Când teroarea ne-nvata sa trăim

De când nu ne-am mai scris mesaje 

Nimic de-atunci nu a mai fost la fel,

De când tu ai plecat, se pare,

Că duc cu mine însămi un duel.

Mă lupt să-ţi uit parfumul ce mă doare,

Ce nu mă lasă să träiesc și să respir.

Și simt cum ceva in mine moare

Și-ncet mă descompune fir cu fir.

Eu ti-aş mai scrie o poezie,

Căci îmi lipsești... şi știi şi tu,

Că simt amarul vietii fără tine....

Tu simţi orice, numai pe mine nu.

Am încercat să nu te caut, n-am putut.

Am încercat să nu mă amăgesc,

Și jur că atât de mult am vrut,

Dar n-am putut de tine sa nu-mi amintesc....

In liniștea asurzitoare îți auzeam 

Bătăile inimii ce imi strâpungeau

Sufletul pe care ti-l furam,

Din ochii care ne amăgeau.

Spune-mi îți amintești,

Cum ne priveam?

Acum nici nu îmi vorbești 

Și,totuși,înainte mi-ai spus ca ne potriveam...

Îți amintești râsetele noastre?

Care ne duceau printre astre,

Acum tu razi în continuare,însă cu altcineva 

Iar eu,însă,umplu perna cu lacrimi,și încerc inima a mi-o renova.

Nu mai are rost sa întreb, căci știu deja răspunsul.

Gandidu-ma la tine,privesc apusul

În continuare,privind apusul, nu găsesc clipa potrivită,

Chiar dacă n-ar schimba nimic sa-ti spun asta,dar încă sunt îndrăgostită.

Încă sunt îndrăgostită de la primul contact vizual,

Știu,poate îți pare anormal, dar încă ești în partea stânga a sufletului meu.

Încerc sa te scot de acolo,însă îmi e tot mai greu

Și nu mi-am imaginat vreodată ca ma pot atașa atât de tare 

De o persoană oarecare.

Îți amintești cum ma uitam la tine?

Îți amintești, în ochii mei sclipitori îți vedeai reflexia

Și am ajuns la concluzia

Ca atunci când noaptea vine 

Nu te pot scoate din minte.

Și uite asa am ajuns la final,

Neștiind ca vei pleca fără pic de scrupule

Lacrimi am avut destule,

Și din cauza ta,am ajuns în ultimul hal.

Am sperat că sunt și voi rămâne a ta,
Dar uite-mă acum la nunta ta…
Mi-am promis că voi fi mereu fericită pentru tine și cu tine!
Sper că acest moment să fie cel mai special din viața ta,
Să fi fericit alături de iubirea vieții tale,
Căci azi inima mea se rupe în mii de bucăți.

Am ajuns la capătul puterilor…

Am ajuns să iubesc ca tata:
Care a iertat tot, dar a fost trădat.
Inima plânge în mine,
Dar zâmbesc de la masa domnișoarelor de onoare.
Te iubesc și te voi iubi mereu<3

întinde-mi mâna, totul meu

îndrumă-mi sufletul incompetent

îți place teatrul, spun gresit?

instruiește-mă sa joc

sa pot s-ascund, sa nu mă agit

sa uit de dorul ce ți-l port

când tu, copacule înflorit

trandafir fără de spini

scotocești prin alte căi

căci n-ai mai călcat pragul casei

te așteaptă aici, peste văi

stăpânești drumul pe de-a-ntregul

orologiul mă străpunge

și mă trimite intr-o goană

iar in stație poposesc de zor

înlocuiesc trenuri ce duc

din trecut către viitor

și mă tem să te urmez

steaua mea de preț din cer

încă deții a ta sclipire

iar în zile întregi ce încetinesc

ca pe-o structura din muzeu

nu pot decât să te privesc

nu mi te pot atribui

întipărite in mintea mea

vorbe palide, învechite

redactate ca într-o carte

sunt înșiruite toate

dar tu așteptă, nu te îndepărta

voi regăsi calea spre tine

O bătrânică mi-a păşit în cale

Şi cu regret, în glasu-i moale,

Îşi cere neîncetat iertare.

