Strălucirea iubirii pierdute
Pe-o stâncă-naltă, la ceas de seară,
Întâlnit-am o zână etereală,
Cu aripi luminoase, ochi de vară,
Când am privit-o, inima-mi fusese clară.
Ea strălucea sub clar de lună,
Un vis efemer, născut din eter,
M-am apropiat, dar mi-a spus o umbră,
Că iubirea noastră-i un vis stingher.
Glasul ei era ca adierea vântului,
Cuvintele-i dulce șoaptă în noapte,
Dar m-am trezit, pierdut în fața gândului,
Că dragostea noastră, este o poveste trecătoare.
Ea plutea deasupra valurilor departe,
Un spectru de dor, de neatins,
Mâna mea, de-a ei, nu mai era parte,
Și-n inimă, simțeam un foc aprins.
Am strigat către cerul întunecat,
Dar ea, încet, se stinse-n zori,
Sufletul meu, de dor înfrânt și zbuciumat,
Rămase singur, purtând amintiri.
Așa rămân, între vis și realitate,
Cu zâna mea, doar umbră și fantomă,
Iubirea noastră, prizonieră în eternitate,
Un foc ce arde-n mine, fără a lua vreo formă.
Категория: Напутственные стихи
Все стихи автора: Cosmin Brăilescu
Дата публикации: 3 июля 2024
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 386
Стихи из этой категории
Fara titlu
Iubirea doare tare și eu simt că nu mai pot
Iubirea doare tare de asta am ales să-i pun stop
Tot ce-am îndurat am îndurat degeaba, sa dovedit că n-avea rost
Ce sens are să tragi tare dacă tragi fără ca măcar să ai un scop
Nu poți să iubești pe deplin dacă ai sufletul pe jumătate mort
Fără ea te simți al nimănui, singur și incomplet
Așa te-ai simțit mereu, în viața ta n-a fost nimic perfect
Ți-ai pus speranța în ea pentru că o vedeai fără nici un defect
N-aveai de unde să ști că asta îți va aduce cel mai mare regret
N-aveai cum să ști c-ai s-ajungi să plângi seară de seară
Nu credeai că iubirea asta blestemată te va lăsa cu inima goală
Nu credeai că sentimentele tale față de ea pot să fie o greșeală
Nu știai că vorbele dulci pot să-ți facă viața amară
Ca o mireasmă-n urma mea
Ca o mireasmă-n urma mea, tu trandafirule de catifea
Cu umbre mărețe de argint și săruturi fermecătoare de cașmir
Iviorează-mi al meu suspins ca să nu mai doară tot ce mângâi așa lin și îi dau căntarea mea
Fa-mi trupul templu de petale vii și colorate, fă-mi sufletul viu
Durerea sa se înece prin prisma atingerii slabe și inocente, cu fiecare implus
Și cu fiecare floare pe care o mângâi, dorul să se contopească cu atmosfera îmbâcsitoare
Și inima să-i se dea ascultare la cer, ca să piară în acest iad și să reînvie în paradis
Căci această lume mare putrezește în falsitate și-n totalitate viselor spulberate
Ai fost lecția
Ai fost o lecție deghizată în iubire
Nu ai fost nimic din tot ce-am sperat
Deși mi-ai promis că o să mai fim
Ai fost doar ceea ce-am avut de învățat...
Ai fost lecția care m-a făcut să văd
Cât de mult mă puteam multumi cu puțin
Ai fost dovada că tăcerea duce la prăpăd
Când nu-mi doream decât o ultimă îmbratișare la un vin.
Ai fost lecția că singurătatea nu înseamnă plictiseală
Și că respectul n-ar trebui să fie negociabil
Ai fost lecția ce m-a făcut să sufăr ca niciodată
Lecția fără meditații... cum să-mi pregătesc sufletul în prealabil.
Ai fost lecția care cu durere mi-a arătat locul,
Omul de la care nicicând nu m-aș fi așteptat,
Că atunci când îți dorești cu ardoare ceva
Oricât ai răbda și spera... niciodată nu-l vei avea...
Deși te-ai vrut o lecție, eu pică nu îți port
Și nici la întrebări, azi nu mai caut răspunsuri
Nimic n-aș mai schimba chiar de-aș putea să pot
Datorită ție, gândurile, azi îmi sunt zeci de pagini în versuri...
Furtuna...
