Când teroarea ne-nvata sa trăim
Sufletul, pustiul strigăt infinit al libertății
Ce pulsează dorul cu strigătele captive ale ființelor ce doar pretindem să fim
Zbierăm să fim înțeleși, iubiți de întunericul ce ne îngenunchează drept-n inima
Ne mințim cu minciunii colorate și vii în cuștile de fier al sufletului nostru, că doar ni s-a părut c-am suferit, ca ne-a durut, că am trăit un sentiment mort atât de viu
Categoria: Poezii de despărţire
Toate poeziile autorului: jessica_brescan
Data postării: 24 ianuarie
Vizualizări: 141
Poezii din aceiaşi categorie
Eternitatea infernului
Și așteptarea tare îmi chinuie inima
Și dorul tare mi-o sfâșie
Căci în clipa-i lină când încet îmi moare inima
Când înec toată agonia sub esența toxică a răbdării
Și oare va mai veni odată sau măcar
o dată?
Mă va iubi cum nu a mai făcut-o deja?
E sub caldura altor brațe știu asta sigur
Căci timpul trece și de sub bolta cerului îl privesc...
Dar de ce încă aștept ce nu îmi este menit?
Oh, doamne trebuie să îți dau chipul în eternitățile uitării care mă dor atât de rigide în neascultarea vântului
De asta mă doare și amintirea căci memoria nu-ți uită niciodată privirea, iar eternitatea pentru mine e chinul infernului, incecarea de a te uita îmi stinge sufletul în etern, dar nu și suferința
Tradare
În umbra trădării, inima s-a frânt,
Când dragostea a fost pătată de neîncredere.
Ochii ce-au promis eternitate s-au întunecat,
Și sufletele s-au despărțit în tăcere.
Cuvinte dulci s-au transformat în minciuni,
Iar zâmbetele au ascuns tristețea adâncă.
Înșelăciunea a lăsat urme adânci în inimi,
Iar dragostea s-a stins, pierzându-și strălucirea.
Ochii ce-au strălucit acum se sting,
Când iubirea e pătată de minciună.
Cuvinte ce-au fost jurăminte se risipesc,
Şi sufletul rămâne singur în pustiu și durere.
Dar din durere se naște puterea de a ierta,
De a învăța că poveștile nu-s mereu perfecte.
Că oamenii greșesc, dar iubirea adevărată rezistă,
Și învățăm din înșelare să prețuim sinceritatea.
De vorbă cu frica
În neagra oglindă,
O privesc pe frica mea.
Încet încep să-i vorbesc,
Dar ea se îndepărtează de mine,
Eu tac și nu zic nimic,
Mă supăr și eu ca răspuns.
Nu-mi place să privesc în ochi,
Pe frica mea ce o am în suflet.
Mă gândesc des,foarte rar
Dar nu pot să fac nimic,
Obser doar ceia ce simt de fiecare dată,
Și frica din spatele meu o aud.
Încet, încet când uit de ea,
Iarăși ea vine la mine
În ospeție.
Autor Alina Zamurca 🎀
Am compus poezia pe 16.10.2024.
parzialmente speciale
Mereu zâmbeai
Ca un copil râdeai
Zâmbetul tău păcătos
Pe care-l credeam frumos...
Mă credeam religioasă
Când îngerul din tine cânta
Tu-mi erai prețioasă
Și tu păreai încântată...
Modul frumos,
În care-mi ziceai
Că sunt al tău cosmos...
Dar,tu tot în jur nimiceai.
Întârzierea fiecărei emoție,
De parcă, ar fi fost o boală
A fost o hoție...
Iar eu cădeam în ea,ca o petală.
Căderea la îndoială
Adevărată greșeală
Totul iese la iveală,
Ea nu era reală...
Bun-rămas
Bun-rămas
În tumultuosul timp prezent
Mai alergăm independent
Căci pentru frica de hârtie
Ne punem țel ca datorie
Trăind în umbrele unui anotimp
Ne bucurăm cât ne-a rămas
Așteptând mereu un timp
Când va fi doar un bun-rămas.
Și pui zâmbete, doar de fațadă
Și te apleci pe esplanadă
Gândindu-te, cea mai rămas?
Din personalul nostru ceas.
Doar mica limbă de speranță
Și marea limbă de suspans
Căci într-o clipă de exuberanță
Nu ți-au lăsat nici, bun-rămas.
