Amnezia
Ca un vis de mult uitat,
Ca o stea din noapte,
Ce cu timpul și-a pierdut,
Lumina sclipitoare.
Ca o strofă neînțeleasă,
De mulți poeți rătăciți,
În aceea listă fiind trecută,
Numele meu și multe poezi.
Parcă te-am cunoscut, însă te-am uitat,
Odată cu memoria mea pierdută,
Tu, femeia cu care stau în pat,
Cu care am stat o viața lungă.
O poză văd, e de la nunta noastră,
Ușor parcă îmi amintesc...
Dar atunci amnezia, mintea-mi controlează,
Și nu pot sa mă razvrătesc.
Categoria: Poezii de despărţire
Toate poeziile autorului: Cosmin Brăilescu
Data postării: 21 februarie 2024
Adăugat la favorite: 2
Comentarii: 1
Vizualizări: 553
Comentarii
Poezii din aceiaşi categorie
Într-o seară, într-un parc
O floare, o bancă, un parc
doi îndrăgostiți tac
e noapte afară,
iar cerul de stele-i plin
ei încet se omoară
cu o singură sticlă de vin
Tăcerea mă cam seacă
așa că-mi mai torn un pahar
el se ridică și pleacă
o fi totul in zadar?
Disperată mă întind
să încerc să-l prind de mană
picioarele nu mă mai țin
de nimic nu mai sunt bună
Mi-aș dori ca să-mi permit
să-ntorc timpul în trecut
să-nțeleg cu ce am greșit
și cum, Doamne, te-am pierdut!
Lipsa jumătății
E frig și sunt singur.
Destinul mi-e sigur.
Casa e goală,
Iar încet, încet, voi da în boală.
Scaunul e acum trist,
Iar pianul e acum închis.
Asta e, singurătatea,
După ce ți-a plecat jumătatea.
Când nu mai ai pe nimeni,
Să îți fie lângă tine.
Un nimeni tu vei fi
Până în ziua în care vei muri.
Drumul vieții
Te-ai dus pe trepte nesfărșite ,
Către drumul fără-ntors,
Către lumea fără margini,
Către Raiul cel frumos .
Te-ai dus și odată dus
Drumul nu-ți mai poți da-n lături
Doar în gânduri și în vise,nouă ne poți fi alături .
Ai plecat cu multe doruri și regrete ,se-nțelegere
C-ai plecat mult prea devreme ,însă n-ai putut alege.
Doar Domnul acel’de sus,a putut face socoata,
Și-ales ca pentru tine,viața aici să spună:”Gata”
S-a sfârșit precum nisipul ce se scurge în clepsidră
Asa și ție ți-o trecut vremea,prea repede și-ntr-o clipita
Astăzi se fac doi ani de când,ai plecat și am înțeles,
Că n-o să ne mai vedem vreodată,dar te vom iubi pe veci!
Distanța
Stau noaptea si ma gândesc
Cat de mult noi ne distram
Tu esti liber sa visezi
Eu nu pot face asa ceva
Tu acolo te simți bine
Eu aici sufăr de dor
Înconjurat de lume falsă
Asa imi este dat sa mor
Poate nu mai vi deloc
Poate vi cine să știe
Insa un lucru este clar
Esti un frate pentru mine
Nu pleca
Stai! Nu pleca! Nu așa rapid,
Nu din factori ce nu se observă,
Drumu-n viitor e atât de palid,
Nimic prosper nu mai conservă.
Am încercat pe toate să le fac,
Dar de la tine doar cuvinte am văzut...
Spui că pot să trec cu tine peste lac,
Dar efectul final tot e cufundarea-n lut.
De m-aș întâlni cu vechea eu, din trecut,
Cred că m-aș lua peste picior doar...
Cum am ajuns la așa un conținut,
În care sfârșitul e simțit atât de amar?
Te-am iubit prea mult. Mult prea mult.
Scuze c-am făcut așa o netrebnicie,
Scuze că n-am renunțat mai de demult.
Dar care scuze, tot e doar fățărnicie...
Drăguț a fost într-un final, totul doar un joc,
E firesc unul să piardă și să plângă fără sens
Iar altul să câștige doar mândria la cojoc...
De ce doar mai eu cred totul în contrasens?
Totul e ceva obișnuit, doar toamna a sosit
Farmecul naturii încet încet dispare
Devreme ce acum totu-n jur a ruginit
Iar noi ne pierdem ca frunzele fără de zare...
14.11.24
Nu te-am rugat 3
puteam vorbi abia, abia,
când te-am visat venind spre mine.
dar n-a fost pasul tău, era
doar vântul ce a trecut prin vene.
nu te-am rugat să-mi fii erou,
nici stea pe cer sau răsărit.
dar să mă strigi, măcar cu dor,
te intrebi vreo dată… ai greșit?
nu te-am rugat. am așteptat
Să fii cumva, să vii încet.
dar timpul tot te-a îngropat…
si eu te-am plâns făra regret.