A-nceput din nou furtuna blestemată,
Tot ce-a fost frumos se pierde-n ceață,
Peisaje de primăvară se îneacă-n gheață,
Nici sub pământ nu scap de viscolul de la suprafață..........
Este din ce în ce mai rece la mine-n suflet,
De pe chip mi s-a șters orice urmă de zâmbet,
E rece, e rece și simt că mor,
Mor încet de al tău apăsător dor,
Fără tine n-am speranță la viitor,
Fără tine sunt un simplu muritor.......
N-am cum să scap din această furtună,
Nu se oprește dacă nu suntem împreună,
Nu se oprește dacă nu mă iei de mână,
Nu se oprește dacă nu-mi șoptești la ureche noapte bună....
Încerc... un rămas bun, mai bun
Încerc să nu urăsc... să nu regret nimic
Din tot ce plecarea ta, mi-a lăsat de trăit
N-aș vrea să-mi pară versul de realitate pierdut
Dar azi, totul e parte din ce-am devenit!
Din durere, lacrimi, vise și zâmbet...din pasul greșit
Am început să-mi scriu povestea și cumva, am înflorit
Deși drumul mi-e greu ca în orice început
Mi-amintesc cum mă încurajai, neștiind că voi scrie acut...
Încerc să nu mai astept...chiar de mi-e dor,
De ochii tăi ghiduși...de vinul ce-l ador....
N-aș vrea să-mi pară versul prea măreț
Dar mi-ați fost iubirea ce n-am să mai trăiesc!
Sper doar, într-o zi, să-ți inapoiez indiferența prin curier
Decorată frumos... cu un zâmbet stingher
Închisă cu grijă, în liniște... fără vreo adresă
Numai să n-o mai simt printre rânduri cum se vrea scrisă...
Poate ai s-o găsești cândva într-un colț prăfuit...
Să pui și tu lângă ea, promisiunile ce le-ai rătăcit
De vei deschide coletul... să găsești ce mi-a rămas de dat
O cutie goală, un gol ambalat și-un vis... dezlegat...
Păstrează-l... înrămează-l cu a ta tăcere
Eu știu deja cum este timpul să stea în loc...
Cum e să nutresc speranțe din durere
Să fac literatură dintr-un final, ce n-a avut noroc...
Mucegai negru
Loc pustiu și tulburat.
De pereți stă atârnat,
Amorul ce-odată...
Pentru Tine a făcut palat.
Amintiri umile umbresc un loc uitat.
Vopsea neagră pe pereți și pe tavan,
Am renovat o cameră, un cadran...
Când degeaba încercam
Să mă arunc în nostalgie.
(Rușine să îmi fie.)
Decojiți sunt acum suporții
Ce susțineau voia sorții.
Și de mucegai acaparați
Firavii suporți neînsemnați.
Rafturi goale ce odată aveau
Speranțe și vise ce zideau
Și lumina dragostei voiau
Mândru Ție să ți-o dau.
Stau în mijloc,
Stau într-un loc,
Doar cu o pală de foc.
Incendiu ar vrea
Să fie pala mea...
Dragostea, Ea.
Dar vântul bate prin obloanele deschise
Alungând micele vise.
Camera goală și înnegrită,
A fost odată fericită.
Pentru Tine, a mea iubită...
Fara titlu
Iubirea doare tare și eu simt că nu mai pot
Iubirea doare tare de asta am ales să-i pun stop
Tot ce-am îndurat am îndurat degeaba, sa dovedit că n-avea rost
Ce sens are să tragi tare dacă tragi fără ca măcar să ai un scop
Nu poți să iubești pe deplin dacă ai sufletul pe jumătate mort
Fără ea te simți al nimănui, singur și incomplet
Așa te-ai simțit mereu, în viața ta n-a fost nimic perfect
Ți-ai pus speranța în ea pentru că o vedeai fără nici un defect
N-aveai de unde să ști că asta îți va aduce cel mai mare regret
N-aveai cum să ști c-ai s-ajungi să plângi seară de seară
Nu credeai că iubirea asta blestemată te va lăsa cu inima goală
Nu credeai că sentimentele tale față de ea pot să fie o greșeală
Nu știai că vorbele dulci pot să-ți facă viața amară
Ca o mireasmă-n urma mea
Ca o mireasmă-n urma mea, tu trandafirule de catifea
Cu umbre mărețe de argint și săruturi fermecătoare de cașmir
Iviorează-mi al meu suspins ca să nu mai doară tot ce mângâi așa lin și îi dau căntarea mea
Fa-mi trupul templu de petale vii și colorate, fă-mi sufletul viu
Durerea sa se înece prin prisma atingerii slabe și inocente, cu fiecare implus
Și cu fiecare floare pe care o mângâi, dorul să se contopească cu atmosfera îmbâcsitoare
Și inima să-i se dea ascultare la cer, ca să piară în acest iad și să reînvie în paradis
Căci această lume mare putrezește în falsitate și-n totalitate viselor spulberate
Ai fost lecția
Ai fost o lecție deghizată în iubire
Nu ai fost nimic din tot ce-am sperat
Deși mi-ai promis că o să mai fim
Ai fost doar ceea ce-am avut de învățat...
