Umbrele pe care le purtăm
Sub semnul unei mângâieri pierdute,
Ne-a crescut în piept o tăcere plină de cuvinte nespuse.
Traumele ne-au fost sădite în pământul subconștientului,
Și au încolțit acolo, sub aerul răcoros al uitării,
Fără să știm vreodată ce adânc le-am lăsat.
Acum, ca oameni mari,
Ne rostogolim printre etichete și critici
Ca niște marionete al căror fir s-a încurcat în minte.
„Iubește-te pe tine însuți!”,
Ne spun cei care au uitat să învețe ce înseamnă iubirea
Și care ne judecă pentru că nu ne putem ridica
În fața oglinzii lor răutăcioase.
„Ai încredere în tine!”
Dar când o facem,
Devine o criză de narcisism.
Când tăcem, e un semn de sfidare.
Când strigăm, căutăm atenție.
Suntem fărâme de sine,
Pășind printr-o lume ce ne cere să fim compleți
Fără să știm că lipsurile ne definesc în fragmente,
Și ne transformă în luptători cu noi înșine.
Nu mai suntem ființe vii,
Suntem zgomotul de fundal al așteptărilor
Care ne conturează contururi de umbră.
Aș vrea să spunem „nu ne definim prin durere”
Dar nu e decât un amăgitor vis.
Traumele sunt ca umbrele de pe hârtia vieții,
Le vedem fără să le cerem permisiunea,
Și totuși ele rămân,
Așezându-se greu, ca pietre pe suflet,
Creând o hartă pe care nu vrem s-o citim.
„Cine suntem noi acum, dacă nu suntem răni?”
Ne întrebăm într-o tăcere adâncă.
Ne răscolim privirea în oglindă,
Căutând o identitate în ruinele proprii.
Dar cineva zice: „Ai valoare!”
Și parcă răspunsul devine greoi.
Asta e lupta, dragă om:
Într-un corp străin, cu o minte care nu ne vrea,
Traumele ne pun în colț
Și ne spun că suntem insuficienți.
Dar încă mai suntem vii.
Încă mai căutăm o cale.
Poate că nu le putem ierta atăt de ușor,
Dar putem învăța să respirăm
În mijlocul lor,
Și poate, doar poate,
Vom învăța din nou să ne iubim,
Fără să mai cerem permisiune.
Categoria: Poezii de despărţire
Toate poeziile autorului: jessica_brescan
Data postării: 3 martie
Vizualizări: 115
Poezii din aceiaşi categorie
Rece ca de gheață.
Mereu te simt rece ca de gheață
Chiar dacă-mi zici că mă iubești,
A venit timpul să dăm cărțile pe față
Eu nu sunt persoana pe care ți-o dorești....
Poate ți-ai dori să fiu,
Poate că-ți dorești să mă iubești,
Poate am eu sufletul prea pustiu,
Sau poate tu altceva îți dorești,
Poate nu-nțeleg eu ce-i iubirea,
Sau poate tu nu ști să iubești,
Poate ți-am ratat eu privirea,
Care să-mi dea de-nțeles că mă dorești...
Poate n-am fost eu atent la gesturi,
Sau poate nu ști tu să gesticulezi,
Poate din iubirea ta au rămas doar resturi
Din cauza cărora tu acum mă pierzi...
Poate nu ești tu de vină,
Poate nu sunt nici eu,
Pur și simplu lipsește iubirea divină,
Pentru care ș-ar da viața orice zeu,
Poate simți și tu la fel ca mine,
Sau poate o simți diferit în felul tău,
Abandonăm o poveste între ruine,
Ca să evităm să ne facă rău.....
Mi-a plăcut că ești diferită,
Eu o vedeam în sensul bun,
Voiam să te fac fericită,
Dar acum o să-mi văd de drum......
Șoapta dulce-amară
Mă satur de promisiuni risipite-n vânt,
De jurăminte goale, de cuvinte pierdute,
Tu, cu ochii tăi de gheață, m-ai ținut captivă,
Într-o capcană de doruri ce acum se destramă, se frâng în tăcere.
