Epigrame IX
Unui fumător
De copil el a fumat,
Pentru noi a fost mister,
Dar de azi ne-a anunţat,
Că se simte exact ca-ncer.
Nedumerire
Vă întreb, fără să supăr,
Să-mi răspundă-un omolog,
De stomac, eu dacă sufăr,
De ce nu merg la stomatolog?
Fanatism
Cu Poşta Română, eu nu lucrez,
Şi toţi, să spun de ce, îmi cer…
Ei bine, vă divulg acest mister,
Eu sunt de mic: Fan – Courier.
Halterofil
Halterofil cu foarte mare palmares,
Dar pentru sine poartă o mare ură,
A încercat mereu dar fără de succes,
Ca să-şi ridice, nivelul de cultură.
Obezitate
E supraponderală a mea vecină,
M-am întâlnit cu ea lângă tufişuri,
Şi pare genul de femeie fină,
La care nu prea merge cu ocolişuri.
Vânătorul
Am drept vecin un vânător,
Dar nu găseşti trofeu în casa sa,
Şi nu-i un lucru întâmplător,
Fiindcă trage numai la măsea.
Uleiul
La suprafaţă a ieşit,
Uleiul foarte supărat,
Spunând că e năpăstuit,
Căci prea la icre e frecat.
Unuia cu multe minusuri
Face socoteli ce-i dă cu plus,
Și analizele la sinusuri,
Căci cineva deştept i-a spus,
Că are multe minusuri.
Unei grase
A aşteptat grăsuna rezultatul,
Şi da, va fi angajată mâine…
A terminat-o cu oftatul,
Căci va putea mânca o pâine.
Vorbă din popor
S-a dovedit a fi real,
Acea vorbă ce la ea socot,
Am văzut aseară în bar,
Cum doi ciungi beau cot la cot.
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 20 mai 2024
Vizualizări: 384
Poezii din aceiaşi categorie
Un apus de soare
Iată, pomii de pe cale ,
Acum au îmbătrânit,
Și tot ceea ce e-n vale,
E tăcut și liniștit.
Toată iarba dinspre vale,
Se aplecă obosită,
Toată floarea, în petale,
Se -nvelește amorțită.
Cerul, tot, este albastru,o marmură sidefie,
Și soarele o desenează,cu multă pudră aurie,
Oamenii au stat pe câmpuri,
Alții au stat pe ogoare,
Acuma o iau pe drumuri,
Le-a fost ziua bună,tare .
- Rada Maria 6D -
Alb
încă te văd
te aud
te simt
încerc să-ți spun telepatic toate acestea
în lipsa cuvintelor
buzelor
corzilor vocale
e inutil să stingi lumina
să-nchizi geamurile
s-amesteci culorile Soarelui
cu albastrul infinit al cerului
pe aceeași pânza albă a zilei
sufletul meu atârnă de inima ta neagră
ca un strugure
ai grijă
asigură-te când schimbi direcția de mers
ca să nu rămâi singură
așa cum m-am trezit eu însumi într-o dimineață somnoroasă de Mai
îmbrăcată în doliu
cineva îmi pusese mâinile și picioarele în lanțuri de argint
și mă închisese în mine
singur
între două bătăi de inimă neterminate
de atunci în cartierul acesta toate luminile-s stinse
semafoarele au încremenit pe roșu
e foarte riscant să treci strada de pe-o inimă pe alta
se aud și acum sirenele ambulanțelor care fură copii
și adună noaptea morții din intersecții
mai bine-ai lua-o spre zorii zilei de mâine pe jos
vei ști că te-aștept după lumina gălbuie a vieții
din fereastră
pe care… am lăsat-o aprinsă.
Zidul
Îngenuncheat în fața unei porți,
La poalele fustei femeiești mă-nchin
Cu remușcarea și regretul unui criminal
Ori unui călău impunător, ales, nu din voința,
Ci de timp.