Parfumul unei străine
Și mă-n întrebă pentru a mia oară, cu tot același proaste ironii ale lui, unde mi s-a pierdut parfumul
Întrebarea răsună din nou și se năpustește asupra inimii mele prăfuite și a vechilor ei meleaguri
Poate pentrucă eu nu-i sunt aleasa și cea cu care dansează e doar umbra străinei ce și-a pierdut parfumul nemaifiindu-i permis în meleagul în care obișnuia să cutreere, în cămara sufletului a prea iubitului său
Când a realizat și a lui suflet plin de culori răspunsul la întrebările lui, a început a amuțit în tăcere, nevrând să renunțe la egoul său pentru că știa și el ca ea a fost singura care i-a inundat sufletul cu miresmele verii
A făcut sacrificiul cel mai nobil, s-a stins și acum e cu sufletul vejtejit doar ca să-i aprindă-n abis nopții scânteie cu prețul de a rămâne nefericită pentru tot restul vieții, iar el să lumineze în splendoare culorii ce i-a stors-o din sufletul ei plin de viață fără nicio remușcare
Căci pentru el ea e doar o străină, iar pentru ea el este totul: visul ei, speranța ei, durerea și iubirea ei neîmplinită, lumina ce nu se va stinge niciodată în inima ei, chiar dacă pentru el, ea va rămâne veșnic un chip uitat în negura timpului
Eternitatea infernului
Și așteptarea tare îmi chinuie inima
Și dorul tare mi-o sfâșie
Căci în clipa-i lină când încet îmi moare inima
Când înec toată agonia sub esența toxică a răbdării
Și oare va mai veni odată sau măcar
o dată?
Mă va iubi cum nu a mai făcut-o deja?
E sub caldura altor brațe știu asta sigur
Căci timpul trece și de sub bolta cerului îl privesc...
Dar de ce încă aștept ce nu îmi este menit?
Oh, doamne trebuie să îți dau chipul în eternitățile uitării care mă dor atât de rigide în neascultarea vântului
De asta mă doare și amintirea căci memoria nu-ți uită niciodată privirea, iar eternitatea pentru mine e chinul infernului, incecarea de a te uita îmi stinge sufletul în etern, dar nu și suferința
Tradare
În umbra trădării, inima s-a frânt,
Când dragostea a fost pătată de neîncredere.
Ochii ce-au promis eternitate s-au întunecat,
Și sufletele s-au despărțit în tăcere.
Cuvinte dulci s-au transformat în minciuni,
Iar zâmbetele au ascuns tristețea adâncă.
Înșelăciunea a lăsat urme adânci în inimi,
Iar dragostea s-a stins, pierzându-și strălucirea.
Ochii ce-au strălucit acum se sting,
Când iubirea e pătată de minciună.
Cuvinte ce-au fost jurăminte se risipesc,
Şi sufletul rămâne singur în pustiu și durere.
Dar din durere se naște puterea de a ierta,
De a învăța că poveștile nu-s mereu perfecte.
Că oamenii greșesc, dar iubirea adevărată rezistă,
Și învățăm din înșelare să prețuim sinceritatea.
De vorbă cu frica
În neagra oglindă,
O privesc pe frica mea.
Încet încep să-i vorbesc,
Dar ea se îndepărtează de mine,
Eu tac și nu zic nimic,
Mă supăr și eu ca răspuns.
Nu-mi place să privesc în ochi,
Pe frica mea ce o am în suflet.
Mă gândesc des,foarte rar
Dar nu pot să fac nimic,
Obser doar ceia ce simt de fiecare dată,
Și frica din spatele meu o aud.
Încet, încet când uit de ea,
Iarăși ea vine la mine
În ospeție.
Autor Alina Zamurca 🎀
Am compus poezia pe 16.10.2024.
parzialmente speciale
Mereu zâmbeai
Ca un copil râdeai
Zâmbetul tău păcătos
Pe care-l credeam frumos...
Mă credeam religioasă
Când îngerul din tine cânta
Tu-mi erai prețioasă
Și tu păreai încântată...
Modul frumos,
În care-mi ziceai
Că sunt al tău cosmos...
Dar,tu tot în jur nimiceai.
Întârzierea fiecărei emoție,
De parcă, ar fi fost o boală
A fost o hoție...
Iar eu cădeam în ea,ca o petală.
Căderea la îndoială
Adevărată greșeală
Totul iese la iveală,
Ea nu era reală...