Ai fost lecția care m-a făcut să văd
Cât de mult mă puteam multumi cu puțin
Ai fost dovada că tăcerea duce la prăpăd
Când nu-mi doream decât o ultimă îmbratișare la un vin.
Ai fost lecția că singurătatea nu înseamnă plictiseală
Și că respectul n-ar trebui să fie negociabil
Ai fost lecția ce m-a făcut să sufăr ca niciodată
Lecția fără meditații... cum să-mi pregătesc sufletul în prealabil.
Ai fost lecția care cu durere mi-a arătat locul,
Omul de la care nicicând nu m-aș fi așteptat,
Că atunci când îți dorești cu ardoare ceva
Oricât ai răbda și spera... niciodată nu-l vei avea...
Deși te-ai vrut o lecție, eu pică nu îți port
Și nici la întrebări, azi nu mai caut răspunsuri
Nimic n-aș mai schimba chiar de-aș putea să pot
Datorită ție, gândurile, azi îmi sunt zeci de pagini în versuri...
Furtuna...
A-nceput din nou furtuna blestemată,
Tot ce-a fost frumos se pierde-n ceață,
Peisaje de primăvară se îneacă-n gheață,
Nici sub pământ nu scap de viscolul de la suprafață..........
Este din ce în ce mai rece la mine-n suflet,
De pe chip mi s-a șters orice urmă de zâmbet,
E rece, e rece și simt că mor,
Mor încet de al tău apăsător dor,
Fără tine n-am speranță la viitor,
Fără tine sunt un simplu muritor.......
N-am cum să scap din această furtună,
Nu se oprește dacă nu suntem împreună,
Nu se oprește dacă nu mă iei de mână,
Nu se oprește dacă nu-mi șoptești la ureche noapte bună....
Încerc... un rămas bun, mai bun
Încerc să nu urăsc... să nu regret nimic
Din tot ce plecarea ta, mi-a lăsat de trăit
N-aș vrea să-mi pară versul de realitate pierdut
Dar azi, totul e parte din ce-am devenit!
Din durere, lacrimi, vise și zâmbet...din pasul greșit
Am început să-mi scriu povestea și cumva, am înflorit
Deși drumul mi-e greu ca în orice început
Mi-amintesc cum mă încurajai, neștiind că voi scrie acut...
Încerc să nu mai astept...chiar de mi-e dor,
De ochii tăi ghiduși...de vinul ce-l ador....
N-aș vrea să-mi pară versul prea măreț
Dar mi-ați fost iubirea ce n-am să mai trăiesc!
Sper doar, într-o zi, să-ți inapoiez indiferența prin curier
Decorată frumos... cu un zâmbet stingher
Închisă cu grijă, în liniște... fără vreo adresă
Numai să n-o mai simt printre rânduri cum se vrea scrisă...
Poate ai s-o găsești cândva într-un colț prăfuit...
Să pui și tu lângă ea, promisiunile ce le-ai rătăcit
De vei deschide coletul... să găsești ce mi-a rămas de dat
O cutie goală, un gol ambalat și-un vis... dezlegat...
Păstrează-l... înrămează-l cu a ta tăcere
Eu știu deja cum este timpul să stea în loc...
Cum e să nutresc speranțe din durere
Să fac literatură dintr-un final, ce n-a avut noroc...
Mucegai negru
Loc pustiu și tulburat.
De pereți stă atârnat,
Amorul ce-odată...
Pentru Tine a făcut palat.
Amintiri umile umbresc un loc uitat.
Vopsea neagră pe pereți și pe tavan,
Am renovat o cameră, un cadran...
Când degeaba încercam
Să mă arunc în nostalgie.
(Rușine să îmi fie.)
