Umbrele pe care le purtăm
Sub semnul unei mângâieri pierdute,
Ne-a crescut în piept o tăcere plină de cuvinte nespuse.
Traumele ne-au fost sădite în pământul subconștientului,
Și au încolțit acolo, sub aerul răcoros al uitării,
Fără să știm vreodată ce adânc le-am lăsat.
Acum, ca oameni mari,
Ne rostogolim printre etichete și critici
Ca niște marionete al căror fir s-a încurcat în minte.
„Iubește-te pe tine însuți!”,
Ne spun cei care au uitat să învețe ce înseamnă iubirea
Și care ne judecă pentru că nu ne putem ridica
În fața oglinzii lor răutăcioase.
„Ai încredere în tine!”
Dar când o facem,
Devine o criză de narcisism.
Când tăcem, e un semn de sfidare.
Când strigăm, căutăm atenție.
Suntem fărâme de sine,
Pășind printr-o lume ce ne cere să fim compleți
Fără să știm că lipsurile ne definesc în fragmente,
Și ne transformă în luptători cu noi înșine.
Nu mai suntem ființe vii,
Suntem zgomotul de fundal al așteptărilor
Care ne conturează contururi de umbră.
Aș vrea să spunem „nu ne definim prin durere”
Dar nu e decât un amăgitor vis.
Traumele sunt ca umbrele de pe hârtia vieții,
Le vedem fără să le cerem permisiunea,
Și totuși ele rămân,
Așezându-se greu, ca pietre pe suflet,
Creând o hartă pe care nu vrem s-o citim.
„Cine suntem noi acum, dacă nu suntem răni?”
Ne întrebăm într-o tăcere adâncă.
Ne răscolim privirea în oglindă,
Căutând o identitate în ruinele proprii.
Dar cineva zice: „Ai valoare!”
Și parcă răspunsul devine greoi.
Asta e lupta, dragă om:
Într-un corp străin, cu o minte care nu ne vrea,
Traumele ne pun în colț
Și ne spun că suntem insuficienți.
Dar încă mai suntem vii.
Încă mai căutăm o cale.
Poate că nu le putem ierta atăt de ușor,
Dar putem învăța să respirăm
În mijlocul lor,
Și poate, doar poate,
Vom învăța din nou să ne iubim,
Fără să mai cerem permisiune.
Categoria: Poezii de despărţire
Toate poeziile autorului: jessica_brescan
Data postării: 3 martie
Vizualizări: 145
Poezii din aceiaşi categorie
Simțuri
În tot ce-i frumos și tot ce-i urât,
Fie că-i trăire, idee ori sentiment și atât,
Te regăsesc în orice moment atins
De inima mea care, de curând ți-a cuprins,
Sufletul și mângâierea cu simțire de rai
Și toată credința ce aveai să mi-o dai.
Fie în formă de privire divină,
Cu-n sentiment albăstrui, ca oceanul să vină,
Ca un reflux ce cuprinde cer și pământ,
Ori soare și stele și luna fără de cuvânt.
Fie în formă de vorbă melodioasă,
Cântec de înger ce n-avea să iasă,
Dintr-o conștiință firavă, scufundată-n amintiri,
Cântec sublim ce întrezărește trăiri.
Fie în formă de rază de soare,
Atingere blândă ce din simțire nu moare.
Ca o adiere de vânt, învie în pustietate
Frunzele unui copac ce acum rămân mișcate.
Fie în formă de mireasmă de flori,
Trezind în lume culoare și fiori.