Într-o seară, într-un parc
O floare, o bancă, un parc
doi îndrăgostiți tac
e noapte afară,
iar cerul de stele-i plin
ei încet se omoară
cu o singură sticlă de vin
Tăcerea mă cam seacă
așa că-mi mai torn un pahar
el se ridică și pleacă
o fi totul in zadar?
Disperată mă întind
să încerc să-l prind de mană
picioarele nu mă mai țin
de nimic nu mai sunt bună
Mi-aș dori ca să-mi permit
să-ntorc timpul în trecut
să-nțeleg cu ce am greșit
și cum, Doamne, te-am pierdut!
Lipsa jumătății
E frig și sunt singur.
Destinul mi-e sigur.
Casa e goală,
Iar încet, încet, voi da în boală.
Scaunul e acum trist,
Iar pianul e acum închis.
Asta e, singurătatea,
După ce ți-a plecat jumătatea.
Când nu mai ai pe nimeni,
Să îți fie lângă tine.
Un nimeni tu vei fi
Până în ziua în care vei muri.
Drumul vieții
Te-ai dus pe trepte nesfărșite ,
Către drumul fără-ntors,
Către lumea fără margini,
Către Raiul cel frumos .
Te-ai dus și odată dus
Drumul nu-ți mai poți da-n lături
Doar în gânduri și în vise,nouă ne poți fi alături .
Ai plecat cu multe doruri și regrete ,se-nțelegere
C-ai plecat mult prea devreme ,însă n-ai putut alege.
Doar Domnul acel’de sus,a putut face socoata,
Și-ales ca pentru tine,viața aici să spună:”Gata”
S-a sfârșit precum nisipul ce se scurge în clepsidră
Asa și ție ți-o trecut vremea,prea repede și-ntr-o clipita
Astăzi se fac doi ani de când,ai plecat și am înțeles,
Că n-o să ne mai vedem vreodată,dar te vom iubi pe veci!
Distanța
Stau noaptea si ma gândesc
Cat de mult noi ne distram
Tu esti liber sa visezi
Eu nu pot face asa ceva
Tu acolo te simți bine
Eu aici sufăr de dor
Înconjurat de lume falsă
Asa imi este dat sa mor
Poate nu mai vi deloc
Poate vi cine să știe
Insa un lucru este clar
Esti un frate pentru mine
Nu pleca
Stai! Nu pleca! Nu așa rapid,
Nu din factori ce nu se observă,
Drumu-n viitor e atât de palid,
Nimic prosper nu mai conservă.
Am încercat pe toate să le fac,
Dar de la tine doar cuvinte am văzut...
Spui că pot să trec cu tine peste lac,
Dar efectul final tot e cufundarea-n lut.
De m-aș întâlni cu vechea eu, din trecut,
Cred că m-aș lua peste picior doar...
Cum am ajuns la așa un conținut,
În care sfârșitul e simțit atât de amar?
Te-am iubit prea mult. Mult prea mult.
Scuze c-am făcut așa o netrebnicie,
Scuze că n-am renunțat mai de demult.
Dar care scuze, tot e doar fățărnicie...
Drăguț a fost într-un final, totul doar un joc,
E firesc unul să piardă și să plângă fără sens
Iar altul să câștige doar mândria la cojoc...
De ce doar mai eu cred totul în contrasens?
Totul e ceva obișnuit, doar toamna a sosit
Farmecul naturii încet încet dispare
Devreme ce acum totu-n jur a ruginit
Iar noi ne pierdem ca frunzele fără de zare...
14.11.24
Nu te-am rugat 3
puteam vorbi abia, abia,
când te-am visat venind spre mine.
dar n-a fost pasul tău, era
doar vântul ce a trecut prin vene.
nu te-am rugat să-mi fii erou,
nici stea pe cer sau răsărit.
dar să mă strigi, măcar cu dor,
te intrebi vreo dată… ai greșit?
nu te-am rugat. am așteptat
Să fii cumva, să vii încet.
dar timpul tot te-a îngropat…
si eu te-am plâns făra regret.
Alte poezii ale autorului
Valurile dragostei
În taina blândă-a naturii vii,
Când luna strălucește în noapte,
Mă-nvăluie un dor nespus de noi,
De Dunăre și de-ale tale șoapte.
Pe maluri, salciile plâng încet,
Întorcându-se spre valurile clare.
Acolo, unde fluviul curge tăcut,
Îți simt prezența-n amintiri fugare.
Întinsă-i noaptea peste ape, ca un cântec.