Decojiți sunt acum suporții
Ce susțineau voia sorții.
Și de mucegai acaparați
Firavii suporți neînsemnați.
Rafturi goale ce odată aveau
Speranțe și vise ce zideau
Și lumina dragostei voiau
Mândru Ție să ți-o dau.
Stau în mijloc,
Stau într-un loc,
Doar cu o pală de foc.
Incendiu ar vrea
Să fie pala mea...
Dragostea, Ea.
Dar vântul bate prin obloanele deschise
Alungând micele vise.
Camera goală și înnegrită,
A fost odată fericită.
Pentru Tine, a mea iubită...
Другие стихотворения автора
Amnezia
Ca un vis de mult uitat,
Ca o stea din noapte,
Ce cu timpul și-a pierdut,
Lumina sclipitoare.
Ca o strofă neînțeleasă,
De mulți poeți rătăciți,
În aceea listă fiind trecută,
Numele meu și multe poezi.
Parcă te-am cunoscut, însă te-am uitat,
Odată cu memoria mea pierdută,
Tu, femeia cu care stau în pat,
Cu care am stat o viața lungă.
O poză văd, e de la nunta noastră,
Ușor parcă îmi amintesc...
Dar atunci amnezia, mintea-mi controlează,
Și nu pot sa mă razvrătesc.
Dunărea se scaldă
Sub clar de lună, Dunărea se scaldă,
Curgând încet prin codri verzi,
Sub cer senin, cu stele ce se-nalță,
Sclipind pe ape, în valuri largi, arginti.
Pădurile, ca niște umbre vii,
Își murmură în taină basmul lor,
Un verde infinit ce nu-l poți ști,
Decât atunci când îl iubești cu dor.
Un vânt ușor străbate malul nins,
Cu flori de tei și miresme de vară,
Și Dunărea, în sunet lin cuprins,
Își spune povestea clară și amară.
O stea căzând aduce-un strop de vis,
Se pierde-n zare, ca un gând pierdut,
Pe cerul clar, un tainic paradis,
Ce-n fiecare noapte-i renăscut.
Ai plecat
Parcă a fost, parcă nu,
Nici eu nu pot să spun,
Ce-am simțit, nici eu nu știu,
Dacă a fost un lucru bun.
Dacă pentru o secundă,
Te-aș fi întrebat cu regret,
Unde vei pleca singură?
Și cu o durere tristă în piept.
Dacă te-aș fi rugat sa mai stai,
Oare ai mai fi plecat?
Pentru o secundă să rămâi,
O clipă să-mi mai fi dat.
Dar acum e târziu...
Ce sa-ntamplat, nu pot schimba,
Înapoi nu se întoarce timpu,
Tu din groapă, nu vei pleca.
Valurile dragostei
În taina blândă-a naturii vii,
Când luna strălucește în noapte,
Mă-nvăluie un dor nespus de noi,
De Dunăre și de-ale tale șoapte.
Pe maluri, salciile plâng încet,
Întorcându-se spre valurile clare.
Acolo, unde fluviul curge tăcut,
Îți simt prezența-n amintiri fugare.
Întinsă-i noaptea peste ape, ca un cântec.
Cu licăriri de stele și vise mii.
În inima-mi adâncă, pe tine te găsesc,
Purtată de-al Dunării șoapte vii.
Îmi spui povești de dor nespus și sfânt.
În șoapta vântului de seară blând,
Ești ca o floare, prinsă-n mrejul îndulcit
Naturii ce-n tăcere ne-a unit un gând.
Curge Dunărea, cu valuri line,
Și-n unda ei, te văd cum te-oglindești.
Îți scriu iubirea mea pe ape pure,
Să o citești, oriunde tu pășești.
Împreunăm destine-n țara noastră
Unde fluviul leagă maluri lente.
În brațele naturii, am găsit-o vastă
Iubirea noastră în tandre continente.
Și-așa, sub cerul clar de vară lină,
Cu Dunărea-n zare, ne-alină.
În iubire vie și în natură,
Împreună, ne regăsim sub clar de lună.
Amnezia
Ca un vis de mult uitat,
Ca o stea din noapte,
Ce cu timpul și-a pierdut,
Lumina sclipitoare.
Ca o strofă neînțeleasă,
De mulți poeți rătăciți,
În aceea listă fiind trecută,
Numele meu și multe poezi.
Parcă te-am cunoscut, însă te-am uitat,
Odată cu memoria mea pierdută,
Tu, femeia cu care stau în pat,
Cu care am stat o viața lungă.