Îmbietoare animează chiar viața
Și imprimă în mulțimea timpului de clipe dulceața.
vinyl plays, first record
întinde-mi mâna, totul meu
îndrumă-mi sufletul incompetent
îți place teatrul, spun gresit?
instruiește-mă sa joc
sa pot s-ascund, sa nu mă agit
sa uit de dorul ce ți-l port
când tu, copacule înflorit
trandafir fără de spini
scotocești prin alte căi
căci n-ai mai călcat pragul casei
te așteaptă aici, peste văi
stăpânești drumul pe de-a-ntregul
orologiul mă străpunge
și mă trimite intr-o goană
iar in stație poposesc de zor
înlocuiesc trenuri ce duc
din trecut către viitor
și mă tem să te urmez
steaua mea de preț din cer
încă deții a ta sclipire
iar în zile întregi ce încetinesc
ca pe-o structura din muzeu
nu pot decât să te privesc
nu mi te pot atribui
întipărite in mintea mea
vorbe palide, învechite
redactate ca într-o carte
sunt înșiruite toate
dar tu așteptă, nu te îndepărta
voi regăsi calea spre tine
Decăderea unui Rege.
Un Rege ce cu promisiuni a fost amăgit
Și de către regina lui a fost dezamăgit
Blestemul iubiri inima ia-npietrit
În clipa în care ea nu s-a gândit
Și fără nici un regret l-a părăsit
Regele rătăcește în lume înebunit
Nu înțelege cu ce oare a greșit
Nu știe de ce de ea s-a îndrăgostit
N-a fost pregătit să fie părăsit
Din propria viață se simte izgonit
N-a fost niciodată atât de îngrozit
Ca în clipa în care ea l-a părăsit
Acum nu m-ai poate fi fericit
De când focul iubiri s-a răcit
Umblă prin alte regate rătăcit
N-a ieșit de loc așa cum și-a dorit
Lângă altă femeie nu poate fi fericit
Acum dărâmă zidurile ce le-a zidit
Dărâmă tot pentru că prințesa i-a fugit
Condamnat pe viață să fie nefericit
Cine știe, poate că pentru asta e menit
Să fie judecat fără să știe cu ce-a greșit
În ultimele lui clipe de nebunie și timpul s-a oprit
A plâns cu lacrimi de gheață când și-a amintit
Cum pentru ea regate întregi a cucerit
Pentru ea voia să ajungă rege peste toți
Doar pentru ea a spart mi de porți
Din cauza ei ajunge rege printre morți
Renunță la absolut toate realizările sale
Pentru că n-are parte de înbrățișările tale
Renunță la tot, renunță și la viață
Pășește încet într-o lume de ghiață
Amintirea ta se pierde-n ceață
Om pentru alt om
Întotdeauna un om are nevoie de-un alt om
Și-așa am avut eu nevoie de tine
Și mi-ai fost mereu cu orgoliu în glas
Ai simțit... si-ai plecat, când te-ai simțit prea plin de tine.
M-ai judecat cu tăceri neclintite
Cu vorbe reci, născute din neant...
În ochii tăi sclipeau lumini rătăcite
Eram un chip străin pe-al tău ecran.
Și tot respectul l-ai prefăcut în teamă
Sub acuzații cu glas înfiorător ....
Doar dorul a rămas ce-n liniște te cheamă
Nu te mai strigă... tace, sub un cer tremurător.
doar un nebun
Luna crede că am înebunit
Într o realitate de râs subit
Și parcă aud și parcă trec
Într-un vis letal coerent.
Totuși,a râs de mine..
M a lăsat în sinea mea
Și parcă o ceață mă ține
Nu știu când va dispărea
Un nor de gânduri spuse
Amintirile trecute,
M a păcălit că dispăruse
Locuința unde crescuse mute
Zac și sper și răbd
La o fărâmă din univers
Să mi spună dacă sunt normal la cap
să fumez rimând un ultim vers
Zilele mele in iad
Spargi ferestre,strigi la mine,
Așa se întâmplă ades cu tine.
Când ești mâniat pe mine.
Mă lovești,mă faci să plâng,
Și a doua zi tu incă,ești erou și poți să mă atingi?
Parcă-ți sunt un rob
Pe care-l ții legat de pat,
Mă chinui,și viața mi-o distrug cu tine.
Îmi faci zile,scurte dese,și-ntunecate.