Fiecare cuvânt pe care mi-l șopteai atunci,
Era doar o mască, o minciună ce se îmbrăca-n flori,
Iar eu, credulă, am înghițit fiecare frază,
Ca pe un leac ce-mi alina rănile, dar mă omora încet.
Cât m-ai folosit, cât m-ai chinuit cu dorul tău străin!
M-ai îmbrățișat cu mâinile reci, ca un vânt de toamnă,
Ți-am dat sufletul, dar tu nu m-ai simțit,
Ai jucat cu el ca pe o piesă de șah, sacrificându-l pentru o mutare.
Minciunile tale au fost ca un parfum de iasomie,
Lipsit de substanță, dar atât de dulce în aparență,
M-ai promis că ești al meu, că doar eu sunt steaua ta,
Dar ai uitat să îmi spui că erai orb la iubirea mea.
Tu nu știi cât m-ai rănit, cât m-ai sfâșiat în adâncuri,
Căci iubirea mea nu a fost decât o pradă pentru ego-ul tău,
Ai folosit-o pentru a te hrăni cu speranța mea,
Și acum mă lași să mă usuc în acest pustiit „noi” fără început.
Te-ai risipit în mulțimea lumii, fără o urmă de regrete,
Iar eu am rămas un ecou în mine însămi, pierdută, uitată,
Căci nu sunt decât un vis al unui „noi” care nu a fost,
Și mă topesc, în adâncul meu, în tăcerea unei iubiri îngropate.
Dar, în ciuda tuturor, voi învăța să mă ridic,
Să las în urmă aceste ruine ce le-ai construit cu mâinile tale,
Căci în final, tu nu mă vei auzi, nu vei ști niciodată,
Cum m-ai lăsat să ard în flăcările unei iubiri ce nu a avut nicio șansă.
Mă mir
Mi-e dor, mi-e dor;
Mă mir, ce trist.
Mi-e dor de a ta voce,
Mi-e dor de al tau vis.
Mi-e dor să mă cufund în gânduri,
Mi-e dor de viața noastră,
Mi-e dor de moartea care vine,
Mi-e dor de pacea noastră.
Şi când mi-e dor, mă mir
Cum am putut să te pierd,
Cum viața asta şi-a permis,
Mă mir de acest abis.
Ai ales sa minți
Te-am pierdut, te-am pierdut și m-a durut
Dacă îmi ziceai, sigur as fi priceput
Dar ai ales sa minți
Ai ales sa minți și ma durut
Erai acel ceva, ce de sus eu am cerut
Dacă spuneai, orice as fi făcut
Dar ai ales sa minți
Ai ales sa minți și m-a durut
Am crezut ca vom fi bine, am crezut ca v-om fi doi
Insa drumul nu e pentru amândoi
Ai mințit, ai mințit nu ți-a păsat
Ai ales sa minți, când eu inima ți-am dat
Symphony
In the hush of the night, a symphony breaks,
A duet of hearts, with strings that ache.
Melodies of love now lost in the air,
Echoes of whispers, tender and rare.
Each note a tear, a gentle lament,
As the chords of affection slowly relent.
Sorrow swells in the crescendo of goodbye,
Yet beneath it all, a caring sigh.
For in this parting, a bittersweet refrain,
Where memories linger, softly remain.
Though paths diverge, and distance grows wide,
Compassion lingers, a comforting guide.
In the quiet aftermath of our shared tale,
Echoes of kindness, like a gentle gale.
Each verse a tribute to the love we knew,
A testament to the care that once drew.
So let this symphony of farewell play,
With sadness and caring, in every sway.
For though we part, our souls intertwined,
In the music of love, forever enshrined.
From "Volumul Istorie Opusă/Opposing History"
Deprimat.
Seara deprimat mă uit la stele
Le privesc și mă gândesc la tine,
De ce nu ești în brațele mele
De ce nu ești lângă mine....
