Amnezia

În nopțile ce-mi plâng pe față tăcerea,

Mă simt un cuvânt pierdut într-o tăcere grea,

Cum luna mă privește cu ochi ce nu cunosc durerea,

Eu, îngropată-n umbre, simt cum se sting chemările mele.

Mă pierd în tăcerea mea, între gânduri răvășite,

Ca un parfum uitat într-un colț de rai pustiit,

Dorințele mele se scurg, o lacrimă prea adâncă,

Iar inima îmi strigă fără ecou, un glas înghețat, pierdut, tăcut.

Când tu mă privești, doar o siluetă se naște,

O umbră ce se furișează în ochii tăi, prea grăbiți,

Nu știi că dorul meu vibrează în fiecare adiere,

Ca o frunză bătută de vânt, căzută dintr-o poveste nerostită.

Aș vrea să fiu mai mult decât o umbră fugară,

Un chip scufundat în doruri, dar în zadar mă frâng,

Căci tu, în goana ta nebună, nici măcar nu mă vezi,

Și mă pierd în gânduri grele, ce în sufletul meu stau rănite.

Iubirea mea este un vânt ce trece neobservat,

Un abis unde marea își rupe valurile în zadar,

Și în loc să fiu o lumină caldă, mângâind o lumină de aur,

Mă fac praful ce se scutură într-o lume fără ecou.

În loc de gânduri roșii, fierbinți ca un cuvânt de dor,

Scriu în colțuri de hârtie, poezii amare și pustii,

Despre o iubire ce nu există decât în fantomele unei nopți,

Și mă frâng, dintr-un vis neîmplinit, în lumina unei luni ce m-a uitat.

Mai vreau să stau încă o zi și-o noapte

Poate vei răsări și tu și poate vei și rămâne.

Sus sa stai deasupra mea cum stau stelele

Căci doar stele îmi spun povești și-mi drumul către tine.

De când nu te-am mai văzut…furtuni au cam trecut

Și războaie am câștigat…și lupte de împăcare am dat.

Și lunile și anii au cam trecut…

Iar tu, tot n-ai apărut. 

Nici nu-ți dai seama…tu.......

Cum ți-am purtat dorul , în al meu suflet inocent.

Că tu doar defecte mi-ai lăsat 

Iar eu am fost mereu …ale noastre imperfecte. 

One more thought at your door,

One or two and no more.

Sitting in the rain or snow,

Thinking if should stay or go.

Feeling the breeze of hurting,

Or be the hunt of hunting

And waiting in a darkness living,

Full in thoughts of love or dying.

Across the path of uncertainty,

Where all your thoughts are reality,

Wisps of  dark and vanity,

The hope of left humanity.

Desire is what’s left behind,

Of being cruel or kind.

Bullets of love from the shots,

Of the person full in thoughts.

Curge izvor de neputință 

din mine, din noi amândoi 

căci am rămas fără căință 

suntem orgolioși și goi.

Curge izvor de necredință 

din noi - cei goi și adormiți 

nu mai avem bunăvoință 

suntem mereu nemulțumiți. 

Curge izvor de suferință 

din noi - din mine și din tine 

se amestecă c-o umilință 

în mințile noastre cretine. 

Curge izvor de neștiință 

din mine - din noi amândoi 

neasumând o consecință 

rămas-am singuri în doi.

✍️ Georgiana Calotă 

29 Mai, 2024

Lasa-mi pantecul sa planga

Sa se sece de putere

Verse rauri de durere

Ochii ce visau la stele

Soapta-n ceruri ce-a luat

Codrul verde spulberat

Marea-n pagi de hartie

Acum toate s amintire

Aud in liniste raspunsul,

ce rasuna rabdator

Face roadele sa cada...

Sa sfarsasca n cumplit dor.

Ti-am dăruit cu drag bucăți din suflet

Crezând în timp ca vei aprecia

Și ca vei vrea când ne-o veni sfarsitul

C-un vin în doi sa incheiem povestea,

 Mi-erati altarul meu de armonie

Neștiind ce va urma sa fie..

Ca vei alege să mă închizi in vesnicie

Sa ma abandonezi intr-o eternă mâhnire..

Mi-ai spus atât de sec ca nu ești pentru mine

Uitând de tot si toate peste noapte

Sperand sa pot uita si eu de tine..

Ai gândit rău...mai rău de-atata nU se poate.

Sunt zile...luni...un an....de când port doliu

După o poveste-n doi ucisa din orgoliu

Cu sentimente rosé puse la zid

Si-o durere ce-n mine o-nchid.

Și azi, ca alta data, pe-o foaie de lacrimi

udată

Rescriu povestea noastra încă o dată

Și cine stie câte pagini or plânge..câte foi.

Sfârșitul fără recurs ce l-ai dorit pentru noi.

Sub clar de lună, Dunărea se scaldă,  

Curgând încet prin codri verzi,

Sub cer senin, cu stele ce se-nalță,  

Sclipind pe ape, în valuri largi, arginti.

Pădurile, ca niște umbre vii,  

Își murmură în taină basmul lor,  

Un verde infinit ce nu-l poți ști,  

Decât atunci când îl iubești cu dor.

Un vânt ușor străbate malul nins,

Cu flori de tei și miresme de vară,  

Și Dunărea, în sunet lin cuprins,  

Își spune povestea clară și amară.