Ridicând privirea în eterul dulce
O, ce sus se-înalță a ta ființa,
Un zid clădit învederat
Ca să mă poticnească-n drum;
Drumul, iarăși, nu de mine-ales
Ci de-a ta stăruință.
Șezând cu lacrimi și suspine,
Îngânând o rugăminte-n șoaptă
Ating pământul dindărătul zidului
Și-l frământ frenetic între degete.
Zidule, sfărâmicios mai ești,
Și nu te clintești din loc.
Mă lași zăcând la baza ta
Cu mâini grele, palme-ntinse
Cugetul strivit de poverile căinței
Tu, munte neguros,tu mi te-ntinzi în cale.
Izbindu-mă cu trup puhav de a ta duritate
De carapacea ta masivă,
Lovind întruna ca nebunul
De te-ai mișca măcar un pic
Aș ști ca mi s-a-ndeplinit amorul.
Istovit, la pământ cad
Cu brațele deschise și picioarele, la fel,
Întinse.
Degete chircite, aspre de la atingerea ta
Tocite de mângâierea ta razantă,
Mi-ai furat până și încrederea, măi, fată!
Ispita tu mi-ai fost mereu
În lanul tău de grâu fremătând
M-ai ademenit ca să mă pierd
În șirul lung de speranțe și înșelăciuni.
Ce să mai cred ?
Atunci când zac ca un defunct
Deasupra piedestalului glacial
Abia atunci te-ntinzi deasupra mea
Și mă-îmbrățișezi cu drag.
Zidul s-a sfărâmat, iar eu…
Eu suflu printre crăpături
În maldărul de cărămizi ce mă strivesc acum
Apasă, apasă tot mai mult
Au, ce durere pătrunzătoare
Ce, parcă, iluzoriu, nu-mi aparține.
Cutez, mai degrabă, că pe tine te sfârtecă
Să stai aplecată asupra mea
Și să știi ca ai pierdut
Clocotul, ce din urmă l-ai stârpit.
Rămâi, femeie bună, asupra-mi
Și mângâie-mă până nu mai văd cu ochii,
Până mădularele mi se zbat
Și nu mai simt apăsarea ta.
Până ce convulsii mă răpun
Și simți tragicul meu suspin
Ce se-împleticește, dănțuind,
Printre ruinele tale.
Tu, ruină, acum când te simt așa aproape
Nu-mi mai pari divină…ce amăgire.
Credința
Să ne bucurăm de ceea ce Destinul ne-a dăruit.
Să ne mulțumim că ne-a salvat de singurătate,
Și că suntem împliniți cu ce ne este hărăzit,
În numele neamului în Eternitate.
Să urmăm pilda și lumina Sfintei Credințe,
Să iertăm, să înțelegem și să iubim mereu
Tot ceea ce implică bunăstarea unei ființe,
Și să implorăm binecuvântarea lui Dumnezeu.
De milenii, natura și-a păstrat proprietățile
Încântând sufletele muritorilor pe Pământ,
Dând oamenilor fericire și susținând viețile,
Făcându-ne să grăim "mulțumire" drept cuvânt.
În miresme înzecite și culori nemărginite
Au fost create minunății ce dăinuie,
Mărturii ale existenței planetare zidite
În sufletele nemuritorilor ce ne bântuie.
Neobosite, aceste nave spațiale ale gândului
Chipul tău
tremurând în oglinda apei
mi-a rămas întipărit de-atunci pe retină
din când în când
inima aruncă răutăcioasă cu săgeți otrăvite
parcă le și aud înfigâdu-se-n lacrimi
(îți mai amintești cum ne întreceam
la aruncatul cu pietre
cum socoteam care piatră țopăie mai mult
deasupra apei
și cum pierzătorul rămânea întotdeauna dator
cu o jumătate de scoică?)