Regret că nu mai ești a mea,
Dar eu încă sunt la tău,
De pe cer s-a furat o stea,
Lipsa ei îmi face rău......
Defapt... nimic nu s-a furat
Eu sunt cel care am pierdut-o,
Merit să fiu deprimat,
Eu sunt cel care am rănit-o.....
Rece ca de gheață.
Mereu te simt rece ca de gheață
Chiar dacă-mi zici că mă iubești,
A venit timpul să dăm cărțile pe față
Eu nu sunt persoana pe care ți-o dorești....
Poate ți-ai dori să fiu,
Poate că-ți dorești să mă iubești,
Poate am eu sufletul prea pustiu,
Sau poate tu altceva îți dorești,
Poate nu-nțeleg eu ce-i iubirea,
Sau poate tu nu ști să iubești,
Poate ți-am ratat eu privirea,
Care să-mi dea de-nțeles că mă dorești...
Poate n-am fost eu atent la gesturi,
Sau poate nu ști tu să gesticulezi,
Poate din iubirea ta au rămas doar resturi
Din cauza cărora tu acum mă pierzi...
Poate nu ești tu de vină,
Poate nu sunt nici eu,
Pur și simplu lipsește iubirea divină,
Pentru care ș-ar da viața orice zeu,
Poate simți și tu la fel ca mine,
Sau poate o simți diferit în felul tău,
Abandonăm o poveste între ruine,
Ca să evităm să ne facă rău.....
Mi-a plăcut că ești diferită,
Eu o vedeam în sensul bun,
Voiam să te fac fericită,
Dar acum o să-mi văd de drum......
Șoapta dulce-amară
Mă satur de promisiuni risipite-n vânt,
De jurăminte goale, de cuvinte pierdute,
Tu, cu ochii tăi de gheață, m-ai ținut captivă,
Într-o capcană de doruri ce acum se destramă, se frâng în tăcere.
Fiecare cuvânt pe care mi-l șopteai atunci,
Era doar o mască, o minciună ce se îmbrăca-n flori,
Iar eu, credulă, am înghițit fiecare frază,
Ca pe un leac ce-mi alina rănile, dar mă omora încet.
Cât m-ai folosit, cât m-ai chinuit cu dorul tău străin!
M-ai îmbrățișat cu mâinile reci, ca un vânt de toamnă,
Ți-am dat sufletul, dar tu nu m-ai simțit,
Ai jucat cu el ca pe o piesă de șah, sacrificându-l pentru o mutare.
Minciunile tale au fost ca un parfum de iasomie,
Lipsit de substanță, dar atât de dulce în aparență,
M-ai promis că ești al meu, că doar eu sunt steaua ta,
Dar ai uitat să îmi spui că erai orb la iubirea mea.
Tu nu știi cât m-ai rănit, cât m-ai sfâșiat în adâncuri,
Căci iubirea mea nu a fost decât o pradă pentru ego-ul tău,
Ai folosit-o pentru a te hrăni cu speranța mea,
Și acum mă lași să mă usuc în acest pustiit „noi” fără început.
Te-ai risipit în mulțimea lumii, fără o urmă de regrete,
Iar eu am rămas un ecou în mine însămi, pierdută, uitată,
Căci nu sunt decât un vis al unui „noi” care nu a fost,
Și mă topesc, în adâncul meu, în tăcerea unei iubiri îngropate.
Dar, în ciuda tuturor, voi învăța să mă ridic,
Să las în urmă aceste ruine ce le-ai construit cu mâinile tale,
Căci în final, tu nu mă vei auzi, nu vei ști niciodată,
Cum m-ai lăsat să ard în flăcările unei iubiri ce nu a avut nicio șansă.
Mă mir
Mi-e dor, mi-e dor;
Mă mir, ce trist.
Mi-e dor de a ta voce,
Mi-e dor de al tau vis.
Mi-e dor să mă cufund în gânduri,
Mi-e dor de viața noastră,
Mi-e dor de moartea care vine,
Mi-e dor de pacea noastră.