O stea căzând aduce-un strop de vis,  

Se pierde-n zare, ca un gând pierdut,  

Pe cerul clar, un tainic paradis,  

Ce-n fiecare noapte-i renăscut.

Pe-o stâncă-naltă, la ceas de seară,  

Întâlnit-am o zână etereală,  

Cu aripi luminoase, ochi de vară,  

Când am privit-o, inima-mi fusese clară.

Ea strălucea sub clar de lună,  

Un vis efemer, născut din eter,  

M-am apropiat, dar mi-a spus o umbră,  

Că iubirea noastră-i un vis stingher.

Glasul ei era ca adierea vântului,  

Cuvintele-i dulce șoaptă în noapte,  

Dar m-am trezit, pierdut în fața gândului,  

Că dragostea noastră, este o poveste trecătoare.

Ea plutea deasupra valurilor departe,  

Un spectru de dor, de neatins,  

Mâna mea, de-a ei, nu mai era parte,  

Și-n inimă, simțeam un foc aprins.

Am strigat către cerul întunecat,  

Dar ea, încet, se stinse-n zori,  

Sufletul meu, de dor înfrânt și zbuciumat,  

Rămase singur, purtând amintiri.

Așa rămân, între vis și realitate,  

Cu zâna mea, doar umbră și fantomă,  

Iubirea noastră, prizonieră în eternitate,  

Un foc ce arde-n mine, fără a lua vreo formă.

În taina blândă-a naturii vii,  

Când luna strălucește în noapte,  

Mă-nvăluie un dor nespus de noi,  

De Dunăre și de-ale tale șoapte.

Pe maluri, salciile plâng încet,  

Întorcându-se spre valurile clare.  

Acolo, unde fluviul curge tăcut,  

Îți simt prezența-n amintiri fugare.

Întinsă-i noaptea peste ape, ca un cântec.  

Cu licăriri de stele și vise mii.  

În inima-mi adâncă, pe tine te găsesc,  

Purtată de-al Dunării șoapte vii.

Îmi spui povești de dor nespus și sfânt.

În șoapta vântului de seară blând,  

Ești ca o floare, prinsă-n mrejul îndulcit

Naturii ce-n tăcere ne-a unit un gând.

Curge Dunărea, cu valuri line,  

Și-n unda ei, te văd cum te-oglindești.  

Îți scriu iubirea mea pe ape pure,  

Să o citești, oriunde tu pășești.

Împreunăm destine-n țara noastră  

Unde fluviul leagă maluri lente.  

În brațele naturii, am găsit-o vastă 

Iubirea noastră în tandre continente.

Și-așa, sub cerul clar de vară lină,  

Cu Dunărea-n zare, ne-alină.  

În iubire vie și în natură,  

Împreună, ne regăsim sub clar de lună.

Parcă a fost, parcă nu,

Nici eu nu pot să spun,

Ce-am simțit, nici eu nu știu,

Dacă a fost un lucru bun.

Dacă pentru o secundă,

Te-aș fi întrebat cu regret,

Unde vei pleca singură?

Și cu o durere tristă în piept.

Dacă te-aș fi rugat sa mai stai, 

Oare ai mai fi plecat?

Pentru o secundă să rămâi,

O clipă să-mi mai fi dat.

Dar acum e târziu...

Ce sa-ntamplat, nu pot schimba,

Înapoi nu se întoarce timpu,

Tu din groapă, nu vei pleca.

Sub clar de lună, Dunărea se scaldă,  

Curgând încet prin codri verzi,

Sub cer senin, cu stele ce se-nalță,  

Sclipind pe ape, în valuri largi, arginti.

Pădurile, ca niște umbre vii,  

Își murmură în taină basmul lor,  

Un verde infinit ce nu-l poți ști,  

Decât atunci când îl iubești cu dor.

Un vânt ușor străbate malul nins,

Cu flori de tei și miresme de vară,  

Și Dunărea, în sunet lin cuprins,  

Își spune povestea clară și amară.

O stea căzând aduce-un strop de vis,  

Se pierde-n zare, ca un gând pierdut,  

Pe cerul clar, un tainic paradis,  

Ce-n fiecare noapte-i renăscut.

Pe-o stâncă-naltă, la ceas de seară,  

Întâlnit-am o zână etereală,  

Cu aripi luminoase, ochi de vară,  

Când am privit-o, inima-mi fusese clară.

Ea strălucea sub clar de lună,  

Un vis efemer, născut din eter,  

M-am apropiat, dar mi-a spus o umbră,  

Că iubirea noastră-i un vis stingher.

Glasul ei era ca adierea vântului,  

Cuvintele-i dulce șoaptă în noapte,  

Dar m-am trezit, pierdut în fața gândului,  

Că dragostea noastră, este o poveste trecătoare.

Ea plutea deasupra valurilor departe,  

Un spectru de dor, de neatins,  

Mâna mea, de-a ei, nu mai era parte,  

Și-n inimă, simțeam un foc aprins.

Am strigat către cerul întunecat,  

Dar ea, încet, se stinse-n zori,  

Sufletul meu, de dor înfrânt și zbuciumat,  

Rămase singur, purtând amintiri.

Așa rămân, între vis și realitate,  

Cu zâna mea, doar umbră și fantomă,  

Iubirea noastră, prizonieră în eternitate,  

Un foc ce arde-n mine, fără a lua vreo formă.