Mă iartă, tinere, mă mişc greoaie;

Povara vieții mă apasă tare.

Mă iartă, tinere, te țin în loc...

Încerc numaidecât să îți fac loc.

Şi timpul s-a blocat într-un suspin.

Pentru un pumn de avere inutil

Semeni uitați în urmă, părăsiți

Şi poate niciodată regăsiți...

Lasa-mi pantecul sa planga

Sa se sece de putere

Verse rauri de durere

Ochii ce visau la stele

Soapta-n ceruri ce-a luat

Codrul verde spulberat

Marea-n pagi de hartie

Acum toate s amintire

Aud in liniste raspunsul,

ce rasuna rabdator

Face roadele sa cada...

Sa sfarsasca n cumplit dor.

În grădina dragostei noastre,

Oceanul inimii tale mă învăluie,

Stelele dansului nostru strălucesc,

Focul pasiunii ne arde, tandru și fierbinte 

Cu aripile tandreței, ne îmbrățișăm,

În raiul din brațele tale mă pierd,

Pe calea stelelor, călătorim împreună,

Harfa iubirii ne însoțește, dulce și sublimă 

Extazul ne învăluie în serenadele nopții,

În idila noastră, găsim liniștea și armonia, fulgii de iubire cad în jurul nostru

Pâinea dulce a împăcării ne hrănește inimile

Cu fascinație și înălțare, te privesc,

În melancolia dulce a clipei, te iubesc,

Înfrigurat de dorința de a fi alături de tine,

În lumea noastră, dragostea este eternă și divină

Ești zeul sufletului meu, tărâmul fericirii mele eterne

Ești steua mea căzătoare ce-mi atârnă fierbinte-n deșert razele auri, cu căldura ce se înăduie pătrunzător-n al meu suflet

Și deși am promis că n-o să te aștept, că nu o să mai iubesc pe nimeni imprevizibilul timp arde în nerăbdarea de a ne contopi sufletele

Și uite așa, prea multe promisiunii încălcate și prea mult dor vărsat cu mult prea devreme, dar nu ne alegem noi timpul vindecării

Și poate că nu mai cred în iubire cum credeam odată-n copilăriei, dar n-ai cum să nu iubești din nou atunci când sufletul pulsează pe hârtie

Hârtia pe care ți-am compus poezii s-a boțit de atâta dor și dorește în uitarea suferinței sale să se împrăștie peste ale tale brațe binecuvântate cu alinare

Vorbe dulci, șoapte și promisiunii

pe culmile extazului și cu toate că nu știi prin ce am trecut inima îmi bate cu putere-n piept, când mă gândesc că aici cu tine durerea s-a transformat doar într-o amintire

Îți ofer un legământ de iubire și recunoștință eternă pentru că mi-ai ales inima

Și nu îmi vine a cred cu ochii cât poate schimba iubirea inima unui om

Pentru că pentru prima dată am rămas căzută, după ce m-am înălțat, iar acum mă înalț cu propriile aripii pe al iubirii dar cu rodul ce-ți poartă numele, iubire 

O crimă devastatoare, oh tu inima mi-ai furat 

Ce chin și jale să trăiesc doar cu umbra ta

M-ai fermecat cu-n glas de sticlă

Lin și atât de curat, cum inima mea de la el a țâșnit de îndat' cu suspin însângerat

Eu zbieram printre umbre după scânteia luminii de iubire ce m-a îndurerat, iar tu doar de voioșiea agoniei mele 

M-ai strâns de brațe, ce dulce m-ai zgruzumat, vrând sa-mi fi muza ai rămas doar un spin neiertat

Mi-ai dezgolit sufletul cu semnele tăietoare ale iubirii tale, iar sub pielea despicata mi-ai soptit-n scris ce dor îmi este să te dor

Iar eu ca naiva te-am lăsat sa-ți verși veninul, crezând că voi simiți ceva fior...