Şi când mi-e dor, mă mir
Cum am putut să te pierd,
Cum viața asta şi-a permis,
Mă mir de acest abis.
Ai ales sa minți
Te-am pierdut, te-am pierdut și m-a durut
Dacă îmi ziceai, sigur as fi priceput
Dar ai ales sa minți
Ai ales sa minți și ma durut
Erai acel ceva, ce de sus eu am cerut
Dacă spuneai, orice as fi făcut
Dar ai ales sa minți
Ai ales sa minți și m-a durut
Am crezut ca vom fi bine, am crezut ca v-om fi doi
Insa drumul nu e pentru amândoi
Ai mințit, ai mințit nu ți-a păsat
Ai ales sa minți, când eu inima ți-am dat
Symphony
In the hush of the night, a symphony breaks,
A duet of hearts, with strings that ache.
Melodies of love now lost in the air,
Echoes of whispers, tender and rare.
Each note a tear, a gentle lament,
As the chords of affection slowly relent.
Sorrow swells in the crescendo of goodbye,
Yet beneath it all, a caring sigh.
For in this parting, a bittersweet refrain,
Where memories linger, softly remain.
Though paths diverge, and distance grows wide,
Compassion lingers, a comforting guide.
In the quiet aftermath of our shared tale,
Echoes of kindness, like a gentle gale.
Each verse a tribute to the love we knew,
A testament to the care that once drew.
So let this symphony of farewell play,
With sadness and caring, in every sway.
For though we part, our souls intertwined,
In the music of love, forever enshrined.
From "Volumul Istorie Opusă/Opposing History"
Deprimat.
Seara deprimat mă uit la stele
Le privesc și mă gândesc la tine,
De ce nu ești în brațele mele
De ce nu ești lângă mine....
Regret că nu mai ești a mea,
Dar eu încă sunt la tău,
De pe cer s-a furat o stea,
Lipsa ei îmi face rău......
Defapt... nimic nu s-a furat
Eu sunt cel care am pierdut-o,
Merit să fiu deprimat,
Eu sunt cel care am rănit-o.....
Alte poezii ale autorului
Doar o clipă
Și îmi doresc ca ale mele lacrimi să fie date-n ecoul uitării
Și singura durere care să pulseze în mine să nu fie cea a nepăsării voastre de un suflet ce deja s-a stins
Durerea din păcate e mult mai imensă și triumfează asupra ființei mele, care și-ar dori să dispară de pe suprafața acestui pământ căci dacă pentru voi eu nu sunt îndeajuns, iar durerea mea e una falsă, așa vă da și vouă Dumnezeu un gol în suflet, deoarece nu a-ți prețuit ceea ce ați avut și ați lăsat să sece de iubire
Ați tot profitat toți de darul nepăsării și v-ați urât mai mult decât v-ați iubit vreodată într-o viață a cărui clipă-i pe ducă, iar clipa mea după care am tânjit a rămas doar o clipă pripeagă a morții
Filosofia
Am căutat răspunsuri în cuvinte ce se frâng,
în cărți prăfuite și în gânduri obosite.
Dar fiecare întrebare ducea la alta,
ca un cerc vicios ce se strânge mai tare
până când nu mai rămâne nimic de înțeles.
Căci cu cât cercetezi mai adânc,
cu atât găsești mai multe întrebări fără răspuns.
Am devenit străini în propriile noastre minți,
captivi într-un labirint de idei neînțelese.
Căutăm adevărul, dar el se ascunde
sub straturi de iluzii și prejudecăți,
într-o lume ce se vrea „corectă”,
dar e tot mai fragmentată și confuză.
Se spune că rațiunea ne eliberează,
dar rațiunea ne duce doar la noi și noi ziduri,
unde ne pierdem fiecare zi în cercul obsesiv
al logicii ce nu ne salvează.