Bun-rămas
Bun-rămas
În tumultuosul timp prezent
Mai alergăm independent
Căci pentru frica de hârtie
Ne punem țel ca datorie
Trăind în umbrele unui anotimp
Ne bucurăm cât ne-a rămas
Așteptând mereu un timp
Când va fi doar un bun-rămas.
Și pui zâmbete, doar de fațadă
Și te apleci pe esplanadă
Gândindu-te, cea mai rămas?
Din personalul nostru ceas.
Doar mica limbă de speranță
Și marea limbă de suspans
Căci într-o clipă de exuberanță
Nu ți-au lăsat nici, bun-rămas.
Parfumul unei străine
Și mă-n întrebă pentru a mia oară, cu tot același proaste ironii ale lui, unde mi s-a pierdut parfumul
Întrebarea răsună din nou și se năpustește asupra inimii mele prăfuite și a vechilor ei meleaguri
Poate pentrucă eu nu-i sunt aleasa și cea cu care dansează e doar umbra străinei ce și-a pierdut parfumul nemaifiindu-i permis în meleagul în care obișnuia să cutreere, în cămara sufletului a prea iubitului său
Când a realizat și a lui suflet plin de culori răspunsul la întrebările lui, a început a amuțit în tăcere, nevrând să renunțe la egoul său pentru că știa și el ca ea a fost singura care i-a inundat sufletul cu miresmele verii
A făcut sacrificiul cel mai nobil, s-a stins și acum e cu sufletul vejtejit doar ca să-i aprindă-n abis nopții scânteie cu prețul de a rămâne nefericită pentru tot restul vieții, iar el să lumineze în splendoare culorii ce i-a stors-o din sufletul ei plin de viață fără nicio remușcare
Căci pentru el ea e doar o străină, iar pentru ea el este totul: visul ei, speranța ei, durerea și iubirea ei neîmplinită, lumina ce nu se va stinge niciodată în inima ei, chiar dacă pentru el, ea va rămâne veșnic un chip uitat în negura timpului
Alte poezii ale autorului
Amalgam
Ce n-aș da să-mi infuzez aerul ponosit cu aroma ta și adierea anotimpului meu sec cu respirația ta fierbinte și pătrunzătoare
Ce plesnește peisajul naturii cu a sa paradigmat căci tu transpui cu culoare vie și orice șuier cântă vioi sub posesia ta
Ești singura mea dulce mângâiere și sigurul meu gând sfâșietor
Căci dragostea îmi e sădită dintr-un pământ răpitor ce te-a purtat o viață întreagă pe brațe în umbrele timpului predestinate
Ne-am născut nemuritori căci doar oamenii cu suflet bun încă râmn în amintirea perpetuă a paradisului, ei nu se uită niciodată, doar atunci când amintirea lor doare mult prea tare și vor s-o uite
Nu-i așa? Pentru că cel puțin tu ai rămas viu în mintea mea, chiar dacă timpul a dorit să-mi rămâi străin
Cred că el nu a avut totuși intenții rele ci a vrut doar să uităm ce ne doare căci tu pentru prima dată chiar mă dori
Muza care nu știa
Dacă nu era ea, pierdută-ntr-un abis,
Nici eu n-aș fi știut că-n mine stă un vis.
Tristețea pentru ea, ca un foc ascuns,
A pus pe hârtie un dor neajuns.
Ea, muza care n-a știut vreodată
Că-i port în suflet o flacără curată,
Mi-a arătat, fără să vrea, o cale,
Un drum pe care cuvintele sunt tale.
Nu era chipul, nici glasul, nici fapta,
Ci tăcerea ei ce-n mine aștepta
Să fie rostită, să fie cântată,
Durerea ei mi-a fost însemnată.
Din umbra ei s-a născut o lumină,
Cuvinte ce curg dintr-o rană divină.
Fără să știe, ea m-a aprins,
Pasiunea mea din lacrimi s-a întins.
O fi fost reală, un vis sau un fum?
O iluzie pierdută-n al vieții drum?
Nici nu contează, căci eu am simțit,
Și-n scrisul meu, ea n-a murit.
Muza mea tăcută, stinsă sau pierdută,
O parte din tine în mine e cusută.
Tu m-ai făcut să scriu, fără să știi,
O viață-n cuvinte, o lume-n poezii.
Fără un amor de iubire
Cu ochii grei de dor, în tăcerea nopții,
Privesc în cerul plin de stele moarte,
Mă simt ca o frunză ce se scutură-n vânt,
Ca un dor ce se risipește în păduri uitate.