O poză văd, e de la nunta noastră,
Ușor parcă îmi amintesc...
Dar atunci amnezia, mintea-mi controlează,
Și nu pot sa mă razvrătesc.
Dunărea se scaldă
Sub clar de lună, Dunărea se scaldă,
Curgând încet prin codri verzi,
Sub cer senin, cu stele ce se-nalță,
Sclipind pe ape, în valuri largi, arginti.
Pădurile, ca niște umbre vii,
Își murmură în taină basmul lor,
Un verde infinit ce nu-l poți ști,
Decât atunci când îl iubești cu dor.
Un vânt ușor străbate malul nins,
Cu flori de tei și miresme de vară,
Și Dunărea, în sunet lin cuprins,
Își spune povestea clară și amară.
O stea căzând aduce-un strop de vis,
Se pierde-n zare, ca un gând pierdut,
Pe cerul clar, un tainic paradis,
Ce-n fiecare noapte-i renăscut.
Ai plecat
Parcă a fost, parcă nu,
Nici eu nu pot să spun,
Ce-am simțit, nici eu nu știu,
Dacă a fost un lucru bun.
Dacă pentru o secundă,
Te-aș fi întrebat cu regret,
Unde vei pleca singură?
Și cu o durere tristă în piept.
Dacă te-aș fi rugat sa mai stai,
Oare ai mai fi plecat?
Pentru o secundă să rămâi,
O clipă să-mi mai fi dat.
Dar acum e târziu...
Ce sa-ntamplat, nu pot schimba,
Înapoi nu se întoarce timpu,
Tu din groapă, nu vei pleca.
Valurile dragostei
În taina blândă-a naturii vii,
Când luna strălucește în noapte,
Mă-nvăluie un dor nespus de noi,
De Dunăre și de-ale tale șoapte.
Pe maluri, salciile plâng încet,
Întorcându-se spre valurile clare.
Acolo, unde fluviul curge tăcut,
Îți simt prezența-n amintiri fugare.
Întinsă-i noaptea peste ape, ca un cântec.
Cu licăriri de stele și vise mii.
În inima-mi adâncă, pe tine te găsesc,
Purtată de-al Dunării șoapte vii.
Îmi spui povești de dor nespus și sfânt.
În șoapta vântului de seară blând,
Ești ca o floare, prinsă-n mrejul îndulcit
Naturii ce-n tăcere ne-a unit un gând.
Curge Dunărea, cu valuri line,
Și-n unda ei, te văd cum te-oglindești.
Îți scriu iubirea mea pe ape pure,
Să o citești, oriunde tu pășești.
Împreunăm destine-n țara noastră
Unde fluviul leagă maluri lente.
În brațele naturii, am găsit-o vastă
Iubirea noastră în tandre continente.
Și-așa, sub cerul clar de vară lină,
Cu Dunărea-n zare, ne-alină.
În iubire vie și în natură,
Împreună, ne regăsim sub clar de lună.
Amnezia
Ca un vis de mult uitat,
Ca o stea din noapte,
Ce cu timpul și-a pierdut,
Lumina sclipitoare.
Ca o strofă neînțeleasă,
De mulți poeți rătăciți,
În aceea listă fiind trecută,
Numele meu și multe poezi.
Parcă te-am cunoscut, însă te-am uitat,
Odată cu memoria mea pierdută,
Tu, femeia cu care stau în pat,
Cu care am stat o viața lungă.
O poză văd, e de la nunta noastră,
Ușor parcă îmi amintesc...
Dar atunci amnezia, mintea-mi controlează,
Și nu pot sa mă razvrătesc.
Dunărea se scaldă
Sub clar de lună, Dunărea se scaldă,
Curgând încet prin codri verzi,
Sub cer senin, cu stele ce se-nalță,
Sclipind pe ape, în valuri largi, arginti.
Pădurile, ca niște umbre vii,
Își murmură în taină basmul lor,
Un verde infinit ce nu-l poți ști,
Decât atunci când îl iubești cu dor.
Un vânt ușor străbate malul nins,
Cu flori de tei și miresme de vară,
Și Dunărea, în sunet lin cuprins,
Își spune povestea clară și amară.
O stea căzând aduce-un strop de vis,
Se pierde-n zare, ca un gând pierdut,
Pe cerul clar, un tainic paradis,
Ce-n fiecare noapte-i renăscut.