Ceva sa mi facă sufletul mort sa simtă ceva...

O iluzie de a iubirii

Asa ca crima mea a fost că te-am iubit, iar a ta că ai ucis un suspin, necrezând că el poate iubi

Cu ochii-n largul mării, poposesc pe malul pierii cu sângele tău ce mi pulsează otrava-n vene

Și, la sfârșitul vieții mă întreb, cum poate zâmbetul tău sa rânească?

Cum poate gura cu grai dulce-suav sa ma sfâșie?

O fi blestem sau legământ?

Sa te dau naibii, ca poate te uit sau poate tu încă nu ești om.

Căci cu ochii dulci de zâmbete și miresme vii de fiori ai mimat suspinul adânc din inima mea, prefăcându-te ca iubești, ca știi sa fi bărbat

Am deschis inima ca pe-o carte veche,

Cuvintele șopteau, dar foile erau seci.

Tăcerea mea are vene; pulsează încet,

Un râu nevăzut, dar mereu prezent.

Mă întreb: dacă n-aud ecou, exist?

Dacă strigătul meu se pierde-n abis,

Și nimeni nu știe că sunt, că respir,

Sunt real sau doar o umbră ce conspir’?

Îmi port pielea ca pe un acoperiș uzat,

Fiecare cicatrice e un adevăr îngropat.

Mă recontruiesc, dar clădirile cad,

Fundația e făcută din nisip și oftat.

Frumusețea? O monedă ce nu o plătesc,

Mi-e refuzată, dar nici nu mi-o doresc.

Eu caut ceva ce lumea nu are:

Un sens în haos, o inimă-ntr-o mare.

Dar ce rost are căutarea?

Când răspunsurile-s îngropate în tăcerea mea.

Și totuși, continui, un Sisif modern,

Împingând un munte făcut din etern.

Nu sunt un geniu, dar nici nu sunt om.

Sunt ceva între, un paradox enorm.

Mă nasc și mor în fiecare zi,

Dar nu găsesc nicicând ceea ce aș fi.

Poate că viața nu e răspuns, ci doar întrebare.

Poate că tot ce caut se ascunde în zare.

Sau poate că eu sunt răspunsul ascuns –

Un strigăt care refuză să fie de-ajuns.

Privește, ia și uită-te ca tot ce ai iubit

Și te distruge

Privește-i în ochi, chiar și de știi ca e ultima clipă de pe pământ, iar-n ultima clipă a vieții e necesară despărțirea

Fiindcă afara nu-i mai lumină, plouă doar cu lacrimile tale ce scufunda globul pământesc întreg de întuneric, iar pe tine doar te înghite deja pământul de la atâtea slăbiciunii

Ia și uita ca vântul că vremea-i rece, dar nu-i mai rece decât inima unui om ce a înghețat

Nu i mai amară decât dorul nespus și suspinat în mintea unui om ce-i acum râu și plin de frustrări

Uita i sau altfel ve fi zgruzaumt de tot ce ai crezut ca te iubește căci ai crezut ca numele nu îți va fi scris cu sânge ci doar decât cioplit pe cruce, însă ai greșit cu inima și acum tot cu ea plătești

Însângerată cu lacrimile pana-n  pământ și ea va fi singura ce acăzut pradă și în același timp singura căldură în care va fi înconjurată tot pământul

Căci ai fost nevoit sa îți dai tu însuți duhul pentru a cunoaște  pe sinele popor ce pretinde ca-i ca ancora în loc de război, dar ți ai dat impresia falsă gândului tău ca tu vei trăi pentru ei, dacă ar fi ca ei, doamne ferește sa piară, dar ai ajuns doar decât să te sacrifici singur tu roadă a pământului