Cu licăriri de stele și vise mii.
În inima-mi adâncă, pe tine te găsesc,
Purtată de-al Dunării șoapte vii.
Îmi spui povești de dor nespus și sfânt.
În șoapta vântului de seară blând,
Ești ca o floare, prinsă-n mrejul îndulcit
Naturii ce-n tăcere ne-a unit un gând.
Curge Dunărea, cu valuri line,
Și-n unda ei, te văd cum te-oglindești.
Îți scriu iubirea mea pe ape pure,
Să o citești, oriunde tu pășești.
Împreunăm destine-n țara noastră
Unde fluviul leagă maluri lente.
În brațele naturii, am găsit-o vastă
Iubirea noastră în tandre continente.
Și-așa, sub cerul clar de vară lină,
Cu Dunărea-n zare, ne-alină.
În iubire vie și în natură,
Împreună, ne regăsim sub clar de lună.
Ai plecat
Parcă a fost, parcă nu,
Nici eu nu pot să spun,
Ce-am simțit, nici eu nu știu,
Dacă a fost un lucru bun.
Dacă pentru o secundă,
Te-aș fi întrebat cu regret,
Unde vei pleca singură?
Și cu o durere tristă în piept.
Dacă te-aș fi rugat sa mai stai,
Oare ai mai fi plecat?
Pentru o secundă să rămâi,
O clipă să-mi mai fi dat.
Dar acum e târziu...
Ce sa-ntamplat, nu pot schimba,
Înapoi nu se întoarce timpu,
Tu din groapă, nu vei pleca.
Dunărea se scaldă
Sub clar de lună, Dunărea se scaldă,
Curgând încet prin codri verzi,
Sub cer senin, cu stele ce se-nalță,
Sclipind pe ape, în valuri largi, arginti.
Pădurile, ca niște umbre vii,
Își murmură în taină basmul lor,
Un verde infinit ce nu-l poți ști,
Decât atunci când îl iubești cu dor.
Un vânt ușor străbate malul nins,
Cu flori de tei și miresme de vară,
Și Dunărea, în sunet lin cuprins,
Își spune povestea clară și amară.
O stea căzând aduce-un strop de vis,
Se pierde-n zare, ca un gând pierdut,
Pe cerul clar, un tainic paradis,
Ce-n fiecare noapte-i renăscut.
Strălucirea iubirii pierdute
Pe-o stâncă-naltă, la ceas de seară,
Întâlnit-am o zână etereală,
Cu aripi luminoase, ochi de vară,
Când am privit-o, inima-mi fusese clară.
Ea strălucea sub clar de lună,
Un vis efemer, născut din eter,
M-am apropiat, dar mi-a spus o umbră,
Că iubirea noastră-i un vis stingher.
Glasul ei era ca adierea vântului,
Cuvintele-i dulce șoaptă în noapte,
Dar m-am trezit, pierdut în fața gândului,
Că dragostea noastră, este o poveste trecătoare.
Ea plutea deasupra valurilor departe,
Un spectru de dor, de neatins,
Mâna mea, de-a ei, nu mai era parte,
Și-n inimă, simțeam un foc aprins.
Am strigat către cerul întunecat,
Dar ea, încet, se stinse-n zori,
Sufletul meu, de dor înfrânt și zbuciumat,
Rămase singur, purtând amintiri.
Așa rămân, între vis și realitate,
Cu zâna mea, doar umbră și fantomă,
Iubirea noastră, prizonieră în eternitate,
Un foc ce arde-n mine, fără a lua vreo formă.
Valurile dragostei
În taina blândă-a naturii vii,
Când luna strălucește în noapte,
Mă-nvăluie un dor nespus de noi,
De Dunăre și de-ale tale șoapte.
Pe maluri, salciile plâng încet,
Întorcându-se spre valurile clare.
Acolo, unde fluviul curge tăcut,
Îți simt prezența-n amintiri fugare.
Întinsă-i noaptea peste ape, ca un cântec.
Cu licăriri de stele și vise mii.
În inima-mi adâncă, pe tine te găsesc,
Purtată de-al Dunării șoapte vii.
Îmi spui povești de dor nespus și sfânt.
În șoapta vântului de seară blând,
Ești ca o floare, prinsă-n mrejul îndulcit
Naturii ce-n tăcere ne-a unit un gând.
Curge Dunărea, cu valuri line,
Și-n unda ei, te văd cum te-oglindești.
Îți scriu iubirea mea pe ape pure,
Să o citești, oriunde tu pășești.
Împreunăm destine-n țara noastră
Unde fluviul leagă maluri lente.
În brațele naturii, am găsit-o vastă
Iubirea noastră în tandre continente.
Și-așa, sub cerul clar de vară lină,
Cu Dunărea-n zare, ne-alină.