în urma pietrelor liniștea desenează și acum
cercuri concentrice
(n-ai uitat
cred
cum ne minunam ca în fața unui organism viu
ascuns în adâncuri
între două respirații
și ne apăsam înspăimântați cu podul palmelor
peste inimi!)
aud aievea în mine plescăitul lespezii care se duce la fund
cântecul răgușit al mierlei
piciorul tău desculț
risipindu-se voluptos în nisipul galben
(ți-i minte cum priveam cocorii
în mantiile lor albe
înveșmântați ca prinții
cu gâturile terminate în cer
cu pliscurile albastre
prinși în ritmuri nebune de samba
smulgând smocuri de iarbă
țâșnind grațios spre înalturi
făcându-și reverențe!)
parcă a fost ieri…
Neobosite, aceste nave spațiale ale gândului…
E ridicol
Am râs când m-am născut,
la fel când mi-a căzut primul dinte.
Râdeam când mă băteau părinţii,
la fel când venea noaptea.
Am râs în durere,
la fel în clipele de tristeţe.
Am râs în faţa morţii,
la fel chiar de destinul meu.
Am râs de tot și de toate, dar în același timp,
m-am plâns pe mine…
Un apus de soare
Iată, pomii de pe cale ,
Acum au îmbătrânit,
Și tot ceea ce e-n vale,
E tăcut și liniștit.
Toată iarba dinspre vale,
Se aplecă obosită,
Toată floarea, în petale,
Se -nvelește amorțită.
Cerul, tot, este albastru,o marmură sidefie,
Și soarele o desenează,cu multă pudră aurie,
Oamenii au stat pe câmpuri,
Alții au stat pe ogoare,
Acuma o iau pe drumuri,
Le-a fost ziua bună,tare .
- Rada Maria 6D -
Alb
încă te văd
te aud
te simt
încerc să-ți spun telepatic toate acestea
în lipsa cuvintelor
buzelor
corzilor vocale
e inutil să stingi lumina
să-nchizi geamurile
s-amesteci culorile Soarelui
cu albastrul infinit al cerului
pe aceeași pânza albă a zilei
sufletul meu atârnă de inima ta neagră
ca un strugure
ai grijă
asigură-te când schimbi direcția de mers
ca să nu rămâi singură
așa cum m-am trezit eu însumi într-o dimineață somnoroasă de Mai
îmbrăcată în doliu
cineva îmi pusese mâinile și picioarele în lanțuri de argint
și mă închisese în mine
singur
între două bătăi de inimă neterminate
de atunci în cartierul acesta toate luminile-s stinse
semafoarele au încremenit pe roșu
e foarte riscant să treci strada de pe-o inimă pe alta
se aud și acum sirenele ambulanțelor care fură copii
și adună noaptea morții din intersecții
mai bine-ai lua-o spre zorii zilei de mâine pe jos
vei ști că te-aștept după lumina gălbuie a vieții
din fereastră
pe care… am lăsat-o aprinsă.
Zidul
Îngenuncheat în fața unei porți,
La poalele fustei femeiești mă-nchin
Cu remușcarea și regretul unui criminal
Ori unui călău impunător, ales, nu din voința,
Ci de timp.
Ridicând privirea în eterul dulce
O, ce sus se-înalță a ta ființa,
Un zid clădit învederat
Ca să mă poticnească-n drum;
Drumul, iarăși, nu de mine-ales
Ci de-a ta stăruință.
Șezând cu lacrimi și suspine,
Îngânând o rugăminte-n șoaptă
Ating pământul dindărătul zidului
Și-l frământ frenetic între degete.
Zidule, sfărâmicios mai ești,
Și nu te clintești din loc.
Mă lași zăcând la baza ta
Cu mâini grele, palme-ntinse
Cugetul strivit de poverile căinței
Tu, munte neguros,tu mi te-ntinzi în cale.
Izbindu-mă cu trup puhav de a ta duritate
De carapacea ta masivă,
Lovind întruna ca nebunul
De te-ai mișca măcar un pic
Aș ști ca mi s-a-ndeplinit amorul.
Istovit, la pământ cad
Cu brațele deschise și picioarele, la fel,
Întinse.
Degete chircite, aspre de la atingerea ta
Tocite de mângâierea ta razantă,
Mi-ai furat până și încrederea, măi, fată!