Între rațiune și inimă, ne aflăm în abis,
fiecare încercând să supraviețuiască
într-o lume unde nici măcar întrebările nu mai sunt clare.
Ne facem iluzii, învățăm să trăim în contradicție
și totuși, sub toate acestea, tânjim după un sens.
Dar sensul... iese din colțurile minții,
scapă printre degete ca apa,
și rămânem cu fragmente de înțelesuri
care nu se potrivesc niciodată în întreg.
Și atunci, mă întreb,
nu cumva suntem cu toții doar niște căutători?
Căutăm răspunsuri, căutăm sensuri,
dar poate că, în final, tot ce avem este drumul.
Drumul, cu întrebările sale, cu ezitările și zbuciumul,
care ne face să fim vii,
chiar și atunci când simțim că totul este pierdut.
Dacă ai ține la tine cât de mult eu țin de tine
Dacă ai ține la tine cât de mult eu țin de tine,
te-ai învălui în lumina zilelor mele,
fiecare gând ar fi o adiere de dor,
fiecare pas, un cânt de alinare pentru sufletul meu.
Ai fi cu tine cum sunt eu cu tine –
neîncetat, cu fiecare clipă ca pe un dar.
Dacă te-ai iubi, cum o fac eu,
ai înțelege că iubirea nu cere,
nu cere nimic altceva decât să fie –
simplă, pură, fără forme,
fără ziduri de apărat,
fără măști de purtat.
Te-ai îmbrățișa, știind că tu ești tot ce am,
și tot ce am fost,
și tot ce voi fi.
Te-ai cunoaște în adâncurile tăcerii,
în acele colțuri de lumina dimineții
în care eu mă regăsesc cu tine,
fără cuvinte,
fără planuri,
doar un puls comun între două inimi.
Dacă te-ai iubi, aș putea să îți dau toată iubirea mea
fără frică, fără teamă de-a pierde.
Dacă ai ține la tine,
ar însemna că tu mă porți în fiecare zi,
ca un secret păstrat în pielea ta,
ca o fereastră deschisă către lume,
unde doar noi doi știm cum să iubim.
Rațiunea care nu iubește
Dacă aș putea iubi cu creierul,
Aș desena iubirea ca pe o hartă precisă:
Fără curbe abrupte, fără drumuri închise,
Doar linii drepte spre un final previzibil,
Un loc unde nimeni nu rănește,
Unde totul e logic, curat, intact.
Dar inima mea e o fiară oarbă,
Aleargă spre colți și gheare,
Se îndrăgostește de durere, ca și cum
Doar suferința ar fi dovada vieții.
De ce aleg cei care mă sfâșie?
Ce ecou din mine îi cheamă?
Poate e un labirint ancestral,
O capcană scrisă în sânge,
Să caut focuri care mă ard,
Să mă apropii de prăpastii,
Să simt că trăiesc doar atunci
Când mă frâng.
Rațiunea ar spune: „Nu mai alerga.
Alege liniștea, alege siguranța.”
Dar inima râde – o râs amar,
Și șoptește: „Ce e iubirea fără risc?
Ce e viața fără durere?”
Mă doare că iubesc fără control,
Că inima nu-mi ascultă mintea,
Dar poate că tocmai asta mă face om –
Această sete de a mă pierde,
De a mă rupe în bucăți
Pentru cineva care nu le va strânge.
Dacă aș putea iubi cu creierul,
Poate aș fi întreagă acum,
Dar aș fi și goală,
Un mecanism perfect, dar fără cântec.
Și atunci mă întreb:
Poate că inima știe ceva ce eu nu înțeleg.
El, fluviul ce-și neagă izvorul
El curge haotic, prin vaduri străine,
crezând că se spală de vechi, de trecut,
dar orice râu poartă, sub unde divine,
ecoul izvorului ce l-a născut.
Și poate că-n brațele nopții se pierde,
și poate că plouă ca să se ascundă,
dar apa ce tace în valuri, în perdea,
îmi poartă reflexul, în unda profundă.