Iubirea mea nu e nici un cântec dulce,
Ci doar o tăcere-n care mă pierd,
Un dor ce se naște în miezul negrului,
Și se frânge în tăcerea ce mă apasă, mă măcină.
O, dacă-ai ști ce-i inima mea,
Cum bate fără de-nceput și fără sfârșit,
Cum scriu pe hârtie doruri nespuse,
Căci tu mă privești doar cu ochii tăi de piatră.
Ce înseamnă iubirea când nu te simt al meu?
Când tu îți urmezi pașii în lumina altora,
Iar eu rămân în umbra mea, o fărâmă de speranță,
Un vis ce se frânge într-o noapte fără lună.
Am scris în poezii, am scris cu sângele meu,
Cu fiecare vers, o speranță pierdută,
Dar tu nu mă vezi, nici măcar nu simți
Că inima mea se stinge, ca o floare uscată.
Aș vrea să fiu în fața ta, cu glasul cald și lin,
Să-ți cânt în ureche versuri de iubire,
Dar tu nu mă auzi, nu mă simți,
Și mă pierd în cuvinte ce nu te ating, nu te rănesc.
O, de ce nu mă vezi, tu care mă ții în umbra ta,
De ce nu îmi răspunzi când îți strig numele?
Și eu, rătăcind prin doruri, voi rămâne singur,
O umbră ce se stinge în nopțile fără stele.
În zadar voi scrie, în zadar mă voi frânge,
Căci tu mă vei uita, așa cum uiți tot ce-i fragil,
Și inima mea va rămâne o poveste nerostită,
Un cântec ce nu va ajunge niciodată să fie auzit.
Ca o mireasmă-n urma mea
Ca o mireasmă-n urma mea, tu trandafirule de catifea
Cu umbre mărețe de argint și săruturi fermecătoare de cașmir
Iviorează-mi al meu suspins ca să nu mai doară tot ce mângâi așa lin și îi dau căntarea mea
Fa-mi trupul templu de petale vii și colorate, fă-mi sufletul viu
Durerea sa se înece prin prisma atingerii slabe și inocente, cu fiecare implus
Și cu fiecare floare pe care o mângâi, dorul să se contopească cu atmosfera îmbâcsitoare
Și inima să-i se dea ascultare la cer, ca să piară în acest iad și să reînvie în paradis
Căci această lume mare putrezește în falsitate și-n totalitate viselor spulberate
Eu, poeta fără artă
Cum să scriu despre iubire,
Când doar eu am fost penelul,
Niciodată pânza, niciodată subiectul?
Cum să creez frumusețea unui „noi”,
Când eu sunt doar mâinile care tremură
Pe marginea golului, căutând sens?
Eu am fost poeta, mereu poeta,
Cea care a înșirat cuvinte ca perle,
Dar nu pentru colierele mele.
Am scris iubirea din afară,
Ca un orb care descrie culorile,
Ca un cerșetor care cântă despre belșug.
N-am fost niciodată arta scrisă,
Nimeni nu m-a prins în versuri,
Nimeni n-a sculptat umbrele mele,
Nimeni n-a îmbrăcat dorințele mele
În hainele glorioase ale poeziei.
M-am pierdut, mereu,
În rolul de martor, de creator,
Dar nu în cel de muză.
Cuvintele mele au fost o ofrandă
Pentru cei care nici măcar
N-au întins mâinile să le primească.
Cum să mai scriu acum,
Când inima mea e doar o bibliotecă
De povești pe care nu le-am trăit?
Cum să iubesc când eu sunt doar hârtia
Pe care alții își lasă amprentele,
Dar nimeni nu o citește cu adevărat?
Poate într-o zi voi fi și eu arta,
Un poem purtat pe buze străine,
Un vers pe care cineva să-l protejeze
De praf, de uitare, de tăcere.
Dar până atunci, continui să scriu,
Fără să fiu.
Amorul unei poete
E-un dar să fii iubit de o poetă,
Cuvintele-i se-nalță ca o cometă,
Un foc ce arde ceruri fără milă,
O hartă spre un vis ce nu se-nchide-n filă.
Pe tine te-am ales, cu umbră și cu gheață,
Cu ochii plini de iad, cu inima de ceață.
Satanic suflet, ars în dor străin,
Dar lira mea ți-e templu, iubitul meu divin.
Te port în rime, veșnic, ca pe-o rugă,
Chiar dacă lumea-mi spune: „Nu-l păstra, te frângă.”
Ce știu ei despre focul din privirea ta?
