si-apoi, deschid alene ochii 
Trezită de-ale soarelui raze, 
Si tristă observ cum cad la pământ cioburi de vise... 
Sunt visele mele prăfuite de timp 
Si sparte în zeci de bucăți ascuțite.

Și dacă  iubirea ar fi un râu de lumină,

curgând prin universul nostru tăcut,

ne-ar purta în unduiri nesfârșite,

peste malurile timpului,

în abisuri de stele și nopți înfrânte.

Și dacă iubirea ar fi o stea de argint,

ne-am apleca cu pleoape grele de dor

peste licărul ei tremurat,

ascultând muzica nevăzută

a clipei care ne leagă fără margini.

Și dacă iubirea ar fi vântul etern,

ne-ar mângâia cu tăcerea sa densă,

ar risipi umbrele îndoielii,

ar aprinde ecouri de fericire

în toate spațiile dintre noi.

Dar iubirea există,

în valurile inimilor care se caută,

în șoapta ascunsă a gesturilor,

în felul în care universul ne învârtește

într-un dans de lumini și dor.

Și dacă iubirea ar fi legea tăcerii,

atunci despărțirea nu ar fi sfârșit,

ci o simfonie gravă și pură,

în care dorul devine rază,

iar timpul - o oglindă infinită

care ne apropie dincolo de lume.

De ce să fim răi atunci când putem fi buni,

Când lumea e un câmp de lumină sub pașii nebuni?

De ce să nu iubim atunci când suntem iubiți,

Când brațele altora ne caută, deschise, fierbinți?

De ce să ne întristăm când ceilalți ne zâmbesc,

Când flori de speranță în ochii lor cresc?

De ce să căutăm furtună când în noi e armonie,

Când sufletul cântă, iar pacea lui vrea să fie?

De ce să nu ne rugăm pentru ceilalți, apoi pentru noi,

Să fim punți de lumină în întunericul gol?

Iubire necondiționată — un dar ce nu moare,

Respectul — o cheie spre bucurie și prosperitate.

Și-atunci… de ce?

Poate pentru că uităm cine suntem în firea lumii grăbite.

Dar poezia aceasta să-ți fie amintire:

Că binele crește într-o clipă,

Că zâmbetul schimbă o viață,

Că pacea se naște din gesturi mici,

Și că iubirea… e totul.

21.11.2025

Andrei GUȚU

Întuneric

Dă-mi la o parte versurile

și șoaptele

Dă-mi la o parte visele

și gândul cum că noi doi.

Dă-mi trupul la o parte

iar palmele de pe umeri-ți goi.

Dă-mi la o parte razele de soare,

O să vezi cum stelele apar pe cer

Și cum lumea se răcește

într-un aprig ger.

Dă-mi la o parte frunzele

de pe al meu pământ,

să vezi cum toate se sfârșesc

în măcinatul morilor de vânt.

Dă-mi totul uitării,

ia-mi totul si lasă-mi nimic.

Dă-le pe toate la o parte

și o să mă găsești așa cum sunt eu,

un fel de… al tău întuneric.