Cu durere și numai cu durere amestecate,
Zi de zi în casa ta,eu cad,
Parcă sunt într-un coșmar,într-un iad.
Nu mai am salvare eu din casa ta,
Poate în timpul va trecea,
și iubirea ta curată, îmi vei arăta-o.
Dar acum eu sper și mă rog doar la icoane.
Autor 🤍Zamurca Alina🤍🤍
Simțuri
În tot ce-i frumos și tot ce-i urât,
Fie că-i trăire, idee ori sentiment și atât,
Te regăsesc în orice moment atins
De inima mea care, de curând ți-a cuprins,
Sufletul și mângâierea cu simțire de rai
Și toată credința ce aveai să mi-o dai.
Fie în formă de privire divină,
Cu-n sentiment albăstrui, ca oceanul să vină,
Ca un reflux ce cuprinde cer și pământ,
Ori soare și stele și luna fără de cuvânt.
Fie în formă de vorbă melodioasă,
Cântec de înger ce n-avea să iasă,
Dintr-o conștiință firavă, scufundată-n amintiri,
Cântec sublim ce întrezărește trăiri.
Fie în formă de rază de soare,
Atingere blândă ce din simțire nu moare.
Ca o adiere de vânt, învie în pustietate
Frunzele unui copac ce acum rămân mișcate.
Fie în formă de mireasmă de flori,
Trezind în lume culoare și fiori.
Îmbietoare animează chiar viața
Și imprimă în mulțimea timpului de clipe dulceața.
vinyl plays, first record
întinde-mi mâna, totul meu
îndrumă-mi sufletul incompetent
îți place teatrul, spun gresit?
instruiește-mă sa joc
sa pot s-ascund, sa nu mă agit
sa uit de dorul ce ți-l port
când tu, copacule înflorit
trandafir fără de spini
scotocești prin alte căi
căci n-ai mai călcat pragul casei
te așteaptă aici, peste văi
stăpânești drumul pe de-a-ntregul
orologiul mă străpunge
și mă trimite intr-o goană
iar in stație poposesc de zor
înlocuiesc trenuri ce duc
din trecut către viitor
și mă tem să te urmez
steaua mea de preț din cer
încă deții a ta sclipire
iar în zile întregi ce încetinesc
ca pe-o structura din muzeu
nu pot decât să te privesc
nu mi te pot atribui
întipărite in mintea mea
vorbe palide, învechite
redactate ca într-o carte
sunt înșiruite toate
dar tu așteptă, nu te îndepărta
voi regăsi calea spre tine
Decăderea unui Rege.
Un Rege ce cu promisiuni a fost amăgit
Și de către regina lui a fost dezamăgit
Blestemul iubiri inima ia-npietrit
În clipa în care ea nu s-a gândit
Și fără nici un regret l-a părăsit
Regele rătăcește în lume înebunit
Nu înțelege cu ce oare a greșit
Nu știe de ce de ea s-a îndrăgostit
N-a fost pregătit să fie părăsit
Din propria viață se simte izgonit
N-a fost niciodată atât de îngrozit
Ca în clipa în care ea l-a părăsit
Acum nu m-ai poate fi fericit
De când focul iubiri s-a răcit
Umblă prin alte regate rătăcit
N-a ieșit de loc așa cum și-a dorit
Lângă altă femeie nu poate fi fericit
Acum dărâmă zidurile ce le-a zidit
Dărâmă tot pentru că prințesa i-a fugit
Condamnat pe viață să fie nefericit
Cine știe, poate că pentru asta e menit
Să fie judecat fără să știe cu ce-a greșit
În ultimele lui clipe de nebunie și timpul s-a oprit
A plâns cu lacrimi de gheață când și-a amintit
Cum pentru ea regate întregi a cucerit
Pentru ea voia să ajungă rege peste toți
Doar pentru ea a spart mi de porți
Din cauza ei ajunge rege printre morți
Renunță la absolut toate realizările sale
Pentru că n-are parte de înbrățișările tale
Renunță la tot, renunță și la viață
Pășește încet într-o lume de ghiață
Amintirea ta se pierde-n ceață
Om pentru alt om
Întotdeauna un om are nevoie de-un alt om
Și-așa am avut eu nevoie de tine
Și mi-ai fost mereu cu orgoliu în glas
Ai simțit... si-ai plecat, când te-ai simțit prea plin de tine.