Când mă-nțeapă, tot pe tine te-aș ierta.
Ești un paradox – lumină întunecată,
O muză ce mă pierde, dar niciodată toată.
Și, da, m-ai rănit, dar rana-mi e poetă,
Din ea se naște arta, iubirea nediscretă.
Eu scriu de parcă veacuri ne despart,
Dar știu că-n altă viață vom avea un alt start.
Vom dansa prin ceruri ce nu cunosc sfârșire,
Și iadul tău va fi, în fine, mântuire.
Căci poeții nu iubesc cu jumătate,
Ei prind în cerneala lor eternități uitate.
Și orice-ar spune lumea, orice-ar râde-n cor,
Eu te voi duce-n suflet, ultimul meu decor.
Într-o zi, timpul ne va scrie din nou,
Tu – demonul pierdut, eu – a ta ecou.
Și-n versuri vom renaște, poate, mai senini,
Iubirea mea, păcatul meu divin.
Amalgam
Ce n-aș da să-mi infuzez aerul ponosit cu aroma ta și adierea anotimpului meu sec cu respirația ta fierbinte și pătrunzătoare
Ce plesnește peisajul naturii cu a sa paradigmat căci tu transpui cu culoare vie și orice șuier cântă vioi sub posesia ta
Ești singura mea dulce mângâiere și sigurul meu gând sfâșietor
Căci dragostea îmi e sădită dintr-un pământ răpitor ce te-a purtat o viață întreagă pe brațe în umbrele timpului predestinate
Ne-am născut nemuritori căci doar oamenii cu suflet bun încă râmn în amintirea perpetuă a paradisului, ei nu se uită niciodată, doar atunci când amintirea lor doare mult prea tare și vor s-o uite
Nu-i așa? Pentru că cel puțin tu ai rămas viu în mintea mea, chiar dacă timpul a dorit să-mi rămâi străin
Cred că el nu a avut totuși intenții rele ci a vrut doar să uităm ce ne doare căci tu pentru prima dată chiar mă dori
Muza care nu știa
Dacă nu era ea, pierdută-ntr-un abis,
Nici eu n-aș fi știut că-n mine stă un vis.
Tristețea pentru ea, ca un foc ascuns,
A pus pe hârtie un dor neajuns.
Ea, muza care n-a știut vreodată
Că-i port în suflet o flacără curată,
Mi-a arătat, fără să vrea, o cale,
Un drum pe care cuvintele sunt tale.
Nu era chipul, nici glasul, nici fapta,
Ci tăcerea ei ce-n mine aștepta
Să fie rostită, să fie cântată,
Durerea ei mi-a fost însemnată.
Din umbra ei s-a născut o lumină,
Cuvinte ce curg dintr-o rană divină.
Fără să știe, ea m-a aprins,
Pasiunea mea din lacrimi s-a întins.
O fi fost reală, un vis sau un fum?
O iluzie pierdută-n al vieții drum?
Nici nu contează, căci eu am simțit,
Și-n scrisul meu, ea n-a murit.
Muza mea tăcută, stinsă sau pierdută,
O parte din tine în mine e cusută.
Tu m-ai făcut să scriu, fără să știi,
O viață-n cuvinte, o lume-n poezii.
Fără un amor de iubire
Cu ochii grei de dor, în tăcerea nopții,
Privesc în cerul plin de stele moarte,
Mă simt ca o frunză ce se scutură-n vânt,
Ca un dor ce se risipește în păduri uitate.
Iubirea mea nu e nici un cântec dulce,
Ci doar o tăcere-n care mă pierd,
Un dor ce se naște în miezul negrului,
Și se frânge în tăcerea ce mă apasă, mă măcină.
O, dacă-ai ști ce-i inima mea,
Cum bate fără de-nceput și fără sfârșit,
Cum scriu pe hârtie doruri nespuse,
Căci tu mă privești doar cu ochii tăi de piatră.
Ce înseamnă iubirea când nu te simt al meu?
Când tu îți urmezi pașii în lumina altora,
Iar eu rămân în umbra mea, o fărâmă de speranță,
Un vis ce se frânge într-o noapte fără lună.
Am scris în poezii, am scris cu sângele meu,
Cu fiecare vers, o speranță pierdută,
Dar tu nu mă vezi, nici măcar nu simți
Că inima mea se stinge, ca o floare uscată.
