Ai plecat

În taina blândă-a naturii vii,  

Când luna strălucește în noapte,  

Mă-nvăluie un dor nespus de noi,  

De Dunăre și de-ale tale șoapte.

Pe maluri, salciile plâng încet,  

Întorcându-se spre valurile clare.  

Acolo, unde fluviul curge tăcut,  

Îți simt prezența-n amintiri fugare.

Întinsă-i noaptea peste ape, ca un cântec.  

Cu licăriri de stele și vise mii.  

În inima-mi adâncă, pe tine te găsesc,  

Purtată de-al Dunării șoapte vii.

Îmi spui povești de dor nespus și sfânt.

În șoapta vântului de seară blând,  

Ești ca o floare, prinsă-n mrejul îndulcit

Naturii ce-n tăcere ne-a unit un gând.

Curge Dunărea, cu valuri line,  

Și-n unda ei, te văd cum te-oglindești.  

Îți scriu iubirea mea pe ape pure,  

Să o citești, oriunde tu pășești.

Împreunăm destine-n țara noastră  

Unde fluviul leagă maluri lente.  

În brațele naturii, am găsit-o vastă 

Iubirea noastră în tandre continente.

Și-așa, sub cerul clar de vară lină,  

Cu Dunărea-n zare, ne-alină.  

În iubire vie și în natură,  

Împreună, ne regăsim sub clar de lună.

Pe-o stâncă-naltă, la ceas de seară,  

Întâlnit-am o zână etereală,  

Cu aripi luminoase, ochi de vară,  

Când am privit-o, inima-mi fusese clară.

Ea strălucea sub clar de lună,  

Un vis efemer, născut din eter,  

M-am apropiat, dar mi-a spus o umbră,  

Că iubirea noastră-i un vis stingher.

Glasul ei era ca adierea vântului,  

Cuvintele-i dulce șoaptă în noapte,  

Dar m-am trezit, pierdut în fața gândului,  

Că dragostea noastră, este o poveste trecătoare.

Ea plutea deasupra valurilor departe,  

Un spectru de dor, de neatins,  

Mâna mea, de-a ei, nu mai era parte,  

Și-n inimă, simțeam un foc aprins.

Am strigat către cerul întunecat,  

Dar ea, încet, se stinse-n zori,  

Sufletul meu, de dor înfrânt și zbuciumat,  

Rămase singur, purtând amintiri.

Așa rămân, între vis și realitate,  

Cu zâna mea, doar umbră și fantomă,  

Iubirea noastră, prizonieră în eternitate,  

Un foc ce arde-n mine, fără a lua vreo formă.

Ca un vis de mult uitat,

Ca o stea din noapte,

Ce cu timpul și-a pierdut,

Lumina sclipitoare.

Ca o strofă neînțeleasă,

De mulți poeți rătăciți,

În aceea listă fiind trecută,

Numele meu și multe poezi.

Parcă te-am cunoscut, însă te-am uitat,

Odată cu memoria mea pierdută,

Tu, femeia cu care stau în pat,

Cu care am stat o viața lungă. 

O poză văd, e de la nunta noastră,

Ușor parcă îmi amintesc...

Dar atunci amnezia, mintea-mi controlează,

Și nu pot sa mă razvrătesc.

Sub clar de lună, Dunărea se scaldă,  

Curgând încet prin codri verzi,

Sub cer senin, cu stele ce se-nalță,  

Sclipind pe ape, în valuri largi, arginti.

Pădurile, ca niște umbre vii,  

Își murmură în taină basmul lor,  

Un verde infinit ce nu-l poți ști,  

Decât atunci când îl iubești cu dor.

Un vânt ușor străbate malul nins,

Cu flori de tei și miresme de vară,  

Și Dunărea, în sunet lin cuprins,  

Își spune povestea clară și amară.

O stea căzând aduce-un strop de vis,  

Se pierde-n zare, ca un gând pierdut,  

Pe cerul clar, un tainic paradis,  

Ce-n fiecare noapte-i renăscut.

M-am născut în pânza durerii,

Țesut în urlet, nod de tăceri,

Pe umeri, un cer de sticlă crăpată,

Picioarele înfipte-n răni neumblate.

Nu cer iubire, nici alinare,

Doar loc să-mi rostesc trăirea care

Îmi țipă în carne, îmi arde în piept –

Dar voi m-ați închis sub lacătul rece și drept.

M-ați legat de rănile voastre, părinți,

Cu lanțuri din urme și șoapte fierbinți,

Dar nu mi-ați dat voie să-mi cântăresc haina,

Să-mi întreb sufletul dacă doare lumina.

V-a fost greu să priviți? Prea multă lumină?

Prea mult din copilul ce doar se închină

În fața unui cer care nu l-a auzit?

Sau în fața voastră, care l-a iubit… rănit?

Eu nu cer iertare –

Cuvântul meu nu-i un blestem,

E doar povara pe care n-o duc,

Ci o ridic cu vers după vers,

Până-mi îngrop amarul,

Sau mă îngropă el.

Dar să știți:

Când țipați la mine,

Nu mă răniți doar pe mine –

Țipați la copilul care ați fost.

Când loviți,

Nu-mi spargeți doar trupul,

Ci fiecare oglindă

În care vă temeți să vă priviți.