M-ai judecat cu tăceri neclintite
Cu vorbe reci, născute din neant...
În ochii tăi sclipeau lumini rătăcite
Eram un chip străin pe-al tău ecran.
Și tot respectul l-ai prefăcut în teamă
Sub acuzații cu glas înfiorător ....
Doar dorul a rămas ce-n liniște te cheamă
Nu te mai strigă... tace, sub un cer tremurător.
doar un nebun
Luna crede că am înebunit
Într o realitate de râs subit
Și parcă aud și parcă trec
Într-un vis letal coerent.
Totuși,a râs de mine..
M a lăsat în sinea mea
Și parcă o ceață mă ține
Nu știu când va dispărea
Un nor de gânduri spuse
Amintirile trecute,
M a păcălit că dispăruse
Locuința unde crescuse mute
Zac și sper și răbd
La o fărâmă din univers
Să mi spună dacă sunt normal la cap
să fumez rimând un ultim vers
Zilele mele in iad
Spargi ferestre,strigi la mine,
Așa se întâmplă ades cu tine.
Când ești mâniat pe mine.
Mă lovești,mă faci să plâng,
Și a doua zi tu incă,ești erou și poți să mă atingi?
Parcă-ți sunt un rob
Pe care-l ții legat de pat,
Mă chinui,și viața mi-o distrug cu tine.
Îmi faci zile,scurte dese,și-ntunecate.
Cu durere și numai cu durere amestecate,
Zi de zi în casa ta,eu cad,
Parcă sunt într-un coșmar,într-un iad.
Nu mai am salvare eu din casa ta,
Poate în timpul va trecea,
și iubirea ta curată, îmi vei arăta-o.
Dar acum eu sper și mă rog doar la icoane.
Autor 🤍Zamurca Alina🤍🤍
Alte poezii ale autorului
Fragment dintr-o lume născută din tăceri
Cum ar arăta dacă ai putea să te uiți în interiorul unui cuvânt?
Să-l vezi în miezul său, viu, respirând fără forme,
Un organism străin, curgând prin linii ca sângele prin vene,
Fără nicio destinatie, dar cu un sens profund –
Fără să ai cum să-l prind, fără să-l poți înțelege cu ochii.
Și totuși, mă simt ca o umbră care nu știe ce caută în întuneric,
Și îmi imaginez că poate tu ești o iluzie,
Poate un vis dintr-un univers paralel unde nu mă aflu,
Poate că tu nu ai fost niciodată acolo,
Și tot ce știu e că mă simt pierdut fără tine, ca o amintire neîmplinită.
Acum mă întrebi de ce scriu –
Poate pentru că cuvintele sunt singurii martori ai dorințelor mele nevăzute,
Poate că scrisul e o umbră a timpului care se vrea nemuritoare,
Poate că, doar așa, reușesc să respir pentru tine,
Deși nu te mai simt.
Tu ești o minune a lipsei – o lipsă care-mi fură umbra,
Și tot ce rămâne e un gol imens pe care-l numesc „acum”
Fără să înțeleg ce se află după acest „acum”.
Și poate că tu ești acea liniște –
Acea liniște care mă face să înțeleg
Că am existat doar pentru a fi o amintire
Când dorul arde, dar inimile tac
Noaptea își plimbă degetele reci
pe pielea gândurilor mele,
unde tu ai fost cândva căldură.
În colțurile tăcerii,
între două respirații uitate,
dorul arde mocnit,
fără flacără, fără fum,
doar scrum pe marginea sufletului.
Tu taci. Eu tac.
Două inimi cu buzele cusute,
dansând pe linii paralele,
prea mândre să se strige,
prea arse să se atingă.