Ispita tu mi-ai fost mereu
În lanul tău de grâu fremătând
M-ai ademenit ca să mă pierd
În șirul lung de speranțe și înșelăciuni.
Ce să mai cred ?
Atunci când zac ca un defunct
Deasupra piedestalului glacial
Abia atunci te-ntinzi deasupra mea
Și mă-îmbrățișezi cu drag.
Zidul s-a sfărâmat, iar eu…
Eu suflu printre crăpături
În maldărul de cărămizi ce mă strivesc acum
Apasă, apasă tot mai mult
Au, ce durere pătrunzătoare
Ce, parcă, iluzoriu, nu-mi aparține.
Cutez, mai degrabă, că pe tine te sfârtecă
Să stai aplecată asupra mea
Și să știi ca ai pierdut
Clocotul, ce din urmă l-ai stârpit.
Rămâi, femeie bună, asupra-mi
Și mângâie-mă până nu mai văd cu ochii,
Până mădularele mi se zbat
Și nu mai simt apăsarea ta.
Până ce convulsii mă răpun
Și simți tragicul meu suspin
Ce se-împleticește, dănțuind,
Printre ruinele tale.
Tu, ruină, acum când te simt așa aproape
Nu-mi mai pari divină…ce amăgire.
Credința
Să ne bucurăm de ceea ce Destinul ne-a dăruit.
Să ne mulțumim că ne-a salvat de singurătate,
Și că suntem împliniți cu ce ne este hărăzit,
În numele neamului în Eternitate.
Să urmăm pilda și lumina Sfintei Credințe,
Să iertăm, să înțelegem și să iubim mereu
Tot ceea ce implică bunăstarea unei ființe,
Și să implorăm binecuvântarea lui Dumnezeu.
De milenii, natura și-a păstrat proprietățile
Încântând sufletele muritorilor pe Pământ,
Dând oamenilor fericire și susținând viețile,
Făcându-ne să grăim "mulțumire" drept cuvânt.
În miresme înzecite și culori nemărginite
Au fost create minunății ce dăinuie,
Mărturii ale existenței planetare zidite
În sufletele nemuritorilor ce ne bântuie.
Neobosite, aceste nave spațiale ale gândului
Chipul tău
tremurând în oglinda apei
mi-a rămas întipărit de-atunci pe retină
din când în când
inima aruncă răutăcioasă cu săgeți otrăvite
parcă le și aud înfigâdu-se-n lacrimi
(îți mai amintești cum ne întreceam
la aruncatul cu pietre
cum socoteam care piatră țopăie mai mult
deasupra apei
și cum pierzătorul rămânea întotdeauna dator
cu o jumătate de scoică?)
în urma pietrelor liniștea desenează și acum
cercuri concentrice
(n-ai uitat
cred
cum ne minunam ca în fața unui organism viu
ascuns în adâncuri
între două respirații
și ne apăsam înspăimântați cu podul palmelor
peste inimi!)
aud aievea în mine plescăitul lespezii care se duce la fund
cântecul răgușit al mierlei
piciorul tău desculț
risipindu-se voluptos în nisipul galben
(ți-i minte cum priveam cocorii
în mantiile lor albe
înveșmântați ca prinții
cu gâturile terminate în cer
cu pliscurile albastre
prinși în ritmuri nebune de samba
smulgând smocuri de iarbă
țâșnind grațios spre înalturi
făcându-și reverențe!)
parcă a fost ieri…
Neobosite, aceste nave spațiale ale gândului…
E ridicol
Am râs când m-am născut,
la fel când mi-a căzut primul dinte.
Râdeam când mă băteau părinţii,
la fel când venea noaptea.
Am râs în durere,
la fel în clipele de tristeţe.
Am râs în faţa morţii,
la fel chiar de destinul meu.