Blestemul nu e al meu.

Blestemul e al vostru,

Dar eu îl rup în fiecare zi,

Cu fiecare clipă în care,

În ciuda totului,

Eu… trăiesc.

Sub semnul unei mângâieri pierdute,

Ne-a crescut în piept o tăcere plină de cuvinte nespuse.

Traumele ne-au fost sădite în pământul subconștientului,

Și au încolțit acolo, sub aerul răcoros al uitării,

Fără să știm vreodată ce adânc le-am lăsat.

Acum, ca oameni mari,

Ne rostogolim printre etichete și critici

Ca niște marionete al căror fir s-a încurcat în minte.

„Iubește-te pe tine însuți!”,

Ne spun cei care au uitat să învețe ce înseamnă iubirea

Și care ne judecă pentru că nu ne putem ridica

În fața oglinzii lor răutăcioase.

„Ai încredere în tine!”

Dar când o facem,

Devine o criză de narcisism.

Când tăcem, e un semn de sfidare.

Când strigăm, căutăm atenție.

Suntem fărâme de sine,

Pășind printr-o lume ce ne cere să fim compleți

Fără să știm că lipsurile ne definesc în fragmente,

Și ne transformă în luptători cu noi înșine.

Nu mai suntem ființe vii,

Suntem zgomotul de fundal al așteptărilor

Care ne conturează contururi de umbră.

Aș vrea să spunem „nu ne definim prin durere”

Dar nu e decât un amăgitor vis.

Traumele sunt ca umbrele de pe hârtia vieții,

Le vedem fără să le cerem permisiunea,

Și totuși ele rămân,

Așezându-se greu, ca pietre pe suflet,

Creând o hartă pe care nu vrem s-o citim.

„Cine suntem noi acum, dacă nu suntem răni?”

Ne întrebăm într-o tăcere adâncă.

Ne răscolim privirea în oglindă,

Căutând o identitate în ruinele proprii.

Dar cineva zice: „Ai valoare!”

Și parcă răspunsul devine greoi.

Asta e lupta, dragă om:

Într-un corp străin, cu o minte care nu ne vrea,

Traumele ne pun în colț

Și ne spun că suntem insuficienți.

Dar încă mai suntem vii.

Încă mai căutăm o cale.

Poate că nu le putem ierta atăt de ușor,

Dar putem învăța să respirăm

În mijlocul lor,

Și poate, doar poate,

Vom învăța din nou să ne iubim,

Fără să mai cerem permisiune.

Te văd plecând în amintire,

Ferice sinceră-n privire

Aveai atunci și eu la fel,

Speranță scrie-n bilețel.

Speranță ce-aducea pietate,

Zâmbete-n rânduri repetate,

În suflet pacea păstorea

Și sentimente noi creștea.

Sentimente către tine,

Viață însemnai pentru mine,

Doar la tine mă gandeam,

Lângă tine doar doream.

Atunci strîns te-mbrățișam

Și-n brațe te ridicam,

Inima în piept zvâcni,

Timpul în loc se opri.

Timp ce-mi era foarta drag,

Nu voiam să mă retrag

De la al tău chip și ochi verzi

Ce nu-i uiți dacă îi pierzi.

Apoi o mesiță trecea,

Al tău gând se prefăcea,

Nu mai era de voioșie,

A șaptea așteptare în regie.

...

Te văd plecând în amintire,

Se zbate trist inima-n mine,

De când tu nu îmi mai vii

Drumurile îmi sunt pustii.

(În a șaptea așteptare/ part 1)

De la extaz la agonie

M-ai omorât puţin câte putin

Mi-esti doar o muza-n poezie

Când mi-este dor de al tău vin.

Eu inca ma gandesc la tine

Tu ești cum ești

Dar eu te vad cum vreau

Si plang mult a noastră despărțire

De dor, din lacrimi te mai beau..

Deși un timp m-ai indragit

Și ti-a placut sa îmi vorbești

Dar viata doar ti-a dăruit

Simțiri cu care doar sa ma ranesti.

Caut un semn divin dar nu găsesc nicicum

Căci timpul nostru I-ai apus demult

Tăcerea-ti e prezentul meu

lar viitorul nu va fi nicicând..

Prins de presiune prin foc,

pretind un rânjet în fiecare loc,

împingând zidul neclintit,

cuvântul grăit devenit necinstit.

Vreau să câștig lupte,

dar fără un război în frunte,

urcând când cobor, rezistând

ispitei de a sta în rând.

Vorbind despre semeni

și cât de mult te asemeni

cu partea-ntreagă uitată,

ce, demult, a fost ruptă.

Vocea dură vrea o noua ruptură,

îmi doresc o scurtătură,

la vale când sunt pe cale

să-mi schimb munții din poale.

Știam că vei fi doar altul,

ce nu mi va fi alesul

Cel care să nu-mi știe inima mai bine ca oricine

Deși poate dacă eram și eu o fată mai prostuță în dragoste

ar fi fost să fie..

Dar acum privesc cum pleci din viața mea,

ca toți alții ce nu mi-au atins bunătatea

Ar fi fost prea mult să-mi găsesc jumătatea,

Dar pleacă, la fel ca toti ceilalți, și nu mă uita!