Oricât de departe s-ar duce, n-ai teamă,
căci râurile toate ajung înapoi.
Când crede că-i liber și fără de rană,
își vede trecutul oglindă în ploi.
Acorduri de furtună
Plouă, vino și ia-ți inima-n două căci doruri prin picurii ei, te-au răscolit învelindu-te-n furtunii de spini
Suspină, dar strigătul tău să nu șadă la picioarele nimănui căci lumea va destrăma tot ce ti-a fost și îți va fi și mai drag
Înlăcrimează-ți sufletul cât vrei căci lumea oricum nu v-a trece peste crudul din el
Și atunci îți vor pune fel și fel de întrebări.
De ce te-ai schimbat? Tu erai mereu cu sufletul bun.
Da, dar atât de bun încât nu și-a spulberat dreptul la fericire ca voi s-o puteți zgruzuma
Iar dorul a rămas și acum tot al său căci niciunuia dintre voi nu i-a stârnit cel puțin interesul să descopere cu adevărat, ce trăiește el de fapt în conștiința lui, asa ca voi ați rămas cu judecata, iar el doar cu plata
Doar o clipă
Și îmi doresc ca ale mele lacrimi să fie date-n ecoul uitării
Și singura durere care să pulseze în mine să nu fie cea a nepăsării voastre de un suflet ce deja s-a stins
Durerea din păcate e mult mai imensă și triumfează asupra ființei mele, care și-ar dori să dispară de pe suprafața acestui pământ căci dacă pentru voi eu nu sunt îndeajuns, iar durerea mea e una falsă, așa vă da și vouă Dumnezeu un gol în suflet, deoarece nu a-ți prețuit ceea ce ați avut și ați lăsat să sece de iubire
Ați tot profitat toți de darul nepăsării și v-ați urât mai mult decât v-ați iubit vreodată într-o viață a cărui clipă-i pe ducă, iar clipa mea după care am tânjit a rămas doar o clipă pripeagă a morții
Filosofia
Am căutat răspunsuri în cuvinte ce se frâng,
în cărți prăfuite și în gânduri obosite.
Dar fiecare întrebare ducea la alta,
ca un cerc vicios ce se strânge mai tare
până când nu mai rămâne nimic de înțeles.
Căci cu cât cercetezi mai adânc,
cu atât găsești mai multe întrebări fără răspuns.
Am devenit străini în propriile noastre minți,
captivi într-un labirint de idei neînțelese.
Căutăm adevărul, dar el se ascunde
sub straturi de iluzii și prejudecăți,
într-o lume ce se vrea „corectă”,
dar e tot mai fragmentată și confuză.
Se spune că rațiunea ne eliberează,
dar rațiunea ne duce doar la noi și noi ziduri,
unde ne pierdem fiecare zi în cercul obsesiv
al logicii ce nu ne salvează.
Între rațiune și inimă, ne aflăm în abis,
fiecare încercând să supraviețuiască
într-o lume unde nici măcar întrebările nu mai sunt clare.
Ne facem iluzii, învățăm să trăim în contradicție
și totuși, sub toate acestea, tânjim după un sens.
Dar sensul... iese din colțurile minții,
scapă printre degete ca apa,
și rămânem cu fragmente de înțelesuri
care nu se potrivesc niciodată în întreg.
Și atunci, mă întreb,
nu cumva suntem cu toții doar niște căutători?
Căutăm răspunsuri, căutăm sensuri,
dar poate că, în final, tot ce avem este drumul.
Drumul, cu întrebările sale, cu ezitările și zbuciumul,
care ne face să fim vii,
chiar și atunci când simțim că totul este pierdut.
Dacă ai ține la tine cât de mult eu țin de tine
Dacă ai ține la tine cât de mult eu țin de tine,
te-ai învălui în lumina zilelor mele,
fiecare gând ar fi o adiere de dor,
fiecare pas, un cânt de alinare pentru sufletul meu.
Ai fi cu tine cum sunt eu cu tine –
neîncetat, cu fiecare clipă ca pe un dar.