Am râs de tot și de toate, dar în același timp,
m-am plâns pe mine…
Alte poezii ale autorului
Suntem răi
Suntem răi …
Se aude sufletul cum latră,
Şi inima mârâind,
De sus cad lacrimi de Tată,
Şi serafimi jelind.
Suntem răi ….
Măduva oaselor e stricată,
Şi ochii pierduţi,
De sus cad lacrimi de Tată,
Şi îngeri tăcuţi.
Suntem răi …
Avem zâmbet de piatră,
Şi chipul de fiară,
De sus cad lacrimi de Tată,
Şi sfinţii de ceară.
Te-am iubit…
Te-am iubit, copilă, cândva în trecut,
Chiar de niciodată, tu nu mai plăcut.
Te-am iubit cu patos, patos de nebun,
Și-am șoptit în mine ce voiam să-ți spun.
Am păstrat în suflet zâmbet și suspin,
Și-am cărat pe umeri tânguiri și chin.
Te-am iubit, ca fată, ca prințesă a mea,
Și în bezna nopții te-am făcut o stea,
Mă uitam pe boltă și plângeam pierdut,
Chiar de niciodată, tu nu mai plăcut.
Îți cântam poeme pribegind pe drum,
Cu iubirea-n suflet flacără și scrum,
Te vedeam în toate, mă opream plângând,
Te vedeam alături de mână mergând.
Te-am iubit, femeie, cu aceeași toamnă,
Și ți-am plâns în vise minunată doamnă,
Și-ți păream adesea un nebun absurd,
Iar la vorba lumii am fost orb și surd.
Astăzi cum îți este nu te-am mai văzut,
Chiar și doar o clipă, îmi pare demult,
Ochiul meu te vede drept lumină vie,
Floare-n colț de stâncă, puf de păpădie.
Te-am iubit bătrână ca icoană a mea,
Și mă uit la tine ca la aceeași stea,
Lung îmi este drumul mai agale pasul,
Cântecul mi-e scâncet și mi-i stins și glasul.
Agățat de sfoara unui eșafod,
Zilele rămase mi le urc în pod.
Chiar de niciodată, tu nu mai plăcut,
Te-am iubit cu patos, cândva în trecut.
O vorbă...
O vorbă mult prea rea,
Ai aruncat fără căință,
Și a lăsat în urma sa,
Noian de suferință.
O vreme de tăcere,
În calea mea ai pus,
Și ochiu-ntruna cere,
O lacrimă în plus.
Un gest de amăgire,
Pe chip ți se arată,
Iar pura mea iubire,
E-n turnuri ferecată.
Și stau de atâta vreme,
Arzând cu doru-n piept,
Iar inima se teme,
Că veșnic o s-aștept.
Epigrame XXXII
Trupei de mascați – a poliției de intervenție
De acum o săptămână,
La sediu e mare rumoare,
Că-n misiunea de la stână,
A behăit berbecul din dotare.
Unui ucenic
Atât de des își pierde capul,
Lipsit de simțul cutezanței,
Că, mi-am trimis ciracul,
La Capul Bunei Speranțe.
Colegului Ion Cărbune
Nu știu de ce anume,
Aflându-se în armată,
Soldatul Cărbune,
A fost lăsat la vatră.
Unui instalator - de la echipa de intervenție
Într-un mod neașteptat,
Aflându-se în misiune,
Instalatorul a demisionat,
Că era prea multă presiune.
Soluție
Vrând teroarea să sfârșească,
Că totu-i plin de igrasie,
A început ca să citească,
Colț Alb... a mea soție!
Trusa de prim ajutor
Șoferul de pe tractor,
Avu iar un incident,
Și n-acordă prim ajutor,
Că e la al doilea accident.
Moș Crăciun bolnav ?
Anul ăsta nu mai vin,
Patru reni am mai puțin!
Știrea a devenit virală,
E…Insuficiență renală.
Viața
Când nu eram legat,
Eram pe munte, litoral,
De când sunt însurat,
Încerc s-ajung la mal.
Unui fotograf
I-a căzut de pe dulap,
Un aparat foto în cap,
Și de atunci ireversibil,
A devenit fotosensibil.