Și totuși,
dincolo de zidurile noastre,
pulsul tău îmi răspunde în ecou.
Dar ce folos,
când inimile tac?
Șoapta dulce-amară
Mă satur de promisiuni risipite-n vânt,
De jurăminte goale, de cuvinte pierdute,
Tu, cu ochii tăi de gheață, m-ai ținut captivă,
Într-o capcană de doruri ce acum se destramă, se frâng în tăcere.
Fiecare cuvânt pe care mi-l șopteai atunci,
Era doar o mască, o minciună ce se îmbrăca-n flori,
Iar eu, credulă, am înghițit fiecare frază,
Ca pe un leac ce-mi alina rănile, dar mă omora încet.
Cât m-ai folosit, cât m-ai chinuit cu dorul tău străin!
M-ai îmbrățișat cu mâinile reci, ca un vânt de toamnă,
Ți-am dat sufletul, dar tu nu m-ai simțit,
Ai jucat cu el ca pe o piesă de șah, sacrificându-l pentru o mutare.
Minciunile tale au fost ca un parfum de iasomie,
Lipsit de substanță, dar atât de dulce în aparență,
M-ai promis că ești al meu, că doar eu sunt steaua ta,
Dar ai uitat să îmi spui că erai orb la iubirea mea.
Tu nu știi cât m-ai rănit, cât m-ai sfâșiat în adâncuri,
Căci iubirea mea nu a fost decât o pradă pentru ego-ul tău,
Ai folosit-o pentru a te hrăni cu speranța mea,
Și acum mă lași să mă usuc în acest pustiit „noi” fără început.
Te-ai risipit în mulțimea lumii, fără o urmă de regrete,
Iar eu am rămas un ecou în mine însămi, pierdută, uitată,
Căci nu sunt decât un vis al unui „noi” care nu a fost,
Și mă topesc, în adâncul meu, în tăcerea unei iubiri îngropate.
Dar, în ciuda tuturor, voi învăța să mă ridic,
Să las în urmă aceste ruine ce le-ai construit cu mâinile tale,
Căci în final, tu nu mă vei auzi, nu vei ști niciodată,
Cum m-ai lăsat să ard în flăcările unei iubiri ce nu a avut nicio șansă.
Trandafir de sticlă pe piatra trădării
Stau și îmi stă și gândul prezent în mintea ta și viu în inima mea, că a ta-i demult mult prea moartă ca să mai zică ceva
E necomunicativă, e absentă din ființa mea căci ființa ta îți aparține nelipsită de indiferență sa
Ești doar un străin îmi spune gândul, dar el nu știe că în scris tu ești unicul meu gând
Nu știe gândul cât nu știu nici foile să mai reziste că de lacrimi grele pătate au fost biruite
Iar pentru povestea noastră a rămas doar neputință, ce mă învăluie în tăcerea cumplită să te mai am ca gând, când te rostesc în poeziile ce renasc lacome
În mintea mea tulburătoare, tu o umbră preamăreață a morții, tu amintire răposată ce nu pieri niciodată
În a mea inimă cânți amagită și goală printr-un potop ce mă cuprinde cu lacrimi de sclipirea chipului tău-n întruchiparea morții a sufletului meu
O, Doamne, glasul meu ascultă
O, Doamne sfânt, mă rog la Tine,
Privește jos, la viața-mi grea,
M-am săturat să stau în umbre,
Să fiu uitată-n casa mea.
M-am săturat de nepăsare,
De glasuri reci și pline de dureri,
De lacrimi strânse-n înserare,
Când nimeni nu vrea să mă ceară-n tăceri.
Mama mea, Doamne, nu mă vede,
Și inima mi-e greu de plumb,
Alege omul ce-mi dă teamă,
Și spune să tac când mă frâng.
Eu strig, dar nu m-aude nimeni,
Doar Tu, ce totul poți schimba,
Te rog, protejează-mi sufletul firav,
Și salvează-mă, Doamne, din această viață grea.