Aș vrea să fiu în fața ta, cu glasul cald și lin,
Să-ți cânt în ureche versuri de iubire,
Dar tu nu mă auzi, nu mă simți,
Și mă pierd în cuvinte ce nu te ating, nu te rănesc.
O, de ce nu mă vezi, tu care mă ții în umbra ta,
De ce nu îmi răspunzi când îți strig numele?
Și eu, rătăcind prin doruri, voi rămâne singur,
O umbră ce se stinge în nopțile fără stele.
În zadar voi scrie, în zadar mă voi frânge,
Căci tu mă vei uita, așa cum uiți tot ce-i fragil,
Și inima mea va rămâne o poveste nerostită,
Un cântec ce nu va ajunge niciodată să fie auzit.
Ca o mireasmă-n urma mea
Ca o mireasmă-n urma mea, tu trandafirule de catifea
Cu umbre mărețe de argint și săruturi fermecătoare de cașmir
Iviorează-mi al meu suspins ca să nu mai doară tot ce mângâi așa lin și îi dau căntarea mea
Fa-mi trupul templu de petale vii și colorate, fă-mi sufletul viu
Durerea sa se înece prin prisma atingerii slabe și inocente, cu fiecare implus
Și cu fiecare floare pe care o mângâi, dorul să se contopească cu atmosfera îmbâcsitoare
Și inima să-i se dea ascultare la cer, ca să piară în acest iad și să reînvie în paradis
Căci această lume mare putrezește în falsitate și-n totalitate viselor spulberate
Eu, poeta fără artă
Cum să scriu despre iubire,
Când doar eu am fost penelul,
Niciodată pânza, niciodată subiectul?
Cum să creez frumusețea unui „noi”,
Când eu sunt doar mâinile care tremură
Pe marginea golului, căutând sens?
Eu am fost poeta, mereu poeta,
Cea care a înșirat cuvinte ca perle,
Dar nu pentru colierele mele.
Am scris iubirea din afară,
Ca un orb care descrie culorile,
Ca un cerșetor care cântă despre belșug.
N-am fost niciodată arta scrisă,
Nimeni nu m-a prins în versuri,
Nimeni n-a sculptat umbrele mele,
Nimeni n-a îmbrăcat dorințele mele
În hainele glorioase ale poeziei.
M-am pierdut, mereu,
În rolul de martor, de creator,
Dar nu în cel de muză.
Cuvintele mele au fost o ofrandă
Pentru cei care nici măcar
N-au întins mâinile să le primească.
Cum să mai scriu acum,
Când inima mea e doar o bibliotecă
De povești pe care nu le-am trăit?
Cum să iubesc când eu sunt doar hârtia
Pe care alții își lasă amprentele,
Dar nimeni nu o citește cu adevărat?
Poate într-o zi voi fi și eu arta,
Un poem purtat pe buze străine,
Un vers pe care cineva să-l protejeze
De praf, de uitare, de tăcere.
Dar până atunci, continui să scriu,
Fără să fiu.
Amorul unei poete
E-un dar să fii iubit de o poetă,
Cuvintele-i se-nalță ca o cometă,
Un foc ce arde ceruri fără milă,
O hartă spre un vis ce nu se-nchide-n filă.
Pe tine te-am ales, cu umbră și cu gheață,
Cu ochii plini de iad, cu inima de ceață.
Satanic suflet, ars în dor străin,
Dar lira mea ți-e templu, iubitul meu divin.
Te port în rime, veșnic, ca pe-o rugă,
Chiar dacă lumea-mi spune: „Nu-l păstra, te frângă.”
Ce știu ei despre focul din privirea ta?
Când mă-nțeapă, tot pe tine te-aș ierta.
Ești un paradox – lumină întunecată,
O muză ce mă pierde, dar niciodată toată.
Și, da, m-ai rănit, dar rana-mi e poetă,
Din ea se naște arta, iubirea nediscretă.
Eu scriu de parcă veacuri ne despart,
Dar știu că-n altă viață vom avea un alt start.
Vom dansa prin ceruri ce nu cunosc sfârșire,
Și iadul tău va fi, în fine, mântuire.
Căci poeții nu iubesc cu jumătate,
Ei prind în cerneala lor eternități uitate.
Și orice-ar spune lumea, orice-ar râde-n cor,
Eu te voi duce-n suflet, ultimul meu decor.
Într-o zi, timpul ne va scrie din nou,
Tu – demonul pierdut, eu – a ta ecou.
Și-n versuri vom renaște, poate, mai senini,
Iubirea mea, păcatul meu divin.