Lui Adrian Păunescu - îndemn către tineri cu poezia, Iubiți-vă pe tunuri
O focoasă și al său ins,
La îndemn nu s-au sfiit.
Iubind, fitilul au aprins,
Dar a scâncit, n-a bubuit.
De ce sunt ochii tăi aşa frumoşi?
Hai vino afară să îţi spun poveşti,
Cu zâne, împaraţi şi feţi-frumoşi,
Să te intreb, de ce nu mă iubeşti?
De ce sunt ochii tăi aşa frumoşi?
Hai vino-n iarnă să mergem prin omăt,
Din fulgi să-ţi fac cunună de mireasă,
Frumoşii ochi să-i sorb, să mă îmbăt,
Şi euforici să fugim de acasă.
Hai vino-n noapte să dormim sub stele,
Dorinţe arzătoare spre cer să înălţăm,
Iar ochii tăi să lumineze peste ele,
Pe raza lunii romantic să dansăm.
Hai vino-n iarba moale, alături să te ştiu,
A verde crud şi rouă întruna să miroşi,
De braţ să te cuprind, căci vreau să stiu,
De ce sunt ochii tăi atâta de frumoşi?
Viaţa
Pe eșafod stă și m-așteaptă viața,
Cu ștreangurile puse-n rând,
De aceea merg pe fir întins ca ața,
Echilibrist pe moarte pedalând.
Mă-mbrac și-n clovn câteodată,
În orice număr la nevoie figurez,
Căci viața într-o zi m-așteaptă,
Să fac un salt mortal de la trapez.
Înot mereu pe sub năvoade,
Și am lansări de bumerang,
Târâș mă-ndrept spre eșafoade,
Ca umbra-mi s-o agăț în ștreang,
Să păcălesc pe viață și pe moarte,
Să fiu uitat aicea pe pământ,
Și zilnic să-ntocmesc rapoarte,
Cu toți acei ce intră în mormânt.
Suntem răi
Suntem răi …
Se aude sufletul cum latră,
Şi inima mârâind,
De sus cad lacrimi de Tată,
Şi serafimi jelind.
Suntem răi ….
Măduva oaselor e stricată,
Şi ochii pierduţi,
De sus cad lacrimi de Tată,
Şi îngeri tăcuţi.
Suntem răi …
Avem zâmbet de piatră,
Şi chipul de fiară,
De sus cad lacrimi de Tată,
Şi sfinţii de ceară.
Te-am iubit…
Te-am iubit, copilă, cândva în trecut,
Chiar de niciodată, tu nu mai plăcut.
Te-am iubit cu patos, patos de nebun,
Și-am șoptit în mine ce voiam să-ți spun.
Am păstrat în suflet zâmbet și suspin,
Și-am cărat pe umeri tânguiri și chin.
Te-am iubit, ca fată, ca prințesă a mea,
Și în bezna nopții te-am făcut o stea,
Mă uitam pe boltă și plângeam pierdut,
Chiar de niciodată, tu nu mai plăcut.
Îți cântam poeme pribegind pe drum,
Cu iubirea-n suflet flacără și scrum,
Te vedeam în toate, mă opream plângând,
Te vedeam alături de mână mergând.
Te-am iubit, femeie, cu aceeași toamnă,
Și ți-am plâns în vise minunată doamnă,
Și-ți păream adesea un nebun absurd,
Iar la vorba lumii am fost orb și surd.
Astăzi cum îți este nu te-am mai văzut,
Chiar și doar o clipă, îmi pare demult,
Ochiul meu te vede drept lumină vie,
Floare-n colț de stâncă, puf de păpădie.
Te-am iubit bătrână ca icoană a mea,
Și mă uit la tine ca la aceeași stea,
Lung îmi este drumul mai agale pasul,
Cântecul mi-e scâncet și mi-i stins și glasul.
Agățat de sfoara unui eșafod,
Zilele rămase mi le urc în pod.