Fii scutul meu în fața lor,
Fii vocea mea, când eu n-am glas,
Fii alinare, fie-mi zbor,
Când lanțul rece m-a rămas.
O, Doamne, ia-mă-n brațul Tău,
Și arată-mi calea de lumină,
Căci doar cu Tine pot să sper,
Să simt iubirea Ta divină.
Nu mă lăsa să cad sub greul lumii,
Tu ești Părintele ce-mi dă tărie,
Ascultă, Doamne, ruga mea fierbinte,
Și scapă-mă din suferință și pustie.
Când teroarea ne-nvata sa trăim
Sufletul, pustiul strigăt infinit al libertății
Ce pulsează dorul cu strigătele captive ale ființelor ce doar pretindem să fim
Zbierăm să fim înțeleși, iubiți de întunericul ce ne îngenunchează drept-n inima
Ne mințim cu minciunii colorate și vii în cuștile de fier al sufletului nostru, că doar ni s-a părut c-am suferit, ca ne-a durut, că am trăit un sentiment mort atât de viu
Fragment dintr-o lume născută din tăceri
Cum ar arăta dacă ai putea să te uiți în interiorul unui cuvânt?
Să-l vezi în miezul său, viu, respirând fără forme,
Un organism străin, curgând prin linii ca sângele prin vene,
Fără nicio destinatie, dar cu un sens profund –
Fără să ai cum să-l prind, fără să-l poți înțelege cu ochii.
Și totuși, mă simt ca o umbră care nu știe ce caută în întuneric,
Și îmi imaginez că poate tu ești o iluzie,
Poate un vis dintr-un univers paralel unde nu mă aflu,
Poate că tu nu ai fost niciodată acolo,
Și tot ce știu e că mă simt pierdut fără tine, ca o amintire neîmplinită.
Acum mă întrebi de ce scriu –
Poate pentru că cuvintele sunt singurii martori ai dorințelor mele nevăzute,
Poate că scrisul e o umbră a timpului care se vrea nemuritoare,
Poate că, doar așa, reușesc să respir pentru tine,
Deși nu te mai simt.
Tu ești o minune a lipsei – o lipsă care-mi fură umbra,
Și tot ce rămâne e un gol imens pe care-l numesc „acum”
Fără să înțeleg ce se află după acest „acum”.
Și poate că tu ești acea liniște –
Acea liniște care mă face să înțeleg
Că am existat doar pentru a fi o amintire
Când dorul arde, dar inimile tac
Noaptea își plimbă degetele reci
pe pielea gândurilor mele,
unde tu ai fost cândva căldură.
În colțurile tăcerii,
între două respirații uitate,
dorul arde mocnit,
fără flacără, fără fum,
doar scrum pe marginea sufletului.
Tu taci. Eu tac.
Două inimi cu buzele cusute,
dansând pe linii paralele,
prea mândre să se strige,
prea arse să se atingă.
Și totuși,
dincolo de zidurile noastre,
pulsul tău îmi răspunde în ecou.
Dar ce folos,
când inimile tac?
Șoapta dulce-amară
Mă satur de promisiuni risipite-n vânt,
De jurăminte goale, de cuvinte pierdute,
Tu, cu ochii tăi de gheață, m-ai ținut captivă,
Într-o capcană de doruri ce acum se destramă, se frâng în tăcere.
Fiecare cuvânt pe care mi-l șopteai atunci,
Era doar o mască, o minciună ce se îmbrăca-n flori,
Iar eu, credulă, am înghițit fiecare frază,
Ca pe un leac ce-mi alina rănile, dar mă omora încet.
Cât m-ai folosit, cât m-ai chinuit cu dorul tău străin!
M-ai îmbrățișat cu mâinile reci, ca un vânt de toamnă,
Ți-am dat sufletul, dar tu nu m-ai simțit,
Ai jucat cu el ca pe o piesă de șah, sacrificându-l pentru o mutare.