Dacă te-ai iubi, cum o fac eu,
ai înțelege că iubirea nu cere,
nu cere nimic altceva decât să fie –
simplă, pură, fără forme,
fără ziduri de apărat,
fără măști de purtat.
Te-ai îmbrățișa, știind că tu ești tot ce am,
și tot ce am fost,
și tot ce voi fi.
Te-ai cunoaște în adâncurile tăcerii,
în acele colțuri de lumina dimineții
în care eu mă regăsesc cu tine,
fără cuvinte,
fără planuri,
doar un puls comun între două inimi.
Dacă te-ai iubi, aș putea să îți dau toată iubirea mea
fără frică, fără teamă de-a pierde.
Dacă ai ține la tine,
ar însemna că tu mă porți în fiecare zi,
ca un secret păstrat în pielea ta,
ca o fereastră deschisă către lume,
unde doar noi doi știm cum să iubim.
Rațiunea care nu iubește
Dacă aș putea iubi cu creierul,
Aș desena iubirea ca pe o hartă precisă:
Fără curbe abrupte, fără drumuri închise,
Doar linii drepte spre un final previzibil,
Un loc unde nimeni nu rănește,
Unde totul e logic, curat, intact.
Dar inima mea e o fiară oarbă,
Aleargă spre colți și gheare,
Se îndrăgostește de durere, ca și cum
Doar suferința ar fi dovada vieții.
De ce aleg cei care mă sfâșie?
Ce ecou din mine îi cheamă?
Poate e un labirint ancestral,
O capcană scrisă în sânge,
Să caut focuri care mă ard,
Să mă apropii de prăpastii,
Să simt că trăiesc doar atunci
Când mă frâng.
Rațiunea ar spune: „Nu mai alerga.
Alege liniștea, alege siguranța.”
Dar inima râde – o râs amar,
Și șoptește: „Ce e iubirea fără risc?
Ce e viața fără durere?”
Mă doare că iubesc fără control,
Că inima nu-mi ascultă mintea,
Dar poate că tocmai asta mă face om –
Această sete de a mă pierde,
De a mă rupe în bucăți
Pentru cineva care nu le va strânge.
Dacă aș putea iubi cu creierul,
Poate aș fi întreagă acum,
Dar aș fi și goală,
Un mecanism perfect, dar fără cântec.
Și atunci mă întreb:
Poate că inima știe ceva ce eu nu înțeleg.
El, fluviul ce-și neagă izvorul
El curge haotic, prin vaduri străine,
crezând că se spală de vechi, de trecut,
dar orice râu poartă, sub unde divine,
ecoul izvorului ce l-a născut.
Și poate că-n brațele nopții se pierde,
și poate că plouă ca să se ascundă,
dar apa ce tace în valuri, în perdea,
îmi poartă reflexul, în unda profundă.
Oricât de departe s-ar duce, n-ai teamă,
căci râurile toate ajung înapoi.
Când crede că-i liber și fără de rană,
își vede trecutul oglindă în ploi.
Acorduri de furtună
Plouă, vino și ia-ți inima-n două căci doruri prin picurii ei, te-au răscolit învelindu-te-n furtunii de spini
Suspină, dar strigătul tău să nu șadă la picioarele nimănui căci lumea va destrăma tot ce ti-a fost și îți va fi și mai drag
Înlăcrimează-ți sufletul cât vrei căci lumea oricum nu v-a trece peste crudul din el
Și atunci îți vor pune fel și fel de întrebări.
De ce te-ai schimbat? Tu erai mereu cu sufletul bun.
Da, dar atât de bun încât nu și-a spulberat dreptul la fericire ca voi s-o puteți zgruzuma
Iar dorul a rămas și acum tot al său căci niciunuia dintre voi nu i-a stârnit cel puțin interesul să descopere cu adevărat, ce trăiește el de fapt în conștiința lui, asa ca voi ați rămas cu judecata, iar el doar cu plata