În iubire vie și în natură,
Împreună, ne regăsim sub clar de lună.
Ai plecat
Parcă a fost, parcă nu,
Nici eu nu pot să spun,
Ce-am simțit, nici eu nu știu,
Dacă a fost un lucru bun.
Dacă pentru o secundă,
Te-aș fi întrebat cu regret,
Unde vei pleca singură?
Și cu o durere tristă în piept.
Dacă te-aș fi rugat sa mai stai,
Oare ai mai fi plecat?
Pentru o secundă să rămâi,
O clipă să-mi mai fi dat.
Dar acum e târziu...
Ce sa-ntamplat, nu pot schimba,
Înapoi nu se întoarce timpu,
Tu din groapă, nu vei pleca.
Dunărea se scaldă
Sub clar de lună, Dunărea se scaldă,
Curgând încet prin codri verzi,
Sub cer senin, cu stele ce se-nalță,
Sclipind pe ape, în valuri largi, arginti.
Pădurile, ca niște umbre vii,
Își murmură în taină basmul lor,
Un verde infinit ce nu-l poți ști,
Decât atunci când îl iubești cu dor.
Un vânt ușor străbate malul nins,
Cu flori de tei și miresme de vară,
Și Dunărea, în sunet lin cuprins,
Își spune povestea clară și amară.
O stea căzând aduce-un strop de vis,
Se pierde-n zare, ca un gând pierdut,
Pe cerul clar, un tainic paradis,
Ce-n fiecare noapte-i renăscut.
Strălucirea iubirii pierdute
Pe-o stâncă-naltă, la ceas de seară,
Întâlnit-am o zână etereală,
Cu aripi luminoase, ochi de vară,
Când am privit-o, inima-mi fusese clară.
Ea strălucea sub clar de lună,
Un vis efemer, născut din eter,
M-am apropiat, dar mi-a spus o umbră,
Că iubirea noastră-i un vis stingher.
Glasul ei era ca adierea vântului,
Cuvintele-i dulce șoaptă în noapte,
Dar m-am trezit, pierdut în fața gândului,
Că dragostea noastră, este o poveste trecătoare.
Ea plutea deasupra valurilor departe,
Un spectru de dor, de neatins,
Mâna mea, de-a ei, nu mai era parte,
Și-n inimă, simțeam un foc aprins.
Am strigat către cerul întunecat,
Dar ea, încet, se stinse-n zori,
Sufletul meu, de dor înfrânt și zbuciumat,
Rămase singur, purtând amintiri.
Așa rămân, între vis și realitate,
Cu zâna mea, doar umbră și fantomă,
Iubirea noastră, prizonieră în eternitate,
Un foc ce arde-n mine, fără a lua vreo formă.
Valurile dragostei
În taina blândă-a naturii vii,
Când luna strălucește în noapte,
Mă-nvăluie un dor nespus de noi,
De Dunăre și de-ale tale șoapte.
Pe maluri, salciile plâng încet,
Întorcându-se spre valurile clare.
Acolo, unde fluviul curge tăcut,
Îți simt prezența-n amintiri fugare.
Întinsă-i noaptea peste ape, ca un cântec.
Cu licăriri de stele și vise mii.
În inima-mi adâncă, pe tine te găsesc,
Purtată de-al Dunării șoapte vii.
Îmi spui povești de dor nespus și sfânt.
În șoapta vântului de seară blând,
Ești ca o floare, prinsă-n mrejul îndulcit
Naturii ce-n tăcere ne-a unit un gând.
Curge Dunărea, cu valuri line,
Și-n unda ei, te văd cum te-oglindești.
Îți scriu iubirea mea pe ape pure,
Să o citești, oriunde tu pășești.
Împreunăm destine-n țara noastră
Unde fluviul leagă maluri lente.
În brațele naturii, am găsit-o vastă
Iubirea noastră în tandre continente.
Și-așa, sub cerul clar de vară lină,
Cu Dunărea-n zare, ne-alină.
În iubire vie și în natură,
Împreună, ne regăsim sub clar de lună.
Ai plecat
Parcă a fost, parcă nu,
Nici eu nu pot să spun,
Ce-am simțit, nici eu nu știu,
Dacă a fost un lucru bun.
Dacă pentru o secundă,
Te-aș fi întrebat cu regret,
Unde vei pleca singură?
Și cu o durere tristă în piept.
Dacă te-aș fi rugat sa mai stai,
Oare ai mai fi plecat?
Pentru o secundă să rămâi,
O clipă să-mi mai fi dat.
Dar acum e târziu...
Ce sa-ntamplat, nu pot schimba,
Înapoi nu se întoarce timpu,
Tu din groapă, nu vei pleca.
Alina