Minciunile tale au fost ca un parfum de iasomie,
Lipsit de substanță, dar atât de dulce în aparență,
M-ai promis că ești al meu, că doar eu sunt steaua ta,
Dar ai uitat să îmi spui că erai orb la iubirea mea.
Tu nu știi cât m-ai rănit, cât m-ai sfâșiat în adâncuri,
Căci iubirea mea nu a fost decât o pradă pentru ego-ul tău,
Ai folosit-o pentru a te hrăni cu speranța mea,
Și acum mă lași să mă usuc în acest pustiit „noi” fără început.
Te-ai risipit în mulțimea lumii, fără o urmă de regrete,
Iar eu am rămas un ecou în mine însămi, pierdută, uitată,
Căci nu sunt decât un vis al unui „noi” care nu a fost,
Și mă topesc, în adâncul meu, în tăcerea unei iubiri îngropate.
Dar, în ciuda tuturor, voi învăța să mă ridic,
Să las în urmă aceste ruine ce le-ai construit cu mâinile tale,
Căci în final, tu nu mă vei auzi, nu vei ști niciodată,
Cum m-ai lăsat să ard în flăcările unei iubiri ce nu a avut nicio șansă.
Trandafir de sticlă pe piatra trădării
Stau și îmi stă și gândul prezent în mintea ta și viu în inima mea, că a ta-i demult mult prea moartă ca să mai zică ceva
E necomunicativă, e absentă din ființa mea căci ființa ta îți aparține nelipsită de indiferență sa
Ești doar un străin îmi spune gândul, dar el nu știe că în scris tu ești unicul meu gând
Nu știe gândul cât nu știu nici foile să mai reziste că de lacrimi grele pătate au fost biruite
Iar pentru povestea noastră a rămas doar neputință, ce mă învăluie în tăcerea cumplită să te mai am ca gând, când te rostesc în poeziile ce renasc lacome
În mintea mea tulburătoare, tu o umbră preamăreață a morții, tu amintire răposată ce nu pieri niciodată
În a mea inimă cânți amagită și goală printr-un potop ce mă cuprinde cu lacrimi de sclipirea chipului tău-n întruchiparea morții a sufletului meu
O, Doamne, glasul meu ascultă
O, Doamne sfânt, mă rog la Tine,
Privește jos, la viața-mi grea,
M-am săturat să stau în umbre,
Să fiu uitată-n casa mea.
M-am săturat de nepăsare,
De glasuri reci și pline de dureri,
De lacrimi strânse-n înserare,
Când nimeni nu vrea să mă ceară-n tăceri.
Mama mea, Doamne, nu mă vede,
Și inima mi-e greu de plumb,
Alege omul ce-mi dă teamă,
Și spune să tac când mă frâng.
Eu strig, dar nu m-aude nimeni,
Doar Tu, ce totul poți schimba,
Te rog, protejează-mi sufletul firav,
Și salvează-mă, Doamne, din această viață grea.
Fii scutul meu în fața lor,
Fii vocea mea, când eu n-am glas,
Fii alinare, fie-mi zbor,
Când lanțul rece m-a rămas.
O, Doamne, ia-mă-n brațul Tău,
Și arată-mi calea de lumină,
Căci doar cu Tine pot să sper,
Să simt iubirea Ta divină.
Nu mă lăsa să cad sub greul lumii,
Tu ești Părintele ce-mi dă tărie,
Ascultă, Doamne, ruga mea fierbinte,
Și scapă-mă din suferință și pustie.
Când teroarea ne-nvata sa trăim
Sufletul, pustiul strigăt infinit al libertății
Ce pulsează dorul cu strigătele captive ale ființelor ce doar pretindem să fim
Zbierăm să fim înțeleși, iubiți de întunericul ce ne îngenunchează drept-n inima
Ne mințim cu minciunii colorate și vii în cuștile de fier al sufletului nostru, că doar ni s-a părut c-am suferit, ca ne-a durut, că am trăit un sentiment mort atât de viu