Chiar de niciodată, tu nu mai plăcut,
Te-am iubit cu patos, cândva în trecut.
O vorbă...
O vorbă mult prea rea,
Ai aruncat fără căință,
Și a lăsat în urma sa,
Noian de suferință.
O vreme de tăcere,
În calea mea ai pus,
Și ochiu-ntruna cere,
O lacrimă în plus.
Un gest de amăgire,
Pe chip ți se arată,
Iar pura mea iubire,
E-n turnuri ferecată.
Și stau de atâta vreme,
Arzând cu doru-n piept,
Iar inima se teme,
Că veșnic o s-aștept.
Epigrame XXXII
Trupei de mascați – a poliției de intervenție
De acum o săptămână,
La sediu e mare rumoare,
Că-n misiunea de la stână,
A behăit berbecul din dotare.
Unui ucenic
Atât de des își pierde capul,
Lipsit de simțul cutezanței,
Că, mi-am trimis ciracul,
La Capul Bunei Speranțe.
Colegului Ion Cărbune
Nu știu de ce anume,
Aflându-se în armată,
Soldatul Cărbune,
A fost lăsat la vatră.
Unui instalator - de la echipa de intervenție
Într-un mod neașteptat,
Aflându-se în misiune,
Instalatorul a demisionat,
Că era prea multă presiune.
Soluție
Vrând teroarea să sfârșească,
Că totu-i plin de igrasie,
A început ca să citească,
Colț Alb... a mea soție!
Trusa de prim ajutor
Șoferul de pe tractor,
Avu iar un incident,
Și n-acordă prim ajutor,
Că e la al doilea accident.
Moș Crăciun bolnav ?
Anul ăsta nu mai vin,
Patru reni am mai puțin!
Știrea a devenit virală,
E…Insuficiență renală.
Viața
Când nu eram legat,
Eram pe munte, litoral,
De când sunt însurat,
Încerc s-ajung la mal.
Unui fotograf
I-a căzut de pe dulap,
Un aparat foto în cap,
Și de atunci ireversibil,
A devenit fotosensibil.
Lui Adrian Păunescu - îndemn către tineri cu poezia, Iubiți-vă pe tunuri
O focoasă și al său ins,
La îndemn nu s-au sfiit.
Iubind, fitilul au aprins,
Dar a scâncit, n-a bubuit.
De ce sunt ochii tăi aşa frumoşi?
Hai vino afară să îţi spun poveşti,
Cu zâne, împaraţi şi feţi-frumoşi,
Să te intreb, de ce nu mă iubeşti?
De ce sunt ochii tăi aşa frumoşi?
Hai vino-n iarnă să mergem prin omăt,
Din fulgi să-ţi fac cunună de mireasă,
Frumoşii ochi să-i sorb, să mă îmbăt,
Şi euforici să fugim de acasă.
Hai vino-n noapte să dormim sub stele,
Dorinţe arzătoare spre cer să înălţăm,
Iar ochii tăi să lumineze peste ele,
Pe raza lunii romantic să dansăm.
Hai vino-n iarba moale, alături să te ştiu,
A verde crud şi rouă întruna să miroşi,
De braţ să te cuprind, căci vreau să stiu,
De ce sunt ochii tăi atâta de frumoşi?
Viaţa
Pe eșafod stă și m-așteaptă viața,
Cu ștreangurile puse-n rând,
De aceea merg pe fir întins ca ața,
Echilibrist pe moarte pedalând.
Mă-mbrac și-n clovn câteodată,
În orice număr la nevoie figurez,
Căci viața într-o zi m-așteaptă,
Să fac un salt mortal de la trapez.
Înot mereu pe sub năvoade,
Și am lansări de bumerang,
Târâș mă-ndrept spre eșafoade,
Ca umbra-mi s-o agăț în ștreang,
Să păcălesc pe viață și pe moarte,
Să fiu uitat aicea pe pământ,
Și zilnic să-ntocmesc rapoarte,
Cu toți acei ce intră în mormânt.